Cât ti voi, lea hoară armânească Sâmbătă, Feb 17 2018 

Anunțuri

Structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic (II) Vineri, Feb 16 2018 

Evul Mediu

La cumpăna între milenii, în anul 1000, asistăm la alte transformări. Procesul de etnogeneză duce la diferențierea mai multor popoare romanice, parțial sau integral prezente în spațiul carpato-balcanic: italieni, raeto-romani, dalmați, români, ca popoare romanice, polonezi, cehi, slovaci, ruși, bulgari, sârbo-croați, sloveni – ca popoare slave, albanezii – ca popor (traco-)illir. Pe fondul prezenței, ușor peste medie, a elementului românesc, atât la vest de Carpați, cât și în Pannonia, se regăsește un amestec de grupuri etnice: în Austria de azi, raeto-romanii sunt încă destul de însemnați numeric, dar rezistă tot mai greu în fața procesului de asimilare în fața germanofonilor. În Ungaria de azi, deja, maghiarii se remarcă ușor peste medie, iar la nord de ei, se evidențiază slovacii. Polonezii îi depășesc net pe baltici, în Polonia de azi, la fel și rusofonii pe aceiași baltici – în Belarusul și Ucraina de azi. Românii au o însemnătate considerabilă, de la Nistru, în nord și est, până în nordul Greciei, în sud și în Albania de azi – în sud-vest, dar sunt concurați de multe alte neamuri: bulgari, albanezi, sârbo-croați, greci, în special la sud de Dunăre. În cea mai mare parte a Asiei Mici și a Greciei, precum și în Cipru, predomină grecii, la care, la un nivel mai modest, se adaugă italienii, armenii și chiar evreii sau arabii. În estul Asiei Mici îi regăsim, alături de greci, pe iviri, asirieni și perși. Albanezii sunt, deja, cel mai însemnat element etnic în Albania de azi, în vreme ce o mare parte a spațiului ex-iugoslav este dominat de sârbo-croați, mai numeroși la acea vreme decât dalmații. În fine, în extremitatea nord-vestică a Peninsulei Balcanice, sunt cei mai însemnați slovenii, dar apar și comunități de italieni, dalmați și chiar români.

An 1000 ok

Figura 4

 

La jumătatea mileniului al doilea, în 1500, configurația etnică a spațiului carpato-balcanic se apropie, întrucâtva, de situația actuală. În partea vestică a Peninsulei Balcanice, deși, încă importanți numeric, dalmații pierd teren în fața popoarelor sud-slave (în special a slovenilor, croaților și sârbilor). În estul Alpilor, raeto-romanii au dispărut, asimilați de austriecii germanofoni, aceiași germanofoni deținând ponderi notabile, alături de cehi, în Cehia de azi. În nordul spațiului carpatic, polonezii, bielorușii și ucrainenii au devenit mai numeroși decât urmașii balticilor – în special lituanieni, mai rar, letoni. Ucrainenii, amestecați cu rușii, sunt cel mai important element etnic din partea situată la nord de Marea Neagră. La sud de vechiul Pont Euxin, locul majorităților grecofone a fost luat de turcii otomani, cuceritori inclusiv ai fostei capitale bizantine, Constantinopol. Astfel, elementul grec(ofon), important numeric în sudul Greciei și în Cipru, alături de turci, a căpătat, alături de armeni, evrei, georgieni (vechii iviri), asirieni și perși, caracterul unui grup minoritar (cel puțin în Asia Mică). În partea centrală a Peninsulei Balcanice, o parte a elementului sârbofon a trecut la Islam, după cucerirea de către otomani a unei mari părți a Balcanilor, devenind parte a bosniacilor. La fel se petrec lucrurile și cu o parte a albanezilor, bulgarilor sau chiar a grecilor. În fine, într-o mică parte a sudului Peninsulei Balcanice – în special în Tesalia și Epir, izolat – în vestul Pannoniei (în Bürgenland), precum și în regiunile carpato-dunărene (de o parte și de alta atât a Carpaților, cât și a fluviului), elementul românesc rămâne precumpănitor. Excepția începe să fie dată de estul Transilvaniei, unde elementul secuiesc maghiarofon are deja întâietate.

An 1500 ok

Figura 5

Structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic (I) Joi, Feb 15 2018 

Introducere

Cu rezervele de rigoare, ținând cont de dificultățile unui asemenea demers, am încercat să reconstituim structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic, pentru mai bine de două milenii, mai exact – pentru intervalul 100 î. Hr. și 2016. Perioada analizată cuprinde ca momente ale aprecierilor estimative, anii 100 î. Hr., 100, 600, 1000, 1500, 1825, 1910 și 2010. Datele au fost calculate ținând cont, în mod strict convențional, de decupajul regional actual al entităților politice care se suprapun, fie și doar parțial, peste spațiul carpato-balcanic: Polonia, Belarus, Ucraina, R. Moldova, România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Kosovo, Serbia, Bulgaria, R. Macedonia, Albania, Grecia, Cipru și Turcia.

Am ales aceste momente ținând cont de începuturile cuceririi de către romani, dinspre sud, a acestui spațiu (100 î. Hr.), moment situat aproape de începuturile domniei lui Burebista, unificatorul unei mari părți din triburile traco-dace. Anul 100 d. Hr. este înainte de cele două războaie daco-romane, în urma cărora Imperiul roman a transformat și regatul dac nord-dunărean în provincie romană. Momentul 600 este aproape de începuturile grecizării Imperiului roman de răsărit (după 580 d. Hr.) și de prăbușirea limes-ului imperial dunărean (602 d. Hr.), ce marchează sfârșitul antichității în Europa central-estică. Anul 1500 este considerat ca punctul final al Evului Mediu (măcar pentru o parte a Europei), un altul fiind mai aproape (măcar pentru o parte a zonei studiate) de intervalul 1820-1832, următorul ales de noi. Acesta, ca și ultimele două (1908-1913 și 2001-2016) prezintă și avantajul unor aprecieri cantitative mai precise, pe baza unor înregistrări censitare sau aproape censitare ale populației. De asemenea, penultimul interval menționat este aproape de momentul recunoscut ca limită între epocile modernă și contemporană (anul 1918, sfârșitul primei conflagrații mondiale), iar ultimul se referă la zilele noastre, intervalul fiind destul de întins în timp, datorită fie faptului că ultimul recensământ este destul de vechi (din 2001), fie deoarece informațiile publicate cel mai recent sunt din acel an (2016). Astfel, pentru fiecare epocă istorică beneficiem de două sau trei momente, incluzându-le și pe cele considerate limită cu alte epoci. Astfel, antichitatea are 3 asemenea momente (100 î. Hr., 100 și 600 d. Hr.), Evul Mediu – tot 3 (600, 1000 și 1500), epoca modernă – la fel (1500, 1820-1832, 1908-1913), iar cea contemporană – două (1908-1913 și 2001-2016).

