De la traco-daci la români* (II)

După aproximativ un secol, în jurul anului 200, în perioada apogeului militar, politic, economic și teritorial al Imperiului roman, populația aflată în componența diferitelor provincii romane depășea 5,6 milioane locuitori[1], repartizați pe o suprafață de peste 530000 km². De această dată, dispunem și de informații – destul de exacte – referitoare la urbanizare. Astfel, în orașele romane din spațiul traco-geto-dac, se înregistra o populație urbană de circa 410000 locuitori (7,3% din populația totală).

Perioada romanizării nu aduce, se pare, mari schimbări legate de arealul locuit de traco-dacii intraţi în procesul de etnogeneză românească. Cu toată presiunea migratorilor, o bună parte a populaţiei traco-daco-romane a rămas pe loc, chiar dacă ea nu a mai fost menţionată în documente, deoarece nu s-a implicat în campaniile războinice (St. Brezeanu, 1999), retrăgându-se din istorie „pentru a se adânci în istorie” (L. Blaga).

Figura 5

 

În acest sens, ca dovadă stă, în primul rând, terminologia agro-pastoral-silvică, legată, în mare măsură, de utilizarea terenurilor, în care predomină termenii dacici (baltă, țarină, grapă, gard, păstaie, mazăre, varză, curpen, sâmbure, mugure, strugure, butuc, stână, strungă, țarc, cață, cârlan, daș, vătui, mânz, sterp, șut/ciut, țap, buiestru, rânză, bască, brânză, străghiată, zară, zăr, urdă, mărcat, pânză, butură, copac, brad, gorun, stejar, bunget, măceș, zarzăr/zarzăn/Dzardzaros etc.) şi latini (lac, agru, aratru, ţară, arare, semănare, culegere, secerare, îmblăciu, grâu, grâne, mei, mălai, orz, ovăz, linte, fasole, ai/usturoi, ceapă, viță, vie, sămânță, staul, cal, iapă, capră, oaie, berbec, miel, porc, taur, bou, vacă, vită, viţel, lână, lapte, caş, chiag, pădure, codru, fag, arin, paltin, ulm, salcie şi multe altele).

Populaţia urbană romanizată s-a ruralizat, viaţa sa social-economică a decăzut (dovadă fiind evoluţia, spre degradare, a sensurilor termenilor latini pavimentum, cararia, quadrum, pons/pontis, monumentum spre înţelesul cuvintelor româneşti pământ, cărare, codru, punte, mormânt/murmânt), locuitorii preferând, la adăpostul întinselor suprafeţe forestiere (codru, pădure)sau al întinderilor lacustre (bălţile), să locuiască în aşezări rurale mici (cătune), uneori modest fortificate (sate) sau situate în vecinătatea unor asemenea fortificaţii (desemnate de toponime derivate de la termeni precum cetate, cetăţea, cetăţuie).

Alături de terminologia geografică populară, de toponimie[2] și antroponimie[3] stau mărturie și tradiţiile (Plugarul, Tânjaua, Turca/Taurca, colindele, Pluguşorul, Dragobetele, Mărţişorul, Caloianul, căluşul, Rusaliile, Drăgaica/Sânzienele, sărbătoarea „cucilor”[4], calendarul popular, portul popular, casa tradiţională, gospodăria, momentele fundamentale ale vieţii cu ritualurile lor popular-religioase: naştere, cununie, moarte, etc.).

Figura 6

 

De asemenea, se adaugă terminologia religioasă de bază (Dumnezeu/Dumnidzălu, Doamne, zău, cruce, creştin, păgân, preot/preftu, biserică/băsearică, naştere, botez, cununie, nuni/nunaşi/nănaşi/naşi, nuntă/numtă, nuntaşi, duminică/dumanică/dumirecă, iertare, cuminecare, păresimi/pâreasiňi, Paşte, Crăciun/Cârciun, mormânt/murmânt, înmormântare, numele popular-religios al lunii de după ziua Sf. Apostol Andrei – Îndrea/Undrea/Andreu, etc.) şi descoperirile arheologice confirmă o asemenea continuitate (Gh. I. Brătianu, 1988).

