Gânduri referitoare la apartenența la una dintre denominațiile creștine… Vineri, mai 20 2022 

Constatările făcute în ultima vreme au adus și unele clarificări, dar au amplificat, pe de altă parte nelămuririle și întrebările relative la apartenența religioasă a românilor… Acestea nu se răsfrâng doar asupra trecutului nostru, ca popor, ci au efect și asupra convingerilor religioase personale…

Dacă despre semnele de întrebare legate de afilierea confesională a strămoșilor noștri – la Roma și/sau Constantinopol – am mai vorbit, inclusiv în ultimele zile, opțiunea confesională personală este și ea influențată de aceste constatări… După 1989, ateismul inoculat de regimul comunist, discret, insidios, prin școală, a dispărut, treptat (și tot în urma a câțiva ani de căutări, frământări și întrebări!), constatările făcute în ultima vreme – unele, încă, doar ipoteze, cu semne de întrebare – corelate și cu lipsa de moralitate, în spirit creștin, a elitelor religioase ortodoxe (ca să nu fiu mai dur!) par să ducă la schimbări de atitudine, ce pot aduce schimbarea apartenenței confesionale a subsemnatului!…

Să vedem ce avem!…

O trecere la creștinare, prin romanizare, de la împăratul traco-roman Constantin cel Mare (începutul secolului al IV-lea), urmată, în veacul al VI-lea, de punerea episcopiilor traco-romane Justiniana Prima și Salonic sub oblăduirea Romei, de către alt împărat traco-roman, Justinian. Dacă regiunile traco-dace romanizate din Balcani au fost readuse de Constantinopol sub controlul Patriarhiei (grecofone), în secolul al VIII-lea, regiunile nord-dunărene au intrat mai târziu în „orbita” lumii ortodoxe greco-slave (undeva, între secolele XI și XIV)… Motivele au fost expuse în postări anterioare. Totuși, atât românii balcanici (în vremea Țaratului româno-bulgar, la începutul veacului al XIII-lea), cât și cei nord-dunăreni (pe la începuturile Țării Românești și ale Țării Moldovei – secolul al XIV-lea) au avut, pentru o vreme, încercări de a păstra relația cu Roma papală… Iminența pericolului maghiarizării (prin catolicism) a românilor ardeleni, a dus la reorientarea majorității neamului românesc spre ortodoxie: o parte a românilor din Moldova au rămas, însă, catolici și nu pot fi acuzați pentru asta, dimpotrivă!

Din secolul al XVIII-lea, odată cu expansiunea Habsburgilor în Transilvania și Banat, politica Vienei a dus la apariția Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice). Nu discutăm contextul, nici dorința, ipocrită, a Vienei, de a-și mări contingentul de locuitori „afiliați” catolicismului, în contra „Unio trium nationum” maghiaro-saso-secuiești protestante din Ardeal… Cert este că, treptat, începând cu corifeii Școlii Ardelene (greco-catolici, să o spunem, românește, că am văzut că mulți evită să o facă!), mișcarea de Renaștere națională românească s-a bazat pe redescoperirea legăturilor românilor cu Roma!… A avut loc, în parte, o mișcare opusă celei care a dus la reorientarea spre Constantinopol (secolele XI-XIV), de frica maghiarizării românilor ardeleni, prin catolicism: mulți reprezentanți ai elitei maghiare (deveniți calvini, unitarieni, deci protestanți, tocmai contra Romei catolice!) primeau un răspuns hotărât la teoria roesleriană, prin românii greco-catolici, care afirmau romanitatea românilor, inclusiv prin Biserica Romei!…

Tot ardelenii – întâi greco-catolici, apoi și ortodocși! – au fost cei care au susținut, primii, revenirea limbii române la alfabetul latin, după secolele de înstrăinare în „haine” chirilice slav(on)e (după secolul al X-lea, probabil)! Elitele ardelene, spre lauda lor, nediferențiate religios, au fost în prim-planul eforturilor de Unire, atât prin lideri ca Iuliu Hossu, când s-a dat citire Rezoluției Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, de la 1 Decembrie 1918, cât și prin unificarea politică a formațiunilor național-țărăniste din România Mare (1926), sub Iuliu Maniu. Până și renașterea democratică a României, după 1989, s-a produs tot după eforturile altui lider național-țărănist, Seniorul Corneliu Coposu!

Dacă asupra „mituirii” unor elite ortodoxe, în 1948, atrase de regim la o relativă colaborare cu dictatura ateistă, prin desființarea Bisericii Greco-Catolice și acordarea fostelor proprietăți în folosința Patriarhiei Române nu are rost să insistăm aici, în primul rând deoarece au existat și prelați ortodocși, nu puțini și chiar de rang înalt, care s-au opus regimului dictatorial (ajungând în pușcării sau plătind cu moarte de martir!), tristă mi se pare atitudinea Bisericii Ortodoxe Române, mai ales la nivelul elitei sale de după 1989!… Mulți înalți ierarhi au pactizat și colaborat cu guvernări mai mult decât îndoielnice din punctul de vedere al moralității, cu grave carențe în ceea ce privește respectarea drepturilor politice și a libertăților cetățenești, apărând nu puține cazuri de corupție, ori chiar de pedofilie!… „Hârtia de turnesol” a constituit-o mascarada de „referendum” asupra „familiei tradiționale”!… Pe lângă asocierea, la campania în cauză, a unor politicieni mai mult decât dubioși (șeful Senatului era la a cincea căsătorie, iar cel al Camerei trăia/trăiește cu o pițipoancă mai tânără decât propriul copil!), n-am primit, de la nici un prelat ortodox vreo lămurire legată de felul în care fetele minore care ajung devină mame, fără voia lor, intră în categoria „familie tradițională”, DACĂ intră aici (se pare că NU!, deci trebuiesc lapidate, ca femeia adulteră!)! Trecem și peste faptul că, insistența promovării „referendumului” lăsa să se înțeleagă că România rămăsese doar cu această problemă nerezolvată și nu mai existau, deloc, altele!… Ca să nu mai vorbim de puternicul iz putlerist al unora dintre „apărătorii familiei tradiționale”!…

„Picătura care a umplut paharul” vine dinspre Patriarhie!… După reluarea „turismului cu tancul la vecini” de către forțele ruse putleriste în Ucraina (februarie 2022), o trompetă kaghebistă, așa cum este individul teodosie șpagoveanul (așa zis „arhiepiscop” al Tomisului, continuator al uneia dintre cele mai vechi eparhii creștine, nu doar de pe actualul teritoriu al României, ci chiar din toată lumea creștină!) este doar „dojenit” prin „comunicate patriarhale” inocente, în loc să fie scos „în șuturi” din funcție și înlocuit!… Dar, cine să facă asta??? Un „patriarh” olecuță cam mason (zic unii, și „nu iese fum fără foc!”), cam ahtiat după avere (foarte „creștinește, nu?”) și coleg, la Institutul Ecumenic din Geneva, înainte de 1989, cu kiril, actualul kaghebist în sutană de la Moscova!… Ar mai fi și altele: oare, dacă nu „ciripeai” la „mănăstirea secu” (așa cum a făcut și securistul petrov, rușinos ex-președinte, votat, din greșeală și neștiință și de mine, în 2004!), puteai merge în Vest, înainte de 1989, într-o țară „imperialistă” ca Elveția??? Orice om cu credință, cu frică de Dumnezeu, ar fi el însuși interesat, dispus, să înlăture orice îndoială, semne de întrebare de acest fel, ce planează asupra propriului trecut! Așa cum, spre lauda sa, a făcut-o, ca prelat ortodox, Înalt Prea Sfințitul Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, care, în 1990, și-a cerut iertare că a fost nevoit să colaboreze cu Securitatea (n-a dat informații grave!) și a retrocedat TOATE proprietățile ce aparținuseră, înainte de 1989, Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj!…

