În această seară, la Clubul Lunaticilor, la Ateneu Marți, apr. 27 2021 

Vă invităm la o discuție legată de numele creștine vechi românești (și nu numai), la Ateneu, de la orele 19.30.

Evenimentul poate fi urmărit aici: https://fb.me/e/1E20QeGz8

LA MULȚI ANI! sărbătoriților de Sângeorz Vineri, apr. 23 2021 

Cu ocazia zilei onomastice – a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință – adresăm tuturor celor ce-și serbează ziua un călduros LA MULȚI ANI! cu sănătate și bucurii!

În tradiția strămoșească, sărbătoarea de azi este și o transfigurare a unui cult precreștin, tracic – Cultul Cavalerului Trac (Danubian). Imaginea legată de acest cult se referă la un călăreț, având în mâna dreaptă sabia de război traco-dacică, iar în mâna stângă – steagul de război al strămoșilor noștri, balaurul cu cap de lup. După creștinarea prin romanizare a traco-dacilor, imaginea cavalerului s-a metamorfozat: Sfântul Gheorghe apare tot călare, sabia devine suliță, iar balaurul – simbolul păcatului care trebuie ucis. Ca dovadă a faptului că acest Cult al Cavalerului Trac era unul războinic, Sfântul Gheorghe a rămas, până azi, protectorul Armatei românești.

Tot ca urmare a importanței vechiului Cult precreștin, încreștinat, în plan onomastic, Gheorghe este printre cele mai răspândite patronime la români, atât pentru epocile mai vechi (începând cu Evul Mediu), cât și în zilele noastre. În plan toponimic, frecvența numelor de locuri derivate de la Gheorghe (câteva zeci) îl plasează pe primul loc, înaintea derivatelor de la numele Ioan. Vechimea numelui, din perioada romanizării traco-dacilor, este dovedită de forme ca Giorz(u), Geordzu, Sângeorz, Somdzordz și altele, prezente atât la românii nord-dunăreni, cât și la cei balcanici (aromâni, meglenoromâni).

Distribuția crono-spațială a purtătorilor numelui Ler Joi, dec. 10 2020 

Antroponimul Ler – cu numeroase variante și derivate – derivă de la expresia populară lerui-ler, frecventă în colindele românești. O prezentare a semnificației acestuia s-a realizat aici, noi urmând să ne ocupăm de repartiția geografică a purtătorilor numelui Ler. Dintre multiplele opinii legate de înțelesul expresiei, subscriem și noi la cea a derivării din aleluia, cu rotacizarea lui l dinspre final.

Se pare că prima mențiune documentară datează din secolul al XV-lea, făcând trimitere la existența vechii biserici din satul muscelean Lerești. Dacă satul exista atunci, înseamnă că moșul întemeietor, probabil, un Ler, va fi fondat așezarea cam tot atunci, dacă nu mai devreme. Nu departe de această localitate, în aria comunei Dragoslavele, pe versantul sudic al Munților Făgărașului, este atestat și un munte, numit Lerescu. În aceeași vreme, la gurile Bugului, în zona Oceacovului, era atestată cetatea Lerici, aflată în stăpânirea moldovenilor.

Mențiunile documentare medievale se înmulțesc în secolele următoare, amintind, în sudul țării – Muntenia și Oltenia – mai mulți Leru(l), Lera, Lerescu, Leroae… De asemenea, purtători ai numelui apar, frecvent, în aria actualei comune băcăuane Poduri, precum și în Banat, la Mănăștiur.

În prezent, în spațiul românesc, se evidențiază două concentrări ale purtătorilor numelui. Prima se suprapune unei arii sud-vestice, incluzând fostele județe Arad, Severin, Hunedoara, Gorj și Vâlcea, iar a doua – la Curbura externă a Carpaților, în județele Bacău, Putna și Râmnicul Sărat. Ambele arii au prelugiri, cu atestări izolate, prima – în Bihor, Timiș-Torontal, Severin și Sibiu, iar a doua – spre Covurlui, Buzău, Ialomița, Ilfov (cu București), Prahova, Brașov, Dâmbovița și Teleorman. Atestări izolate se întâlnesc și în Iași, Lăpușna, Râbnița, Movilău, Maramureș.