Alături de toponime, antroponimele din spațiul carpato-balcanic relevă păstrarea unora dintre elementele onomastice (lingvistice) moștenite de români, în perioada romanizării și creștinării populației locale, de la strămoșii traco-geto-daci. Astfel, s-au păstrat patronime cum sunt: Chindeu (din Quindeus), Tit, Belisar/Velisarie, Bârsu, Dașu, Mocu, Mursa, Tatu (N. A. Constantinescu, 1963), rezultate, probabil, din nume utilizate de strămoșii noștri, precum și multe alte antroponime rezultate din termeni de origine traco-dacă: Amurgu (la aromâni), Baciu/Bațe (la istroromâni), Balaure/Balaur(ă)[5] (a doua formă este aromână), Baltă, Barzea, Bărzoancă, Băiatu/Băetu/Băyat (ultima formă este atestată la aromâni), Bordei, Brad(u), Brânduș (numele circulă și la aromâni), Brân(d)ză, Brustur, Bucur, Bungetea, Cață, Căciulescu, Cătună/Cotună, Cârlan, Cârlig, Copaciu/Cupăciar (ultima formă – poreclă aromânească dată românilor din Grebena), Copil(u)/Cochileț, Crețu, Cruțul, Curpăn, Cursaru, Custură, Dop, Fărmuță, Gardea, Călbează, Ghimpu, Gorun, Grăpanu, Gropeiu, Grumazea/Grumeza, Gușă/Gușiță, Lepăduș/Lepădatu, Lespezeanu, Mare(le)/Mareș, Mazăre, Măceș, Măgură, Mierioara, Mânzu(l), Moșu, Murgu, Mușat/Mușa/Mușu (ultimele două forme circulă la meglenoromâni și la aromâni), Pânzaru, Pârâu, Rânzescu, Sâmburescu, Strugurescu, Stru(n)garu, Șopârlă/Șăpârlan, Șutul/Ciuta, Tăreș, Țapu, Țărcan/Țărcar, Urdă/Urdea, Vătra/Vatrea, Zeriu, Zgărdan, multe dintre ele – cu variante și derivate. Unele dintre aceste nume au pătruns și la popoarele cu care românii au conviețuit și conviețuiesc și azi: Valaori(tes) – la greci, Kusturica – la slavii sud-vestici (vorbitori de sârbo-croată), Kreco/Kreculi – la sârbi, Lepedös – la unguri (I. I. Russu, 1981).

Astfel de nume, atestate și în trecut în ținuturile unde locuiesc români și azi, se regăsesc, în izvoarele vremii, și în regiuni unde elementul românesc a viețuit în alte epoci, iar astăzi este, dacă nu dispărut complet, într-o avansată fază de extincție. Astfel, pentru epoca medievală, în partea de nord a Peninsulei Balcanice, între Dunăre, Marea Neagră, Rodopi, Dinarici și Marea Adriatică, sunt consemnate nume ca: Bač, Balta, Bradar/Bradel, Bucur, Burzan, Kopilaš, Kreco, Krlagan (*Cârligan?), Murgă, Sina, Tatul, Urcați, Vrda (S. Dragomir, 1959), în Ungaria de astăzi – patronime ca: Bács, Brindza, Kapusa, Kopács/Kopach, Krecz, Goron, Matura, Mocou (Mocu), Mosayfolua (=„satul moașei”?), Murga, Csút, That/ Tácz, Urda, în Croația de azi – nume ca Buzadovecz, Mošanjci, în spațiul slovac și ceh – Balczo, Brendzar, Bur, Butura, Crez (=Creț), Gorony (<Gruni – după N. Drăganu, dar ar putea fi și din Gorun), Maresch/Marisz, Mossutza/Mása/Mósa, Cabov/Czábócz (derivate de la țap), iar în sudul Poloniei – Thatul (N. Drăganu, 1933). În sudul Poloniei și în vestul Ucrainei am mai consemnat numele Bradko, Mucha (=Mucea/Muca?) și Kreczowski (Gr. Jawor, 2012). Opinăm că și numele râului Hron, afluent slovac al Dunării ar deriva de la termenul românesc gruni(u), cu sensul de râul gru(n)iului. Deși nu dispunem de date mai vechi pentru această arie, o documentare realizată în anul 1942, dar publicată abia după căderea regimului comunist, în așezările românești de la est de Bug (sudul Ucrainei de azi), locuite de români de cel puțin două-trei secole, evidențiază prezența, în urmă cu peste jumătate de secol, a multor asemenea nume și la răsărit de spațiul românesc actual. Astfel, au fost consemnate: Baciul, Barzu/Bârzul, Bălteanu, Bragă, Brânză, Bucuros, Burleasca/Burlea, Burșa, Butuc, Buzian, Carp, Copaci, Grumaz, Jipa, Lepădat, Mazaru (derivat/modificat din Mazăre?), Mânzuc, Momescu, Pânzul, Sterpul, Țăruș, Țicul, Vătulea și altele[6] (A. Rațiu, 1994).

Prezența de odinioară a elementului românesc (dispărut de secole) în anumite zone este evidențiată și prin numele unora dintre creațiile folclorice actuale (dansuri, cântece populare): kopačka (copăceasca) – Macedonia, stara šapčanka (șopceanca veche), juta (iutea), ropota, kokonješče/ kokonješte (coconește)  – Serbia, orjahovsko vlasko (vlăheasca/româneasca din Rahova), sitno vlasko (sitna vlăhească/românească) – Bulgaria și altele[7].