Așa că, să-mi fie cu iertare, punând „în cumpănă” atât creștinarea noastră PRIN ROMANIZARE (în secolele IV-VI), cât și comportamentul dubios al elitei ortodoxe românești actuale și contextul mai mult decât kaghebist al pravoslavnicilor de la Kremlin, mă îndrept spre confesiunea greco-catolică! Relația omului cu Dumnezeu se poate face ȘI prin Biserică, printr-un preot-duhovnic cu har (și sunt și în Biserica Ortodoxă Română destui, slavă Domnului), dar și în afara ei, prin comunicare directă cu Domnul!… Biserica Creștină românească nu are treabă cu pravoslavnicii kaghebiști, cu masoni ahtiați după bani, având, la rădăcina sa, „pecetea Romei” (secolele IV-VI)!…

Așa să ne-ajute Dumnezeu (care este unul, nici catolic, nici ortodox, ci CREȘTIN!)!!!

Întrebări legate de dependența populației creștine autohtone față de principalele centre ecleziastice (Roma/Constantinopol) -II… Miercuri, mai 18 2022 

Azi am încercat să lămuresc (cât de cât) întrebările de ieri… Nu prea pot zice că am avansat prea mult, dar… să grăim despre cele aflate…

1. Satele numite Păulești, din Putna și din Prahova: Primul apare în documente în 1507, al doilea – în 1587. Deci, într-o epocă în care ambele state medievale românești se găseau bine „ancorate” în relația cu Patriarhia constantinopolitană, care ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea unor nume de forma Pavelești… Un alt „impediment” al apariției acestor așezări în veacul al XVI-lea este legat de cât de „permisivă” ar fi fost, în acea vreme, elita politică românească (Domnia, boierimea), față de fondarea unor sate de țărani liberi, după cum „trădează” sufixul -ești, utilizat, preponderent, în asemenea situații. Astfel de sate puteau apărea, mai sigur, înainte de fondarea statelor medievale extracarpatice, deci – înainte de 1300… Așa că, pare-se, rămânem la vechiul patronim românesc (nu „catolic”!) Paul, folosit acum un mileniu (poate, până pe la începutul veacului al XIII-lea)… Mai „săpăm”, că doar nu e grabă! 🙂

2. Prezența antroponimului Bogdan: Pe lângă atestarea, ca nume de persoană, la Păncești, într-o arie cu romano-catolici, în veacul al XVIII-lea (după Catagrafia rusă din 1772-1774), oiconimele (nume de localități) cu același sufix -ești, cu rol de plural colectiv, pentru localități dezvoltate din obști țărănești, deci, de forma Bogdănești, pe lângă prezența lor în zone românești majoritar ortodoxe din Oltenia (Vâlcea), Muntenia (Prahova), Basarabia (Hotin, Bălți) și Ardeal (Alba), este consemnată atestarea, în Moldova, în aceleași condiții, atât în arii ortodoxe (din județele interbelice Fălciu, Tutova, Baia), cât și în județe unde atestările sunt atât din arii ortodoxe, cât și în cele catolice (în județele interbelice Bacău și Iași).

Deocamdată, ne abținem de la concluzii… Tot „săpăturile” – pentru toponimie, dar, mai ales, întru descoperiri antroponimice detaliate (atât în timp, cât și în spațiu!) – vor clarifica situația! A(ve)m niște presupuneri, dar este prematur să le dăm „glas” aici!…

Unul dintre antroponimele românești legate de păstorit – argument în favoarea continuității traco-daco-romane și românești la nord de Dunăre Miercuri, apr. 6 2022 

În cursul de Geografie istorică, publicat în 2019, la Editura Universității ieșene, am analizat, într-un capitol amplu, particularitățile istorico-geografice ale păstoritului, nu doar în spațiul românesc, sau, la un nivel superior, în cel carpato-balcanic, ci incluzând în analiză și evoluțiile din spațiul romanic (vest-)european. La acest nivel, limbile romanice au moștenit, cu intensități diferite, formele pecorarius și berbecarius, de la care au rezultat diferite nume. În cazul celui de-al doilea, am presupus că, la un moment dat, probabil, începând cu veacul al IV-lea d. Hr., în latina populară, s-a trecut la o formă mai scurtă – *bercarius, care a dat pe Bergeiro – în portugheză, Bergar – în spaniolă și catalană, Bergier – în occitană, Berger – în franceză, Bercaro – în italiană și Bercar – în română.

Ca urmare a faptului că, spre finalul secolului al III-lea, mai exact în anii 271-275 d. Hr., armata și administrația romană s-au retras din Dacia nord-dunăreană, arealul fostei provincii n-a participat la această inovație lingvistică, păstrând un derivat de la forma lungă, berbecarius – și anume, pe Berbecar. Româna este, astfel, singura limbă romanică în care s-au conservat atât această formă, mai veche – Berbecar, cât și cea scurtă, apărută după inovația amintită – Bercar. Cel mai bun argument în acest sens este dat de hărțile repartiției celor două forme în spațiul carpato-balcanic, publicate în cursul amintit, la p. 209 (pentru Berbecar, cu varianta Berbecaș) și la p. 210 (pentru Bercar). Astfel, majoritatea regiunilor românești – inclusiv Basarabia și Transnistria, precum și Dobrogea – au coeficienți mai mari ca 1 (superiori mediei carpato-balcanice), frecvența mai mare a acestui nume la nord de Dunăre (inclusiv în sudul Ungariei!) putând fi explicată prin conservarea formei derivate din cea latinească mai veche (berbecarius), în vreme ce forma mai scurtă (evoluată din *bercarius) se regăsește mai ales în vecinătatea arealului pontic (Dobrogea, sudul Basarabiei și al Transnistriei, Crimeea), în arii ce au aparținut și după secolul al III-lea Imperiului roman. Atestarea acestei ultime forme și în Muntenia, Moldova, părțile centrală și nordică ale Basarabiei și Transnistriei se poate explica prin migrarea, ulterioară, dinspre zona pontică a unor purtători ai numelui Bercar.

