E vremea colindelor! Luni, Dec 26 2016 

Despre Bacea Duminică, Noi 1 2015 

Scriu acest material, oarecum, sub „presiunea timpului” și, tocmai de aceea, așa cum precizează Cristea Sandu Timoc, în Cuvântul înainte al cărții sale Vlahii sunt români (1997), „ar putea fi unele scăpări, pentru care cerem scuze cititorilor”. Apariția acestui text este și o consecință, indirectă[1], a unei excelente manifestări culturale, desfășurate la Iași, în acest sfârșit de săptămână.

În urmă cu aproape două decenii (1998), într-una din multele și îndelungile discuții din cadrul unor tabere școlare tematice, desfășurate la Ciric sau la Muncel, românul Pătru Iancu Timoceanu, din Bor (oraș din partea sârbească a Timocului), mi-a precizat că, în vremurile trecute, în transhumanța lor, ciobanii cu turmele de oi din Carpații timoceni se coborau spre locurile de iernat, spre finele lui octombrie, trecând, spre sudul Banatului prin vadul de la Sâmedru (sârbizat – Smederevo), spre a ajunge în Bacea, ținutul bacilor, situat între Dunăre și Tisa. Ținutul respectiv este împărțit, astăzi, între Ungaria (partea nordică – peste care se suprapune, parțial, comitatul numit Bács-Kiskun) și Serbia (partea sudică, ce formează, sub numele Bačka, sectorul vestic al provinciei Vojvodina)[2].

Informația a rămas, ulterior, în stand-by, până prin 2003-2006, când am inițiat o documentare (întâi pe site-ul companiei ungare de telefonie fixă – http://www.telefonkonyv.hu, apoi – pe cel al companiei similare din Serbia – http://www.belestrane.988info.rs/site/), completată, ulterior (până în 2010), cu informații cuprinse în site-urile altor companii de telefonie (fixă și/sau mobilă) din alte țări din spațiul carpato-balcanic, pe baza cărora am putut reconstitui, secvențial, aria de distribuție spațială a purtătorilor unor nume ce atestă migrația dinspre Bacea a strămoșilor celor ce poartă asemenea nume. Astfel de nume se regăsesc, atât în forme nerotacizate – Băcean(u) sau Bățean(u) – acestea fiind influențate, în bună măsură, de modificarea fonetică, la aromâni, a lui ce/ci, în țe/ți, fie în cele afectate de rotacizarea lui n intervocalic – Băcear(u) sau Bățear(u). Distribuția spațială a acestor nume este evidențiată în hărțile de mai jos.

Bac(z)eanu-Bac(z)earu-total coef ok

Bac(z)eanu-total coef ok

Bac(z)earu-total coef ok

Baceanu-total coef ok

Distribuţia spaţială a patronimului Băcean scoate în evidenţă prezenţa urmaşilor emigraţilor din Bacea în special în vecinătatea acestui ţinut al bacilor: Croaţia, Serbia, România, Ungaria, cu unele prelungiri spre nord şi est, înspre Ucraina, R. Belarus şi R. Moldova.

Varianta sa rotacizată, Băcear, cunoaşte o distribuţie asemănătoare, în primul rând în vecinătatea Bacei – Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Slovacia (suprapusă peste aria unde se regăseau odinioară românii vestici, rotacizanţi, din nou cu prelungiri spre părţile estice ale României, spre Ucraina sau R. Belarus.

Bacearu-total coef ok

Băţean, variantă influenţată de fonetismul grecesc, scoate în evidenţă o concentrare mult peste medie în nordul Greciei şi în Muntenegru, arie influenţată de aceeaşi modificare fonetică, probabil din vremea dominaţiei medievale bizantine asupra zonei, dar şi în Serbia, Bosnia-Herţegovina şi Croaţia, unde fonetismul se poate datora aceleiaşi cauze sau este rezultatul erorilor de transmitere ale funcţionarilor imperiali ai Curţii vieneze. O explicaţie asemănătoare credem că are şi prezenţa acestei variante în Ucraina – mai ales în partea sa vestică, fost teritoriu aflat sub stăpânire austriacă – de unde purtătorii numelui vor fi emigrat spre estul şi sudul ţării, dar şi spre R. Belarus.

