Câteva patronime legate de Sfânta Filofteia Marți, dec. 7 2021 

Astăzi este prăznuită, în calendarul creștin-ortodox, Sfânta Filofteia de la Argeș. Un bun prilej de a spune câteva vorbe despre formele antroponimice legate de acest hagionim.

În forma Holoteia este atestată, în Evul Mediu, în Moldova, tot aici notând și o monahie Hiloti. Tot în Evul Mediu, dar și ulterior, apare, în Oltenia, patronimul Filoftia. Dintre formele actuale amintim Teia sau Tia, probabil niște derivate.

Povestea (câte unei) vorbe: diferite forme de salut la români Miercuri, dec. 1 2021 

Reluăm, sub titlul Povestea (câte unei) vorbe, un serial mai vechi, cu multe episoade în perioada de început a blogului (2008-2009), urmând să grăim astăzi despre diferite forme de salut, moștenite de români de la strămoși.

Primul este chiar salutul, păstrat din latină (de fapt, mai degrabă, reintrat în limbă în ultimele două secole). Forma veche, rezultată din salutus – o urare de sănătate, este sărutul, deoarece, când se întâlneau, romanii obișnuiau să se îmbrățișeze și să se sărute pe obraji. Acest sărut respectă și legile fonetice de evoluție a românei din latină, în care l intervocalic a evoluat spre r (binecunoscutul rotacism).

Un alt salut, de origine latină, (re)luat de ardeleni în ultimele două secole (sau chiar mai mult) este Servus! Semnificația termenului este că „îți doresc să-ți fie ziua atât de bună, încât, pentru asta, sunt servitorul tău!” Servus dat, în română, pe șerb, iar de la un derivat al său, servatoria a rezultat și termenul sărbătoare. Revenind la servus-ul ardelenilor, apar diferențieri între modul de utilizare al celor din nord (clujenii spun Servus oricui), față de cei din sud (sibienii, făgărășenii și brașovenii salută astfel, dacă sunt băieți tineri, fetele, care răspund la fel).

Și, dacă tot am vorbit despre ardeleni, o urare de (foarte mult) bine folosită în Apuseni, printre moți, este a mulți-ăni, adică a ura (cuiva care te-a ajutat, ți-a făcut un bine) LA MULȚI ANI! Din acest a mulți-ăni s-a dezvoltat bine-cunoscutul mulțumsc, prin forma mulți-ănesc, apoi mulțămesc!

Prilej de a mulți-ăni și noi, urând României, tuturor românilor, tuturor cetățenilor Țării, LA MULȚI ANI!

Forme vechi ale patronimului Andrei în spațiul carpato-balcanic și în cel romanic Marți, nov. 30 2021 

Forma de la care au derivat toate ocurențele vechi este (greco-)romanul Andreas. Faptul că asta a fost forma inițială este dovedit, în spațiul carpato-balcanic, de conservarea formei grecești – Andreas – iar în cel romanic – de prezența, în spaniolă, a aceleiași variante, conservată, după colonizarea spaniolă a Americii, într-un nume precum cel al cunoscutei falii californiene – San Andreas.

Forma românească veche a evoluat dintr-una latină (populară) Andrea, cu consoana s pierdută. Forma respectivă a rămas, neschimbată, în italiană, în vreme ce în „dialectul” traco-daco-roman al latinei evoluat spre româna de mai târziu, a nazalizat a trecut în â/î, cum atestă evoluțiile (latină>română) manus>mână, paganus>păgân, angelus>înger, romanus>român, valabile, bineînțeles, și pentru modificările san(c)tus>sânt(u), sau Andrea(s)>Îndrea.

În celelalte limbi romanice, Andreas a evoluat spre Andre/André în franceză și portugheză, ultima limbă având, în versiunea sa braziliană, și forma… Andrei, prezentă și în româna actuală!

La români, forma veche a dat o mulțime de variante și derivate (cum era și normal, numărul mare de derivate și frecvența diferitelor ocurențe fiind un argument în sprijinul vechimii) precum: Indre(i)aș, Indreca, Indrecan, Indrecuț, Indreica, Indreican, Indreicuț, Indreeș și altele. Interesante sunt formele Indrei și Indreia, care par să fie „contaminări”, mai târzii, cu forma impusă de ierarhia religioasă greco-slav(on)ă, Andrei (în care partea de început a rămas cea veche, „adaptându-se” doar partea finală). Pe de altă parte, alternanța î/â-u, atestată și în alte situații – de pildă în dubletul îmbla-umbla – a dus atât la apariția variantei Undrea (folosită, alternativ cu Îndrea, pentru luna ce vine după Ziua Sfântului Apostol Andrei – decembrie), cât și a unor derivate – Undrul, Undreiu – faptul că, acestea sunt mai puține demonstrând dezvoltarea formei Undrea ceva mai târziu, din Îndrea (așa cum, probabil, a îmbla este forma veche a verbului, evoluată din latinescul ambulare, varianta a umbla fiind ceva mai nouă). De fapt, ca să „completăm” cumva „paranteza” anterioară, putem spune că strămoșii noștri au aplicat regula transformării lui a urmat de n în â/î și în cazul lui a urmat de m. Dovadă stau atât formele de mai sus, cât și variantele primblu (aromână) și plimb (dacoromână), evoluate din per-ambulare, unde î a devenit i, ca în multe din formele de mai sus evoluate din Îndrea.

