160 de ani de la începutul Unirii Principatelor Joi, ian. 17 2019 

La 5/17 Ianuarie 1859, la Iași, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatului moldav. A fost primul pas spre Unire, al doilea fiind făcut de Adunarea Electivă de la București, care, pe 24 Ianuarie/5 Februarie a decis că alesul moldovenilor va fi domnitor și în Țara Românească.

Pentru acest moment, în a doua parte a anului 1858, conform celor stipulate în Convenția de la Paris, în ambele Principate au avut loc alegeri legislative. În Moldova (care cuprindea, din 1856, și județele sud-basarabene Cahul, Ismail și Bolgrad), din cei 2024 de alegători înscriși pe liste, s-au prezentat la urne 1821, prezența la vot fiind foarte ridicată – 89,97%. Liberalii au obținut 756 de voturi (41,5%), iar conservatorii – 1065 (58,5%). Astfel, din cele 67 de locuri ale Adunării Elective, liberalii au obținut 27, iar conservatorii – 37, celelalte 3 locuri fiind atribuite mitropolitului Moldovei și episcopilor de Roman și Huși.

Printre deputații aleși în Adunarea Electivă a Moldovei se numărau Vasile Alecsandri (deputat de Bacău), Lupu Botez (Baia/Suceava), Nicolae Cananău (Botoșani), Lascăr Catargiu (Covurlui), Dimitrie Miclescu (Dorohoi), Mihail Sturdza, Anastasie Panu (Iași), Costache Negri (Ismail), Grigore Balș (Neamț), Nicolae Suțu, Mihail Kogălniceanu (Putna), Nicolae Vogoridi (Tecuci), Manolache Costache Epureanu (Tutova), Petre Carp (Vaslui), etc.

Continuarea acestei prezentări – în 5 februarie.

Reclame

Din nou, despre Făgăraș… Duminică, ian. 6 2019 

În urmă cu aproape un deceniu, avansam câteva (re)considerații legate de semnificația acestui nume. Istoricul cercetărilor/opiniilor legate de Făgăraș este suficient de bogat. Îl putem trece, din nou, „în revistă”.

Astfel, pe filieră populară, de sorginte maghiară, s-a avansat o etimologie care susține originea din termenii ungurești fa = lemn și garas = groși (bănuți), sugerându-se că, la construirea cetății Făgărașului (1310), în vremea voievodului Ladislau Apor, muncitorii ce lucrau la clădire ar fi fost plătiți cu bănuți de lemn (G. Paràszka, Magyar Nyelvőr, XLII, p. 107 și XLIV, p. 448-449). Ideea este criticată, argumentat, de Ioan Cavaler de Pușcariu – Date istorice despre familiile nobile române, II, p. 109.

W. Scheiner – în Balkan-Archiv, II, p. 51-52 – era de părere că numele ar proveni de la fuvar = Wagen > fuvaros > fuharos. Problema este că termenul
fuvar este recent în germană, deci nici această opinie nu (prea) se poate susține… În plus, numele german al orașului este Fogarasch…

Plecând de la forma din documentele slavo-române, fugraš, s-a avansat ideea unui diminutiv fugaraš, derivat dintr-un fugar, dar și această etimologie, fantezistă (avansată tot de Scheiner), se lovește de faptul că radicalul numelui este fag-.

G. Kisch, în Reflexe romanisch-germanischer Kulturberührungen im Wortschatze des Gotischen und Rumänischen, Sibiu, 1931, p. 19-20, opinează că numele ar deriva de la un patronim german – Fagar, Fager sau Fugger – plus românescul -aș, dar aceasta se lovește de existența, la 1300, a unei forme Fogar și de extensiunea spațială a orașului.

S-a încercat și explicarea prin cuvintele fag și oraș. Nu există, însă, nici o atestare a unei forme care să cuprindă acești termeni…

A rămas, însă, termenul fag, de la care s-a încercat o explicație, ca derivat de la făgar = pădure de fag, la care s-a adăugat sufixul românesc -aș, deci făgăraș = pădurice de fagi, făget mic. Ipoteza a fost susținută, încă de la începutul secolului trecut, de Nicolae Iorga Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, București, 1906, p. 61 – și de Silvestru Moldovan Ardealul, I. Ținuturile de pe Olt, ediția a II-a, Brașov, 1911, p. 74.

La opinia avansată de cei doi autori din urmă – citați, ca și autorii celorlalte păreri, de Nicolae Drăganu, în Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, Cluj, 1933, p. 562-565 – am adăugat, mai recent, o argumentație culeasă la teren, în primăvara anului 1996. Astfel, cu prilejul anchetei cu chestionarul toponimic al lui Marius Sala (publicat în revista Limba română, 1964), am aflat de la localnicul Oană Măței din Cârțișoara, că, în hotarul fostului sat Streza-Cârțișoara, există un loc numit Frăgar, unde se află un tufiș de fragi cu un trunchi gros, datând cel puțin de pe vremea străbunicilor săi. Am concluzionat atunci că, dacă frăgar înseamnă tufiș bătrân de fragi, atunci făgar(iu) poate avea sensul de pâlc de fagi bătrâni, loc cu fagi bătrâni. Cum întinderea acelui pâlc cu fagi nu era prea mare, s-a adăugat sufixul -aș și a ieșit, astfel, toponimul Făgăraș (I. Boamfă, Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului, Iași, 1996, p. 46).

