Distribuția numelor legate de Sfântul Mina Marți, nov. 12 2019 

Ieri, în calendarul creștin-ortodox a fost prăznuit Sfântul Mina, ocrotitorul celor păgubiți. Ne vom referi, în cele ce urmează, la formele și variantele derivate de la numele sfântului.

Astfel, întâlnim, frecvent, din epoca medievală, pe Minea, cu derivate ca Mineață, Mineș, Minescu, Minovici (formă prezentă și la aromâni), Minaciu, Minar, Minica, Minoiu, Minoniu, Minu, Minulescu, Minulici, Minuț, Minuțescu, Mină, Miniul. Menționăm și derivate toponimice: Mineaia, Mineasa, Minești.

De influență slavă veche sunt formele cu sufixe precum -co, sau -cu: Mincu, Minculescu, Mincă (formă atestată și la aromânii fărșeroți), Minca, Mincarul, Mincuțoaia. Ceva mai recent, în urma influenței bulgare, au rezultat derivate cu sufixele –ciu, -cea: Minciu, Mincea, Mincioagă. Ca formă toponimică, am notat oiconimul Minceni.

In Memoriam Mihai Constantinescu Duminică, nov. 3 2019 

A plecat dintre noi, zilele trecute, un mare cântăreț, care ne-a bucurat copilăria: Mihai Constantinescu. Dumnezeu să-l ierte! Odihnească-se în pace!

In Memoriam Leo Iorga Sâmbătă, nov. 2 2019 

Astăzi, exact de Moșii de Toamnă/Sâmbăta Morților, în calendarul ortodox și de Pomenirea tuturor credincioșilor răposați/Ziua Morților, în calendarul catolic, a plecat spre Ceruri, Leo Iorga. Dumnezeu să-l ierte! Odihnească-se în pace!

D’ale Carnavalului Miercuri, oct. 30 2019 

Ion Luca Caragiale – O scrisoare pierdută Marți, oct. 29 2019 

Ion L. Caragiale – Momente și schițe Luni, oct. 28 2019 

Constantin Tănase – Pe când era bunica fată Duminică, oct. 27 2019 

Constantin Tănase – Dă, Doamne! Sâmbătă, oct. 26 2019 

Din nou, despre numele creștine românești vechi Luni, oct. 21 2019 

Pentru readucere aminte, este vorba despre nume care au intrat în sistemul onomastic al strămoșilor noștri în primele veacuri ale erei creștine (mai exact, în secolele IV-VI), aspect abordat în urmă cu câteva săptămâni, aici. Exact în această vreme, în clasamentul (provizoriu, incomplet, deocamdată), am notat: Ioannes (locul 1; 3,71%), Theodorus (2; 3,43%), Petrus (6; 1,14%), Domnus (8; 1%), Basilius (9; 1%), Constantinus (17; 0,71%), Andreas (21; 0,57%), Georgius (30; 0,29%), Nicolaus (32; 0,29%), Demetrius (34; 0,14%). De reținut că este vorba despre spațiul carpato-balcanic, locuit de traco-dacii care, izolat, în veacurile I-III și masiv, în secolele IV-VI, au intrat în procesul de creștinare, prin romanizare (sau de romanizare, prin creștinare). Între paranteze, primul număr, înainte de „;”, indică locul în ierarhia onomastică, iar al doilea – ponderea deținută din totalul numelor, în intervalul analizat). De asemenea, pentru antichitate și Evul Mediu, ierarhia se referă la nume de botez.

Pentru Evul Mediu (secolele XI-XV), la nivelul Țărilor Române (Transilvania, Țara Românească, Moldova), ierarhia (incompletă și ea, din păcate) arată astfel: Ioan (locul 1; 11,14%), Nicolae (2; 5,46%), Petru (3; 5,38%), Gheorghie (9; 2,84%), Teodor (11; 1,89%), Andrei (12; 1,78%), Dimitrie (17; 1,31%),  Constantin (22; 0,87%), Ilie (31; 0,62%), Vasilie (45; 0,36%), Maria (64; 0,19%), Marin (114; 0,04%).