La nivelul spațiului carpato-balcanic, cele mai mari concentrări, pe lângă cele din Banat, Ardeal, Oltenia, Muntenia, București-Ilfov și Moldova, se consemnează în estul Poloniei, Bielorusiei și al Cehiei, vestul Ucrainei, nordul Serbiei, centrul Croației, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Albania și nordul Greciei.

Particularități ale unor indicatori demografici, sociali și economici în spațiul românesc Luni, nov. 30 2020 

Cu voia Celui de Sus, astăzi, de Ziua Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul României și înaintea Zilei Naționale, care se serbează mâine, am definitivat baza de date cu indicatorii demografici și social-economici la nivel județean, pentru spațiul românesc, începând din perioada traco-daco-romană – anul 200 d. Hr. și până în zilele noastre. Mulumescu-ți, Ție, Doamne!

A fost o muncă extrem de laborioasă și de lungă durată, începută, cred, cu vreo 7-8 ani în urmă, când s-au „ițit” doar „capetele” intervalului analizat, nici ele complete… La un capăt, anul 200, datele erau la nivel de provincii, pentru Imperiul roman (fiind incluse și Dacia și Moesiile, Tracia, etc…). La celălalt, ceva mai consistente, datele pentru ultimele (aproape) două secole, la nivel județean, începând din vremea Regulamentului Organic… Cu ceva săptămâni, chiar luni în urmă, am decis să inventariez alegerile locale antebelice și, cu acest prilej, deoarece, până în 1918, trebuia să știu ce comune urbane (orașe) existau în Vechiul Regat, a trebuit să actualizez evidența centrelor urbane antebelice…

Am extins activitatea pentru întregul spațiu românesc, continuând această evidență, începând din perioada romană (aveam deja datele, de când lucrasem la urbanizarea din vremea Imperiului), până în zilele noastre… Apoi, am completat informațiile cu calcule legate de populația urbană. Diferența dintre total și urban dă populația rurală… Densitatea populației se afla împărțind populația totală la suprafață și, cum aveam (ȘI) datele cu populația totală, pe ultimele două milenii, a mai ieșit un indicator…

Așa că, având, deja, 3 variabile din cele 11 utilizate la diferite scări de analiză și pentru diverse epoci istorice (începând de la nivelul provincial al Imperiului roman, din anul 200 d. Hr., până la nivelul regional al UE din perioada 1955-2018 și la nivelul statelor lumii pe Glob, în zilele noastre), m-am apucat de completat – și actualizat (chiar, corijat, pe ici, pe colo!) – informațiile cu anii „lipsă”: 1000 – ca moment al (re)apariției vieții urbane medievale în spațiul românesc, 1500 – ca an „reper” pentru Evul Mediu românesc (folosit, între altele, ca moment de început al excelentei analize făcute de Bogdan Murgescu, în cartea România și Europa, ce „acoperă” intervalul 1500-2010) și 1800 – moment din care începe procesul de modernizare a societății românești… Dacă structura profesională a populației active (ocupate) și chiar structura pe grupe mari de vârstă a populației (tineri, adulți, vârstnici) se mai puteau stabili cumva (mai ales, în funcție de nivelul urbanizării și/sau prin comparație cu state actuale ale Lumii care au o situație similară cu cea a spațiului românesc acum câteva secole), marea provocare a fost calcularea produsului intern brut (PIB) pe locuitor. Singurele „repere” pe care le aveam erau datele pentru provinciile romane din anul 200 d. Hr., calculele după datele lui Angus Maddison referitoare la PIB pe locuitor, pe statele actuale din ultimele două milenii (de la începutul erei creștine), deci, inclusiv pentru România de acum și informațiile, tot pentru România, de după anul 2000, la nivel județean (și chiar local). Am imaginat un algoritm care a ținut cont de 3 elemente: densitatea populației, care determină și nivelul urbanizării (în zonele mai bine urbanizate, densitatea populației e mai mare, iar în cele mai rurale – mai mică), plus structura profesională a populației active (în mediul urban, majoritatea covârșitoare a populației lucra/lucrează în activități ne-agricole, ținând de sectorul secundar – meșteșuguri/industrie și construcții, respectiv terțiar – servicii – comerț, transporturi, servicii financiare, etc.).