Evoluțiile similare cu arealul (romanizat) locuit de traco-daci în spațiul carpato-balcanic a înregistrat și cel traco-ilir, parțial romanizat, devenit „leagănul” albanezilor. Astfel, albanezii au forme ca Ndrea, Ndreu sau Ndreca. Prima seamănă cu cea românească veche Îndrea (și cu Andrea, al italienilor), a doua se regăsește într-o versiune apropiată la aromâni, vecini cu albanezii (Andreu), iar Ndreca/Ndreka este apropiată de românescul Indreica. Așa cum la români (mai ales la cei nord-dunăreni, dar și la cei balcanici, unde mai apar, și azi, forme ca Indra, Undrea), a nazalizat a trecut în â/î, la albanezi a s-a pierdut, așa cum arată atât formele de mai sus, cât și evoluția lui Antoniu(s) în Ntone, apropiată de Înton(ie) a românilor (cu aceeași transformare în î a lui a inițial).

Dacă la români – atașați de memoria creștinării de către Sfântul Apostol Andrei a geto-dacilor din Scitia Minor, dar și a tracilor balcanici – s-a păstrat, de dinaintea recunoașterii creștinismului, de către împăratul, de origine traco-romană Constantin cel Mare (313 d. Hr.), doar forma Îndrea, albanezii, rămași mai multe secole (cel puțin în zonele de coastă, apropiate de Italia, dar și în cele nordice, „păstorite”, mult timp, de episcopia devenită romano-catolică de Diocleea, din Muntenegrul de azi) sub influența Bisericii Romane, au păstrat și forme evoluate din San(c)tus Andrea(s) – Shna Ndreu. Probabil, în română, asemenea forme ar fi trebuit să fie *Sân(t)îndrea, sau, sub influență (stră)albaneză, chiar *S(n)îndrea (?), dar, dacă se vor fi dezvoltat, în secolele IV-VI, la nord de Dunăre nu au „prins”, deoarece fosta provincie Dacia fusese deja abandonată de Imperiu, din secolul al III-lea, iar strămoșii românilor balcanici au trebuit să suporte, din secolele VI-VIII, influența (grecizantă) a Bizanțului, care a „măturat” o mare parte din formele moștenite din latină.

În schimb, romanicii occidentali au moștenit asemenea forme: Santandrea – în Italia, Argentina, Franța, Spania, Brazilia, Guatemala, Sant’andrea – în Italia, Argentina, Brazilia, Spania, Sanandrea – în Brazilia, San Andrea – în Honduras, Uruguay, San Andreas – în Brazilia. Santandreu – în Spania, Argentina, Franța, Mexic, Uruguay, Venezuela, R. Dominicană, Chile, Brazilia, Canada, Cuba, Portugalia, Peru, San-Andres – în Spania, Franța, Mexic, Santo André – în Brazilia (două toponime) și altele. Formele italiene – Santandrea, Sant’andrea – ar îndritui o potențială formă (stră)românească *Sântîndrea, care, dacă va fi existat, n-a mai „apucat” să fie consemnată în documentele medievale, apărute acum un mileniu…

Formele (moderne) Sânandrei, Sântandrei, atestate pentru comune din Vestul țării (din Timiș, respectiv Bihor) sunt calchieri românești, din ultima sută de ani (de după Unirea de la 1918) pentru forme ungurești – Szent Endre, Szentandrás – deci nu pot fi luate în considerare.

LA MULȚI ANI! cu sănătate și bucurii sărbătoriților de azi! 🙂

Un (mic) semn de revenire la normalitate: valorile clasice revin… Luni, nov. 22 2021 

O știre recentă semnalează faptul că se revine, chiar dacă timid, și doar în câteva țări, la valorile clasice. „Tonul” a fost dat de Franța, Italia, Grecia și Cipru. Aș zice că reacția autorităților din aceste state nu este deloc întâmplătoare. Grecia este „mama” democrației și, prin Patriarhii ecumenici din vechiul Bizanț, și a ortodoxiei. Italia este, prin Roma, „mama” limbilor romanice și sediul principal al romano-catolicismului (care se predică și azi, fie și parțial, în latină!), iar Franța este „mama” democrației moderne (prin Revoluția de la 1789), dar, ca și Italia, o țară de limbă romanică.