Bateanu-total coef ok

În fine, ultima variantă a numelui, Băţear, concentrată doar la nivelul Greciei, este o vie ilustrare a afirmaţiilor bizantine (G. Murnu, 2003), potrivit căreia strămoşii aromânilor ar fi venit, undeva înaintea sfârşitului primului mileniu al erei creştine dinspre nord. Ştim, inclusiv pe baza onomasticii, că nu toţi aromânii şi meglenoromânii de astăzi sunt urmaşii unor imigranţi dinspre Dunăre (Gh. Ivănescu, 2000), dar şi de unde anume, mai exact, au venit strămoşii lor. Este vorba despre zona Bacei, de unde, ca băceni, au decis să plece spre sud, probabil, cel mai târziu, imediat după aşezarea maghiarilor în Panonia (fapt argumentat de absenţa oricărui cuvânt unguresc la românii sud-dunăreni). Cum zona era afectată de rotacism în acea perioadă, în paralel cu forma Băceanu, circula şi Băcearu, aceasta, utilizată de emigranţii panonici fiind modificată sub influenţă elenă în cea actuală.

Batearu-total coef ok

Pe aceste baze am presupus că vechimea ca toponim a numelui Bacea ar putea coborî spre sau chiar înainte de anul 1000 al erei creștine. O asemenea constatare asigura acestui choronim o vârstă ce îl plasa printre cele mai vechi regionime din spațiul carpato-balcanic și (sigur) printre cele create de strămoșii noștri.

Între timp, activitatea de documentare a continuat. Ne-a atras atenția, recent, un citat preluat de Nicolae Iorga (1937), după Procopius din Caesarea: in Bacensi est civitate. O așezare, numită Bassiana, este menționată, pentru secolele V-VII, și de surse mai vechi (Iordanes, Getica 53, Geogr. Ravennat, Cosmographia, p. 214, 16). Așezarea era localizată între Dunăre și Sava, la sud de Bacea, în actualul Srem, parte a Vojvodinei sârbești. Nicolae Iorga se întreabă (Histoire des Roumains, vol. II, p. 278) dacă de la această mențiune derivă denumirea slavă Bačka. Această mărturie confirmă prezența unor băceni la finalul antichității în zona regiunii numite Bacea și faptul că termenul, probabil de origine traco-dacică, fusese păstrat și era utilizat de localnicii romanizați, dintre care, măcar o parte erau, și atunci, păstori.

Astfel, izvoarele documentare citate, care pomenesc o fortificație cu numele Bassiana (scrierile lui (Iordanes, Geograful Ravennat) sau menționând că „in Bacensi est civitate” (Procopius din Caesarea) plasează vechimea toponimului cu cel puțin patru secole înainte de anul 1000, undeva prin veacul al VI-lea. Așezarea fortificată Bassiana se găsea în hotarul localității actuale Donji Petrovci (Vojvodina, Serbia). Sensul celor două forme ale numelui – Bassiana/(in) Bacensi (est civitate) – se completează reciproc. Cum limba latină (și cea greacă) nu avea(u) fonemul ș acesta a fost transcris prin ss. Probabil și un posibil ă (prezent în limba traco-dacilor, dar nu și în latină) a fost redat prin a. Am avea, astfel, o primă formă latină (Bassiana), care ar reproduce pronunția locală *Bășeana/*Bășiana, în vreme ce a doua expresie (in Bacensi est civitate) s-ar traduce prin „în (ținutul) Băcenilor este cetate/fortificație”. O cetate a Băcenilor, numită chiar *Băciana/*Băceana (după graiul local, probabil *Bășiana/*Bășeana nu ar fi o surpriză, deoarece locuitorii din Bacea (situată puțin mai la nord) puteau traversa zona în transhumanța lor spre/dinspre Carpații timoceni (și în secolele V-VII, când, o mare parte din timp, sudul Banatului nu se găsea sub autoritatea Imperiului, acest drum putea constitui o alternativă la cel ce trecea la nord de Dunăre, prin vadul de la Sâmedru/Smederevo de mai târziu) și aceștia vor fi fost chiar fondatorii localității. În fine, și alternanța fonetică *Băciana/*Bășiana are o explicație, probabilă, chiar posibilă. Respectivii păstori, traco-daco-romani, știau că pronunția „corectă”, „literară” era cea cu ci/ce (*Băciana/*Băceana), dar foloseau, frecvent, un fonetism local, „popular”, cu și/șe (*Bășiana/*Băciana), fonetism păstrat, în apropiere, până în zilele noastre, în Banatul actual, fie în expresii de tipul „șie să fac” – prezentă în folclor (în locul literarului „ce să fac”), fie în toponimie: un toponim, probabil slav la origine, diminutiv al lui reka (= râu la slavi), a devenit Recița, dar, în nomenclatura locală (inclusiv în cea oficială) s-a impus forma populară – Reșița (pronunțat, adesea, Rieșița). Pronunția cu șe/și în loc de ce/ci  se regăsește, de fapt, și la românii timoceni, care mergeau cu oile la iernat în Bacea și aceștia mai știu acest lucru, după spusele lui Pătru Iancu Timoceanu (1998) din Bor (în versuri din diferite cântece populare timocene: vesălia când să fașie, izvoriel cu apă rieșe, șie mi-a fost mai drag pră lumie, etc.).

