De Ziua Limbii Române! Joi, Aug 31 2017 

Acum 28 de ani, pe 31 August 1989, basarabenii au obținut recunoașterea limbii române, cu alfabet latin ca limbă oficială și la est de Prut. În cinstea acestui eveniment, cu urarea strămoșească de „La Mulți Ani!” frumoși și buni, limbii noastre străbune și vorbitorilor ei de pretutindeni, atașăm, mai jos, o dedicație muzicală, de peste Prut:

Anunțuri

Ciobănia (și marinăria) salvează România! :) Duminică, Apr 30 2017 

Reacții vesele după ce un vapor cu oi a lovit crunt un vas (de spionaj) rusesc:

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-21738570-revarsare-umor-internet-dupa-incidentul-naval-din-marea-neagra-batalia-ovine-aparut-balada-miorita-varianta-marinareasca.htm

E vremea colindelor! Luni, Dec 26 2016 

Unul – sau două – momente de aducere-aminte! Joi, Dec 22 2016 

În urmă cu 27 de ani, am scăpat de dictatura comunistă, întruchipată, timp de aproape o jumătate de veac, de „odiosul și sinistra”, mai exact, „cuplul” Nicolae și Elena Ceaușescu! Este un moment de pioasă aducere-aminte și de reculegere în memoria celor care au ieșit în stradă – la Chișinău, Iași, Timișoara, Arad, Lugoj, Oradea, Cluj, Brașov, Sibiu, Făgăraș, București și în multe alte localități ale spațiului românesc, în memorabilul an 1989 și dintre care o parte nu au mai revenit nicicând, trecând în lumea îngerilor… Ei au strigat „Vom muri și vom fi liberi” și au/am fost LIBERI!… Ce-au strigat tinerii de azi, pe 11 decembrie/ „Hai la club!”, „Hai la bere!”. „Stăm acasă că e urât afară!”, etc., șamd, șcl…

Nu judec pe nimeni! Este un proverb (printre multele altele) la români: „Fiecare doarme cum își așterne!” Se pare că ne-am „așternut” deja… Să le fie „de bine”… Ceilalți – căutați de emigrați!…

În altă ordine de idei, anul ce stă să se încheie (mai are mai puțin de 10 zile) este unul important, chiar dacă nu pare. S-au împlinit, în cursul lui, 185 de ani de la primele alegeri legislative în spațiul românesc! Este un prilej de aducere-aminte, cu respectul și considerația față de înaintașii care, în Țara Românească, în iulie 1831 și în Moldova, în ianuarie 1832, au desemnat, întâia dată, prin vot, membrii legislativelor de la București și Iași, PRIN VOT! Avem noi, românii, și antecedente mai vechi, dar nu este locul/momentul să vorbim despre aieste isprăvi, acum! Însă, dacă a fi, cu doar un an în urma primelor alegeri legislative din Belgia și doar în urma primului scrutin legislativ din spațiul carpato-balcanic (cel din Grecia, din 1829) înseamnă ceva în Europa, păi, haideți, doamnelor și domnilor, să ne lăudăm cu asta, că avem cu ce ne lăuda! Suntem, astfel, înaintea Imperiului austriac (austro-ungar, din 1867), a Imperiului otoman, a Imperiului țarist, a Germaniei, Italiei, a Serbiei, Muntenegrului, Bulgariei și a încă altor câteva state europene (și nu numai!), din acest punct de vedere!

Despre carpi Miercuri, Aug 31 2016 

Carpii au fost unul dintre triburile (probabil traco-dace) care au populat partea de est a Regatului dac (probabil, la est de Carpații Orientali), în ultima parte a antichității. Despre rolul lor (mai ales legat de conflictele cu Imperiul roman, în secolele II-IV d. Hr.), se poate citi, aici, un material, cu informații documentate. Din informațiile documentare și/sau arheologice, carpii dispar din mențiuni, în secolul al IV-lea (mai exact, din 318 d. Hr.), explicația acestei dispariții fiind legată, în opinia spcialiștilor, de numeroasele conflicte cu romanii și de dislocările în interiorul Imperiului, realizate de împărații romani începând cu 270 d. Hr.