În urmă cu circa un deceniu, domnul profesor Alexandru Ungureanu a avansat, însă, ipoteza ca numele menționat să aibă sensul de producător de cărbune de lemn/cărbunar/mangalagiu. Ipoteza pare credibilă, singurul impediment fiind, așa cum afirmam și acum aproape un deceniu, absența unor mențiuni onomastice derivate, nu de la diminutivul făgăraș, ci direct de la făgar. Dar, aseară târziu, (re)citind lucrarea menționată a savantului clujean Nicolae Drăganu, am dat peste acea mențiune, ce apare chiar în două surse, la 1300: mai întâi, citându-l pe B. P. Hasdeu, Negru Vodă, CLXXV, amintește că, în cronica municipală a Făgărașului apare textul „1300. Ist Fogaras abermahl erbaut”, în același an fiind amintită construirea așezării și în analele Mănăstirii franciscane: „Anno 1300 Fogar denuo aedificata”.

Această ultimă formă, menționată în analele mănăstirii romano-catolice – numită de localnici La Pateri – este, probabil, o deformare de la un toponim Făgar, care va fi circulat, la început, în paralel cu forma ce a derivat din ea și, până la urmă, s-a impus, nu doar aici, ci în toate numele – toponime și antroponime – ce au rezultat dintr-însa: Făgăraș. Aceasta este încă o confirmare a justeței opiniei domnului Alexandru Ungureanu. Forma amintită în anale, la 1300, derivă din apelativul făgar, dispărut și el, fiind dovada – sigura, deocamdată -, că acesta a existat. De fapt, în 24 mai 2009, afirmam: „ Se pare că aria principală de răspândire a acestuia a fost partea central-sudică a Ardealului, cu „ramificaţii” spre nord (Maramureş), nord-est (Moldova) şi sud (Oltenia) dar pare a fi dovedită şi marea sa vechime, el dispărând undeva după anii 1200-1300.”

Despre numele Ștefan Joi, dec. 27 2018 

Azi, în calendarul ortodox este prăznuit Sfântul Arhidiacon Ștefan, cel dintâi martir, acesta fiind celebrat ieri și de Biserica Romano-Catolică. Despre însemnătatea numelui am mai scris, dar putem aduce unele completări.

Astfel, de la forma Ștefan, extrem de răspândită, au rezultat o serie de ipocoristice: Fan, Fane, Fanea, Fani, Fanu, etc., atestate, de-a lungul timpului, la toți românii, inclusiv la cei balcanici.

Ca derivate ale numelui menționăm formele: Ștefănescu, Ștefăniță, Ștefăniu, Ștefănoiu, Ștefănache, Ștefănucă, Ștefănuț, de asemenea, cu o arie largă de distribuție. Mai notăm aici formele Fanciu, Fâncel, asemănătoare cu cea bulgărească, Fančo. 

De la forma scurtă Ștef au rezultat: Ștefu(l), Ștefescu, Ștefulescu, Ștefa, Ștefea, Ștefca, Ștefei, Șteflea – întâlnite în tot spațiul românesc.

Forma bulgaro-rusă Stepan a dat naștere la derivate precum: Stepanescu, Stepean, Stăpan, Stepa, Stepca, Stepcea, dar și Ștepan sau Ștepanescu, atestate în Muntenia, Moldova și Ardeal.

De la forma ucraineană Stecko au rezultat: Steț, Stețco, Stețu și altele, consemnate în Maramureș, Ardeal și Moldova.

Pe de altă parte, de la forma maghiară, Istvan, au apărut variantele Estivan, Istăvoiu, Istfan, Iștfan, Ișfan, Ișfănescu, Esfan, precum și Iștoc, Pișta și altele, atestate în Banat, Ardeal, Moldova, Muntenia și Oltenia.

Patronimul a creat și câteva derivații toponimice: Valea Ștefanului (în Muntenia), Ștefănești (în Muntenia, Oltenia, Moldova, nordul Bucovinei, Basarabia), Ștefănel (în Oltenia), Dealul Ștefăniței (în Ardeal), Ștefești (în Muntenia), Ștefeni (tot în Muntenia), Șteflești, Ștefanca, Ștefăneaca (toate – în Ardeal), Stețcani – devenit Tețcani, apoi Tescani (în Moldova) – , Piștești (în Oltenia), dar și Fâncel (în estul Ardealului), sau Panciu – derivat, probabil, dintr-o formă bulgară, Stepančo (în sudul Moldovei).

Ca forme feminine amintitm: Ștefana, Fana, Fănica, Ștefania, Ștefanca –
atestate, din epoca medievală, în Oltenia, Muntenia, Moldova, Ardeal, etc.

Răspândirea numelor derivate de la Sfinții Împărați Constantin și Elena Miercuri, dec. 26 2018 

Ziua în care sunt celebrați cei doi sfinți este 21 mai. Pe de-o parte, atunci eram „aglomerat” cu o mulțime de activități, iar pe de alta, a vorbi acum, în zilele Sărbătorii Sfinte a Crăciunului este cam la fel de potrivit, deoarece împăratul Constantin cel Mare este cel care a oficializat creștinismul ca religie în Imperiul roman (în anul 313, prin Edictul de la Mediolanum/Milano), adică exact religia propovăduită de Iisus Hristos și ucenicii săi, cu trei secole mai devreme…

Prima mențiune a unui Constantinus în spațiul carpato-balcanic, datează din anul 448, fiind legată de un episcop armean localizat în Armenia secunda (în estul Turciei de azi), fiind urmată de o alta în 451, amintitnd un episcop din Cipru prezent la Conciliul de la Chalcedon. Imediat după, în anul 458, este amintit un alt prelat cu acest nume, în Achaia grecească. Pentru secolele VI-VII, avem consemnări frecvente, din cuprinsul actual al Ciprului, Turciei, Greciei, Albaniei.