Pe de altă parte, dacă Bassiana se transcrie nu *Bășiana, ci *Bășeana, ar trebui reconsiderată opinia potrivit căreia sufixul de singular -ean (și pluralul -eni/-ani) ar fi slave, aceste forme putând fi autohtone, traco-daco-romane, forma *Bășiana putând fi o pronunție locală (de singular feminin) a unei *Bășeana, așa cum, până astăzi, ardelenii pronunță Ardial, în loc de Ardeal sau tot ei (dar și aromânii) spun valia, nu valea. În fine, Procopius din Caesarea, ori face o măruntă confuzie între Bacea de la nord de Dunăre și Bassiana ca fiind în (ținutul) Băcenilor, ori exprimarea sa vorbește de o cetate a Băcenilor (Bacensis), originari din Bacea, numită Bassiana. În sprijinul importanței activităților pastorale ale băcenilor în Srem (dar și în zonele învecinate – Slavonia, Bacea, Banat, Timoc etc.) stau și mărturiile antroponimice (concentrarea aici a multor patronime derivate de la Băcean/Băcear – originar din Bacea) și toponimice (cu trimitere la numeroase stâne, sălașe și hodăi ale acestor păstori). Aceste nuclee pastorale s-au păstrat până pe la începutul secolului trecut, așa cum o confirma și harta topografică austriacă, pe baza acesteia fiind realizată reprezentarea cartografică de mai jos, cu toponimele referitoare la activitățile pastorale. De asemenea, prezența elementului românesc în Bacea (este drept, din ce în ce mai modest ca număr și pondere) este confirmată până astăzi[3].

Toponime pastorit ok.ai

Aceste elemente, corelate, ar face din Bacea cel mai vechi nume de regiune locuită de strămoșii noștri (și denumită chiar de ei) cu o vechime de chiar 2000 de ani. Astfel, confom site-ului http://imperium.ahlfeldt.se/places/13848.html, accesat la 28 octombrie 2015, localitatea Bassiana apare atestată între anii 30 î. Hr. și 640 d. Hr., însă nu știm dacă, anterior secolelor VI-VII a purtat același nume. Ținând cont, însă, de faptul că romanii (din necesități practice, în primul rând) au utilizat neschimbate, secole la rând, aceleași toponime, credem că toponimul în cauză datează de peste două milenii, mai exact din perioada de început a administrației romane în Moesia. Dacă Bassiana era o formă locală a unui *Băciana, acesta ar fi prima confirmare a unui termen traco-dacic – baci (I. I. Russu, Etnogeneza românilor, 1981, p. 253-254) – cu ajutorul onomasticii.

Note:

[1] Păstrarea în toponimia administrativă a celor două țări a acestor nume este o confirmare a preluării și adaptării numelui, românesc la origine, al ținutului tiso-dunărean, Bacea.