Cum spațiul românesc este singurul care conservă și varianta mai veche – devenită Berbecar în română -, probabil, aceasta a fost păstrată, în fosta provincie romană Dacia (la nord de Dunăre), după retragerea aureliană, de daco-romanii rămași pe loc! Deși ideea este amintită mai mult cu caracter de ipoteză (urmând să vedem, prin consultarea surselor onomastice mai vechi, care a fost difuzia anterioară a celor două forme în spațiul românesc), este demnă de luat în seamă!…

Avatarurile bazei de date legate de antroponimele creștine vechi românești… Duminică, apr. 3 2022 

Zilele trecute a venit, spre verificare, o versiune a unui articol, trimis spre publicare… Între recomandări figurează câteva legate de unele variante ale acestor nume creștine vechi. Fie este vorba despre forme slave (multe, asemănătoare cu ale noastre – legate de antroponimul Văsâi) – pe care trebuie să le elimin, fie – de completări (!) ale celor românești (pentru variante ale lui Crăciun și/sau Sânziane). Ca o plăcută surpriză, este reconfortant să constați cum onomasticieni polonezi știu (mai bine!) uneori, lucruri pe care ar fi trebuit să le fi știut eu, mai de dinainte, dar… mi-au „scăpat”!… Dar, de aceea există lingviști/filologi, nu?

În fine, asta nu era o problemă – sau n-ar trebui să fie! – însă, ca de multe alte ori, modificarea mai multor foi de lucru, și nu într-un fișier, ci în mai multe, poate dur(e)a!… Acum e vorba doar de două fișiere, dar, în ambele, a fost necesară adaptarea, corijarea și/sau completarea datelor, la nivel național și/sau regional și, apoi, recalcularea datelor finale, atât în valori absolute, cât și procentuale și, în final, la nivel de coeficienți de distribuție spațială… Cum, de ceva vreme, am adăugat, în unul dintre fișiere, și datele referitoare la variantele – nu puține! – existente atât în lumea romanică occidentală, cât și în cea balcanică (dalmată, albaneză), ale numelor creștine vechi românești, la nivel regional continental (european), a mai fost de lucru și în aceste foi.

Urmează refacerea hărților legate de antroponimele afectate de modificări, apoi rescrierea analizei legate de aceste reprezentări cartografice și, în final, chiar a unora dintre concluzii… Așa că vin la rând câteva zile „pline”! Nu că precedentele ar fi fost mai altfel!… 🙂

Alte completări legate de semnificația toponimelor de forma Ohaba Sâmbătă, apr. 2 2022 

Aseară am finalizat inventarierea datelor onomastice, atât pentru numele Frâncu, cu numeroase variante și derivate (câteva zeci), cât și pentru Cârlea și Cârloman. A urmat prelucrarea informației, atât la nivel mondial pe țări, cât și la nivel de regiuni carpato-balcanice și la cel al județelor din spațiul românesc. Hărțile legate de localizarea coeficienților de distribuție spațială evidențiază, la nivel regional, toate regiunile spațiului românesc – inclusiv Basarabia! – pentru numele Frâncu, plus Croația panonică (semn că nu toți frâncii = românii panonici – ce au fost incluși în marca creată, în vestul Ungariei de Imperiul franc condus de Carol cel Mare – au plecat de acolo în secolele X-XI; tot ei au creat, prin evoluția, sub influență slavă, în secolul al IX-lea, a lui a urmat ȘI de r, nu doar de n, în â, de la Carolus Magnus formele Cârlea și Cârloman, aduse și păstrate, ulterior, în spațiul românesc actual). Numele Cârlea iese în evidență, mai ales în Ardeal și Oltenia, dar și Moldova și București-Ilfov, în vreme ce derivatul său, Cârloman, mai rar atestat azi, este localizat doar în regiuni extracarpatice: Moldova, Muntenia și Dobrogea.

Notăm, însă, că, dacă utilizăm cartografierea, prin analiză multivariată (cu ajutorul clasificării ierarhice ascendente), ce permite reprezentarea, pe aceeași hartă, a mai multor variabile, repartiția spațială a numelor Ohaba (toponime), Frâncu și Cârlea+Cârloman (antroponime) evidențiază, atât la nivel județean, cât și la nivel regional, pentru toate cele trei nume, Banatul, Oltenia și Ardealul! Dacă la nivel județean ies în evidență, alături de toate județele bănățene (Timiș-Torontal, Severin, Caraș), doar Hunedoara (din Ardeal) și Gorj (din Oltenia), repartiția regională peste medie a acestor nume acoperă, pentru toate 3 antroponimele, exact cele trei provincii istorice românești: Banat, Ardeal și Oltenia! Există și clase în care ies în evidență, peste medie, câte două nume, sau doar unul, dar singurele arii în care apar toate cele trei nume sunt regiunile menționate!

Quod erat demonstrandum!

Noi completări legate de semnificația toponimelor de forma Ohaba… Luni, mart. 28 2022 

De ieri seară, profitând de minutele de ne-somn 🙂 de dinainte de a adormi, au „încolțit” câteva idei:

Ohabele trebuie puse „în legătură” atât cu extensiunea Daciei romane – care acoperea, în lini mari, Banatul, Oltenia și Ardealul – cât și, ca o consecință a acestei romanizări timpurii și intense (cu începuturi în secolele II-III), cu prezența, între hidronime, a mai multor nume de ape, date și unor cursuri mici, moștenite din aceste vremuri…

-dacă opiniile lui Silviu Dragomir, potrivit căruia instituțiile românești/româno-slave anterioare pătrunderii ungurești în Transilvania și Banat provin, mai degrabă, ca semnificație, nu de la Bizanț, ci dinspre Imperiul carolingian (!) sunt veridice, concordând, astfel, cu cele avansate de P. P. Panaitescu – care opina că, până în veacul al X-lea, limba română s-a scris cu caractere latine (urmare a legăturilor cu Roma și cu Occidentul franc!), trebuie văzută aria de extensiune a frâncilor, despre care, de vreo două decenii, am bănuieli că nu sunt romanici (italieni și/sau francezi) catolici, ci români alungați, din veacul al X-lea, de maghiari, din fosta „marcă” pannonică a Imperiului carolingian (dovezile ar fi atât numele Frâncu, cât și patronime precum Cârlea și Cârloman, create doar de români „vestici” care l-au rotacizat și pe n, nu doar pe l, așa cum fac, până azi, la „extremele” ariei cu rotacizanți, atât istroromânii, cât și moții și maramureșenii, ori muntenii slavizați din Carpații polono-slovaci)

-dacă „marca” pannonică era condusă de un marchiz, ca toate „mărcile” de graniță (un fel de districte militare), pe filieră româno-slavă – atât prin frâncii români alungați de maghiari din Pannonia, cât și prin sârbo-croații din vestul Balcanilor – a pătruns, la noi, instituția banatului/băniei, condusă de un ban, dezvoltată atât în actualul Banat și în Oltenia de azi (numită, secole la rând, Bănia Craiovei), cât și la sud de Dunăre, după cum o atestă toponimul Bănișor, notat, ca nume de stradă, la Sofia, capitala Bulgariei. Probabil că ar trebui „săpat” pentru a vedea ce extensie au atât toponimele de forma Băneasa, Valea luban = Valea lui Ban și altele, cât și antroponimele derivate de la tema Ban…