Ce a ieșit? Dacă, despre urbanizare, am mai vorbit – chiar în două seriale (care sunt spre „final”) – e interesant să ne oprim puțin la evoluția densității populației. Aceasta a fost și ea standardizată, considerând 100% valoarea cea mai mare a densității (în locuitori pe kmp) la acel moment și împărțind densitățile celorlalte județe (interbelice) la această valoare. Astfel, în anul 200, județul cel mai dens populat era Alba – acolo aflându-se orașul Apulum, cu cea mai mare populație (urbană) din spațiul românesc actual – 40 de mii de locuitori. În jurul anului 1000, cea mai mare densitate (cu valori mai modeste ca în anul 200!) era în județul Cenad, vecin cu celălalt Cenad, care, sub numele de Urbs Morisena = *Moreșana era reședința voievodatului bănățean al lui Glad… Apoi, de pe la 1500, până la 1800, județul cu cele mai mari valori ale densității populației a devenit Târnava Mare, aproape și de Alba (de care am mai vorbit), dar și pentru că, mai ales, acolo se găseau două centre urbane săsești – Mediaș și, mai cu seamă, Sighișoara, precum și multe alte târguri, care au decăzut ulterior… De pe la mijlocul veacului al XIX-lea, preia prima poziție Odesa, județ (după împărțirea românească a Transnistriei din anii 1941-1944) unde se afla cel mai mare port cerealier la Marea Neagră și, după statisticile rusești, al treilea oraș ca mărime din Imperiul țarist, după Sankt Petersburg și Moscova. Grav afectat de a doua conflagrație mondială, Odesa a cedat, temporar, prima poziție județului Ilfov (cu Bucureștii), dar a revenit, după circa două decenii (din 1966), până spre zilele noastre, „bătălia” pentru primul loc fiind departe de a se fi încheiat…

Dacă structura economică a populației active și structura pe grupe mari de vârstă a populației suscită, și ele, interes, cred că cea mai mare atenție o capătă nivelul de trai, prin PIB pe locuitor, de care am vorbit mai devreme. Ca și la densitatea populației – ale căror date au fost standardizate deoarece, destul de des, există posibilitatea de a avea valori de sute și chiar mii de locuitori pe kmp, aceeași operațiune de standardizare (de aducere a tuturor datelor în format procentual) a fost necesară și aici. Astfel, în perioada romană, zona cea mai prosperă din actualul spațiu românesc era cea a fostului județ dobrogean Durostor. Acolo se afla importanta așezare moeso-romană Durostorum, însemnat centru urban, comercial, port dunărean și chiar notabil centru religios, cu rang episcopal și chiar mitropolitan (acolo a slujit, între alții, vestitul prelat traco-roman Betranion). Pe la anul 1000, întâietatea o avea județul (interbelic) Ismail, unde cel mai important port, tot dunărean, era Chilia Nouă. Ulterior, de pe la 1500, până la 1800, „centrul” de greutate (economică) s-a „mutat” în Ardeal, la Brașov. Așezarea de sub Tâmpa, vechi și însemnat centru meșteșugăresc și comercial, valorifica, între altele, și foarte buna poziție geografică, în vecinătatea Țărilor Române extracarpatice. De pe la mijlocul secolului al XIX-lea, a preluat întâietatea un al port, de această dată, maritim, Odesa, care-și dispută prima poziție, și în plan economic, cu Bucureștii…