[2] În discuțiile din cadrul manifestării (și mai ales din preajma ei) a reieșit ideea că românii nu au fost (mai) deloc creatori de „structuri supra-teritoriale”, fapt reflectat de cvazi-absența unor choronime/regionime create de ei înșiși. Deși ideea rămâne (o bună parte dintre aceste choronime fiind la origine creații ne-românești, iar cele românești, acolo unde apar, sunt creații recente: Crișana, Transnistria), ea nu poate fi nici absolutizată și nici măcar exagerată: unele asemenea nume sunt creații românești la „bază” – Maramureș – choronim ce a definit, inițial, o țară românească, la fel ca și Moldova, Basarabia – „extins” de ocupantul rus, în 1812, de la numele dat, de pe la 1350, sudului teritoriului pruto-nistrean (Bugeacul), eliberat de tătari sub conducerea dinastiei muntene a Basarabilor, sau pleacă de la termeni geografici populari românești – Bucovina, derivat de la cuvântul local nord-moldovenesc bucovină, cu sensul de „loc cu fagi, făget”, poate chiar și Muntenia – nume sub care moldovenii au cunoscut, de la începuturile sale, viitorul voievodat sud-carpatic dezvoltat inițial în/sub munte. Nu știm cât de românești sunt nume ca Ardeal (dar, dacă N. Drăganu nu are dreptate în a-l încadra ca unguresc și se dovedește a fi dacic?), Banat (deși o instituție a banilor, conducători ai unor ținuturi de margine – „mărci” a preluat o tradiție românească, de origine sud-vest slavă, cea a băniilor, prezentă și în vechiul nume, românesc, al Olteniei, Bănia Craiovei) sau Dobrogea (intrat în istorie, ca regionim, după transformarea ținutului dunăreano-pontic în pașalâc, după numele despotului său, Dobrotiță, care nu se știe dacă era român, bulgar sau… bizantin).

[3] Prezenţa până târziu a românilor în Bacea este confirmată atât de documente, de statistici, cât şi de onomastică. Astfel, într-un document din veacul al XVIII-lea, autorităţile oraşului Kecskemét (situat în centrul Bacei, azi – în sudul Ungariei) atrăgeau atenţia locuitorilor să nu mai vândă case păstorilor români, deoarece aceştia erau deja prea numeroşi în localitate. Românii sunt menţionaţi în această aşezare şi în a doua jumătate a secolului următor, într-un articol publicat în Dacoromania, VIII, 1934-1935, ca participanţi la o Societate de lectură (Ion Breazu, Literatura Tribunei, p. 11). Antroponimia din vestul ţării atestă patronimul Bacican, care face trimitere la urmaşii unor originari din Bacea (numită Bačka de către sârbi), deci a unor români veniţi din regiune după extinderea numelui slav asupra (sudului) zonei. De asemenea, românii mai sunt menţionaţi ca prezenţi în câteva localităţi din vestul regiunii Bačka şi de recensămintele sârbeşti de după anul 2000.

Bibliografie:

 

Boamfă Ionel (2007), Ţara Oltului – studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relaţiilor cu toponimia, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi (reeditare 2008), ISBN: 978-973-7742-59-9;

Boamfă Ionel (2011), Spatial Distribution of Pastoral Activities in Romania based on  Anthroponimy – in Analele Universităţii din Craiova, Seria Geografie, vol. 14 (serie nouă), 2011, p. 70-89, Craiova, p-ISSN: 1224-4112, e-ISSN: 2069-6191;

Boamfă Ionel, Horea-Șerban Raluca-Ioana, Camară Gabriel, Camară Iosif (2012), Features of the Pastoral Activities in the European Romanic Space reflected by Anthroponimy, Charles University in Prague, Faculty of Science, Department of Social Geography and Regional Develoment, The Institute of History, Academy of Sceinces of the Czech Republic, Czech Geographical Society, p. 126, http://www.ichg2012.cz/en/book-of-abstracts, http://www.yumpu.com/en/document/view/4959951/book-of-abstracts-international-conference-of-historical-geographers, ISBN: 978-80-904521-8-3;

Boamfă Ionel, Camară Gabriel, Camară Iosif (2015), Elements of historical geography reflected in the anthroponomy of Olt Country in the 1500-2004 period, în International Conference of Historical Geographers 2015, Royal Geographical Society (with IBG), London, 5 to 10 July 2015, http://www.ichg2015.org/wp-content/uploads/ICHG-2015-Programme-Book.pdf;