Ca metode de cercetare, în cadrul metodelor de colectare a informațiilor menționăm inscripțiile, colecțiile de documente, descoperirile arheologice, înregistrările statistico-fiscale (urbarii, conscripții, catagrafii) sau recensămintele de populație. Datele au fost introduse și prelucrate într-un fișier Microsoft Excel. Ca metode de analiză și interpretare am utilizat metoda statistică, metoda cartografică și metoda geografică. Pentru cartografiere, cea mai utilizată metodă a fost clasificarea ierarhică ascendentă, care permite atât reprezentarea structurii etnice a zonei studiate la un singur moment, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, ori chiar pentru întregul interval analizat, cât și reprezentarea unui singur element, pentru o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată. Programul utilizat pentru realizarea reprezentărilor cartografice este Philcarto, hărțile obținute fiind definitivate cu ajutorul programului Adobe Illustrator.

Pentru realizarea demersului de față am fost nevoiți să depășim mai multe probleme. Una, poate cea mai importantă, se leagă de absența datelor sau, din epoca medievală spre zilele noastre, faptul că ele sunt incomplete. Cu rezervele de rigoare, am recurs la estimări, ținând cont de informațiile din colecțiile de inscripții, de documente, de descoperirile arheologice sau de onomastică.

O altă problemă, la care ne-am referit, indirect, mai sus, este legată de variabilitatea decupajului administrativ sau, pentru antichitate și o parte a Evului Mediu, chiar de imposibilitatea reconstituirii sale cât de cât exacte. Așa cum am precizat, am rezolvat această problemă, prin utilizarea, strict convențională, a decupajului regional, la nivelul fiecărui stat actual. Această decizie facilitează și comparabilitatea datelor pentru fiecare diviziune istorică.

Pe de altă parte, ridică dificultăți și încadrarea unor grupuri etnice, atât din epoci mai vechi, cât și mai apropiate de zilele noastre. De exemplu, ne întrebăm, fără a avea un răspuns precis, dacă grupurile celtice ale raeților și pannonilor trebuiau lăsate împreună? Motive ale diferențierii (așa cum am și decis, de fapt) ar fi: faptul că la romanizare au creat un grup al raeto-romanilor (încă existenți, în sud-estul Elveției) și un altul – al pannono-romanilor (dispăruți, probabil imediat după așezarea maghiarilor în Pannonia). Dacă macedonii (prezenți în antichitate) s-au romanizat, măcar în parte, acești macedo-romani (ipotetici) sunt ei strămoșii macedo-românilor/macedo-armânilor sau este vorba, mai întâi, de o asimilare (parțială) din partea tracilor, care apoi au devenit (a)românii balcanici de mai târziu, respectiv – de o grecizare (a celeilalte părți), fapt evident încă din vremea regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru (numit „Macedon”, deși, probabil, se considera „macedon” în greacă)? Dacă dalmații (popor dispărut de peste un secol) sunt urmașii illirilor romanizați, albanezii sunt urmașii (incomplet romanizați) ai aceluiași neam, sau al unui „amestec” traco-illir (după cum o sugerează asemănările a zeci de cuvinte albaneze cu forme românești)? Ce diferențieri etno-lingvistice există azi între sârbi, croați, bosniaci, muntenegreni de nu mai pot fi grupați sub sintagma „sârbo-croați”? Sau, în ce măsură macedonenii slavofoni de azi sunt (sau nu?) diferiți de bulgari? Ori, dacă silezienii (nu toți slavofoni) sunt altceva decât polonezii? Și, chiar și după această consistentă „trecere în revistă” a întrebărilor, nu am epuizat acest subiect. Așa cum, regretabil, nu am găsit nici răspunsuri cât de cât mulțumitoare la ele și la altele asemenea.

Ținând cont de aceste considerații, demersul științific de mai jos, rămâne doar o încercare modestă de a lămuri unele lucruri și, tocmai de aceea, atât rezultatul, cât și concluziile trebuie privite cu prudența de rigoare.

 

Antichitatea (100 î. Hr.-600 d. Hr.)

În jurul anului 100 î. Hr., în vestul spațiului carpato-balcanic, ca o prelungire spre est, dinspre Franța și Elveția de azi, se localizau celții, ce acopereau, în mare, teritoriile actuale ale Austriei și Ungariei. Unele ramificații pătrundeau spre vestul Ucrainei sau al României de azi, ca semne ale unor direcții mai vechi de migrare, fie spre est, în lungul Nistrului, fie spre sud-est, în lungul Dunării, fie către sudul Peninsulei Balcanice și Asia Mică, fie spre zona Deltei vechiului Danubius. La nord de celți, cu precădere pe teritoriul actual al Cehiei, erau localizați germanicii, iar la nord de aceștia, un amestec balto-slav, suprapus peste Polonia, Belarus și jumătatea nord-vestică a Ucrainei de azi. În sud-estul Ucrainei, spre Marea Neagră, se găseau mai ales sciți și sarmați (cu o prelungire spre Dobrogea românească de azi, unde erau prezente și grupuri de greci), în vreme ce, în nordul și estul Turciei contemporane existau unele grupuri de iviri (strămoșii georgienilor), perși și asirieni. Asia Mică, Ciprul și partea sudică a Greciei de azi se caracerizau prin preponderența grecilor și a armenilor (în Asia Mică și Cipru – și prin prezența unor grupuri de egipteni), dar aici apăruseră și romanii, în vreme ce vestul Peninsulei Balcanice, în lungul Mării Adriatice, era arealul illirilor. În fine, din nordul Greciei, până în Transcarpatia și Transnistria ucraineană, trecând peste R. Macedonia, Serbia, Bulgaria, România și R. Moldova, se localiza marele neam al tracilor.