Din inventarierea, incompletă, a distribuției numelui Frâncu/Frîncu în spațiul românesc, se întrevede o prezență importantă atât în aria cu vechile Ohabe (sincer, nu sunt surprins!), cât și în diferite arii extracarpatice „atinse” atât de migrația ardelenească, cât și de persistența, până azi, a catolicilor… Probabil, după anul 1000, al creștinării maghiarilor, sub Vajk/Voicu-Szent Istvan/Sfântul Ștefan, care „privea” spre Roma, mai ales prin ardeleni și bănățeni, s-a insistat, din veacul al XI-lea, ca noi, românii, să rămânem sub oblăduirea Bizanțului, acceptând ortodoxia și formele onomastice greco-slave, hirotonirea de mitropoliți de către Constantinopol, slavona, ca limbă de cult și alfabetul chirilic, pentru limba română… Dacă am fi rămas și noi, în continuare, sub „umbrela” Romei, probabil, mulți dintre noi am fi vorbit, azi, ungurește!… În schimb, este posibil ca, rămânând atașați de Roma, să fi supraviețuit românii balcanici, pentru că n-ar mai fi „căzut” sub asimilarea greco-slavă!…

Ipoteza e „în lucru”, are „goluri”, dar unele lucruri încep să se (între)vadă!…

Vechimea filosofiei românești în relațiile cu vecinii… Duminică, feb. 20 2022 

În aceste zile, în care tensiunea politică este la un nivel similar cu cea din anii 1938-1939, când hitler se pregătea să declanșeze a doua conflagrație mondială, poate că este util să vorbim puțin despre modul cum am înțeles noi, românii, începând de la strămoșii noștri, traco-daci, să abordăm relațiile politice cu vecinii, indiferent care vor fi fost ei, de-a lungul timpului.

Primele asemenea episoade apar încă din vremea expedițiilor militare la Dunăre ale unor mari imperii: fie că a fost vorba de perșii conduși de Darius, fie de oștile macedonenilor lui Alexandru cel Mare, strămoșii noștri, fie de la sud de Dunăre – tribalii, geții dobrogeni, fie de la nord – geto-dacii din Câmpia Română de azi sau cei din Bugeac, au răspuns apărându-se, la ei acasă. Poate că au fost învinși, împrăștiați, siliți să se retragă, temporar, dar, folosindu-se și de avantajele cadrului natural – mlaștini, smârcuri, păduri… – au dus lupte de uzură cu dușmanul, care, în cele din urmă, s-a retras, izbânzile vremelnice obținute anterior fiind niște „victorii a la Pyrrhus”…

Cel mai notabil conflict de acest tip a fost, însă, în această perioadă, cel dintre regele geto-dac Dromichaites, care domnea undeva în Muntenia de azi și Lysimachos, regele (elenistic al) Traciei. Acesta din urmă, trufaș, a trecut Dunărea, considerând că va obține o victorie ușoară contra geților. Aceștia, însă, au fost învingători, iar armata regelui balcanic a fost făcută prizonieră, în frunte cu mândrul monarh. Ajunși la cetatea regală a geților, Dromichaites, în urma unei discuții cu „sfatul regal” al său – avea o Adunare cu care se sfătuia în probleme importante, a reușit să-și convingă sfetnicii ca, nu doar să nu-i pedepsească pe prizonieri și să îi elibereze, dar chiar să li se pregătească un ospăț!… La prima vedere, mulți dintre contemporanii noștri ar zice că Dromichaites era un „fraier”, dar vom vedea că nu este așa!

Principalul argument în favoarea acestei opțiuni, prezentat „sfatului regal” de către Dromichaites a fost că, după ce geții au învins, pedepsind armata „tracă” (am pus ghilimele, deoarece, poate că ostașii de rând vor fi fost, măcar în parte, traci balcanici, dar, aproape sigur, elita – ofițerii, comandanții oștirii balcanice erau fie greci, fie doar foști traci grecizați, grecofoni), ca răzbunare, balcanicii ar fi urmat să revină cu o armată mult mai puternică. Așa, dovedind iertare, clemență, Dromichaites se aștepta ca, în semn de recunoștință, Lysimachos nu doar să nu mai îndrăznească a ataca pe geto-daci, dar să urmărească dezvoltarea unor raporturi de bună vecinătate cu aceștia.

În timpul ospățului, organizat, oarecum,… discriminatoriu – pentru foștii prizonieri balcanici, în farfurii de calitate, cu tacâmuri deosebite, iar pentru „ai lui”, geto-dacii, în blide simple, de lemn – Dromichaites a venit la masa lui Lysimachos și l-a întrebat:

-Mărite rege, care din cele două mese – a Domniei Tale, sau a geților – ți se pare mai aleasă?

-A noastră, mărite Dromichaites!

-Nu-i așa că, la dumneavoastră, aveți mereu asemenea ospețe?

-Ba da! – a răspuns Lysimachos.

-Păi, dacă aveți așa belșug și lux, acasă, la ce-ați mai venit în sărăcia asta a noastră?

Lysimachos, rușinat, a lăsat capul în jos și, după o pauză, a răspuns că nu va mai îndrăzni niciodată să-i mai atace pe geți! Și s-a ținut de cuvânt! Relațiile între geto-daci și Regatul Traciei au devenit excelente, cu schimburi comerciale foarte active. Deci, presupunerea, calculul făcut de Dromichaites, când și-a convins sfetnicii să-i accepte propunerea, a fost corect!

Oarecum asemănător, în scopul de a-și apăra regatul, proaspăt unificat, a procedat, câteva secole mai târziu, și Burebista, când l-a trimis pe sfetnicul său, grecul Acornion, la Pompei, spre a negocia o alianță daco-romană împotriva lui Cezar. Pompei a primit favorabil propunerea, urmând, în conformitate cu termenii alianței, dacii să vină cu o oaste în sprijinul armatei romanului. Din păcate, Pompei, orgolios, înfumurat, prea sigur pe sorții săi de izbândă, s-a grăbit și a urmat bătălia de la Pharsalos, în care a câștigat Cezar… Ar fi fost foarte interesant de văzut în ce termeni ar fi continuat alianța între Pompei și Burebista, dacă primul nu se grăbea și, având și ajutorul militar dac adus de Acornion (care a ajuns la Pharsalos, dar după bătălie!), Pompei ar fi câștigat bătălia cu Cezar! Istoria, însă, nu se scrie cu „dacă…”!…

Există mărturii contemporane – multe lăsate chiar de romani! – care arată că și ultimul rege dac, Decebal, a urmărit, mai degrabă, să evite o confruntare directă cu colosul imperial roman, fie, dacă ar fi devenit inevitabilă confruntarea, să aibă niște aliați care să-i încurce cât mai mult pe romani. În vremea declanșării primului război daco-roman (101-102), Decebal încheiase o alianță cu parții (locuitori ai Iranului de azi), care să provoace la luptă Roma, în vestul Asiei, obligându-i pe romani să ducă acolo întăriri și slăbind, astfel, presiunea imperială la granițele Daciei. În aceeași idee a fost conceput și atacul dobrogean din iarna anilor 101-102, în care, la Adamclisi, a fost nevoie să vină însuși Traian, spre a respinge, cu grele pierderi, atacul dacic! Iarăși e un subiect de „stat la un pahar de vorbă” să analizăm, cândva, cum s-ar fi desfășurat acțiunile romanilor, dacă atacul lui Decebal de la Adamclisi avea sorți de izbândă și Traian s-ar fi trezit între „ciocanul” dacilor care-l atacau de la nord de Dunăre și răscoala geților dobrogeni, deja supuși romanilor, dar abia așteptând un moment să se revolte!… Nu mergem, însă, pe speculații!…