Se verifică, parțial, alte două idei, legate de evoluția nivelului de trai în spațiul românesc, după 1800. Prima – la începutul secolului al XIX-lea, Iașii erau PESTE București, ca nivel de trai, dar, treptat, până la Unirea Principatelor, au pierdut acest avantaj, rămânând, apoi, în urma viitoarei Capitale a României… Botoșanii, dați de Gheorghe Crăiniceanu imediat după Iași – și înaintea Bucureștilor! – pe la 1899 au „pierdut viteză” chiar mai repede decât Iașii, oarecum explicabil: situați în nordul Moldovei, se pare că au fost afectați atât de noua frontieră austriacă (după ocuparea Bucovinei), cât și, mai ales, de noua graniță țaristă (după anexarea Basarabiei)… Iar a doua – în 1912, Vechiul Regat avea un nivel de trai mai ridicat decât Bucovina și regiunile de peste Carpați!… Între regiunile Vechiului Regat, doar Capitala și Dobrogea depășeau Moldova, în vreme ce Muntenia (fără Ilfov) și Oltenia se situau în urma acesteia. De peste munți, numai Ardealul se afla peste Moldova, în timp ce Secuimea, Banatul, Crișana, Maramureșul, ca și Bucovina, se situau după regiunea estică a României! Chiar și Transnistria, cu tot cu prospera Odesă, era tot în urma Moldovei… Cea mai săracă regiune românească era, acum mai bine de un secol, Basarabia…

Sunt extrem de curios dacă, după utilizarea analizei în componente principale (ACP), se vor verifica acele corelații pe care le-am mai constatat și în alte zone sau în diferite intervale istorice: densitățile mari de populație, date de urbanizare puternică, cu prezența multor activi în industrie (meșteșugari) și/sau sector terțiar, ori mediu rural cu mulți activi în agricultură, cu prezență însemnată a populației tinere (familii cu mulți copii), etc…

P.S. Cele 11 variabile sunt: densitatea populației, populația urbană, populația rurală, populația activă (ocupată), activii din sectorul primar, respectiv secundar, terțiar, populația tânără, respectiv adultă și vârstnică, PIB pe locuitor – toate standardizate (unde e cazul), în format procentual.

Zinaida Bolboceanu – Stau locului și mă uit Vineri, oct. 16 2020 

Curiozități onomastico-politice… Miercuri, sept. 2 2020 

Activitatea de documentare legată de demnitarii din spațiul românesc a scos la lumină și câteva aspecte în plan onomastic… Astfel, cu mai bine de un secol în urmă, în perioada 1892-1905, unul dintre senatorii aleși în Oltenia (în județele Vâlcea sau Dolj) se numea Toma Marocneanu, unde numele de familie arată originea strămoșilor acestuia din vechea așezare Ocnele Mari, sau, ca să respectăm topica din antroponim, Marile Ocne… Pe de altă parte, deputatul de Muscel, ales în 1914, cu numele L. Vălimăreanu evidențiază faptul că strămoșii săi erau originari din satul Valea Mare. Această formă explică și alte nume românești formate de la toponime ce au în componență determinativul Mare: Băimăreanu, Sătmăreanu…

Printre cel peste 1200 de delegați aleși în noiembrie 1918 pentru Marea Adunare de la Alba Iulia care a decis, la 1 Decembrie, Unirea cu Țara, se regăsesc și purtători ai unor nume interesante, precum Petru Chereșlădan (ales din partea comitatului Bichiș) sau Ioan Chidioșan (unul dintre numeroșii reprezentanți ai Bihorului). Numele Chereșlădan arată proveniența strămoșilor purtătorului din localitatea Körösladány din același comitat, „trădând”, pe lângă existența (de odinioară) a unei comunități românești acolo și faptul că maghiarizarea românofonilor s-a petrecut și prin adoptarea, de către românii încă incomplet asimilați a acestei forme antroponimice „hibride” maghiaro-române…

Al doilea antroponim arată proveniența înaintașilor celui ce-l purta din orașul Újkígyós din același comitat Bichiș, localitate situată puțin la vest de Bihor. Din nou, dacă datele statistice de azi arată că nu mai sunt români în oraș, antroponimul, cu sufixul românesc -an, arată faptul că, în trecut, a existat o asemenea comunitate, din care s-au generat fluxuri de migranți spre comitatul vecin, Bihor.