Precizăm că, pe acest fond al prezenței dominante sau majoritare a unui neam, în fiecare parte a ariei studiate, din cele menționate mai sus, se regăsea, de fapt, un amestec de grupuri etnice, lucru valabil, pentru întregul spațiu carpato-balcanic și pentru toate momentele analizate, una dintre trăsăturile ce evidențiază, continuu, spațiul analizat, fiind mozaicarea etnică.

An 100 i Hr ok

Figura 1

 

La începuturile erei creștine, în anul 100, situația era puțin schimbată. Astfel, în regiunile cele est-alpine și în cele sud-balcanice pătrunsese temeinic Imperiul roman, astfel încât, pe lângă raetici, pannoni, illiri și traci, vorbim deja și de raeto-romani, pannono-romani și illiro-romani. Totuși, elementul traco-dacic era însemnat, atât la sud de Dunăre (în special între fluviu și Munții Balcani), cât, mai cu seamă, la nord de acesta, în Regatul Daciei, încă independent. În Pannonia se regăsea un adevărat mozaic etnic: alături de pannoni, romanizați sau nu, se regăseau și daci și sarmați. În nord vestul spațiului carpatic (Cehia și vestul Poloniei de azi) predominau germanicii, iar nordul acestui areal era ocupat, în continuare, preponderent de baltici și de slavi (cea mai mare parte a Poloniei actuale, Belarus și jumătatea nord-vestică a Ucrainei). Sciții și sarmații erau, încă, numeroși în restul Ucrainei de azi. Asia Mică se evidenția prin prezența însemnată, în est, a ivirilor, perșilor și asirienilor, dar mai cu seamă a grecilor și armenilor (și cu pătrunderi romane) în centrul și vestul peninsulei, ca și în Cipru și partea sudică a Greciei (unde cel mai însemnat element etnic rămânea cel grec).

An 100 ok

Figura 2

 

În următoarele secole, până la sfârșitul antichității, situația s-a modificat considerabil. Grupurile neromanizate de populație autohtonă – raetici, pannoni, illiri, traci) – s-au diminuat considerabil, făcând loc, mai ales la sud de Dunăre, dar și la nord, unor nuclee etnice noi: raeto-romani, pannono-romani, illiro-romani, traco-romani. Astfel, raeto-romanii au devenit grupul dominant în Austria de azi, pannono-romanii – mai ales în Ungaria și în nordul Croației actuale, illiro-romanii – mai cu seamă către coasta dalmată a Mării Adriatice, iar traco-romanii – pe o arie extinsă, din nordul Greciei și Muntenegru, până în sudul și vestul Ucrainei de azi. Partea nordică a spațiului carpatic era dominată de baltici și de slavi (aceștia fiind în expansiune), alături de care se găseau și nuclee considerabile de germanici. Grecii predominau în sudul Greciei, în Cipru și în jumătatea vestică a Asiei Mici, fiind prezenți și în sudul Ucrainei de azi. Armenii erau numeroși în estul Asiei Mici, unde se localizau, în continuare și grupuri de perși, asirieni și iviri. În Pannonia și regiunile vestice ale României de azi, ca unul din grupurile de migratori, se localizau avarii.

An 600 ok

Figura 3

Despre numele Valentin Miercuri, Feb 14 2018 

Deși tradiția sărbătoririi zilei de azi nu prea există, iar maniera în care se urmărește „celebrarea” sa este predominant comercială, mercantilă, vom spune și noi două-trei vorbe despre numele Valentin, la români*.

Astfel, patronimul este un derivat din forma latină Valens, având sensul de „puternic, viguros”. Acest antroponim a dat, în spațiul românesc, forme ca Ualint, Olentie – ultima fiind moldovenească, atestată la 1656, însă cea mai frecventă formă este cea preluată din maghiară: Balint. Aceasta a pătruns, mai întâi, la românii ardeleni – de pildă, în Țara Oltului. Ulterior, antroponimul apare și la sud și est de Carpați: în veacul al XVII-lea – în Muntenia, iar în următorul – în partea centrală a Moldovei. Au apărut inclusiv forme românești, precum Bălint sau Balintescu. De la aceste forme au rezultat și toponime: Balinț – oiconim în Banat, Balintele – nume de loc în Oltenia, sau Balintești – nume de sat în sudul Moldovei.

De la patronimul Valentinus (forma latină) au rezultat nume ca Ualendion (în Sinaxare) sau Ualentina (marcată pe 9 februarie). Dintr-o contaminare cu Balint s-a ajuns la forma Bolintin – devenită nume de localitate (în sudul Munteniei), iar ca derivat cu sens de origine geografică, a rezultat patronimul Bolintineanu. Pe de altă parte, din germanul Velentin (citit Felentin) au rezultat, ca patronime purtate de sașii stabiliți în Moldova, Feltin – amintit în secolul al XVII-lea, sau Fealtin (menționat la Târgul Neamț).

 

*Informațiile sunt preluate, parțial, din lucrarea lui N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, Editura Academiei, București, 1963, p. 166.

Din nou despre structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic – considerații preliminare Luni, Feb 12 2018 

După mai multe săptămâni în cadrul cărora, printre alte activități, am încercat reconstituirea, oricum aproximativă, a distribuției crono-spațiale a structurii etnice a populației în spațiul carpato-balcanic, am ajuns (aproape) de finalul acestei tentative. Cum, cel puțin pentru mai bine de 1900 de ani de evoluție a acestei regiuni, rezultatele sunt gata, să vedem ce se poate spune, referitor la elementul traco-dacic romanizat, devenit, de mai bine de un mileniu, poporul român.

În primul rând, aria de locuire tracică se situa, cel puțin în egală măsură, atât la nord, cât și la sud de Dunăre. Dacă la nord de bătrânul Donaris, regiunile românești și azi care se suprapun peste cele două state român(ofon)e – România și Republica Moldova, și-au păstrat neîntrerupt caracterul autohton (excepție fac Secuimea, Găgăuzia și Transnistria), în unele regiuni nord-dunărene – nordul Maramureșului și al Bucovinei și Bugeac, precum și în câteva de la sud de fluviu – nord-vestul Bulgariei, Tesalia și Epir, elementul românesc, bine consolidat până de curând, dă semne de declin serios.

Pe de altă parte, dacă până spre 1500, sud-estul Ungariei, sudul Poloniei, Transnistria (în sens larg, inclusiv partea sa ucraineană), precum și toată partea nordică a Peninsulei Balcanice (o mare parte a Bulgariei și Serbiei, Muntenegru, Kosovo, R. Macedonia, Albania, nordul Greciei), aveau un element tracic romanizat/românesc bine reprezentat, ulterior acesta a dispărut (aproape) cu desăvârșire.