Roma – un colos de 50 de ori mai mare decât Regatul dac (Imperiul avea 50 de milioane de locuitori, Dacia – 1 milion!) – era sortită să câștige, în cele din urmă, dar victoria a fost obținută în urma a două războaie grele! Romanii, oameni practici, au înțeles că, având în față o oaste de viteji, de oameni credincioși conducătorilor lor, curajoși, destoinici, e mai indicat nu să-i nimicească, ci să și-i facă aliați, dacă nu chiar prieteni. Și n-aș fi așa de sigur că acea pax romana, adusă de legiunile lui Traian la nord de Dunăre a însemnat, neapărat, impunerea exclusivă a cutumelor romane, geto-dacilor. Există dovezi epigrafice concludente, chiar din epocă, plecând de la preluarea toponimiei dacice în noua provincie romană (nume de localități și de râuri geto-dace, păstrate de administrația romană), de la daci care purtau nume romane, dar și urmași de romani, care au primit nume dacice și până la o secvență din filmul Columna, în care un militar roman, ce lucra, cot la cot cu localnici daci, la ridicarea unui castru, enervat, răbufnește, exclamând:

-Ne îmbrăcăm ca ei (ca dacii – n. ns.), mâncăm ca ei, trăim ca ei! Noi i-am învins pe ei, sau ei ne-au învins pe noi?

Nu știm dacă o asemenea situație (imaginată de scenaristul filmului) s-a produs și în realitate, însă, dacă ne uităm, în ultimă instanță, la vocabularul limbii române, preluat din traco-dacă, respectiv latină, deși fondul latin este covârșitor, au supraviețuit în romanica limbă română și peste 150 de cuvinte traco-dacice, ceea ce nu e deloc de neglijat!…

Încheind considerațiile legate de integrarea Daciei romane în Imperiu, să-l pomenim pe Dio Cassius, un obiectiv cronicar roman, care, relatând diferitele lupte între romani și localnici, spune, la un moment dat: „daci de montibus inhaerent” = „dacii trăiesc lipiți de munți”. E de reținut, fiindcă explică atât unde s-au adăpostit traco-dacii romanizați (și creștinați) în secolele IV-IX, cât și tactica folosită de conducătorii noștri când eram atacați de mari hoarde de invadatori…

Din secolul al IX-lea, noul popor romanic născut pe ambele maluri ale bătrânului Donaris (e interesantă conservarea în română, nu a unui hidronim derivat din latinescul Danubius, ci din cel traco-dac, care a dat Dunăre!), românii, sunt atestați ca având numeroase formațiuni prestatale, din Crișana, până-n sudul Dobrogei și din Pocuția – până-n Tesalia… Conducătorul uneia dintre ele, Menumorut, ducele din Crișana de azi, înfruntă pe maghiarii lui Arpad, reușind, dacă nu să-i învingă, măcar să ajungă la un acord de pace: Arpad acceptă ca Menumorut să-și conducă ducatul în continuare, dar fiica sa, căsătorindu-se cu Zulta/Zoltan, fiul lui Arpad, urmașul regelui maghiar urma să devină și liderul voievodatului de pe Crișuri…

În Balcani, cam în aceeași vreme, ducele (a)român Niculiță intră în conflict cu împăratul bizantin: acesta, având o armată mai numeroasă și mai bine organizată, îl învinge pe ducele Tesaliei (de fapt, al Vlahiei Mari, cum se chema voievodatul românilor) și-l ia prizonier. Având o avere considerabilă și relații influente la Curtea bizantină, Niculiță își răscumpără libertatea, redevine duce, dar trebuie să accepte vasalitatea față de Bizanț, căruia îi plătește tribut…

Ajungem la o practică pe care voievozii noștri vor fi nevoiți să o aplice, secole la rând, în relațiile cu Poarta otomană, care, cucerind Constantinopolul în 1453, s-a substituit Bizanțului… Primul constrâns la un asemenea gest, de nevoie, nu de voie, a fost Mircea cel Bătrân, voievodul Țării Românești. În celebra Scrisoarea III, Mihai Eminescu a „pus în gura” marelui conducător muntean nu mai puțin celebrele vorbe: „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul!”, vestindu-l pe Baiazid, sultanul otoman, venit la Rovine, ca să ceară „pământ și apă”, că românii vor avea, ca prieteni, „râul, ramul”!… Dacă semnificația termenului rovină = loc mlăștinos, cu exces de umezeală este aceeași și-n vremea marii bătălii româno-otomane de acum mai bine de 6 secole, exact ca strămoșii traco-daci, muntenii, moldovenii, ardelenii, când s-au opus cotropitorilor – cel mai frecvent, otomani, dar și unguri, poloni, tătari… – s-au folosit de avantajele cadrului natural, pe care, locuindu-l, folosindu-i resursele, îl cunoșteau foarte bine, din vremea secolelor IV-XI, în care, pe aici, au hălăduit numeroase cete de migratori – goți, huni, avari, slavi, bulgari turanici, pecenegi, cumani… – din fața cărora, cel mai frecvent, s-au retras în munți (în depresiuni și în culoarele râurilor dintre munți), păduri sau bălți… Nu e întâmplător, deloc, faptul că termeni ca munte, pădure, codru, ori cei amintind de speciile forestiere sunt fie latini – fag, carpen, paltin, plop, salcie, ulm, etc – fie traco-daci – brad, bunget, gorun, așa cum traco-dacic e și termenul baltă! Și, așa, amintindu-ne de tactica de hărțuire a traco-dacilor, față de oștile persane și/sau macedonene, sau de referința legată de daci a lui Dio Cassius, mai avem un argument al continuității traco-dace, traco-daco-romane și românești pe ambele maluri ale Dunării: aplicarea a exact aceleiași filosofii de apărare, atunci când ne-am confruntat cu cotropitori!

Și avem numeroase asemenea, alte, exemple: Basarab Întemeietorul, la Posada, contra oștii maghiare, conduse de Carol Robert de Anjou, Vlad Țepeș – în apropierea Târgoviștei, contra lui Mahomed Cuceritorul, Ștefan cel Mare – la Podul Înalt, contra aceluiași, dar și la Baia – contra regelui Ungariei, Matia Corvin, sau – la Codrii Cosminului, contra lui Jan Albert al Poloniei, Mihai Viteazul – la Călugăreni, contra lui Sinan Pașa și așa mai departe…

În același timp, românii, urmând pilda lui Dromichaites, dar și a regilor daci Burebista și Decebal, au urmărit, în scop defensiv, să-și apere țara și, cu scopul de a avea o misiune de apărare mai ușoară, au încheiat diferite alianțe… Nu am avut nicicând intenții agresive și, dacă secole și milenii, traco-dacii și, după romanizare, românii, au urmărit, aproape exclusiv, să se apere și să fie lăsați să-și vadă de „sărăcia, nevoile și neamul” lor, după apariția statului român modern, această filosofie a continuat, în contextul relațiilor diplomatice moderne între state! Astfel, proaspăta Unire a Principatelor (1859) a trebuit apărată imediat, după doar câțiva ani, noula Locotenență Domnească instituită, provizoriu după abdicarea principelui Alexandru Ioan Cuza (februarie 1866) concentrând armata română la Florești, ca pregătire pentru apărarea statului unificat, față de pretențiile imperiilor vecine – Imperiul habsburgic și cel otoman – de „desfacere” a Unirii!