Boamfă Ionel, Camară Gabriel, Camară Iosif (2015), Cartographic Representation of Anthroponyms of Historical Moldavia, în 27th Cartographic Conference, 16th General Assembly, August 23-28, Rio de Janeiro / Brazil, ICC 2015, http://www.icc2015.org/abstract,208.html, ISBN 978-85-88783-11-9;

Dragomir Silviu (1959), Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Editura Academiei, București;

Drăganu Nicolae (1933), Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București;

Iorga N. (1937-1945), Histoire des Roumains, vol. I-X, București;

Ivănescu Gheorghe (2000), Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi;

Jawor Grzegorz (2013), Așezările de drept valah și locuitorii lor din Rutenia Roșie în Evul Mediu Târziu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași;

Meteş Ştefan (1977), Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti (ediţia a II-a);

Murnu George (2003), Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, Editura Europa Unită, Bucureşti, ISBN: 973-96238-0-4;

Nandriş Grigore (1934-1935), Păstoritul românesc în Carpaţii poloni în lumina Atlasului linguistic al Poloniei subcarpatine Dacoromania, anul VIII, 1934-1935, p. 138-148, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti;

Russu I. I. (1981), Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;

* * * (1888-1916), Harta topografică austriacă, ediția 1886-1916, scara 1:200000, Wien;

* * * (1893-1986), Hărțile topografice românești, edițiile 1893, 1917-1944, 1963-1973, 1996, București;

* * * (1973-1984), Harta topografică sovietică (Peninsula Balcanică), ediţia 1973-1984, scara 1:50000, Moskva;

http://edh-www.adw.uni-heidelberg.de/home, 15 octombrie 2013-04 septembrie 2014;

http://en.pkt.pl/yellow-pages/, 28 martie 2008, 22 februarie 2009;

http://eu.ixquick.com/do/phone.pl, 21 martie 2008;

http://imperium.ahlfeldt.se/places/13848.html, 28 octombrie 2015;

http://mapire.eu/en/, 27 iulie-21 octombrie 2014;

http://mercury.odessa.ua/search/, 25 august 2009;

http://phone.fin.cz/, 27 martie 2008, 22 februarie 2009;

http://soltdm.com/, 15 iunie 2011-18 septembrie 2014;

http://tiraspol.telkniga.info/, 12 noiembrie 2013-17 august 2014;

http://tis.telekom.si/, 27 martie 2008, 28 decembrie 2009, 22 iulie 2010;

http://www.bessarabia.ru/d_d1.htm, 14 octombrie 2014;

http://www.bcci.bg/services/directory.htm, 25 martie 2008;

http://www.belestrane.988info.rs/site/, 17 septembrie-8 octombrie 2006, 21 februarie 2009-15 februarie 2010, 30 iulie 2010;

http://www.bhtelecom.ba/index.php, 28 martie 2008, 18-22 iulie 2010;

http://www.bol.bg, 18 septembrie-12 octombrie 2006;

http://www.diadiktion.com/diadiktiondirectory-whitepagescyprus.htm, 17-18 iulie 2010;

http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/nepes.htm#studrom, 12 ianuarie 2006-17 martie 2014;

http://www.infobel.be, 18 martie 2008-15 februarie 2010, 28-31 august 2010;

http://www.lviv.net/tel/, 25 august 2009;

http://www.moldtelecom.md, 25 octombrie 2008-23 februarie 2010, 18 iulie-8 august 2010, 17 octombrie 2012-18 august 2014;

http://www.nomer.org/allukraina/, 25-31 august 2009, 29 decembrie 2009, 21 februarie 2010, 12 iulie 2010-15 august 2014;

http://www.nomer.org/chernivtsi/, 25 august 2009;

http://www.nomer.org/lida/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/minsk/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/pinsk/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/tiraspol/, 1 septembrie 2009, 18 iulie 2010;

http://www.nomer.org/zaporozhye/, 25 august 2009;

http://www.paginialbe.ro, 19 iulie 2002-30 iunie 2003; 1 octombrie-20 noiembrie 2004, 3-18 septembrie 2005, 15 februarie 2007-28 noiembrie 2009, 21 februarie 2010, 17 octombrie 2012-15 august 2014;