Au existat și zone care s-au aflat, fie și parțial, în aria de etnogeneză românească: sudul și vestul Peninsulei Balcanice (Grecia, Croația), o mare parte a Ungariei, Slovacia, estul Cehiei, sudul Poloniei și al Ucrainei… În aceste zone, elementul românesc, mai modest reprezentat, a fost asimilat, aproape integral, în perioada 1000-1500.

Se adaugă extremitățile vestice și nordice ale spațiului carpatic, vestul Peninsulei Balcanice, Creta, Ciprul și chiar treimea nord-vestică a Turciei, unde populația autohtonă, modest reprezentată, nu a contat/nu contează mai deloc în procesul de etnogeneză românească. Oricum ar fi, însă, merită menționată.

M-am mărginit, deocamdată, la considerații extrem de generale, mai mult cu caracter calitativ. Mai multe – după definitivarea completă a activității.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-8)* Vineri, Feb 9 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016): partea a VIII-a

3.3.2. Subperioada comunistă totalitară (1946-1985)[1].

Sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale nu a readus România în „matca” interbelică, nici în plan administrativ – deoarece doar nordul Transilvaniei a fost reîncorporat teritoriului național, rămânând pierdute nordul Bucovinei, ținutul Herței și Basarabia (la U.R.S.S.) și sudul Dobrogei, numit Cadrilater (la Bulgaria) – și nici politic (după un timid început de tranziție spre o viață politică democratică, puterea a fost confiscată, treptat, de comuniști, pentru aproape o jumătate de veac).

Cele mai mari probleme le ridică veridicitatea informațiilor referitoare la alegerile din 1946. Rezultatele votului popular au fost grosolan falsificate, procentele fiind, practic, inversate[2]. Acest lucru a fost recunoscut chiar de reprezentanții P.C.R., într-o analiză „ultrasecretă”, care demonstrează că Blocul Partidelor Democrate, subordonat comuniștilor a pierdut alegerile[3]. În consecință, am fost nevoiți să elaborăm câte 3 hărți, atât în ceea ce privește distribuția crono-spațială a votului popular, cât și în legătură cu distribuția crono-spațială a mandatelor pe formațiuni politice. Astfel, prima hartă – în ambele situații – reflectă distribuția votului, respectiv a mandatelor, după datele oficiale, a doua – după informațiile din analiza P.C.R., iar a treia reprezintă rezultatul estimărilor întocmite plecând de la informațiile reale, incomplete și de la bibliografia care tratează chestiunea.

Vot p pol 1946of-1985 ok

Figura 27

 

Astfel, harta care reflectă, oficial[4], rezultatul votului din 1946, arată că, în perioada totalitară, au votat contra regimului comunist, până în 1952, alegătorii dintr-o serie de județe din nordul Transilvaniei și al Moldovei (Maramureș, Năsăud, Rădăuți, Botoșani, Roman, Vaslui și Fălciu), ulterior datele comunicate de autorități arătând o „susținere”, ușor peste medie, a comuniștilor.

În schimb, „sprijinul” pentru B.P.D. – și mai ales pentru aliatul său, Uniunea Populară Maghiară – a fost puternic în majoritatea județelor ardelene, transformându-se, însă, după 1960, în voturi peste medie contra regimului[5].

Asemănător s-au comportat și alegătorii maghiari și secui din estul Transilvaniei, care, până în 1952, au fost favorabili B.P.D. (și, în primul rând, U.P.M.), pentru ca, ulterior, și pe fondul alunecării comunismului din România în direcția naționalistă, să se transforme în opoziție față de regim[6]. Unele județe par să fi votat contra regimului (mai exact pentru P.N.L.-Bejan) în 1948, în rest înscriindu-se, în general, în limitele naționale (Tecuci, Constanța, Argeș, Vâlcea), altele susținând candidați independenți (menționați doar în 1946 și 1948), cum a fost cazul județelor Câmpulung, Baia, Neamț, Tutova, Brăila, Olt, Gorj, Mehedinți, Caraș și Făgăraș. Conform datelor oficiale, însă, cea mai mare parte a țării, în special în regiunile extracarpatice, dar și în sudul Transilvaniei și în Banat, a „susținut”, în anii 1946-1948, autoritățile comuniste și pe aliații lor, ulterior înscriindu-se în tendința generală.

În privința repartiției crono-spațiale a mandatelor, lucrurile sunt chiar mai simple, deoarece, din 1952, nu a mai existat decât o formațiune politică ce a obținut locuri de parlamentar: Frontul Democrației Populare (1952-1965), devenit Frontul Unității Socialiste (1969-1975) și apoi Frontul Democrației și Unității Socialiste (1980-1985). Pentru primii ani postbelici (1946 și 1948) se mai remarcă unele particularități. În primul rând, cu toată falsificarea rezultatelor, cea mai mare parte a mandatelor pentru P.N.Ț. a fost distribuită în județele ardelene, unde, în 1948, i s-au atribuit mandate celuilalt partid de aceeași orientare, Partidul Țărănesc Democrat (în 1946 acesta a obținut locuri în Moldova). P.N.L.-Bejan a obținut mandate în Moldova centrală (unde, de fapt, i se atribuiseră și doi ani mai devreme, când, condus de Gheorghe Tătărăscu, partidul a făcut parte din B.P.D.). Izolat, liberalii au mai obținut mandate, în 1948, în unele județe din nordul Moldovei, Oltenia și, foarte rar, în Transilvania și Banat. Dincolo de atribuirea de mandate pentru U.P.M. în Ardeal, și în special în cele 3 județe secuiești, iese în evidență dominanța comuniștilor și a aliaților lor.

Mandate p pol 1946of-1985 ok

Figura 28

 

Dacă facem apel la informațiile furnizate de analiza „secretă” a P.C.R., lucrurile încep să se schimbe. Astfel, voturile pentru P.N.L.-Dinu Brătianu se regăsesc peste media națională, mai cu seamă în județele extracarpatice (dar și în Hunedoara și în Caraș), din 1948 fiind vorba de voturi apropiate de media națională.