După circa un deceniu, proclamarea Independenței a fost udată cu sângele vitejilor care au luptat contra otomanilor, în Bulgaria de azi, la Plevna, Grivița, Smârdan, Belogradcik, Vidin și în multe alte locuri. Când, după câteva decenii, în 1912, au izbucnit confruntările între statele balcanice, România a observat o strictă neutralitate, părăsită doar atunci când, pe lângă refuzul de a împărți regiunile balcanice luate de la otomani și cu sârbii și grecii, Bulgaria ne amenința direct, revendicând ȘI Dobrogea pe care o primisem în 1877, drept compensație față de reanexarea sudului Basarabiei de către Imperiul țarist (1878). Cum România a trebuit să renunțe inclusiv la a încorpora teritorii locuite de românii balcanici (aromâni și meglenoromâni), pentru că nu aveam cum crea un teritoriu compact, continuu, care să unească regiunile românești nord-dunărene cu cele locuite de frații din Balcani, ca o compensație, am cerut și obținut de la bulgari Cadrilaterul, în august 1913.

Primul Război Mondial s-a încheiat în 1918 aducând românilor desăvârșirea Unității naționale, consfințită, pe plan internațional, de tratatele semnate la Paris și în alte câteva localități apropiate, în anii 1919-1920. Când, odată cu manifestarea tot mai agresivă a statelor revanșarde – Germania, Italia – la care s-au alăturat, cu aceleași interese și vecini de-ai noștri – Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria – a devenit clar că se urmărește revizuirea tratatelor semnate la începutul perioadei interbelice, România a rămas consecventă principiului inviolabilității granițelor, chiar și când am fost „invitați” să anexăm teritorii (locuite de importante minorități românești!) și chiar și când, deja (în 1940), chiar teritoriul românesc a fost grav amputat!

Astfel, în martie 1939, după ce Cehoslovacia fusese mutilată de Germania (care a anexat regiunea sudetă de la cehi), dar și de Ungaria (care a ocupat sudul Slovaciei), am fost „invitați” de polonezi să ocupăm nordul Maramureșului, atribuit în 1920 Cehoslovaciei. Inclusiv liderul Ucrainei subcarpatice, Voloșin a apelat la trupele armatei române: am refuzat, considerând că nu putem lovi pe la spate un aliat și nici nu vrem să fim părtași la revizuirea, prin război, a granițelor, dar și cu speranța că, neacționând astfel, prin forță, vom evita folosirea arbitrariului și a forței pentru modificarea, dezavantajoasă, a frontierelor românești. Speranțele au fost zadarnice, în vara anului 1940, în trei luni de zile (28 iunie- 7 septembrie), România pierzând o treime din teritoriu și populație, fără a trage un foc de armă.

Și totuși: în aprilie 1941, când Germania, Italia (cu tot cu Albania, devenită protectorat italian), Ungaria și Bulgaria, au atacat Iugoslavia, România a refuzat să intre în Banatul sârbesc. Ion Antonescu, conducătorul de atunci al țării a transmis, însă, prin germani, ungurilor, să nu cumva să intre în Banat. Ungaria s-a conformat și Banatul sârbesc a fost administrat, până în 1944, când a fost recucerit de armata iugoslavă, condusă de Tito, de oficialități germane. Câteva luni mai târziu, România, ca aliat al Germaniei, a atacat Uniunea Sovietică, dar țara noastră nu poate fi socotită agresor, atâta timp cât, în iunie 1941, am intrat în luptă pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței, ocupate de sovietici cu un an mai devreme. Un act incorect ar putea fi socotit luarea în administrare a Transnistriei, deși, și în acest caz, Antonescu i-a specificat, de mai multe ori, liderului nazist german, că, după reprimirea, de la unguri, a nordului Transilvaniei, România va renunța la Transnistria. Fapt semnificativ, Regele Mihai, deși era tânăr (avea 20 de ani când România a atacat Uniunea Sovietică), și nici nu avea vreo putere politică serioasă (aceasta fiind concentrată în mâinile „Conducătorului” Antonescu) a refuzat, cu consecvență, să efectueze vreo vizită la est de Nistru!

Controversată este și rămâne, participarea Armatei Române în campania de la Est de Nistru. Ea a fost condamnată de fruntașii politici democrați din țară (liderii Iuliu Maniu – PNȚ și Bebe Brătianu – PNL), dar, făcând abstracție de absența unui tratat scris româno-german și de caracterul dictatorial al politicii ambelor state – România și Germania (ca și al majorității celorlalți aliați ai germanilor, dealtfel!), se pune următoarea întrebare: dacă ești aliat cu un stat și lupți cu un inamic, atunci când lupta se duce dincolo de granițele țării tale, te oprești? Avem situații, nu puține, plecând, nu din Evul Mediu, ci chiar din antichitate! Armata dacă, trimisă de Burebista cu Acornion în frunte, să-l ajute pe Pompei, contra lui Cezar, urma să lupte pe teritoriu dacic? Nici măcar tracic balcanic nu era, Pharsalos fiind o localitate din Grecia! Participarea lui Mircea cel Bătrân la lupta cruciaților contra otomanilor, la Nicopole, sau a lui Iancu de Hunedoara, tot cu cruciații, la Varna, au fost pe teritoriu românesc? Bătălia cu polonii de la Obertyn a lui Petru Rareș nu s-a dat pe teritoriu românesc, ci pe cel al regatului polon! Războiul românesc de Independență s-a purtat, aproape în întregime, pe teritoriul actual al Bulgariei, în calitate de aliat al Imperiului țarist! De asemenea, din decembrie 1918 și până în iunie 1920, România a fost, continuu, provocată de Ungaria, fiind nevoită, în prima fază, să-și asigure o linie de demarcație naturală (pe Tisa, în aprilie 1919), iar ulterior, pentru că regimul comunist maghiar al lui Bela Kun, nu doar că a nesocotit cererile de dezarmare ale Comisiei Aliate de la Paris, dar a atacat armata română, militarii români au trecut la contra-ofensivă, intrând, în august 1919, în Budapesta! Chiar și participarea României, ca aliat al Națiunilor Unite, la luptele contra Germaniei, după 23 august 1944, până la 12 mai 1945, s-au purtat mai ales pe teritoriile altor state: Ungaria, Cehoslovacia și Austria! Ca să nu mai vorbim de participarea unor unități românești, ca aliați în NATO, la acțiunile din Irak, sau, mai recent, timp de circa două decenii, tot ca parte a unor trupe NATO, în Afganistan!…