http://www.portal.edu.ro, 25 iulie-31 octombrie 2002; 26-30 iunie 2003; 1-15 octombrie 2004;

http://www.shqiperia.com/numeratori.php, 20 martie 2008, 21-22 februarie 2009;

http://www.telefonkonyv.hu, 3 octombrie-5 noiembrie 2003, 15 februarie-9 octombrie 2006, 18 noiembrie 2009-18 ianuarie 2010, 21-25 iulie 2010;

http://www.telekom.me/Phonebook.aspx, 21-22 februarie 2009, 18-19 iulie 2010;

http://www.telekomsrpske.com, 25 martie 2008;

http://www.tportal.hr/imenik, 25 martie 2008, 28-29 decembrie 2009, 12-31 iulie 2010;

http://www.whitepages.com, 3-20 septembrie 2005, 22 martie 2008-15 februarie 2010;

http://www.whitepages.gr/en/, 20-22 martie 2008, 21 februarie 2009, 29 decembrie 2009, 18 iulie 2010;

http://www.yellowpages.com.mk/default_en.aspx, 21 martie 2008;

http://www.zoznam.sk/hladaj.fcgi?co=telzoznam, 27 martie 2008, 22 februarie 2009, 28 decembrie 2009, 30 iulie 2010;

Despre educaţie şi respect (I)… Miercuri, Ian 6 2010 

Educaţia a devenit, treptat, după loviluţia din 1989, ceva de trecut la capitolul “şi celelalte”… N-aş vrea să fac un “istoric” al “mârlanizării” unei părţi însemnate a cetăţenilor acestei ţări, dar “rădăcinile” acestei decăderi se regăsesc în perioada comunistă. Atunci, “construirea socialismului” a făcut ca mulţi locuitori din mediul rural să fie aduşi în oraşe, spre a munci în “fabrici şi uzine”, construite în mai toate aşezările urbane, fără a ţine cont de legile economiei, dar spre a respecta “repartiţia cât mai judicioasă a forţelor de producţie pe între cuprinsul patriei”…. Aceşti “dezrădăcinaţi” ai satelor, “nici ţărani-nici orăşeni” au devenit “nucleul” grupului de “neam-proşti” care ne înconjoară. Complexaţi de faptul că trebuie să-şi ascundă “originea” de “ţărani” şi să iasă cât mai clar în evidenţă ca “orăşeni” au făcut zgomot, “se dau şmecheri”, subliniază că stau “la oraş”, fie printre ai lor (pe care îi vizitează mai ales ca să-şi umple “paporniţele” cu de-ale gurii), fie printre ceilaţi orăşeni, “neaoşi”, care nu simt deloc nevoia să arate că sunt ceea ce chiar sunt. Pe lângă acestea, indivizii în cauză şi-au “creat” atâta “educaţie” câtă au considerat ei că le este suficient spre “a se descurca”, “a se învârti”, “a se aranja”… În rest, nesimţire, tupeu, neobrăzare – cât încape!
Totuşi, aceştia ar fi rămas doar o modestă “minoritate”, dacă, după evenimentele din decembrie 1989, s-ar fi pus accentul pe EDUCAŢIE. O educaţie flexibilizată, cu programe de învăţământ şi manuale sintetizate, adaptate atât nevoilor “pieţii muncii”, cât şi cunoaşterii elementelor de cultură generală, fără de care un popor devine “turmă”, “populaţie”, o “adunătură” de indivizi care nu mai ştiu nimic despre “rădăcinile” lor. Asta ar fi presupus, pe de o parte, ca statul să facă un studiu, o prognoză a ceea ce îi este necesar ca forţă de muncă potenţială, în fiecare domeniu de activitate, pentru termen mediu (să zicem, pe 20-30 de ani), după care să adapteze planurile de învăţământ, numărul de locuri în licee, şcoli profesionale, postliceale, facultăţi, etc, în funcţie de acest studiu. Respectiva adaptare ar fi urmat să mai fie “ajustată”, în funcţie de contextul intern şi extern.