Și totuși… În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum/Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca religie oficială în Imperiul roman. Cum împăratul era de origine traco-romană (fiind născut la Naissus/Niš), era posibil să-i fi chemat pe marii preoți traco-daci și să le propună renunțarea la cultul lui Zamolxis și trecerea la noua confesiune. Odată cu această trecere, prin adoptarea creștinismului, traco-daco-romanii au adoptat și limba latină, dar și termenul romanus, devenit, în dialectele de mai târziu ale limbii române, român/rumân/ar(u)mân/*rumon/rumăr. Acest fapt este întărit de prezența, în terminologia creștină a limbii române a numeroși termeni de origine latină (cruce, creștin, biserică, preot, botez, Dumnezeu, Paște, Crăciun, cuminecare, păresimi, etc.), a numeroase antroponime de origine constantinopolitană (legate de vechea Biserică Creștină a Imperiului roman de răsărit, numit, în timpurile moderne, „bizantin”): Ioan, Nicolae, Andrei, Gheorghie, Vasilie, Dumitru și altele și de prezența, în două din rugăciunile importante ale creștinilor – Tatăl nostru și Crezul – a peste 80% termeni de origine latină (atestați în variantele ortodoxe ale acestor texte religioase). Se adaugă tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei (păstrată de numele popular dat lunii de după ziua Sfântului Andrei – 30 Noiembrie: Îndrea/Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni) și circulația unor forme populare pentru numele calendaristice de sorginte constantinopolitană: Ziane/Sânziane, Nicoară/Nicăruș/Sânnicoară, Îndrei/Indrei, Georzu/Giurgi/Sângeorz, Văsâi/Sânvăsii, Medrea/Sâmedru/Sumedru, etc.

Cum „dispariția” carpilor din mărturiile documentare s-a produs la câțiva ani după Edictul de la Mediolanum, bănuim că, la fel ca și ceilalți traco-daci (romanizați sau nu), carpii au renunțat la a ataca Imperiul și chiar la a se mai declara… carpi, dar, ca și în cazul unor tradiții precreștine păstrate după creștinare (a da ortul popii – tradiție legată de trecerea în „lumea cealaltă” a lui Hades, cultul „cavalerului trac” devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul și păstrat ca drapel de luptă al oștirii din Evul Mediu până azi, etc.), strămoșii românilor moldoveni de azi au considerat că pot păstra numele lor caracteristic, ca patronim. Acesta a supraviețuit (până azi, chiar!), mai întâi ca nume de botez, iar din faza finală a Evului Mediu (secolele XVII-XVIII), s-a încetățenit ca supranume/nume de familie.

Păstrarea acestui nume se explică și prin continuitatea vieții politico-administrative și religioase la est de Carpați. Astfel, vechea Petrodava (în traducere: Cetatea Piatra) reapare în documentele medievale sub numele Piatra lui Crăciun (Crăciun fiind, probabil, un cneaz local, ce a alăturat mica sa formațiune politică Țării Moldovei). La est de Siret, vechea așezare dacică Paloda (cu un nume autohton, asemănător termenului latin paludem) a devenit, sub influența slavilor, Bârlad, centrul politic al Țării berladnicilor (menționată documentar în secolele XI-XIII) și integrată și ea în aceeași Țară a Moldovei. Pe de altă parte, probabil, așa cum am susținut cu un alt prilej, muntele sfânt al dacilor, Kogaionon, ar fi fost Ceahlăul, transformat, după creștinarea populației locale, în muntele sfânt al românilor moldoveni, așa cum, deja, îl descria Dimitrie Cantemir, cu trei secole în urmă.