Ultima atitudine de acest fel, de neimplicare în problemele interne ale altor țări, a fost reacția chiar a regimului comunist al lui Ceaușescu, care, la invadarea de către sovietici și ceilalți „aliați” din Pactul de la Varșovia, a Cehoslovaciei (august 1968), nu numai că a refuzat să participe la acest atac (deși eram și noi „aliați” ai sovieticilor!), dar a și condamnat vehement această invazie, atât intern (printr-un mare miting, la București), cât și extern (la ONU, unde țara noastră deținea Președinția rotativă a Consiliului de Securitate)! Și, chiar mai recent, o informație pe care, probabil, multă lume nu o știe sau a ignorat-o, în vara anului 2014, când extremistul rus jirinovski a „invitat” Polonia, Ungaria și România să „elibereze” acele teritorii ucrainene care le-au aparținut în trecut, noi și polonezii am refuzat „oferta” imediat! Ungurii au șovăit, gândind-se că nu le-ar strica Transcarpatia, dar au fost „liniștiți” repede de polonezi. Ca o… coincidență (sau nu?), exact aceleași 3 țări – Polonia, Ungaria și România fuseseră „invitate” de Germania nazistă, în martie 1939, la „ciopârțirea” fostei Cehoslovacii. Așa cum am mai menționat, România a refuzat, dar polonezii nu s-au putut abține atunci, anexând Teșinul ceh și o porțiune din Tatra slovacă, iar maghiarii au ocupat integral… Transcarpatia!… Adică, inclusiv nordul Maramureșului, unde am refuzat noi să intrăm!… Dar, noi știm, de multe secole, că „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”, lucru pe care nu-l știau polonezii, în 1939 (și au fost ocupați, și ei, de nemți și sovietici, în septembrie, același an!), dar, se pare, l-au „învățat”, între timp!…

Tot după această veche vorbă ne conducem, de 14 ani, din februarie 2008, nerecunoscând independența kosovarilor față de Serbia! Dreptul internațional, după dispariția fostelor state „federale” comuniste europene – Cehoslovacia, Iugoslavia și Uniunea Sovietică – a recunoscut, ca state independente doar fostele „republici” desprinse din aceste state! Kosovo – și Voivodina – aveau statut de provincii autonome ale fostei „republici socialiste” Serbia a ex-Iugoslaviei. Prin recunoașterea, plină de incompetență, de către Occident a independenței kosovare, i s-a „oferit” Rusiei, pretextul excelent pentru crearea și apoi „recunoașterea” ca „independente” a tot felul de entități pe teritoriile fostelor republici sovietice. Chiar în vara anului 2008, după ocuparea temporară a Georgiei, la retragere, rușii au „inventat” o a doua „republică” separatistă, pe lângă Abhazia (existentă de prin anii 1990, ca și Transnistria moldovenească!) – Osetia de Sud. La fel au procedat în 2014, când, pe lângă anexarea Crimeei, au ajutat la crearea „republicilor populare” din estul Ucrainei, în regiunile Donețk și Luhansk!…

Și, dacă – Doamne, ferește! – tocmai un „incident” ușor de „creat” de ruși exact într-o asemenea „republică populară”, va servi drept „pretext” pentru invazia masivă rusească în Ucraina, rușii considerând că au intrat „în legitimă apărare”, că „răspund unei provocări” ucrainene???

Ca să încheiem, în acest spirit trebuie văzută atât reacția subsemnatului de zilele trecute de a critica google pentru acea graniță ilegală între Crimeea și restul Ucrainei, dar și faptul de a refuza „eliminarea” din teritoriul ucrainean a Crimeei (cerută de un revizor de articol, acum câțiva ani!), când am pus aceeași întrebare: pe baza cărui tratat internațional a devenit, în 2014, Crimeea „rusească”???

Tot acest material este o invitație la meditație, atât pentru concetățenii noștri, cât, mai ales, pentru marii „actori” de pe scena politică internațională! Fără cunoașterea specificului cultural, a istoriei, tradiției zonelor în cauză, orice măsuri unilaterale, pripite, fundamentate insuficient, „pompieristice”, riscă să creeze complicații extrem de mari! Revin la Kosovo, unde, cu tot respectul pentru albanezi, oarecum „veri” cu noi, pe „filiera” traco-iliră, cea mai bună soluție, sau, ca să fiu mai corect, „cea mai puțin proastă” soluție ar fi fost revenirea provinciei în componența Serbiei, dar cu o largă autonomie etno-lingvistică și culturală, internă, în general (lăsând Belgradului doar reprezentarea politică externă și apărarea frontierelor cu statele vecine), cu garanții internaționale (occidentale, dar și rusești!), care să țină situația de acolo sub control, departe de orice nouă tentativă sârbească de eliminare a autonomiei locale, similară cu cea făcută de miloșevici în 1989! Astfel, Balcanii și-au păstrat, de secole, renumele, trist, de „butoi cu pulbere” al Europei, doar că, din acest „butoi” explozia se poate produce, azi, în altă parte: la granițele ruso-ucrainene!…

Iarăși, despre smerenie în cercetarea științifică… Și nu numai despre smerenie… Luni, feb. 14 2022 

Zilele trecute, în cursul unor noi documentări, pentru unele din temele de cercetare „în lucru”, am mai dat, iarăși, și peste alte elemente care să confirme faptul că activitatea științifică legată de o anumită temă, odată completată, capătă doar statutul de „final provizoriu”!… Și, în această idee, am scris, acum mai bine de un an, acest articol, tot pe blog. Despre ce ar fi vorba, concret? Pe de o parte, am descoperit date noi, complete, referitoare la primele alegeri parlamentare românești de după Unirea din 1918, pentru Ardeal (zonă unde, mai ales pentru alegerile din 1919, 1920 și 1922, informațiile publicate în Monitorul Oficial sunt incomplete), iar pe de alta – într-un articol din presa locală – alte două toponime din aria actualei comune Ucea, din Țara Oltului, dintre care unul este Braniște.

În aceste condiții, pe de-o parte, va trebui să actualizez bazele de date, atât cea legată de alegerile românești (în cel puțin 3 fișiere… „înrudite”!), cât și cea cu demnitarii din spațiul românesc (unii parlamentari apar în plus, alții lipsesc!), iar pe de alta – să modific atât baza de date cu stratificarea istorică a toponimelor din Țara Oltului (elaborată încă din vara anului 1996, dinaintea susținerii lucrării de licență și actualizată deja, în alte câteva rânduri, pe măsură ce am mai descoperit și alte toponime!), cât și baza de date, hărțile și textul prezentării despre toponimul Braniște. De fapt, în parte, aceste actualizări s-au și făcut, ieri (cele legate de stratificarea istorică a toponimelor, de datele referitoare la braniști și de textul prezentării), iar restul urmează să se realizeze. Fiind obișnuit deja cu asemenea activități (nici nu mai știu de când și de câte ori am mai făcut așa ceva), a devenit o operațiune firească, deși nu e deloc plăcută… Dar, s-a dovedit, atât ce-am scris în primul paragraf, mai sus, legat de „finalul provizoriu”, cât și relativ la constatările din postarea precedentă despre smerenie, din septembrie 2020…