Din veacurile VIII-X există atestări, la fel de numeroase, din Turcia, Cipru, Grecia, Albania, Bulgaria și Ucraina, aceleași și în secolele XI-XV, pentru ca, în veacurile XVI-XVIII să consemnăm mențiuni doar în Grecia și Bulgaria

În spațiul românesc, primele mențiuni documentare apar din secolul XI, mai întâi în Ardeal, apoi și în Moldova și în Țara Românească, în forme precum Constantin, Co(n)standin, Costu, Coste(a), Costescu, Costache, Costa, Costin și altele. Mențiuni medievale apar și la românii balcanici, fie la cei din nordul Bulgariei, fie în sudul Balcanilor, la aromânii fărșeroți. În Evul Mediu, numele se găsea pe locul 9 în Moldova, 30 – în Țara Românească și 81 – în Transilvania, pe ansamblul spațiului românesc formele derivate și/sau diferitele variante ale lui Constantin situându-se pe poziția 22.

În prezent, numele Constantin/Constantinescu/Costache/Costea/Costin/Dinca/Dinu etc., se găsesc, în România, pe locul 3, după Popa și Ioan, iar în R. Moldova – pe locul 152. În restul spațiului carpato-balcanic, formele Constantinides/Constantinidou/Constantinou/Konstantinou/Costa se situează, pe poziția a treia, în Cipru, Konstantinou/Konstantinidis/Konstantinidou/Konstantopoulos/Kostas/Kostopoulos/Kostopoulou – pe locul 5, în Grecia, Kot/Kotov/Kotova – pe locul 6, în Bielorusia, Constantinides/Constantinidou/Constantinou/Konstantinou/Costa – pe locul 8, în R. Macedonia, Kostenko/Kostyuk/Kot/Kotov/Kotova – pe locul 9, în Ucraina, Kostadinov/Kostadinova/Kostov/Kostova/Dinev/Dineva – în Bulgaria, pe locul 10, Kostadinović/Dinić/Kostić/Kocić/Kojić – pe locul 11, în Serbia, Kostić – pe locul 50, în Muntenegru, etc.

După cum se observă, numele este frecvent doar în țările de confesiune creștin-ortodoxă, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Explicația se regăsește în atașamentul lumii ortodoxe față de împăratul care a oficializat religia creștină în Imperiul roman, dar, în cazul românilor – unde, după cum am văzut, numele nu doar că și-a păstrat o frecvență ridicată, din Evul Mediu, dar a urcat chiar între primele 3 patronime ca frecvență, mai există o mențiune specială: împăratul Constantin era trac romanizat, mama sa, împărăteasa Elena era traco-frigiană, originară din Bithynia și așa se explică, pe de altă parte, frecvența ridicată a numelui la traco-dacii romanizați. În plus, dacă acea întâlnire a lui Constantin cu marii preoți ai cultului zamolxian a avut loc și, în urma ei, traco-dacii au fost convinși, prin vorbă bună, să se romanizeze, învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină, explicația pentru actualul loc 3 al numelui este și mai clară. Că traco-dacii (inclusiv cei nord-dunăreni) au acceptat, probabil nu imediat și nu toți, să se creștineze romanizându-se este dovedit atât de vechimea unor termeni creștini – cruce, creștin, Dumnezeu/Dumnidzălu, biserică/băsearică, botez, cuminecare, Paște, Crăciun/Cârciun, etc. – toți, de origine latină, cât și de ponderea de peste 80% termeni latini din cele două rugăciuni sus-amintite, sau de numele Îndrea/Undrea/Andreu, păstrat de români (inclusiv de cei balcanici), pentru numele popular al lunii de după ziua Sfântului Andrei (30 Noiembrie), încreștinătorul traco-daco-romanilor – luna decembrie, ori păstrarea unor forme rotacizate derivate de la numele greco-latin *Nicola – Nicoară/Nicoriță/Nicuruș/Nicăruș/Nicorescu și altele.

Patronimul Elena nu are o frecvență la fel de mare, dar este cel puțin la fel de vestit, fie și doar dacă amintim că de la acest nume derivă bine-cunoscutul Ileana Cosânzeana, extrem de vechi (probabil, din perioada traco-daco-romană). De la Elena am consemnat, din Evul Mediu, forme ca Lena, Lenă, Elina, Eliana, Ileana, Ileanu, Lean, Lencu, Lencă, Leancă, Leancu, Ilinoiu, Lina, Elenca, Elencu, Elenița, Elenuța, Lenuța, Leana și altele, consemnate fie la aromâni, fie, în Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Ardeal, Maramureș, Moldova sau Basarabia. În epoca medievală, numele apare pe locul 44 în Transilvania, 80 – în Țara Românească și 100 – în Moldova. Pe ansamblul spațiului românesc medieval, acest patronim ocupa locul 73. În zilele noastre, patronimul nu mai apare în primele 100 nume românești.

În spațiul carpato-balcanic, prezență între primele 100 de nume a variantelor și derivatelor de la Elena se consemnează doar în Cipru – Ellinas (locul 84).

Despre numele legate de Christos Marți, dec. 25 2018 

Astăzi, în prima zi a Crăciunului, ne propunem să discutăm despre numele legate de Iisus Christos, cel Născut în această Sfântă Zi.