Vot p pol 1946inv-1985 ok

Figura 29

 

Marele perdant al alegerilor din 1946, P.N.Ț., se regăsește, ușor peste medie, tot în Transilvania – dar și în zona Capitalei și în nordul Moldovei, unde ar fi primit voturi peste medie și P.Ț.D. (acesta – atât în 1946, cât și în 1948). U.P.M. își păstrează fieful din estul Transilvaniei, dar și unele județe din restul provinciei, populate majoritar de români, toate devenind, din anii ’60, areale cu voturi contra regimului. B.P.D. ar fi primit, probabil, voturi peste medie, în unele județe cu o însemnată pondere a populației urbane și, în special, a proletariatului: Iași, Timiș-Torontal, Prahova, Constanța, etc., județe care, treptat, se vor transforma în centre ale opoziției față de regim. O parte importantă a proletariatului ar fi votat, însă, în 1946, cu Partidul Social-Democrat Independent (condus de Constantin-Titel Petrescu), fie în Capitală, fie în județe precum Timiș-Torontal, Severin, Sibiu, Suceava, ș. a.

Mandate p pol 1946inv-1985 ok

Figura 30

 

În ceea ce privește mandatele ce ar fi trebuit să revină fiecărei formațiuni politice, liberalii ar fi obținut locuri peste medie cu precădere în zonele extracarpatice, dar și în Târnava Mare, Hunedoara și Caraș. P.N.Ț. ar fi avut mandate peste medie nu doar în sudul și nordul Transilvaniei, ci și în vestul Moldovei, în aria Capitalei, etc. În partea centrală a Ardealului, li s-ar fi atribuit mandate țărăniștilor lui Anton Alexandrescu, intrați în B.P.D., iar U.P.M. și-ar fi păstrat supremația, și în privința locurilor în Parlament în județele secuiești. În 1948, liberalii conduși de Petre Bejan, ar fi obținut mandate în Moldova centrală și în unele județe din sudul țării.

Vot p pol 1946bun-1985 ok

Figura 31

 

Am reconstituit rezultatele alegerilor într-o formă mai apropiată de ceea ce ar fi trebuit să fie. Conform acestor estimări, voturile pentru P.N.Ț., în 1946, ar fi fost ușor peste medie într-o mare parte a Transilvaniei și a Banatului, dar și în Bucovina, nordul și centrul Moldovei, în Capitală și unele județe apropiate, etc. P.N.L. și-ar fi păstrat supremația avută în anii interbelici în județele extracarpatice și în unele județe din vestul Transilvaniei și Banat (Hunedoara, Timiș-Torontal). B.P.D. ar fi obținut voturi peste medie doar în Bacău și Fălciu, unde, însă, adevărații câștigători ar fi fost țărăniștii democrați ai dr. N. Lupu. Și de această dată, U.P.M. ar fi fost votată clar de către electoratul majoritar maghiarofon în județele est-ardelenești. Se remarcă și faptul că, de prin 1961-1965, cea mai mare parte a Transilvaniei și-ar fi manifestat opoziția față de regim prin prezența peste medie a voturilor contra.

Mandate p pol 1946bun-1985 ok

Figura 32

 

Pe fondul unei victorii țărăniste, în cazul respectării voinței probabile a electoratului, P.N.Ț. ar fi obținut mandate peste medie în unele județe din nordul și sudul Transilvaniei și din Moldova, în vreme ce P.N.L. s-ar fi văzut peste medie în multe din județele unde se pare că a și fost votat peste procentele naționale. Social-democrații ar fi avut mandate în Timiș-Torontal, Arad, Cluj, Târnava Mică, Vâlcea, Putna ș. a. B.P.D. ar fi obținut mandate în unele județe din sudul și nordul Transilvaniei și din Moldova (unde, se pare, ar fi obținut locuri peste media națională și țărăniștii), iar U.P.M. și-ar fi păstrat bine-cunoscuta supremație, și prin mandate, în estul Ardealului.

 

NOTE:

[1] O bună parte din acest fragment al lucrării a apărut în articolul „Alegerile” din România în perioada comunistă, publicat în volumul „Stat și viață privată în regimurile comuniste”, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Memorialul Rezistenței Anticomuniste „Țara Făgărașului”, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 37-43.

[2] D. C. Giurescu, Falsificatorii. „Alegerile” din 1946, Centrul de Istorie a Românilor „Constantin C. Giurescu”, București, 2006 p. 342.

[3] Idem, p. 340. Chiar și în materialul elaborat de comuniști, unele date au fost „coafate”, firește, în favoarea B.P.D..

[4] Ca o ilustrare a controlului Partidului asupra statului, evidențiem faptul că rezultatele oficiale ale tuturor scrutinurilor, începând chiar cu cel legislativ din 1946, au fost publicate în organul P.C.R., Scânteia, multe nefiind deloc menționate în Monitorul (Buletinul) Oficial, cum se întâmplase anterior, cu regularitate.

[5] Au fost considerate voturi „contra” acele voturi fie „exprimate prin ștergerea numelui tuturor candidaților înscriși pe același buletin”, fie „exprimate prin ștergerea numelui fiecărui candidat în parte” așa cum precizează, de pildă, art. 82, literele e), respectiv g) din Legea nr. 67 din 20 decembrie 1974 (Legea electorală).

[6] Opoziție care trebuie înțeleasă prin procente din voturi „contra”, oricum modeste, dar peste media națională (de pildă, 5% în aceste județe, când media națională era de 1-2% voturi împotrivă).

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-7)* Miercuri, Feb 7 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a VII-a

3.3. Perioada interbelică și postbelică/contemporană (1919-2016).

 Are drept trăsătură principală, din punct de vedere politico-electoral, introducerea și aplicarea, în general, a votului universal, pus în practică, în plan geografico-politico-teritorial la un teritoriu al României sensibil mărit față de 1918, chiar dacă, în urma cedărilor teritoriale din anii celui de-al doilea Război Mondial, a suferit unele amputări.

 

3.3.1. Subperioada interbelică (1919-1939).

Sfârșitul anului 1918 a adus cu sine nu doar finalul primului Război Mondial, ci, legat de acesta, și desăvârșirea unității național-statale românești, prin actele de Unire de la Cernăuți (noiembrie 1918) și Alba-Iulia (1 Decembrie 1918). După mai puțin de un an, alegătorii din toate provinciile locuite de români (și chiar din județe care, după 1920, nu vor mai aparține țării – Bichiș și Cenad) au fost chemați la vot, mulți – pentru prima dată, inclusiv în Vechiul Regat, la primele alegeri desfășurate pe baza votului universal.