În fine, pentru perioada actuală, spațiul românesc – reprezentat de cele două state român(ofon)e, România și R. Moldova și la nivel de nume de familie – ordinea acelorași nume de mai sus (aproximativ) arată după cum urmează: Ioan (locul 2; 2,08%), Constantin (3; 1,17%), Gheorghie (4; 0,92%), Dimitrie (5; 0,88%), Teodor (7; 0,61%), Marin (10; 0,53%), Petru (11; 0,51%), Nicolae (14; 0,49%), Vasilie (19; 0,41%), Ilie (22; 0,36%), Andrei (33; 0,24%).

Frecvența mare a acestor nume și faptul că au și numeroase forme vechi, de sorginte (greco-)romană, plus evidența și bunul-simț, ne îndreptățesc să considerăm această situare în ierarhia ultimilor (aproape) două mii de ani, pe primele locuri, continuu, ca un argument indubitabil în favoarea creștinismului românesc născut în primele secole după Hristos – secolele I-VI. În plus, acestea nu sunt nici pe departe singurele argumente în favoarea acestei idei. Se adaugă prezența unor cuvinte vechi – de origine greco-latină – în terminologia creștină românească (biserică/băsearică, lege – cu sensul de credință religioasă, Dumnezeu/Dumnidzălu, preot/preftu, cruce/cruți, botez, Paște, Crăciun/Cârciun, cuminecare, păresimi/păreasini, duminică/dumanica/dumirecă, etc.), ponderea de peste 80% cuvinte latinești în rugăciunile vechi, fundamentale Tatăl Nostru și Crezul, atât în varianta romano-catolică, cât și în cea ortodoxă, descoperirile arheologice de la Biertan, Cluj, din Dobrogea și nu numai, păstrarea, ca antroponim a numelui Carp, continuator, în Moldova istorică a vechiului nume de trib al carpilor daci, transformarea Muntelui Sfânt al lui Zamolxe – Kogaiononul în Muntele Sfânt creștin – Ceahlăul și altele. Termenii creștini dintre paranteze reprezintă, după semnul „/”, variante aromâne și chiar istroromâne ale acestor cuvinte, ca dovadă a preluării și păstrării lor și în dialectele balcanice ale limbii române.

Mai adăugăm că, deși de esență latină – fundamentată în perioada în care, la conducerea Imperiului roman de răsărit (latinofon) s-au găsit, între anii 313 și 580 (de la Constantin cel Mare, la Justin, fiul și urmașul lui Justinian), numeroși împărați traco-daco-romani – creștinismul autohton a rămas să graviteze spre Biserica Constantinopolitană, chiar dacă, în secolele VI-VIII, Justinian a decis ca eparhia Justiniana Prima să fie subordonată Bisericii Romei. Atestă acest lucru faptul că majoritatea numelor prezentate în ierarhiile de mai sus, continuu, pe primele locuri – Constantin, Gheorghie, Dimitrie, Teodor, Nicolae, Vasilie, Ilie, Andrei – se regăsesc, din primele secole creștine, doar în Biserica răsăriteană, cea romană, apuseană, preluându-le abia spre începutul celui de-al doilea mileniu creștin, frecvența mare, și la Roma, regăsindu-se, anterior, doar pentru numele Ioan, Petru, Maria și Marin.

Concluzia ce se desprinde din prezentarea ideilor de mai sus este că, creștinat prin învățarea limbii latine, neamul traco-dacic a păstrat, cu sfințenie, aproape două milenii, aceste nume vechi, primite odată cu decizia de a accepta propunerea împăratului traco-roman Constantin cel Mare (undeva, în intervalul 313-318 d. Hr.) să treacă la religia creștină, în „haină lingvistică” latină. Intervalul de mai sus este delimitat de momentul promulgării Edictului de la Mediolanum/Milano (313 d. Hr.) de către împăratul Constantin și de ultima incursiune a carpilor în Imperiul roman (318 d. Hr.), după care carpii moldoveni nu au „dispărut” ci „s-au dat” romani (și creștini). De-altfel, cea mai bună dovadă a faptului că ipotetica discuție a lui Constantin cel Mare cu marii preoți ai lui Zamolxe va fi avut loc, este prezența, în ierarhiile de mai sus, continuu, a numelui împăratului ce i-a convins pe traco-daci să se creștineze, învățând latina, cu vorba bună!

Românii timoceni Duminică, oct. 20 2019 

Pagina următoare »