Prima mențiune documentară a patronimului Carp datează din 1453, fiind localizată în aria actualei comune Filipești, județul Bacău, fiind urmată, în 1479, de o alta, atestată la Suceava, pe atunci cetatea de scaun a Țării Moldovei. Următoarele atestări, până în secolul al XIX-lea (în documente, înregistrări statistico-fiscale – catagrafii, liste cu deputații aleși în adunările legislative) sunt, aproape exclusiv, moldovenești. Singurele excepții le constituie atestarea, în secolul al XVI-lea, a unui Cărpoi, în Oltenia actuală, în comuna Bobicești, județul Olt, urmată, în veacul al XVII-lea, de o altă mențiune, a unui Carpu, la CârstăneștiOteșani, județul Vâlcea. În catagrafia rusă din 1774 apar 79 de mențiuni, 44 – în forma Carpu și 29 – în varianta Carp, izolat fiind notate și primele forme influențate de ucraineni – un Carpenco, la Toporăuți (fostul județ Cernăuți) și un Carpuc (probabil, Carpiuc), la Vetreanca (fostul județ Hotin). Rar, din secolul al XVII-lea, atât documentele istorice, cât și catagrafiile atestă numele Carp și ca prenume, fapt constatat, atât în perioada interbelică (în Anuarul SOCEC al României Mari, 1925), cât și azi, în Basarabia, deși asemenea situații se întâlesc, izolat, și la vest de Prut (un Constantinescu Carp, la Ploiești, în Anuarul cu abonații telefonici din 1959). Această menținere a prezenței numelui și ca prenume întărește ideea perpetuării sale pe „filiera” nume de trib – nume de botez – nume de familie.

Patronimul a pătruns și în toponimie. Un sat din comuna Moara, județul Suceava, poartă numele Moara Carp, un altul, aflat în comuna Țibănești, județul Iași a purtat numele Tungujei-Carp, denumirea mai veche a satului Mihail Kogălniceanu, comuna Țigănași (același județ) a fost Rateș Carp, o localitate basarabeană din fostul județ Cahul se numește Cărpești (deși apare și varianta Cârpești, mai des întâlnită), iar un deal situat la sud de comuna Coarnele Caprei, județul Iași este denumit Dealul Cărpoaiei.

Începând din perioada interbelică, numele începe să pătrundă și în ținuturile intracarpatice, unite cu România în 1918, după ce, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începuse să fie atestat și în sudul țării (de exemplu, la Buzău). Tot în perioada interbelică este atestat, izolat, chiar și în Cadrilater, în fostul județ Durostor. În forma Carpina este prezent și la aromâni (T. Papahagi, Antologia aromână, 1922).

Să precizăm ce explicații s-au dat până acum legat de semnificația patronimului. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, citat de https://dexonline.ro, afirmă că numele derivă de la: gr. Kάρπος < ϰαρπός „fruct”. Ținând cont, însă, de repartiția geografică a numelui, atestat, continuu, în Moldova carpato-nistreană în ultimele peste 5 secole (și chiar și la est de Nistru), suntem de părere că, pe baza argumentelor de mai sus, putem lua în considerare ideea ca patronimul Carp să continue prezența, din partea finală a antichității, a vechiului trib al carpilor, ai cărui urmași sunt românii moldoveni de astăzi.

O zi a comemorării și a unei (dureroase) aduceri-aminte: 76 de ani de la începutul destrămării României Mari! Marți, Iun 28 2016 

La 23 august 1939, miniștrii de externe ai Germaniei hitleriste (Joachim von Ribbentropp) și ai Uniunii Sovietice (comisarul pentru afaceri externe, Viaceslav Molotov) au semnat un „pact de neagresiune”, care prevedea împărțirea unei părți a Europei (de la Marea Baltică la Marea Neagră) în „sfere de influență”. La o săptămână după acest „acord”, pe 1 septembrie a început al doilea război mondial, prima victimă fiind Polonia, atacată de naziști și, din 17 septembrie, și de sovietici. Cele două state totalitare (Germania și URSS) și-au „împărțit”, „frățește” Polonia sfârtecată, care, pentru aproape 6 ani, dispărea din nou de pe harta Europei. În iarna 1940-41 a venit rândul Finlandei, care, deși a rezistat eroic mult mai numeroasei armate sovietice, a fost nevoită, în martie 1941, să cedeze URSS Karelia. În timp ce Germania s-a năpustit asupra Europei occidentale (ocupând, până în iunie 1940, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia și chiar o bună parte a Franței!), URSS s-a „răstit” puțin la țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania) care au „acceptat”, cu „bucurie” să devină „republici unionale”. Apoi, pe 26 iunie a venit rândul României: Molotov a transmis, prin ambasadorul român la Moscova, o notă prin care ni se cerea cedarea Basarabiei și, ca o „compensație” pentru cei „22 de ani de ocupație românească” a teritoriului pruto-nistrean, și întreaga Bucovină.  Aflând de enervarea lui Hitler, care știa că Bucovina nu figura între pretențiile sovieticilor, Stalin s-a limitat doar la partea de nord a regiunii, cu tot cu Cernăuții.