Așteptăm reacția României… Mă rog, noi nu avem „stat”, iar dacă avem, el nu e condus (fiindcă, de peste două luni, n-avem Guvern!)… Până atunci, în „ton” cu informațiile de mai sus, reamintim că, de mai bine de un an, există o petiție în sprijinul menținerii limbii latine în planurile-cadru, și, de asemenea, o pledoarie pentru necesitatea și utilitatea limbii latine, „mama” și a limbii române, inclusiv pentru geografi.

Conferința Internațională „Creativitate, cultură și dezvoltare”, Timișoara, 11-12 noiembrie 2021 Vineri, nov. 12 2021 

La Departamentul de Geografie din cadrul Universității de Vest din Timișoara este în desfășurare Conferința Internațională „Creativitate, cultură și dezvoltare”. Particip (online) și, peste o oră și ceva, voi prezenta „Particularități ale distribuției crono-spațiale a unor indicatori cultural-educaționali la nivel mondial”. Redau, mai jos, o parte din concluziile materialului, cele care ne privesc pe noi, românii:

„Dintre elementele „compasului cultural”, cele care se regăsesc în România și în R. Moldova sunt ecartul puterii, evitarea inceritudinii și orientarea pe termen lung. Corelațiile acestor elemente se realizează cu ponderea ridicată a activilor în sectorul primar, o accentuată tendință de îmbătrânire a populației și cu un procent semnificativ al adepților cultului ortodox.

În legătură cu ecartul puterii, aceasta înseamnă că românii acceptă ușor ierarhiile, le consideră normale, nu le pun sub semnul întrebării și nu cer prea multe justificări pentru existența lor. Concentrarea ridicată a puterii este asociată cu corupția și distribuția mai inegală a resurselor naționale.

Evitarea incertitudinii arată că românii sunt adesea mai emoţionali şi încearcă să reducă anxietatea generată de incertitudine prin utilizarea unor reguli rigide şi prin planificare, care, fiind defensive, sunt adesea prea inflexibile şi nu funcţionează. De asemenea, ei nu acceptă uşor idei şi comportamente noi, securitatea fiind foarte importantă (de exemplu, oamenii sunt obligaţi să poarte la ei cărţile de identitate) şi existând o nevoie emoţională de a avea reguli (deşi adesea acestea nu funcţionează şi/sau nu sunt respectate).

Pe de altă parte, orientarea pe termen lung stimulează la români valori pragmatice, orientate spre viitor, adaptare, persistenţă şi dorinţa de recompensă; membrii lor tind să respecte tradiţiile şi obligaţiile sociale, fiind dispuşi să sacrifice elemente din prezent pentru beneficii în viitor.

Îmbucurător, dacă putem spune astfel, este faptul că, din punctul de vedere al analizei de față, elementele prezente în R. Moldova sunt extrem de asemănătoare cu cele consemnate în România.”

„Misterele” onomastice ale Iașilor – Mircea Ciubotaru Marți, nov. 2 2021 

A apărut, recent, la Editura bucureșteană Dark Publishing, lucrarea „Misterele” onomastice ale Iașilor, scrisă cu migală, răbdare, dragoste și competență științifică, de distinsul profesor filolog Mircea Ciubotaru. Lucrarea este rodul multor zile, săptămâni și luni, de documentare, atât la Arhivele Naționale, filiala Iași, cât și în actele găzduite, încă, de Primăria Municipiului Iași.

Apărută în două volume, în condiții grafice deosebite, cu sprijinul Muzeului Municipal „Regina Maria” din Iași, cartea se dezvăluie cu subiecte incitante, dar fără „înfloriturile poetice”, adesea, nu doar ne-științifice, ci chiar a-științifice, păgubitoare, pe baza argumentelor documentar-onomastice care încearcă – și, adesea, chiar reușesc, sub „pana” meșteșugită, de fin povestitor cu har a autorului – să risipească multe din semnele de întrebare legate de trecutul bogat al vechiului târg al Ieșilor.

Sfântul Dimitrie cel Nou de la Basarabi Miercuri, oct. 27 2021 

Acesta este prăznuit astăzi, fiind Ocrotitorul Bucureștilor și a toată Țara Românească. Ca și Cuvioasa Parascheva, Ocrotitoarea Iașilor și a întregii Moldove, a trăit în Balcani, undeva în secolul al XI-lea. Ținând cont de faptul că satul său natal, Basarabi (azi Basarbovo, în nordul Bulgariei, aproape de orașul Ruse) este situat imediat la sud de Dunăre, este de presupus că era român (vlah sud-dunărean). Despre activitatea și minunile săvârșite de sfânt, o lectură interesantă, aici.