Și, fiindcă veni vorba de partea vestică a țării, și, mai ales de reprezentanți ai unor comitate ce au aparținut doar trecător României (până în 1920), așa cum este și Bichișul, una dintre plășile vestice (retro)cedate Ungariei acum un secol din vechiul comitat Sătmar/Satul Mare se numea, în românește, Cinghir (forma maghiară este Csenger), orașul și districtul actual situându-se imediat la vest de actuala frontieră româno-maghiară…

Antroponimele de mai sus – Chereșlădan, Chidioșan – arată aceeași (trecută) atestare a elementului românesc dincolo de limitele sale de azi, așa cum, spre est, dinspre Transnistria, au venit purtători ai unor nume ca Vozianu (din Vozia/Oceacov), Podoleanu (din Podolia), iar dinspre nord purtători ai unor patronime ca Hotineanu/Hotinceanu (din Hotin), ori Putileanu (din Putila, de pe Valea Ceremușului), situate în nordul Basarabiei sau al Bucovinei, unde, azi, elementul românesc este (aproape) dispărut. Forma Hotinceanu este asemănătoare cu varianta Dorohonceanu – o altă formă a antroponimului Dorohoianu – asemănările între variante – Hotinceanu și Dorohonceanu – nefiind întâmplătoare dacă precizăm că județele (interbelice) Hotin și Dorohoi erau vecine, fiind despărțite doar de râul Prut…

Despre componența multietnică și multiconfesională a adunărilor legislative în spațiul românesc Joi, aug. 20 2020 

Fiind aproape de finalul inventarierii demnitarilor care au făcut parte din adunările legislative din spațiul carpato-balcanic – pentru un interval ce depășește două, chiar trei milenii -, se pot desprinde câteva idei, legate de diversitatea etnică – și chiar confesională – ce a caracterizat în mare măsură aceste adunări.

Astfel, în Sfatul Regal al lui Burebista, a fost membru, chiar important, grecul Acornion, conducătorul orașului Dionysopolis (azi, Balcic). În Senatul roman al secolelor IV-VI, pe fondul preponderenței originarilor din Roma, diversitatea etnică a fost o realitate evidentă, dovadă fiind și cei câțiva traco-romani intrați în acest legislativ.

La fel au stat lucrurile și în cazul țaratului bulgar, al celui româno-bulgar și al împărăției bizantine. În primul caz, unul dintre țari – Sabin – pare a avea nume stră-românesc, tot de un strămoș de-al nostru părând a vorbi și numele Ursus al unui episcop balcanic participant la Conciliul Ecumenic de la Niceea, din anul 787. Apoi, țaratul româno-bulgar a fost creat de Asănesti, care l-au și condus, ca dinastie românească balcanică, timp de un secol. În fine, în cazul statului bizantin, la Curtea imperială din Constantinopol, printre demnitari s-au numărat și mulți membri ai familiilor balcanice – de origine traco-romană (Cantacuzino, poate și Comnen), sau chiar românească (Asan).

Trecând la nord de Dunăre, dacă prezența reprezentanților mai multor etnii (și confesiuni, după 1500) în Dieta Transilvaniei este o realitate (intrând în această adunare, mai rar, și români ortodocși), poate surprinde diversitatea etnică a Sfatului Domnesc medieval din Moldova și Țara Românească. Astfel, pe lângă numeroși greci – veniți cu mult înainte de domniile fanariote – au fost membri ai acestor adunări și mulți sârbi, albanezi și chiar italieni.

După Unirea Principatelor, din Legislativul românesc au făcut parte, chiar de dinaintea primei conflagrații mondiale, și câte un german, ca Ludovic Steege, mai mulți bulgari basarabeni și chiar romano-catolici, ca Monseniorul Vladimir Ghika.