La București, în Consiliul de Coroană, Carol al II-lea a încercat să câștige timp, transmițând sovieticilor că putem veni la negocieri… Sovieticii nu voiau negocieri, nu aveau răbdare, armatele de „eliberare” fiind deja masate pe Nistru. În seara următoare, Molotov a fost și mai ferm: urma ca, până la orele 12, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă să fie deja predate sovieticilor. După contacte diplomatice cu reprezentanții altor țări de la care speram să primim sprijin (cu Italia, Germania – care ne-au „sfătuit” să dăm curs pretențiilor sovietice, dar și cu statele Antantei Balcanice – care au avut, mai rezervat, aceeași atitudine, mai puțin Turcia*), Carol al II-lea a emis un comunicat, în dimineața zilei de 28 iunie, prin care se anunța „evacuarea” armatei și administrației românești din teritoriile revendicate de sovietici. Pe 3 iulie, se închidea noua frontieră româno-sovietică. Prin retragerea rușinoasă, fără luptă din aceste ținuturi (care votaseră, în 1918, Unirea cu Țara, Basarabia fiind chiar prima!) începea destrămarea României Mari, care a continuat în săptămânile următoare: la 30 august, prin Diktatul de la Viena, „mediat” (adică – impus!) de Hitler și Mussolini, România a cedat Ungariei horthyste partea de nord a Transilvaniei, iar la 7 septembrie, prin Tratatul de la Craiova (cerut de Hitler României, spre a ne pedepsi pentru atitudinea ostilă sau indiferentă față de Germania din perioada interbelică), am cedat și Cadrilaterul (sudul Dobrogei) Bulgariei. Practic, în mai puțin de 3 luni, fără a fi în război cu nimeni (România se proclamase neutră, de la începutul lui septembrie 1939) și fără a trage un foc de armă, am pierdut o treime din teritoriul național și din populație (din care, majoritatea erau români)! Pe lângă teritoriile asupra cărora, vecinii revizioniști își exprimaseră, mai deschis sau mai voalat pretențiile (Basarabia – URSS, Transilvania – Ungaria, sudul Dobrogei – Bulgaria), România a cedat și ceea ce nu intra în menționatele revendicări: nordul Bucovinei și, mai mult, partea de vest a fostului județ Dorohoi (ținutul Herței), care nu fusese niciodată ocupat nici de austrieci, nici de ruși și pe care sovieticii au recunoscut că l-au ocupat „din greșeală”, dar… nu s-au mai retras!

Un gând pios se îndreaptă spre toți cei care au murit, nevinovați, au fost deportați, arestați, persecutați, pentru singura lor vină de a fi fost români, în teritoriile cedate în acest trist an 1940… La fel, recunoștința noastră cred că este prea puțină, către cei ce au luptat pentru eliberarea, vremelnică (1941-44) a Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței și, apoi, pentru realipirea la România a nordului Transilvaniei (în toamna anului 1944). Dezavuăm, condamnăm și ne delimităm de toate actele de persecuție, omoruri, etc., comise de autorități sau de cetățeni români împotriva unor cetățeni aparținând minorităților (în special evrei)!

Nu este în intenția noastră să instigăm la ură, la răzbunare, dar este bine să știm aceste lucruri. Cine uită, riscă să retrăiască momentele dureroase și, din nefericire, contextul internațional tinde să semene tot mai mult cu perioada 1938-1940… Mai mult, la ce conducători avem și la cât „patriotism” sforăitor (din gură) se mai găsește azi în România, să ne ferească Dumnezeu de repetarea fatidicului an 1940!… Retorica găunoasă, fanfaronada și demagogia au marcat și au subminat țara și în perioada interbelică, iar „moda” politicienilor de atunci se repetă și azi, chiar la o scară mai mare! Iar dacă se va repeta anul 1940, va fi mai rău, cu mult mai rău!