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – 161 de ani! Marți, oct. 26 2021 

La 26 Octombrie 1860, prin Decret Domnesc, semnat de Principele Alexandru Ioan Cuza, s-a înființat prima Universitate modernă din România, actuala Universitate „Alexandru Ioan Cuza” din Iași! Prilej de a-i ura, atât Alma Mater Iassyensis, cât și celor care au avut sau/și au o cât de mică legătură cu ea – studenți, masteranzi, doctoranzi, cadre didactice titulare și asociate, personal angajat, absolvenți, colaboratori, simpatizanți – un sincer și călduros LA MULȚI ANI! 🙂

Aceleași sincere și calde urări și celor ce-și serbează ziua onomastică de Sâmedru! 🙂

16 Octombrie 1868 – ziua de naștere a geografului Simion Mehedinți Sâmbătă, oct. 16 2021 

Simion Mehedinți, „părintele” geografiei moderne românești, s-a născut în satul Dragosloveni, al Sovejei, la 16 Octombrie 1868. Despre activitatea acestuia, există mai multe informații, aici. Pe lângă acestea, unele, mai puțin (sau deloc) cunoscute se leagă de faptul că, am descoperit, recent, în Anuarul Colegiului Național „Costache Negruzzi”, că, înainte de a deveni primul titular al primei Catedre universitare de Geografie, la București, geograful Simion Mehedinți, a activat, ca profesor de geografie, la Liceul Internat din Iași, în perioada 1896-1899.

Un alt element important care îl face pe Simion Mehedinți mai mult decât „părintele” geografiei românești moderne, este legat de întemeierea celor două sate ale actualei comune Soveja. Celălalt sat, pe lângă Dragoslovenii natali ai lui Mehedinți, este Rucăreni. Ambele sate au la bază locuitori musceleni, originari din satele Rucăr și Dragoslavele. Primul dintre aceste sate din Muscel are, și el, la bază, originari din satul Rucăr din Țara Oltului, fapt semnalat în teza de doctorat, publicată în anul 2007. Deci, există câte un sat cu numelegat de Rucăr în toate cele 3 state medievale românești: Trnasilvania (Rucărul Țării Oltului), Țara Românească (Rucărul din Muscel) și Moldova (Rucărenii Sovejei). Tot la Soveja, a descoperit, în vremea Revoluției de la 1848, Alecu Russo (basarabean la origine) varianta cea mai cunoscută a Mioriței, i-a trimis-o, la Iași, lui Vasile Alecsandri, care a publicat-o în 1849. Această Mioriță sovejană vorbește de un baci ungurean (deci, din Ardeal), altul moldovean (din Moldova) și altul vrăncean (din vremea când Țara Vrăncii aparținea Țării Românești)…

Ca de obicei, Asociația Personalului Didactic „Simion Mehedinți” din Focșani, a organizat, cu acest prilej, manifestarea anuală, deja tradițională (a ajuns la a XXXI-a ediție!), la care, ca invitat, am participat și eu (online).

Din nou, despre limba dalmată… Marți, oct. 12 2021 

Am mai scris despre această limbă, dispărută și… renăscută (pare-se!). Acum vom vorbi, în completarea ideilor mai vechi, despre câteva toponime de pe coasta adriatică a Croației de azi, pe care le-am bănuit a fi dalmate la origine (măcar) în parte. Astfel, pe insula Brač, se află câteva dintre ele: Supetar, Sumartin și Sutivan. În apropiere, pe insula vecină, Hvar se află un Sućuraj, iar pe litoralul continental am notat, dinspre Velebit spre Dubrovnik, câte un Supetarska Draga, Kaštel Sučurak, Suđurađ. Toate patronimele ce urmează după particula su(t) sunt de origine (sârbo-)croată – Petar, Ivan, etc. – în vreme ce partea de început, am presupus, a „supraviețuit” din vechea limbă dalmată.

Era necesar să verific supoziția și am dat peste această lucrare, scrisă de Antonio Ive. La pagina 150, stă scris: „suónt -a, súnta, pl. suánts, santo”. Termenii cu italice sunt din dalmată, iar „santo” – explicația lor în italiană. Deci, în toponimele amintite, acest „rest” su(t) este dalmat. Nu poate fi (sârbo-)croat, deoarece, în aceeași zonă,, am întâlnit și toponime notate Sveti Petar, Sveti Martin și altele, cu termenul slav sveti pentru echivalentul românesc (actual) sfânt, sau cel vechi sân(tu).

Lucrarea menționată dă un lexic mult mai extins al limbii dalmate și va face obiectul unui studiu mai amplu…

Pagina următoare »