Din perioada interbelică datează tradiția alocării de locuri, atât pentru diferitele grupuri etnice – alese în Adunarea Deputaților (unguri, germani, ucraineni, evrei, slovaci, bulgari, turci, etc.) – cât și pentru cele confesionale – care au avut, prin Constituție și legislația electorală, până în 1939, câte un reprezentant de drept, în camera superioară a Parlamentului – Senatul (pentru cultele ortodox, greco-catolic, romano-catolic, evanghelic-luteran, reformat, unitarian, mozaic și musulman). Tradiția s-a păstrat, chiar dacă, în perioada comunistă, în Marea Adunare Națională, cei „aleși” trebuiau să se încadreze în doctrina Partidului, fiind desemnați atât reprezentanți ai diferitelor naționalități (mai frecvent, maghiari și germani, dar și sârbi, ucraineni, evrei, etc), cât și ai unor confesiuni – creștină (doar reprezentanți ai cultului ortodox), mozaică și/sau musulmană. Chiar dacă, după 1990, nu s-au mai alocat locuri diferitelor confesiuni, legislația electorală și Constituția post-decembristă asigură fiecărei minorități reprezentarea parlamentară, în Camera Deputaților.

În concluzie, în acest spațiu, adunările legislative au inclus, de secole, atât reprezentanți ai diferitelor etnii (de peste două milenii) și confesiuni (începând cu epoca medievală), evidențiind o tradiție îndelungată a spiritului de conviețuire interetnică și interconfesională.

Alte „dileme” (electoral-metodologice) legate de alegerile din spațiul românesc Vineri, iul. 31 2020 

Astăzi am terminat, în linii mari, „inventarierea” membrilor Senatului românesc… Cu date colectate disparat, cu o prezentare (foarte) generală în Geografia electorală de acum șapte ani (ce mult a trecut de atunci! 🙂  ), Senatul a fost un fel de… „Cenușăreasă” a proceselor electorale românești!…

Nu i-am „acordat” eu acest „rol”, ci Istoria! 🙂 Mai întâi, fiindcă, sub numele Comisiei Centrale de la Focșani (1859-1862), această cameră superioară a Legislativului fusese „impusă” prin Convenția de la Paris (1856), ca (un fel de) organism „federal” care să verifice compatibilitatea legislației din cele două Principate „Unite”… Spre lauda ei, pe lângă această activitate, Comisia Centrală a elaborat și câteva proiecte de lege, care nu au mulțumit, însă, fie Adunările Elective de la Iași și București, fie pe „domnul Unirii”, Alexandru Ioan Cuza… Acesta, și în ideea unificării depline a „Moldo-Valahiei”, a desființat Comisia Centrală, în 1862…

Tot domnitorul avea să fie cel care va (re)înființa, drept cameră superioară a Legislativului românesc, după doar 2 ani, un Corp Ponderator – sau Adunanță Ponderatrice – numită, deja (și) Senat, încă de prin 1865… Năbădăioasa viață politică a tânărului stat român nu permitea doar o singură Cameră… Și, chiar dacă principele Cuza „a fost abdicat” de monstruoasa coaliție la începutul anului 1866, Senatul și-a „croit” drum și a (re)apărut și în Constituția din același an, promulgată de noul principe, Carol I.

Supraviețuind întregii perioade antebelice și chiar (aproape) celei interbelice, Senatul avea să fie suspendat de guvernarea antonesciano-legionară în septembrie 1940 și desființat, de-a dreptul, de comuniști, în 1946. A reapărut, din nou, ca o pasăre Phoenix, din „spuma” loviluției din Decembrie 1989… I s-a pus „gând rău”, din nou, după cam două decenii, când marinelul care răspunde la apelativul securist(oid) petrov l-a vrut desființat… Și totuși, Senatul a „acumulat” un secol și jumătate de existență și (peste) un veac de alegeri senatoriale…