După N. A. Constantinescu (1963), toate numele legate de Christos derivă dintr-un gtecesc Christophoros = „purtător de Christos”, devenit, în română Cristofor.

Cea mai timpurie atestare a numelui, în formă latină, Christophorus, datează din veacul al VI-lea, prin două atestări: una legată de un prelat, participant la Conciliul Ecumenic de la Constantinpolis, din 553, ca reprezentant al eparhiei Asia (azi, în vestul Turciei), iar cealaltă – vorbind de un patriarh armean din estul Turciei actuale (pe atunci, Armenia maior).

Pentru secolele VII-X, atestările devin mai frecvente, toate fiind din partea asiatică a Turciei. În intervalul veacurilor XI-XV, „centrul” de greutate al consemnărilor se mută în partea europeană, cu prezențe în Croația, Slovenia și Austria – în ultimele două țări, în forma Christophus. Pentru secolele XVI-XVIII, documentele păstrează mențiuni din Grecia și Slovenia. Apar asemenea mențiuni și în spațiul românesc actual, în Ardeal, în veacul al XVI-lea.

Popularitatea de care s-a bucurat numele în perioada finală a antichității și a Evului Mediu este legată de sfera de patronaj a sfântului, aceasta cuprinzând navigatori, plutași, pelerini în general, adică pe toți cei care călătoreau pe ape sau pe uscat. Așa se explică și alegerea patronimului Cristoforo ca prenume al genovezului Colombo (Cristofor Columb), ajuns să (re)descopere America, în slujba suveranilor Spaniei (cunoscut în forma iberică de Cristobal Colon). În alte limbi se consemnează formele Cristobal (spaniolă), Christophe (franceză), Cristoforo (italiană), Kristof (/germană/maghiară), Hristofor (bulgară/rusă), etc.

În spațiul românesc, mențiunile sunt chiar mai vechi, datând din epoca daco-romană, prin formele Chrestus, într-o inscripție romană și Cristus – tot într-o inscripție din Moesia Inferior (Tropaeum Traiani). În Evul Mediu apar o mulțime de forme, variante și derivate: Cristul, Criste, Cristea, Crsti(i)an, Cristin(a), Cristiu, Criștiu și altele, atestate în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Ardeal, Oltenia și chiar Cristel, Cristănel, menționate, în 1476, în Galiția (N. Drăganu, 1933). Există, apoi, forme influențate de fonetismul slav – Cărsta, Cărste(a), Cărstina, Cărstian, Crăstea, Cârstu, Crâstea și altele, sau de cel (neo)grec: Hristofor, Istrofor, Forăscu, Hrist, Hristea, Hrâste, Ristea, Ristache, Răstea,.etc. Mai rar, în Ardeal și chiar în Muntenia, apar și forme influențate de fonetismul maghiar: Criștof, Carstofie.

Numele par a fi avut, încă, din Evul Mediu, o frecvență ridicată, dovadă fiind locurile ocupate în cele trei regiuni istorico-geografice românești: Cristian/Cârstea/Cârstiian(a) în Țara Românească (locul 10), Cârstea/Cârstișor/Hrăste – în Moldova (locul 41), Cristian/Cristel/Cristofor – în Transilvania (locul 46), pe întregul spațiu românesc consemnându-se locul 21, pentru toate formele ante-menționate. Situația este asemănătoare și în perioada actuală, formele Cristea/Cristian/Cristescu etc situându-se pe poziția 16 în România, dar numai pe locul 160 în R. Moldova.

În spațiul carpato-balcanic apar, cu frecvență mare, forme caracteristice în R. Macedonia – Hristov/Hristova/Hristovska/Hristovski/Krstevska/Krstevski/Risteska/Risteski/Ristevska/Ristevski/Ristov/Ristova/Ristovska/Ristovski (locul 3), Cipru – Christofi/Christofides/Christofidou/Christoforou/Christou (locul 4), Bulgaria – Hristov/Hristova/Krastev/Krasteva (locul 7), Serbia – Krstić/Ristić (locul 10), Grecia – Christopoulos/Christopoulou/Christou (locul 20) și Muntenegru – Krstajic/Ristić (locul 53).

Se observă faptul că frecvența mare a acestor nume se regăsește în special în partea balcanică ortodoxă a ariei analizate, cu prelungire, la nord de Dunăre, în spațiul românesc, cu atestări continue, din antichitatea daco-romană, până în zilele noastre.

Despre numele legate de Sărbătoarea Sfintelor Paști Luni, dec. 24 2018 

Fiind mai aglomerat în primăvară, am rămas dator cu acest subiect. Cum suntem în Ajunul Crăciunului, cred că se poate povesti, acum, câte ceva despre numele legate de cealaltă mare sărbătoare de peste an.

Întâia atestare a unui nume legat de sărbătoarea menționată apare, în spațiul carpato-balcanic, în anul 553, când, la Conciliul de la Constantinopolis a participat și episcopul ce reprezenta Achaia greacă, numit Paschasius.

În spațiul românesc, primele mențiuni ale unor asemenea nume, derivate de la Sărbătoarea Sfintelor Paști apar în epoca medievală, în toate regiunile: Paște – în Moldova, Muntenia și Oltenia, Paști, Paștea – în Ardeal. În aceeași perioadă au apărut și derivate rezultate din contaminarea Paște+Pascu, aceasta dând forma Pașcu, prezentă, frecvent în Moldova și Ardeal, Pașca – atestată în Ardeal și Oltenia, Pașcan – în Moldova, etc.