Pe de altă parte, acelaşi stat, ar fi trebuit să elaboreze o strategie care să sprijine punerea în valoare a “mândriei de a fi”… sătean, orăşean, locuitor al unei regiuni/provincii, cetăţean al României, al Europei, respectiv al Pământului, nu împotriva celorlalţi, ci împreună cu ei, fiindcă nu suntem, fiecare dintre noi “altfel”, ca să fim “Gigel-contra” împotriva celorlalţi, ci tocmai pentru că fiecare fiinţă umană, fiecare grup, oricât ar fi el de mic (familie, cătun, etc) sau de mare (cetăţenii unei ţări, ai unui continent sau toată umanitatea) este unic şi fiecare îmbogăţeşte, prin ceea ce are valoros, universul cultural al Umanităţii. Asta ar fi presupus elaborarea, pe de o parte, pentru fiecare comunitate, a unui set de manuale care să promoveze (în cadrul acelui curriculum la decizia şcolii) elementele de specificitate ale istoriei, etnografiei, folclorului şi geografiei din localitatea şi zona respectivă, iar pe de alta – valorile esenţiale ale poporului român, ale limbii române, ale comunităţilor româneşti din afara graniţelor, dar şi ale minorităţilor din ţară, care contribuie şi ele la îmbogăţirea tezaurului cultural de pe acest pământ românesc precum şi la dezvoltarea economică a ţării (că, doar, plătesc şi ei, în calitate de cetăţeni ai ţării, taxe şi impozite). De asemenea, ar fi trebuit promovat, tot de către şcoală, dar şi de mass-media, cu sprijinul aceluiaşi stat, respectul faţă de mediu, faţă de această planetă, singura casă a omenirii (deocamdată)…
Din păcate, după 1989, s-a pus “accent” mai mult ca înainte, pe promovarea non-valorilor, a “şmecherilor” care “s-au aranjat” foarte rapid. Au ieşit “în faţă”, nesimţiţii, profitorii, needucaţii, lipsiţi de bun-simţ, de “cei şapte ani de acasă”. S-au aciuat în funcţii de conducere, nu doar în politică, “de sus în jos” sau invers, mai ales aceia care nu dau nici doi bani (sau nici măcar un sfert de eurocent) pe respectul faţă de semenii lor sau/şi faţă de muncă, pe cinste, sinceritate, simţul datoriei… De asemenea, mass-media a decăzut, pentru mulţi aşa-zişi “jurnalişti” fiind mult mai uşor de luat “de-a gata” înregistrări sau transmisii în direct (era să scriu “live”, dar cred că limba română trebuie respectată, totuşi!…) ale unor scandaluri, violuri, crime, etc, decât de realizat o emisiune bazată pe documentare, anchetă, în stil profesionist. Mai nou, se practică “linşajul mediatic” sau “slugărnicia politico-economică”… Cum şi educaţia a rămas cam… “încremenită în proiect” sau “reforma” s-a făcut mai mult “după ureche”, “lăutăreşte”, ne-am trezit că, pe stradă, pe forumuri sau în titulatura firmelor diverselor societăţi comerciale, etc, limba română a devenit o limbă “second hand”. Aşa cum, de fapt, se şi comportă, românii, adesea, ca reprezentanţi ai unui popor “de mâna a doua”, când ies din ţară, şi chiar în competiţii internaţionale (când ni se spune că, deşi vom pierde/am pierdut, “am avut o evoluţie bună şi n-aveam şanse fiindcă adversarul este mai bun”, etc., etc…). A devenit chiar “titlu de mândrie” să aducem în marile oraşe mijloace de transport în comun “second” din alte ţări europene, să ne îmbrăcăm, mai degrabă, de la “s-h” (”second hand”) sau să achiziţionăm maşini uzate, dar “de firmă” de prin nu se ştie ce ţară vest-europeană… Bine că îi criticăm, în schimb, pe maghiari că vor să vorbească în limba lor, dar nu ne uităm cum este batjocorită, chiar “la ea acasă”, limba română, chiar de către unii vorbitori ai acesteia… Până la venirea crizei, ar fi fost luat în râs cel care şi-ar fi cumpărat automobil de la “Dacia”… Iar, în privinţa hainelor, uităm, din start, acea vorbă a englezilor (care chiar se respectă!): “sunt prea sărac ca să mă îmbrac ieftin!”
Şi această atitudine arată aceeaşi lipsă de respect faţă de noi înşine. Cum să ne respecte alţii, dacă noi nu ne respectăm şi nu le aducem şi lor, străinilor, la cunoştinţă (fiindcă nu ne-a învăţat mai nimeni) care ne (mai) sunt valorile, tradiţiile, elementele culturale deosebite?