Să dea Dumnezeu să n-am dreptate!

*De apreciat reacția Turciei, care, prin reprezentantul său la București, a comunicat autorităților române, că dacă noi ne decideam să rezistăm la Nistru, armata turcă putea concentra trupe în Caucaz, pe frontiera cu URSS, spre a ne mai ușura nouă rezistența contra atacatorului sovietic… N-a fost nevoie, autoritățile române cedând prea ușor în fața amenințărilor și șantajului. „Sugestiile” diplomatice italiene și, mai ales, germane aveau în vedere păstrarea intactă a rezervelor de petrol românesc, care, în cazul unei rezistențe în fața sovieticilor, ar fi putut fi afectate… Iar despre celelalte țări din Antanta Balcanică, acestea au sperat că, dacă cedam noi (inclusiv față de Bulgaria) se salvau ei… Simple iluzii, deoarece, în mai puțin de un an, atât Iugoslavia, cât și Grecia, au fost ocupate de germani și de aliații lor…

Despre „industria doctoratelor” în România Joi, Iun 16 2016 

Am descoperit acest material care face o foarte exactă (cel care prezintă este matematician de profesie!) prezentare a „industriei” „pontoratelor”, pardon, „doctoratelor” în România de azi!

Despre smerenie Sâmbătă, Apr 9 2016 

Deoarece ne aflăm, încă, în Postul Sfintelor Paști, smerenia, cumpănirea, buna-cuviință, bunul-simț, simțul măsurii, echilibrul trebuie să fie printre trăsăturile ce animă orice suflet (cu adevărat) credincios. În aceste condiții, apelul la smerenie de mai jos este cât se poate de nimerit!

 

Despre smerenie

Unirea Basarabiei cu România – 98 de ani Sâmbătă, Apr 9 2016 

La 27 Martie (stil vechi)/9 Aprilie (stil nou) 1918, prin decizia Sfatului Țării de la Chișinău (cu rol de Parlament al Republicii Democratice Moldovenești, proclamată independentă față de Moscova la 22 Ianuarie 1918), teritoriul dintre Prut și Nistru al Moldovei s-a unit cu România. (Re)aducem în memorie acest moment, cu precizarea că, atunci, basarabenii au fost primii care au făcut acest pas (într-o vreme când mai mult de jumătate din teritoriul Vechiului Regat al României, inclusiv Capitala, se găseau sub ocupația germano-austro-ungaro-bulgaro-otomană, iar Bucovina și Transilvania nici nu visau o asemenea posibilitate!) și le-au arătat celorlalți români aflați sub ocupație străină care este calea de urmat. Sunt convins că Dumnezeu ne va arăta, cât de curând, din nou, calea spre (Re) Unire! Doamne-ajută!

Aspecte geografice evidențiate de folclor Duminică, Feb 21 2016 

Există mai multe surse de documentare legate de evidențierea unor particularități geografice. Deși poate părea surprinzător, printre ele se află și folclorul. Iată niște exemple.

În melodia „Bate vânt de la Orade”, Floricile Bihorului confirmă unele particularități fizico-geografice. Astfel, ținând cont de faptul că, la vest de Oradea și, în general, de actuala frontieră apuseană a României, nu există comunități românești închegate, rezultă că satul spre care „bate vântul” în cântecul amintit, este situat la est de Oradea (și Tinca), undeva în Dealurile Vestice sau/și în Munții Apuseni, lucru firesc, deoarece, direcția dominantă a maselor de aer este dinspre vest/nord-vest.

În cântecul următor, „Pleacă oile la munte”, marea „Doamnă a cântecului păstoresc”, răposata Lucreția Ciobanu – Dumnezeu să o ierte! – marchează activitatea de transhumanță, în cadrul căreia, ciobanii din Mărginimea Sibiului, foloseau traseul spre/dinspre Munții Iezerului (din Grupa Făgărașului) în drumurile lor spre iernat/vărat. Aceasta înseamnă că aceștia se însoțeau că păstorii făgărășeni spre locurile de iernat (toamna) și reveneau împreună, spre cele de văratic, primăvara.

Pagina următoare »