Formele Pasc și Pasca sunt derivate de la substantivul pască. De la acestea au rezultat, de asemenea, numeroase forme, prezente în toate regiunile românești: Pască, Pascu, Păsculescu, Pasci, Paschiia, Păscan și altele.

Formele Pashalie și/sau Pascal au derivat din numele grecesc, respectiv italian al sărbătorii. Notăm, în acest caz, forme precum Pashale, Pashul – notate în sudul țării, Pascal, Păscălina, Pascalie, Pascale, Păscălonu – consemnate în Dobrogea, Moldova, Muntenia, Oltenia, Ardeal.

În prezent, numele derivate de la Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos, ocupă locuri apropiate în spațiul românesc: 84, în România și 88 – în R. Moldova. Mai notăm, în spațiul carpato-balcanic, numele Paschali – în Cipru (locul 105).

Despre numele legate de sărbătoarea de Sânnicoară Joi, dec. 6 2018 

Azi este sărbătorit, atât în calendarul ortodox, cât și în cel catolic, Sfântul Ierarh Nicolae, episcopul Mirei Liciei. Sfântul este și foarte iubit, nu numai de copii, care îl știu sub numele de Moș Nicolae, așa încât, dacă vom vorbi și despre răspândirea acestui nume și a variantelor și derivatelor sale, poate vom avea, măcar în parte, un răspuns la întrebarea „de ce este Sânnicoară așa de apreciat?”…

Prima mențiune a numelui este legată chiar de Sfântul Ierarh Nicolae, născut în anul 270, care a participat, în anul 325, la Conciliul Ecumenic de la Niceea. Din perioada secolelor IV-VI, avem alte înregistrări din Turcia de azi și din R. Macedonia.

În veacurile VII-X, consemnările se înmulțesc, venind din Turcia, Grecia și Bulgaria, pentru ca, în secolele XI-XV, să apară și primele mențiuni din spațiul românesc – un Nicolae, episcop de Severin, în anul 1399 și un altul – episcop de Rădăuți, după 1350, urmat de un altul, la Baia, atestat în 1447. De fapt, prima mențiune românească a numelui este legată de un conducător al românilor balcanici, Niculiță, care, în veacul al IX-lea, era voievodul unui stat românesc în Tesalia (Vlahia Mare). Din aceeași vreme (secolele XI-XV) mai datează și diferite mențiuni din Turcia, Grecia, Cipru, Albania, Bulgaria, Ucraina, Polonia, Slovacia, Cehia și Croația.

Pentru secolele XVI-XVIII dispunem de atestări ale patronimului din Turcia, Grecia și Polonia. În spațiul românesc apar consemnări din Ardeal, Bucovina și Muntenia.

În zilele noastre, numele este atestat frecvent în Bulgaria (locul 4) – Nikolaev/Nikolaeva/Nikolov/Nikolova/Kolev/Koleva, Grecia (locul 4) – Nikolaidis/Nikolaidou/Nikolaou/Nikolopoulos/Nikolopoulou, Serbia (locul 5) – Nikolić, R. Macedonia (locul 5) – Nikoloska/Nikoloski/Nikolov/Nikolova/Nikolovska/Nikolovski, Cipru (locul 6) – Nicolaides/Nicolaidou/Nicolaou/Nikolaou, România (locul 11) – Nicolae/Necula/Nicolescu/Niculae/Niculescu/Nicoară/Nicorescu, Albania (locul 12) – Nikolla/Kola, Muntenegru (locul 15) – Nikolić, Ucraina (locul 19) – Nikolaenko/Nikolaev/Nikolaeva/Kulik, Bielorusia (locul 20) – Nikolaev/Nikolaeva/Nikolaevich/Kulik, Bosnia-Herțegovina (locul 38) – Nikolić, Slovacia (locul 40) – Mikula/Mikulova, Croația (locul 45) – Nikolić. După cum se observă, numele este prezent cu frecvențe mari mai ales în țări majoritar ortodoxe, mai rar – în lumea catolică (Slovacia, Croația) sau în spații unde Islamul are, azi, ponderi importante (Albania, Bosnia-Herțegovina).

În acest areal majoritar ortodox se înscrie și România. Nu este deloc o întâmplare, deoarece, după spusele echipei clujene coordonate de Ș. Turcuș (2011), nume ca Gheorghe, Constantin, Vasile, Toader, Nicolae, Ilie, Andrei, etc. sunt patronime de influență constantinopolitană, fiind apărute în primele secole ale erei creștine și păstrate, la mare cinste, în spațiile unde creștinismul a rodit încă din primele secole după Christos. Atestările lui Nicolae din perioada de dinainte de anul 1000 arată o prezență însemnată î regiunile balcanice și în Asia Mică, arii ce s-au aflat, de la început, în sfera de influență politică, religioasă, culturală a Imperiului a cărui capitală a devenit Constantinopolul, din anul 330.

Chiar dacă în spațiul românesc nord-dunărean nu avem nici o atestare a numelui, cea mai bună dovadă a vechimii numelui Nicolae la români este faptul că, dintr-un grecesc Nikolaos sau latinesc Nicolaus, printr-un intermediar traco-daco-roman *Nicola, s-a ajuns la forma românească Nicoară, în care este prezent rotacismul lui l intervocalic, proces care s-a produs în vremea trecerii de la latina populară (traco-daco-romană) la limba română (secolele VI-IX). Formele de acest fel – Nicoară, Nicorescu, Nicoriță sunt prezente și la aromâni – Nicăruș (N. A. Constantinescu, 1963), semn că, pe de-o parte, influența Imperiului constantinopolitan (sub conducerea căruia se aflau strămoșii aromânilor) i-a înrâurit și pe ei, iar pe de alta – că, chiar dacă nu avem informații de la nord de Dunăre, și strămoșii dacoromânilor au suferit aceleași influențe lingvistico-religioase. Prezența formelor medievale Nicor, Nicora în Ardeal și Oltenia, arată că acestea par a fi cele intermediare între forma traco-romană veche *Nicola și cea românească de mai târziu, Nicoară.