Ziceam, la început, că Istoria i-a „delegat” Senatului rolul de „Cenușăreasă”… Un motiv, deja amintit, este că, prin Comisia Centrală de la Focșani, a venit „de sus”, „din afară” și mulți din românii, care, din vremea lui nenea Iancu, susțin că „să-și vază Europa de ale sale!” ar putea spune că „ce ne trebuie, domnule, nouă, Senat?”… Apoi, el n-a fost ales de la început – Comisia Centrală de la Focșani era numită, cu câte 8 membri desemnați de fiecare Principat și chiar și Cuza (și-)a numit Corpul Ponderator, în 1864! – iar, când a beneficiat de alegeri (din 1866), acestea nu au „urmat” aceleași reguli ca în cazul Adunării (fie ea Electivă ori, mai frecvent, a Deputaților, până în 1948!): erau aleși, pe lângă senatorii desemnați, în colegii, de electoratul din județe, senatori ai Universităților, iar, din 1926, și ai consiliilor județene și locale, dar și ai unor comunități corporatiste: Camerele de Agricultură, Industrie, Comerț și, după 1930, și de Muncă (acestea fiind singurele cu drept de a alege senatori în 1939)În plus, se adăugau tuturor acestora și senatori de drept, numiți: mitropoliții și episcopii (după 1918, și cei mai importanți reprezentanți ai altor culte din România), premierii care ocupaseră această funcție de mai multe ori, președinții Senatului și ai Adunării, principele moștenitor al Coroanei…

În aceste condiții – din examinarea, secvențială atunci (prin 2006-2010), a datelor electorale legate de Senat – am conchis că va veni o vreme când mă voi ocupa, mai pe îndelete, și de camera superioară a Parlamentului român. I-a „venit vremea” acum! Dar, cu „bătăi de cap”!…

Mai întâi: trebuie însumate datele electorale legate (și) de votul pentru senatorii universităților, ai consiliilor locale și județene și ai diverselor corporații, sau (și) pentru comparabilitatea datelor electorale cu perioada post-decembristă, să mă limitez doar la analiza rezultatelor alegerilor exprimate doar prin votul alegătorilor din județe?

Apoi, să țin cont, la mandate, pe lângă senatorii aleși pe altă cale decât prin votul electorilor din județe (îndreptățiți la a vota, fie pe baza censului, până în 1918, fie prin generalizarea votului universal, din 1919), și de senatorii de drept (care vor fi fost aceia, la fiecare moment)?

Pe urmă: să iau în calcul (și) scrutinul (parțial) din 1874, când, pe baza legislației electorale de atunci, s-a produs primul (și singurul!) scrutin în care jumătate din senatori ai fost aleși, după tragerea la sorți a colegiilor lor? Legea electorală prevedea că senatorii au mandat de 8 ani, cu reînnoirea, după tragere la sorți, prin vot, a jumătate din mandate, după 4 ani. Prevederea a fost aplicată doar o dată, iar, după reforma electorală din 1883, a dispărut. Tot din/după 1883, ca și la Adunarea Deputaților, numărul de senatori pe județ a fost fixat în funcție de populația județului (anterior, fiecare județ avea un număr egal de senatori – doi!) și, în general, alegerile pentru Senat s-au desfășurat (aproape) de fiecare dată când au avut loc scrutine și pentru Cameră, regulă respectată, cu sfințenie, atât în perioada interbelică, cât și după 1989.

Fără a fi sigur că e cea mai bună opțiune, după o îndelungă chibzuială, am decis să iau în calcul, la datele legate de vot(anți) – prezența la vot, preferințele alegătorilor pentru formațiuni politice – doar rezultatele de la alegerile pentru senatorii dați de alegătorii județeni (deci, fără cei aleși de universități, consilii județene/locale și/sau corporații). Voi ține cont și de scrutinul din 1874, care poate fi considerat un „scrutin parțial” (oarecum similar cu alegerile legislative din 1918, care nu au avut loc nici în Dobrogea – aflată sub ocupația Puterilor Centrale – dar nici în Basarabia, care se unise cu Țara cu câteva luni mai devreme). În ceea ce privește mandatele, așa cum am procedat și cu Adunarea, până în 1864 – în cazul Adunărilor Obștești, Adunărilor Obștești Extraordinare, Adunărilor ad-hoc și/sau a Adunărilor Elective (perioada 1831-1864) – care aveau, fie și parțial, și deputați numiți, voi cumula toate mandatele, deci și ale senatorilor de drept. În fond, indiferent de maniera în care au ajuns senatori, membrii acestei camere au participat, cu toate drepturile, la procesul legislativ din acea vreme…