Această subperioadă ar putea fi subdivizată în 3 componente: un interval de tranziție, în cadrul căruia provinciile unite s-au integrat cu Țara – inclusiv din punct de vedere administrativ, politico-electoral, financiar-monetar etc. (1919-1922), un interval reprezentând apogeul democrației românești interbelice (1926-1937) și ultimul, foarte scurt, care coincide cu sfârșitul democrației și alunecarea spre autoritarism și totalitarism, prin instaurarea dictaturii carliste (1938-1940), continuând, după începutul celui de-al doilea Război Mondial, cu dictatura antronesciano-legionară (1940-1941), cea antonesciană (1941-1944), iar după a doua conflagrație mondială, după câțiva ani tulburi, tot de „tranziție” (1945-1948), cu instaurarea regimului totalitar comunist (1948-1989).

Dacă în primul interval s-au menținut, în mare, vechile legiferări, adaptate (inclusiv în plan electoral), după promulgarea Constituției din 1923 s-a adoptat și un sistem electoral care favoriza partidul câștigător, căruia i se acorda așa-numita „primă electorală”.[2] Acest sistem a funcționat până în 1937, când nici un partid nu a reușit să obțină 40%. După numirea unui guvern minoritar, la începutul anului următor, Carol al II-lea a dizolvat Parlamentul, a organizat un plebiscit, care urma să exprime „acordul” electoratului cu o nouă Constituție, instituind astfel, o dictatură. În premieră, singura formațiune politică, „partid unic”, devenea Frontul Renașterii Naționale. Alegerile organizate la mijlocul anului următor au dat câștig de cauză, cu „unanimitatea voturilor” candidaților F.R.N.. Dreptul de vot a fost acordat și femeilor, dar, pe de altă parte, s-a reintrodus votul censitar. Acest scrutin marchează, pe de altă parte, pătrunderea primei femei în legislativul național român, prin alegerea ca senator a Mariei Pop, la Craiova.

Vot p pol 1919-1939 ok

Figura 25

 

Reforma care trebuia să unifice și în plan administrativ statul român interbelic (1925) avea rolul și de a mai pondera diferențele între unele județe basarabene și comitate bănățene foarte mari și minusculele districte bucovinene. Astfel, România interbelică era compusă din 71 de județe (la care s-a adăugat, din 1937, și Capitala, cu statut aparte). Datele din perioada 1919-1922, care se raportează la vechile diviziuni de dinaintea reformei administrative din 1925, au fost recalculate conform decupajului județean interbelic. La fel s-a procedat și cu datele alegerilor din 1939, unde, fiind vorba de voturi și mandate pentru o singură formațiune politică, recalcularea datelor raportate la ținuturile înființate în 1938 de Carol al II-lea s-a făcut mai ușor.

Ținând cont de acest context, se disting următoarele, în privința votului pentru diferitele formațiuni politice: P.N.L. a dominat autoritar viața politică interbelică, în special datorită votului, constant peste media națională, acordat acestei formațiuni politice de electoratul din Vechiul Regat (inclusiv al alegătorilor din Dobrogea întreagă)[3]. Concentrarea voturilor interbelice în Ardeal și Banat peste media națională pentru Partidul Național Român, devenit Partid Național Țărănesc, din 1926, prin fuziunea cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, explică și de ce această formațiune politică a devenit a doua ca importanță în România interbelică[4], luând locul defunctului Partid Conservator de „concurent” al P.N.L., anterior anului 1918.

O situație aparte au avut-o Basarabia și Bucovina. Dacă în primii ani interbelici alegătorii au votat, cu precădere pentru Partidul Țărănesc Basarabean, respectiv pentru Partidul Democrat al Unirii, după fuziunea unei mari părți a acestora cu P.N.L., nu toți votanții din aceste provincii i-au preferat pe liberali. Electoratul basarabean s-a îndreptat, în parte, spre disidențe țărănești (conduse de C. Stere, N. Lupu sau Gr. Iunian), în vreme ce bucovinenii s-au orientat spre extrema dreaptă, poate și ca replică la votul minoritarilor pentru deputați ai Partidului Evreiesc. Tot unii electori aparținând minorităților au votat aici și pentru social-democrați (situație valabilă, în mai mică măsură, și pentru alegătorii basarabeni) și chiar pentru reprezentanți ai extremei stângi (1931)[5].

Perioada interbelică a adus, pe de altă parte, pentru prima dată, prezența în Parlamentul României, a unor deputați aparținând minorităților naționale. I-am menționat pe deputații evrei, însă, sporadic, au fost aleși în Parlament și deputați ucraineni, slovaci, bulgari. Mai frecvent au intrat în legislativul românesc interbelic deputații sași sau șvabi (adesea încheind carteluri electorale cu partidele românești) și, aproape continuu, cei maghiari. Nu acest fapt este, însă, primul de remarcat, ci consecvența cu care, începând cu perioada interbelică, electoratul majoritar maghiarofon din județele secuiești – Odorhei, Ciuc și Trei Scaune – și-a votat reprezentanții în Parlamentul românesc.

În puținul timp cât și-au trimis, prin vot, reprezentanții în legislativul de la București, alegătorii din județele Bichiș (doar în 1919) și Cenad (și în 1920) au desemnat reprezentanți ai P.N.R. sau/și minoritari slovaci.

Lucrurile se prezintă oarecum asemănător și în privința repartiției crono-spațiale a mandatelor, semn că, în linii mari, „prima electorală” nu a distorsionat votul popular. Astfel, se disting net două clase, care grupează două treimi din județele interbelice. O primă clasă se evidențiază în Vechiul Regat, cu reprezentare continuă peste medie a liberalilor. A doua grupează cea mai mare parte a județelor intracarpatice (dar și județul Tulcea), unde, în general, P.N.R./P.N.Ț. a beneficiat și de mandate, nu doar de voturi peste medie.

Mandate p pol 1919-1939 ok

Figura 26

 

În privința repartiției crono-spațiale a mandatelor în Basarabia și Bucovina, se regăsesc, în general, aceleași trăsături prezentate în cadrul preferințelor votanților. De asemenea, se remarcă județele secuiești cu mandate atribuite, în general, reprezentanților Partidului Maghiar și județele temporar românești Bichiș și Cenad, cu mandate ale P.N.R. sau aparținând minorității slovace.

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Formațiunea politică ce obținea cel puțin 40% din voturi primea, automat, jumătate din mandatele parlamentare și, apoi, celelalte mandate se împărțeau, proporțional între toate formațiunile ce depășeau pragul electoral (fixat la 2%).