Din vremea secolelor XI-XV, constatăm că numele Nicolae – cu numeroase variante și derivate, este atestat frecvent în spațiul românesc, patronimul fiind al doilea în Transilvania, al optulea în Moldova și pe poziția a 16-a – în Țara Românească. Formele rotacizate sunt atestate frecvent în Moldova – Nicoară, Necoară, Nicoriță, Necorița, Necorescu, așa cum Nicor, Nicora sunt atestate în Ardeal sau în Oltenia, iar Nicăruș, Nicuruș– la aromâni. Ba, mai mult, în estul Ardealului, într-o arie azi maghiar(ofon)ă, apare forma Niykora, probabil, o maghiarizare a unui românesc Nicoară. De la forma Sânnicoară putem menționa antroponimele Simnicoară în Oltenia și Muntenia, Sâmnicoară – în Maramureș și Muntenia, unde am mai consemnat un Semnicoară. În Banat se întâlnește și forma Sâmnicon – probabil, un derivat de la *Sâmnicor, prin derotacizare (N. A. Constantinescu, 1963).

Asemenea forme apar și în toponimie. Cităm numele de localități Sânnicoară – în Ardeal (două așezări, una, în comuna Chiochiș-Bistrița-Năsăud, cealaltă – în comuna Apahida-Cluj), Nicorești – atestate în Ardeal (comuna Sohodol – Alba), în Moldova (comuna Pârgărești-Bacău, comuna Nicorești-Galați) sau Basarabia (comuna Zgura-Soroca) și Nicoreni.tot în Basarabia (comuna Nicoreni-Bălți). Așa încât, prezența numelui pe poziția a doua în spațiul românesc medieval și pe locul 11 astăzi nu trebuie să ne mire, ba dimpotrivă.

Distribuția crono-spațială a numelui Andrei (actualizat) Vineri, nov. 30 2018 

Astăzi, de ziua Sfântului Apostol Andrei, Cel dintâi chemat, vom vorbi despre răspândirea purtătorilor acestui nume.

Tradiția populară a reținut, de circa două milenii, ideea conform căreia, în primul secol al erei creștine, Sfântul Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat, a propovăduit Evanghelia printre daco-romanii din provincia Scythia Minor (Dobrogea de azi). Acest fapt este întărit, pe de-o parte, de păstrarea, în calendarul popular a singurului nume de lună derivat de la un patronim, pentru luna care începe după Ziua Sfântului Andrei (30 Noiembrie) – decembrie. Astfel, la daco-români, această lună este numită Îndrea sau Undrea, în vreme ce aromânii o numesc Andreu. Aceste nume confirmă, pe de-o parte unitatea traco-dacilor romanizați, iar pe de alta – creștinarea lor prin adoptarea religiei lui Christos în „haină” lingvistică latină. În sprijinul ideii că populația locală a păstrat, din vremea Sfântului Apostol Andrei, noua credință, vine tocmai forma Îndrea a numelui, în cadrul căreia, a latin nazalizat, din forma greco-romană Andreas a trecut, în română, în î/â. Aceeași evoluție se constată și pentru formele latine manus, panem, angelus, romanus, paganus și altele, devenite, în română, *mânu/mână, pâ(i)ne, înger, român/rumân/ar(u)mân, păgân etc.

În al doilea rând, vechimea creștinării primilor daco-romani din secolul I d. Hr. este întărită de numeroase patronime asemănătoare cu forma Îndrea, păstrate ca nume românești, de la primele atestări medievale (din secolul XIV) până azi: Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul (N. A. Constantinescu, 1963) sau Indreica, Indreiu, Indrea, Indrean – forme atestate și în prezent.

Dar, exceptându-l pe Sfântul Apostol Andrei, care, pe lângă faptul că a propovăduit Evanghelia în mai multe ținuturi atât la sud cât și la nord de Dunăre, fiind, de fapt, și primul Episcop al Bizanțului, denumit, după împăratul Constantin cel Mare, Constantinopolis, numele Andrei a mai fost atestat, din primele secole creștine în spațiul carpato-balcanic? Dacă da, unde anume și când apar primele mențiuni?

Prima mențiune a numelui este legată chiar de Sfântul Apostol Andrei, atestat la Bizantyon (viitorul Constantinopol, din 330), ca episcop.

Ulterior, următoarele atestări, sunt din secolele IV-VI, fiind legate de prezența unor fețe bisericești, înregistrate în cuprinsul Turciei de azi, al Greciei și Albaniei.

Pentru perioada veacurilor VIII-X, am notat asemenea nume în Turcia
și Grecia.

În prima parte a celui de-al doilea mileniu (secolele XI-XV), avem și primele mențiuni ale numelui în spațiul românesc, consemnate în Țara Românească și Moldova. Din această perioadă, datează, de fapt, înregistrările în masă, numeroase ale numelui, care s-a impus între cele mai însemnate patronime din spațiul românesc. Astfel, în Transilvania, numele este consemnat pe locul 8, în Moldova ocupa poziția a 29-a, iar în Țara Românească se situa pe locul 44. La nivelul spațiului românesc medieval, Andrei era a 12-lea.