Actualizând datele referitoare la braniști am dat, în fișierul respectiv (un inventar al numelor de acest fel și sursele unde a fost găsit), și peste precedentele postări referitoare la subiect. Una, prima, trimitea la stadiul documentării atunci când am prezentat comunicarea (octombrie 2017) și am și publicat-o (după un an), cuprinzând și primele actualizări realizate anul trecut cu datele culese în anii anterior, iar celelalte două surprind alte stadii, intermediare, tot de anul trecut, ale continuării documentării, deși – nici ele nu sunt complete! Astfel, referințele legate de totalul toponimelor de acest fel nu cuprind alte două asemenea nume, descoperite, între timp, tot în Ardeal, care ridicaseră numărul total al numirilor legate de Braniște la 148, în tot spațiul carpato-balcanic. Cu cel găsit la Ucea de Sus se fac 149, din care 140 sunt în spațiul românesc, reprezentând 93,96% din total. Când ai aproape 94% toponime de forma Braniște, cu variante și derivate, create de români, în zone românești, a mai afirma, precum cei doi autori maghiari, deja menționați în unul din articolele precedente, că toponimele de această formă au fost moștenite de unguri direct de la slavi, e chiar o opinie tendențioasă! Mai cu seamă că, cu toate eforturile subsemnatului de a găsi măcar un nume de formă maghiară, creat de maghiari – fie în Secuime, fie în Ungaria de azi – căutările au fost zadarnice!

De fapt, nu, greșesc, n-au fost zadarnice: au completat, considerabil, cu aceste forme maghiar(izat)e, Branistye, inventarul toponimelor ardelenești de acest fel, consemnate cu ortografie maghiară, deci deformate, atestate, toate, în zone cu majorități etnice românești! Cei doi autori au și recunoscut, în articolul scris de ei că nu se pricep la toponimie. Ar trebui să se priceapă, înainte de a-și da cu părerea, așa cum ar trebui să învețe și a „citi” repartiția geografică a unor asemenea toponime, să le coreleze cu originea apelativului și cu preponderența etnică a populației din zonele unde au apărut ele. Și, de asemenea, să acumuleze, prin documentare, prin lectură, multe cunoștințe de legislație medievală, referitoare la măsurile luate de autoritățile acelor vremi, în Țările Române (inclusiv în Transilvania!), fie că a fost vorba de voievod, boieri sau de mănăstiri ortodoxe, de a opri tăierea pădurii, inclusiv cu scopul ocrotirii fondului cinegetic! Adică – să aibă oleacă de cultură generală!

Așadar, și acești doi autori ar trebui să învețe să fie smeriți, înainte de a face afirmații fără acoperire științifică, ba chiar cu substrat revizionist (nedeclarat, dar evident!), care să „demonstreze”, pentru străinii nefamiliarizați cu realitățile acestei părți de Europă, „caracterul maghiar” al Transilvaniei! Publicarea acelui material cu păreri tendențioase în această epocă, în care, pe de-o parte, putler practică, din 2014, „turismul cu tancul la vecini”, iar dictatorul de la Budapesta, orban, se vede, cel puțin o dată pe an, de peste un deceniu (din 2010!), cu cel de la Kremlin, nu este deloc întâmplătoare!… Iar la Budapesta, în mai 2019, în Piața Eroilor, o mulțime de pancarte „deplângeau” așa-zisa „nedreptate” făcută Ungariei, la Trianon, în 4 iunie 1920… Să ne amintim de 30 august 1940 și de Diktatul de la Viena, când alt dictator, hitler, i-a dat lui horthy, dictatorul maghiar de atunci, Nordul Transilvaniei! Ce-au de spus despre asta, autorii maghiari în cauză??? Știu ei, oare, că istoria se repetă???

Acum trei ani, m-au acuzat, nefondat, de „naționalism”! Invit pe oricine, să vină cu argumente, care să „demonstreze” – din declarații, atitudini, studii, articole, cărți, postări pe blog, etc – unde, când și mai ales DACĂ am „promovat”, vreodată, cât de puțin „naționalismul”, xenofobia, rasismul, discriminarea unui om sau a unui grup sau altele asemenea! Vor găsi, mai degrabă, materiale care au promovat, mereu, spiritul de conviețuire etnică și confesională, înțelegerea între diferitele grupuri etno-lingvistice și confesionale, de la noi sau din alte părți. Vor descoperi că am promovat, mereu, atât contribuția altor grupuri etno-confesionale la istoria, cultura și civilizația din spațiul românesc, dar, în egală măsură, și contribuția românească la istoria, cultura și civilizația neamurilor care ne înconjoară! Mai degrabă, aș putea să-i acuz eu, acum, de revizionism unguresc, promovat discret, nedeclarat! Să demonstreze, cu dovezi, cu argumente, că nu e așa!

Scrisoarea III (Mihai Eminescu) Sâmbătă, ian. 15 2022 

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte…
Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
— Las’ să leg a mea viață de a ta… În brațu-mi vino,
Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele.
Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește într-o clipǎ ca în veacuri, mereu crește,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;
Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde
Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână —
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri
Mările țǎrmuitoare și cetăți lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaș covor,
Vede țară lângă țară și popor lângă popor —
Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac
În întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.
Vulturii porniți la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruință se pornește îndelung
Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător.
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuțite se îndoaie după vânt
Și deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul… se deșteaptă… și pe cer
Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.
Și privește trist la casa șeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,
Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.

Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan.
Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băț.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț:
— Ce vrei tu?
— Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
— Tu ești Mircea?
— Da-mpărate!
— Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
— Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre parte închinării însă, doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.
— Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.
Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?
— De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești
Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești.
Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.
După vremuri, mulți veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă —
Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ.
Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvârtej
Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?…
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinții biruință căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!


Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreții împlu câmpul și roiesc după un semn
Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,
Orizonu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,
Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste,
Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie,
Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgețile în valuri, care șuieră, se toarnǎ
Cad, lovind în față,-n spate, ca și crivățul și gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,
Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți;
Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,
Ca potop ce prǎpădește, ca o mare turburată —
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se așează, iată soarele apune,
Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe:

         „De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiți prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că și eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul și cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Și să știi că-s sănătos,
Că, mulțămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos“.

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poți să-ntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?
Înapoi acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,
Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră.


Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele,
Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesență de mizerii de la creștet până-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri…
Și apoi în sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ și numele tău… țară!
La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept științ-având în minte vreun valț de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu mai poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați arătat arama sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Scrisoarea_III

Sublinierile din text, cu bold ne aparțin și nu sunt deloc întâmplătoare! Mesajul fragmentelor subliniate e mai actual ca niciodată!

Despre ciclul „Fundației” de Isaac Asimov Vineri, ian. 14 2022 

Având la bază excelenta narațiune a marelui scriitor SF, Isaac Asimov, a apărut, recent un (început de) serial, care pare să vrea a fi continuat, deoarece, ceea ce a fost lansat este doar primul sezon. Serialul pare interesant, deși, cred, era loc de mai bine… Mi-am (re)amintit că începusem să citesc primele cărți ale ciclului și cred că voi relua lectura, după circa 3 decenii (mai ales că, din cele citite atunci, nu-mi mai amintesc mare lucru! 🙂 )…

Pagina următoare »