[3] PNL a fost, de fapt, singurul partid interbelic care a reușit să ducă un mandat parlamentar de 4 ani până la final și încă de două ori: în 1922-1926 (prim-ministru: Ion I. C. Brătianu) și în 1933-1937 (prim-ministru: Gheorghe Tătărăscu).

[4] Partidul a luat ființă, în cadrul Imperiului austro-ungar, în 1869, fiind, așadar, chiar mai vechi decât P.N.L.. Situându-se, practic, în fruntea luptei românilor din Ardeal și Banat pentru drepturi naționale și politice, acest partid a continuat să ocupe un loc special în preferințele românilor de peste munți și în perioada interbelică și nu numai.

[5] Mandatele atribuite atunci candidaților Blocului Muncitorilor și Țăranilor (de orientare comunistă) au fost invalidate.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-6)* Marți, Feb 6 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016): partea a VI-a

3.2.5. Opțiunile politice exprimate la alegerile pentru Sfatul Țării (1917), Congresul General al Bucovinei și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918)

Încheiem această perioadă cu câteva referințe legate de maniera în care, în anul 1918, regiunile aflate sub dominație străină au decis Unirea cu Țara. Fiecare dintre acestea a cunoscut măcar câteva luni (Basarabia) sau doar săptămâni (Bucovina, Transilvania, cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) de evoluție politică autonomă sau/și independentă, anterioară deciziei de integrare în Vechiul Regat.

Vot p pol 1917-1918 ok

Figura 23

 

Deși am considerat că adunările legislative rezultate din votul cetățenilor acestor regiuni pot fi incluse, mai degrabă, în cadrul capitolului legat de alegerile locale, statutul lor de entități politice (vremelnic) independente, premergător Unirii, ne îndreptățește să ne referim, și aici, la acestea. În ceea ce privește distribuția spațială a preferințelor electorale, pe fondul preponderenței votului pentru formațiunile care au decis Unirea cu Țara – Partidul Național (Blocul) Moldovenesc – în Basarabia, Consiliul Național Român – în Bucovina și Partidul Național Român – în ținuturile de la vest de Carpați – se remarcă un suport electoral important pentru minorități în Bugeac, ori pentru social-democrați – în sudul și vestul Transilvaniei și în Banat.

Mandate p pol 1917-1918 ok

Figura 24

 

Foarte apropiată este și repartiția spațială a mandatelor. Astfel, în Basarabia, cu excepția județului Ismail, unde se evidențiază deputații bulgari, elementul precumpănitor în Sfatul Țării l-au constituit reprezentanții românilor, grupați în Blocul Moldovenesc (cu prezența activă a Partidului Țărănesc Basarabean, continuatorul, din vara anului 1918, al Partidului Național Moldovenesc), formațiuni urmate, la un nivel mai redus, de reprezentanți ai minorităților (germani, evrei, ucraineni, ruși, armeni). În Bucovina, elementul dominant al Congresului General s-a reunit în Consiliul Național român, dar și aici au intrat reprezentanți ai minorităților (germani, polonezi, ucraineni). În fine, desemnarea Marelui Sfat Național Român de către Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a evidențiat Partidul Național Român, dar, alături de această majoritate se remarcă și prezența deputaților social-democrați și a reprezentanților țărănimii[1]. De asemenea, la alegerile din Basarabia și din ținuturile de la vest de Carpați, au fost alese și primele femei-deputat (în Transilvania și Banat femeile au avut chiar drept de vot)[2].

 

NOTE:

[1] Datele publicate, care fac trimitere și la unitatea administrativă pe care o reprezenta fiecare deputat, ne-au permis să realocăm mandatele la nivelul județelor interbelice și nu la cel al unităților administrative existente în aceste provincii în anii 1917-1919.

[2] În Basarabia, în toamna anului 1917, prima femeie-deputat aleasă într-un legislativ românesc a fost Elena Alistar-Romanescu (din partea Blocului Moldovenesc), pentru județul Cetatea Albă, iar în Transilvania, în Marele Sfat Național a fost desemnată Eleonora Lemenyi-Rozvan, deputat social-democrat de Sibiu.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-5)* Luni, Feb 5 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a V-a

3.2.4. Subperioada Regatului României antebelice (1884-1918).

Aceasta se suprapune, în cea mai mare parte, peste domnia aceluiași Carol I, ca rege al României, adăugând la acest lung interval și ultimii 4 ani ai „României mici”, suprapuși peste primul Război Mondial și peste primii ani ai domniei lui Ferdinand, datorită păstrării aceluiași sistem electoral, bazat pe votul censitar în 3 colegii. În țară a continuat procesul de modernizare, în cadrul căruia, nu doar în plan politic, Dobrogea veche a făcut o notă aparte. Astfel, în plan electoral, alegătorii dobrogeni nu au votat decât din 1912[2], iar cei din Cadrilater – deloc, până după primul Război Mondial (deși sudul Dobrogei fusese atribuit României în 1913). De fapt, toate cele patru județe dobrogene nici nu au mai avut cum să voteze în 1918, pentru că, la acea dată, nu mai aparțineau, practic, României, fiind ocupate de Puterile Centrale. Deși votase deja Unirea cu Țara (martie 1918), Basarabia s-a abținut[3], la începutul verii aceluiași an, de la un vot care le-a dat net câștig de cauză conservatorilor, în condițiile în care alegătorii munteni și olteni s-au prezentat la urne printre baionetele austro-germane.

Modernizarea vieții românești a însemnat și creșterea numerică, modestă, încă, a proletariatului urban, care, și pe fondul acordării dreptului de vot știutorilor de carte, inclusiv din mediul rural, a permis începutul diversificării spectrului politic românesc, timid, spre finele veacului al XIX-lea (unul, doi deputați social-democrați sau democrați din formațiunea condusă de D. Dobrescu), dar tot mai clar, după 1910, când se produce și prima mare scindare a unuia dintre partidele mari: apariția Partidului Conservator-Democrat pare semnalul începutului decăderii Partidului Conservator, produsă după Marea Unire. Tot de acum, vreme de un sfert de veac, social-democrații își vor face, frecvent, apariția în Parlament, deși cu ponderi modeste. Apar, în același timp, și primele manifestări parlamentare naționalist-extremiste, ca un preambul al extremei drepte interbelice.