Alte atestări am notat în Turcia, Grecia, Albania, Ucraina, Polonia și Cehia.

În perioada următoare (veacurile XVI-XVIII), numele a fost consemnat în România – în Ardeal și în Muntenia -, dar și în Grecia, R. Macedonia, Albania, Bosnia-Herțegovina, Croația, Austria, Ungaria, Polonia și Ucraina.

Pentru perioada actuală, remarcăm o extensiune notabilă a numelui, cea mai mare frecvență a acestuia consemnându-se în România. Patronimul este atestat frecvent și în R. Moldova.

Alte țări cu frecvență importantă a numelui Andrei, cu variante și derivate, sunt Cipru, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina și Bielorusia. De fapt, în multe dintre aceste state se consemnează, în zilele noastre, cele mai importante poziții ocupate de Andrei (cu variante și derivate): Cipru – locul 14, Grecia – locul 28, Bielorusia – locul 30, Bulgaria și România – locul 31, Ucraina – locul 34. În general, este vorba de state unde confesiunea creștin-ortodoxă este majoritară.

Despre răspândirea numelor Arhanghelilor… Joi, nov. 8 2018 

Azi, în Calendarul Ortodox sunt prăznuiți Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Noi îl vom adăuga și pe Arhanghelul Rafael, care este sărbătorit, în Calendarul Catolic, laolaltă cu primii doi, în 29 septembrie.

Astfel, în forma Michael, Arhanghelul Mihail a fost menționat, prima dată, în spațiul carpato-balcanic, în anul 692, numele fiind purtat de un episcop de Nazianz (în Cappadocia, azi, în partea asiatică a Turciei). Pentru secolele VIII-X se găsesc mențiuni ale patronimului în statele (actuale) Turcia, Grecia, Albania, Bulgaria și Ucraina.

În intervalul cuprins în secolele XI-XV patronimul este amintit în Turcia, Cipru, Grecia, R. Macedonia, Albania, Croația, Bulgaria, România și Ucraina. În spațiul românesc, acesta este amintit în Moldova.

Pentru veacurile XVI-XVIII există atestări în Turcia, Grecia, România și Polonia. La noi, apar mențiuni în aproape toate regiunile: Muntenia, Moldova, Ardeal, Maramureș, Crișana, Banat și Oltenia.

Pe regiuni, în onomastica medievală, numele Mihail (cu variante și derivate) se găsea pe locul 4 în Translivania, patronimele Mihail/Mihalcă/Mihalaș/Mihăilaș/Mihăilă/Mihău/Mihnea/Mihno/Mihul/Mihlea/Mihnea/Mihuță se situau, în Moldova pe poziția a cincea, iar formele Mihail/Mihală erau pe locul 16 în Țara Românească. Pe ansamblul spațiului românesc medieval, Mihail se situa pe locul 5.

În perioada actuală, atestări frecvente ale numelui – cu diverse variante și derivate – apar în Cipru – Michael/Michaelides/Michaelidou/Hadjimichael (locul 5), Polonia – Michalak/Michalik/Michalska/Michalski (locul 6), România – Mihai/Mihăilă/Mihăilescu/Mihalache (locul 8), Slovacia – Michálek/Michalik/Michálková/Mihalik/Mihalikova (locul 10), Bulgaria – Mihailov/Mihailova/Mihaylov/Mihaylova (locul 25), Ucraina – Mikhaylenko/Mikhaylov/Mikhaylova (locul 28), Grecia – Michailidis/Michalopoulos (locul 31), R. Macedonia – Mihajlovska/Mihajlovski (locul 35), Bielorusia – Mikhaylov/Mikhaylova (locul 39), Serbia – Mihajlović (locul 46), Croația – Mihaljevic (locul 66) și Slovenia – Mihelič (locul 96).

Arhanghelul Gavriil, atestat în lumea catolică în forma Gabriel, este atestat prima dată în Peloponesul grecesc, în anul 787. Pentru veacurile VIII-X, mai dispunem de atestări din R. Macedonia.

În secolele XI-XV atestările devin mai frecvente, provenind din Turcia, Grecia, R. Macedonia, Bosnia-Herțegovina, Slovenia, Ungaria.

După 1500, până spre 1800, apar și primele atestări din spațiul românesc, alături de cele din Turcia, Grecia, R. Macedonia, Bulgaria, Kosovo. La noi, prima mențiune este din Muntenia, din anul 1590, ulterior numele apărând și în Moldova.

În antroponimia medievală românească, Gavriil/Gabriel se găsea pe locul 41 în Țara Românească, pe poziția 49 – în Transilvania și pe locul 50 – în Moldova. La nivelul întregului spațiu românesc, patronimul se găsea, în secolele XI-XV, pe locul 53.

În prezent, atestări mai frecvente ale patronimului se consemnează în Ungaria – Gábor (locul 57), Serbia – Gavrilović, Ucraina – Gavrilyuk (locul 67, în ambele țări) și Bielorusia – Gavrilenko (locul 82).

Arhanghelul Rafael este atestat mai rar în onomastică. Astfel, în forma, latinizată, Raphael apare prima dată în anul 1448, fiind purtat de un episcop romano-catolic , care a slujit atât în Bosnia-Herțegovina, cât și în Ungaria (în perioada 1450-1456). După anul 1458, este atestat și un patriarh al Constantinopolului cu acest nume. Alte mențiuni, pentru epoca medievală și începutul celei moderne (secolele XVI-XVIII) apar în Turcia, Albania și Ucraina. În spațiul românesc este atestat un episcop de Buzău, Rafael Grecul, în anii 1757-1763.