 

NOTE:

[1] În această populație se includeau atât locuitorii din provinciile sud-dunărene menționate anterior, cât și cei din provincia Dacia, creată de împăratul Traian după anul 106 d. Hr. La aceștia se adăugau alte câteva sute de mii de daci liberi (daci mari, costoboci, carpi, tirageți) rămași în nordul fostului Regat dac, în regiunile numite mai târziu Bacea, Crișana, Maramureș, Ardeal (partea nordică), Bucovina, cea mai mare parte a Moldovei și a Basarabiei și în Transnistria.

[2] S-au păstrat, astfel, dintre toponimele dacice și/sau daco-romane, numele lanțurilor montane ale Carpaților și Rodopilor, cele ale unor râuri importante – Tisa, Iza, Someș, Criș, Mureș, Ampoi, Strei, Timiș, Caraș, Bârzava, Nera, Cerna, Motru, Olt, Lotru, Argeș, Siret, Trotuș, Prut, Nistru, Nipru, Dunăre, Morava, Pec, Timoc, Lom, Ișkăr, Osăm, Oltina, Tundja, Struma și altele – și, mai rar, unele oiconime: Turnu (intrat, probabil, prin intermediar vechi germanic/gotic), Piatra, Arcear, Dârstor, Hârșova, Constanța, Mangalia, Niș, Nesebăr, Plovdiv, Taor etc. Unul dintre primele toponime care confirmă păstrarea unor termeni traco-dacici este Στρὁγγες (Strὁgyes) – amintit de Procopius din Caesarea în lucrarea De Aedificiis, IV.4, p. 123 (citat de Ion Iosif Russu în Etnogeneza românilor, p. 396). Toponimul, localizat în aria localității Remesiana, în secolul al VI-lea (azi Bela Palanka, districtul Pirot, sudul Serbiei), ar deriva de la termenul care a dat în românește cuvântul strungă.

[3] Notăm, în acest sens, păstrarea ca nume de persoană (întâi – ca nume de botez, apoi ca nume de familie) a patronimului Carp, atestat în special în Moldova și Basarabia (dar prezent și la est de Nistru – Anton Rațiu, 1994: 69), drept continuator al numelui vechiului trib al carpilor, localizați în antichitate în exact aceleași regiuni. La sud de Dunăre, o situație asemănătoare se consemnează în ceea ce privește păstrarea numelui neamului tracic al serdilor în denumirea (bulgară) Sredec (Sredeț) păstrată, până în Evul Mediu de actualul oraș Sofia (antica Serdica, probabil reședința tribului menționat), după cum afirmă Ion Iosif Russu (2009: 160), a tribului tracic (traco-ilir) al dardanilor, în cel al strâmtorii Dardanele, care face legătura între Marea Marmara și Marea Egee și a numelui tribului tracic al mygdonilor în patronimul Mivdoniia (N. A. Constantinescu, 1963: 108).

[4] P. Diaconu, Saturnaliile la români, în Analele Dobrogei, serie nouă, Anul V, nr. 2, Constanța, 1999, p. 15-17. Aceasta continuă vechea sărbătoare daco-romană, precreștină, a Saturnaliilor, celebrată, de regulă, între 17 și 24 decembrie (uneori, după Anul Nou) și atestată în primele secole ale erei creștine în Moesia Inferior (Dobrogea). Sărbătoarea romană este conservată, prin originari sud-dunăreni (bulgari și români), emigrați în secolele XVIII-XIX în mai multe localități din centrul Munteniei. Autorul citat afirmă (p. 17) că sărbătoarea ar fi la origine chiar dacică, Saturnus al romanilor (sau Kronos al grecilor, fiind identificat, după autori antici, cu zeul traco-dacic Zamolxe).

[5] Țarul bulgar Šišman a avut un copil, dintr-o a doua căsătorie, numit Belaur (probabil, o transcriere eronată a unei forme *Bălaur), ajuns guvernator al Vidinului (arie locuită și azi de români), în anii 1323-1331, după http://fmg.ac/Projects/MedLands/BULGARIA.htm, 30 octombrie 2017.

[6] Numărul acestor patronime ar putea fi chiar mai mare, dar am omis o mare parte dintre ele, menționate drept „coincidențe” (N. A. Constantinescu, 1963) sau având, cel mult, un grad de asemănare formală (I. I . Russu, 1981). De asemenea, în lucrările menționate, sunt consemnate multe toponime derivate din antroponime, nici acestea nefiind amintite aici.

[7] Subliniem, pe de altă parte, că influențele s-au manifestat și în sens invers. Astfel, printre dansurile românești extrem de răspândite se numără și sârba (atestată atât la nord cât și la sud de Dunăre), polca (pătrunsă atât la modoveni, cât și la istroromâni), paidușca (atestată, practic, la toate popoarele balcanice), etc. De asemenea, unele dansuri au pătruns, atât la români, cât și la alte popoare din această zonă, ca urmare a influențelor venite din afară: arcanul (prezent la moldovenii din Bucovina, dar și la ucraineni), berbuncul (atestat la românii ardeleni, dar și la slovaci, unde se numește verbunk) și altele.

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.