O ultimă idee, legată de continuitatea dregătorilor/diriguitorilor în spațiul românesc, succesiunea deputaților și senatorilor români, de după 1831, până azi are, ca antecesori, o întreagă listă de demnitari geto-daci – sfetnici, mari preoți – de la Burebista la Decebal, de senatori, mitropoliți și episcopi din vremea romanizării traco-dacilor și de membri în adunările medievale ale Țărilor Române, de după anul 1000, până la Regulamentul Organic – membri ai Sfatului Domnesc din Moldova și Țara Românească, ori ai Dietei Transilvaniei… Într-un fel, fie și doar prin traco-daco-romanii ajunși senatori ai Imperiului roman, și Senatul își „trage rădăcinile” din Antichitate!

Iacob Negruzzi – Amintiri din Junimea Duminică, iul. 19 2020 

O retrospectivă excepțională a Junimii, istorisită de „secretarul perpetuu al Junimii”. Recomandare călduroasă de lectură, mai ales dacă sunteți moldavofili/ieșeanofili și avizi de o sănătoasă „porție de râs”!… Mie, personal, această istorisire a unuia dintre fii renumitului Costache Negruzzi, mi-a amintit de Bârfistanul dintr-o celebră practică (enervant de ploioasă, dar formidabil de veselă 🙂  ), organizată la Potoci, pe malul Lacului Bicaz, în august 2004!…

Despre distribuția spațială medievală și modernă a Tricolorului în spațiul carpato-balcanic Joi, iul. 16 2020 

Dacă acum câteva zile am repostat materialul legat de Tricolorul românesc, moștenit de la strămoșii traco-daci, credem că este util să vedem și care este repartiția geografică a utilizării acestuia în Evul Mediu și în Epoca Modernă, în spațiul carpato-balcanic. De aceea, am notat cu „1”, într-un tabel, utilizarea Tricolorului, în regiunile pentru care avem asemenea atestări și, la final, spre a avea o hartă realizată în plaje de culori, am împărțit această valoare la total. Ce a ieșit, se vede în reprezentarea de mai jos.

Tricolor 2020 ok

Așa cum era firesc, spațiul românesc actual apare „acoperit” integral, dar acestuia i se adaugă regiuni din sudul și vestul Ucrainei, sudul Poloniei, estul Cehiei și al Austriei, nordul Ungariei și vestul Croației, pentru ca, la sud de Dunăre, să pornească o arie compactă, din nordul și vestul Bulgariei și estul Serbiei, până în nordul Greciei și Albania, trecând prin R. Macedonia de Nord, plus aria actualului Istanbul.

În linii mari, din vestul Ucrainei, până în nordul Greciei, este vorba de vechea arie traco-dacică, romanizată, la care se adaugă, izolat, arii din estul Cehiei și Austriei și de pe litoralul dalmat al Croației (rezultat al unor migrații românești medievale, din jurul anului 1000, sau chiar mai de timpuriu, spre Vest). În schimb, conservarea la Istanbul a acestei prezențe vechi se leagă de vechea capitală a Imperiului, fixată, în anul 330, la Constantinopol, de traco-romanul Constantin cel Mare, cel care i-a convins pe majoritatea traco-dacilor să se creștineze învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină și unde, în secolul al VI-lea, un alt împărat, de origine traco-romană, Justinian, a ridicat Sfânta Sofia (începută, în forma inițială, ca Megali Ecclesia, tot de Constantin), cu ornamentațiile sale tricolore, vizibile și azi.

Pagina următoare »