Legat de acest aspect, dar şi de ceea ce pot face comunităţile locale spre a-şi păstra specificitatea, tradiţiile valoroase, ar fi trebuit, pe de-o parte, ca autorităţile (Ministerul Turismului, Ministerul Culturii, prefecturile, consiliile locale), în parteneriat cu instituţii de învăţământ superior şi de cercetare, ONG-uri şi diverşi alţi actori interesaţi de o dezvoltare serioasă, nu “pompieristică” a sectorului turistic, să purceadă la o inventariere a patrimoniului turistic, la nivelul fiecărei unităţi administrative (comună, oraş, judeţ), să sprijine restaurarea, renovarea şi punerea în valoare a acestora, dar şi promovarea lor, în plan intern, dar, mai ales, extern. La fiecare ambasadă, la fiecare consulat sau în orice centru cultural al României din alte ţări (în special cele europene, dar nu numai), în aeroporturile mari ale lumii, dar şi în cele româneşti (precum şi în gările interne importante, în benzinăriile de pe drumurile europene şi naţionale) ar fi trebuit să existe broşuri, pliante, imagini, hărţi turistice, care să promoveze valorile turistice ale ţării. De asemenea, promovarea se putea/poate face şi prin site-uri, unde informaţia să pătrundă în casa potenţialului turist, chiar în limba acestuia.
Un capitol important, legat de dezvoltarea şi promovarea turismului, l-ar reprezenta infrastructura. Şi aici nu mă refer doar la autostrăzile pe care România mai mult nu le are… Nu poţi promova agroturismul, turismul rural, turismul montan, cicloturismul, drumeţiile, turismul etnografic sau pe cel cultural-religios, în satele româneşti, dacă o mare parte a gospodăriilor rurale au wc-ul în fundul curţii, sunt lipsite de apă curentă şi canalizare, nu au acces la internet, iar reţeaua de bancomate se află preponderent în mediul urban sau în zonele periurbane (care dispun, de regulă, şi de o bună acoperire cu semnal de telefonie mobilă). Nu mai vorbesc de numeroasele drumuri judeţene şi/sau comunale neasfaltate sau de faptul că există case, la ţară, neracordate, în secolul XXI, în Uniunea Europeană, la curent electric! Aceste deficienţe, prezente mai ales în mediul rural, denotă lipsă de respect tocmai faţă de cei care erau numiţi, cândva, “talpa ţării” – ţăranii. Aceştia, majoritari ca pondere, în România, până în ultimii ani ai comunismului, au fost, secole de-a rândul, păstrătorii multora dintre valorile culturale prin care ne deosebim de restul lumii ca români, creştini, animaţi de spirit de convieţuire interetnică şi interconfesională…
Poate că sunt idealist… Pe vise, însă, nu se pune impozit (deocamdată; sper să nu-i treacă lui Boc, cumva, o asemenea idee!). Asta ar fi trebuit făcut, de 20 de ani… Încă nu este târziu nici azi! Şi ar trebui, mai ales, să li se acorde RESPECT, în primul rând, acelor dascăli – dintre care nu se poate să nu aibă cineva măcar un model: de educatoare, de învăţător sau de profesor! – care îşi fac datoria, la catedră (deşi, mai ales în ultimii ani, şi aici şi-au făcut loc “personulităţi” care n-au nici în clin, nici în mânecă, cu ideea de educaţie). Apoi, ar trebui să fie promovate, ca modele, ca exemple, toate numele mari ale ţării – din domeniul sportului, al ştiinţei, copiii câştigători de medalii şi distincţii la diverse olimpiade ştiinţifice internaţionale, acei jurnalişti profesionişti şi competenţi (pe cale de dispariţie, mă tem….), scriitori, oameni de cultură şi alţii, într-un cuvânt, toţi aceia care sunt modele, inclusiv în planul moralităţii şi fac cinste neamului şi pământului acestuia.
Vom reveni şi cu alte completări!…