În toponimie, derivatele de la aceste nume sunt mai rare, dar nu lipsesc. Întâlnim, astfel, ca derivate de la Mihail, nume de așezări ca Mihîileni, Mihăilești, Mihăiești De la Gavriil apar nume de localități cum sunt Gavrilești, Havrilăuți, Havrilești, precum și numele muntelui Hovârla din nordul Maremureșului (cel mai înalt pisc din Carpații Păduroși). Menționăm, ca toponim derivat de la Rafael/Rafail numele satului vasluian Rafaila.

Cu sensul de derivat de la arhanghel, amintim, în onomastica actuală, și patronime ca Rangelova – în Bulgaria (locul 75), sau Ranđelović – în Serbia (locul 90)

 

P.S. Printr-o fericită… coincidență, astăzi, „Turul folcloric al României”, prin melodiile postate mai devreme, a ajuns în fostele județe (interbelice) Putna (aproximativ Vrancea de azi), Trei Scaune (în linii mari, suprapus peste actualul județ Covasna) și Buzău. Primul este un județ moldovenesc, al doilea – ardelenesc, iar ultimul – muntenesc. Toate trei se întâlnesc în Vârful Lăcăuț, din Carpații Curburii. În plus, de ele se leagă și prima Unire a Țărilor Române, în anul 1600, înfăptuită de Mihai Viteazul (a cărui zi de nume este astăzi), care a trecut din Muntenia în Ardeal, prin pasul Siriu, pe Valea Buzăului (în octombrie 1599), iar în mai 1600, din Ardeal, în Moldova, a intrat prin pasul Oituz, care începe în fostul județ Trei Scaune. Pe lângă aceste aspecte, Focșanii, reședința județului interbelic Putna (dar și a actualului județ Vrancea), s-au unit și ei, la 1859, când, după Unirea Principatelor, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Focșani-Munteni și Focșani-Moldova au devenit un singur oraș, despărțit, până atunci, de râul Milcov.

P.S.2. Buzăul, hidronim derivat din traco-dacul Buseus este singurul râu care leagă cele trei regiuni istorico-geografice românești: își are obârșia în sud-estul Ardealului, traversează nordul Munteniei și se varsă într-un râu moldovenesc, Siretul.

Răspândirea antroponimelor Cosma și Damian în spațiul carpato-balcanic Joi, nov. 1 2018 

Astăzi, în calendarul creștin ortodox sunt prăznuiți sfinții doctori fără de arginți, Cosma și Damian. Motiv de a povesti câte ceva despre răspândirea numelor acestora, în spațiul carpato-balcanic.

Prima mențiune a lui Cosma este din anul 553, când un prelat cu acest nume, reprezentând provincia romană asiatică Cilicia (azi, în Turcia), a participat la Conciliul Ecumenic de la Constantinopol. Următoarele atestări, destul de numeroase, datează din secolele VII-X, fiind consemnate în cuprinsul actualelor state Turcia, Bulgaria, Grecia și Albania.

În veacurile XI-XV, patronimul este atestat mai rar, fiind prezent în Turcia actuală, inclusiv în partea sa europeană, pentru ca în intervalul secolelor XVI-XVIII să îl întâlnim în Turcia, Grecia și România (unde a fost înregistrat în Muntenia).

De-altfel, deși apare de circa un mileniu și jumătate, frecvența numelui nu a fost nicicând foarte mare. În epoca medievală, în Moldova – Cozma se situa pe locul 21, iar în Ardeal, Cosma se găsea pe locul 47, în vreme ce în Muntenia nu „prindea” primele 100 de locuri. De fapt, Damian era chiar mai rar, nefiind atestat în nici o regiune între cele mai frecvente patronime. La nivelul întregului spațiu românesc medieval, Cosma se situa pe locul 41.

Patronimul circulă și în prezent, în forme precum: Cosma, Cozma, Cosmescu, Cosmache, Osmache, Cosman, Cosmin, Cosmei, Cosmoiu și altele.

Mai notăm faptul că, în România, numele este prezent în oiconime – Cozmeni, Cosmești – în Ardeal și Moldova sau Codrii Cosminului, Valea Cosminului – în nordul Bucovinei.

În forma Damianus (latinizată), celălalt nume este atestat ceva mai târziu, abia în secolul al IX-lea, una dintre primele mențiuni fiind chiar din ținuturi locuite de români, și la acea vreme. Astfel, în anii 867-896, este atestat un Damianus, ca episcop de Durostorum (în sudul Dobrogei, Silistra de azi, în Bulgaria). Tot din acea vreme avem mențiuni și din Grecia.

În perioada următoare – secolele X-XV, dispunem de atestări pentru Bulgaria și ROmânia (unde prima mențiune, din anii 1437-1447, este din Moldova), iar pentru secolele XVI-XVIII, patronimul este consemnat doar în Grecia.

Patronimul este prezent și astăzi în onomastică, în forme ca Damian, Dămienescu, Daminescu, Dimian, Domian, Demenescu, Diminescu.

Totuși, ambele nume, astăzi sunt mai modest situate în ierarhia onomastică din spațiul românesc: Cosma se situează între primele 200 de patronime (pe locul 121), iar Damian – în zona locurilor 350-360.

Ca și celălalt patronim, și Damian a dat naștere la nume de localități, cum este oiconimul băcăuan Dămienești sau Dimieni (în sudul țării).

Pagina următoare »