Pe acest fundal politico-istoric, se disting două clase: una cu o tendință de a vota ușor peste media națională pentru liberali, până în 1905, apoi – pentru conservatori și o a doua – cu un comportament oarecum opus. Din prima clasă fac parte, de această dată, multe județe din vestul Moldovei, dar și tradiționalul sud muntenesc (inclusiv Capitala) și județul Mehedinți, iar din a doua – rama moldovenească pruteană (inclusiv fosta capitală, Iași, prin tradiție conservatoare), nordul Munteniei și unele județe situate de-o parte și de alta a Oltului.

Vot p pol 1884-1918 ok

Figura 21

 

 

Se distinge și o a treia clasă, cu un vot acordat, oarecum în egală măsură, de-a lungul vremii, liberalilor și/sau conservatorilor (cele care, la fiecare scrutin, vor fi înclinat „balanța” votului ce a făcut ca P.N.L. și P.C. să-și împartă, aproape „frățește” anii de guvernare): vestul Munteniei, județul Dolj, județe din „axul” siretean moldovenesc (Botoșani, Roman, Tecuci).

Mandate p pol 1884-1918 ok

Figura 22

 

Aproape constant liberale s-au menținut Gorjul și Râmnicul Sărat, în vreme ce clasa formată de județele nord-dobrogene este dificil de încadrat undeva, datorită prezenței la vot la doar două scrutinuri (1912 și 1914). Prin votul din 1912 și pentru P.C.D., format din disidenți conservatori, favorabili reformelor liberale (împroprietărirea țăranilor și votul universal) și pentru P.N.L. (1914) se poate vorbi de o ușoară preferință spre liberali și aliații lor[4].

Sistemul de vot face, și de această dată, ca mandatele politice să reflecte, practic, aceeași distribuție crono-spațială, specifică și votului alegătorilor.

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Totuși, prima prezență la urne, pentru alegerile legislative, s-a produs în anul 1876, când Dobrogea făcea parte, încă din Imperiul otoman. Aici au avut loc primele alegeri parlamentare, în urma reformei constituționale din 1876.

[3] Abținerea basarabenilor are mai multe cauze. Mai întâi, aceștia își desemnaseră un legislativ, Sfatul Țării, în toamna anului 1917, care funcționase ca parlament înainte de Unirea din 27 Martie/9 Aprilie și își asumase dreptul de a funcționa ca adunare regională. În al doilea rând, ținând cont de contextul politic intern și extern, basarabenii, care susținuseră votul universal, nu aveau cum să accepte reîntoarcerea (și sub regim românesc) la votul censitar, aplicat și la est de Prut de administrația țaristă înainte de primul Război Mondial. În plus, în mai bine de jumătate din județele Vechiului Regat, alegerile din 1918 s-au desfășurat în condiții de ocupație austro-germană. Probabil și acest context i-a determinat pe membrii Sfatului Țării să formuleze Unirea cu condiții. Dealtfel, revenirea României în tabăra Antantei (octombrie 1918) și, mai ales, declarațiile de Unire necondiționată ale bucovinenilor și ardelenilor i-au determinat pe fruntașii basarabeni să renunțe la condiții, fiind convinși că în noua Românie întregită vor avea dreptul la reprezentare legislativă proporțională, realizată pe baza votului universal (aprobat deja, în 1917, de Parlamentul de la Iași). Iar în ce privește abținerea basarabenilor de la a se implica în alegerile legislative românești de la jumătatea anului 1918, ea nu a fost completă, doi fruntași de la est de Prut candidând și fiind aleși pe listele conservatorilor: Ion Inculeț (fostul președinte al Republicii Democratice Moldovenești) a devenit deputat de Fălciu, iar Daniel Ciugureanu (fost premier al aceleiași republici basarabene) a devenit parlamentar de Iași.

[4] Ținând cont de faptul că în Monitorul Oficial înainte de 1912 nu se precizează apartenența politică a parlamentarilor, a fost necesar să stabilim acest lucru. Din această cauză, este posibil să se fi strecurat și unele erori, care nu afectează, însă, rezultatele pe ansamblu și concluziile derivate din acestea.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-4)* Duminică, Feb 4 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a IV-a

3.2.3. Subperioada de tranziție de la principatul autonom la Independență și proclamarea Regatului (noiembrie 1866-1883).

După votarea Constituției din 1866, care a consfințit același vot censitar, în 4 colegii, categoria social-profesională favorizată a rămas moșierimea, cu preferințe politice conservatoare, dar care era concurată, din ce în ce mai mult, de o burghezie în ascensiune, adeptă a ideilor liberale. De fapt, spre finalul subperioadei, apar și primele partide politice parlamentare propriu-zise: Partidul Național-Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880), ambele dominând autoritar viața politică românească antebelică. Deși, ca și subperioada următoare, aceasta se suprapune peste o parte a îndelungatei domnii a lui Carol I, am procedat la separarea a două subperioade, circumscrise acestei conduceri din mai multe motive.

Primii ani ai domniei au însemnat începuturile modernizării României, care a trecut de la principatul autonom, tributar, încă, Imperiului otoman, la Independență (1877), recunoscută internațional un an mai târziu, care, în același an, a primit Dobrogea veche (dar a fost nevoită să retrocedeze Rusiei țariste sudul Basarabiei) și s-a proclamat Regat în 1881. Finalul acestei prime părți a domniei lui Carol I este reprezentat de reforma constituțională din 1883, în urma căreia, în plan electoral, din 1884, din 4 colegii se trece la 3, sistemul de vot rămânând, însă, bazat pe votul censitar.

Vot p pol nov 1866-1883 ok

Figura 19

 

Ținând cont de aceste coordonate istorico-politico-electorale, votul a reflectat preferința pentru cele două mari curente politice: liberal și conservator. Ceea ce, timid, începuse să se schițeze în subperioada anterioară, prinde acum contur cu claritate: vestul și sudul Munteniei, vestul Olteniei, dar și sudul Moldovei s-au orientat, cu precădere, spre votul pentru liberali, în vreme ce restul județelor a preferat, la vot, mai mult decât media, pe conservatori. Pe acest fond, se remarcă unele județe – puține la număr, totuși – care trec de la votul pro-conservatori, tinzând, din 1879, să transforme mai ales Oltenia și o mare parte a Munteniei în fief-uri ale liberalilor.[2] Este vorba despre județele Gorj, Vâlcea, Olt, Dâmbovița, Brăila, la care, timid, se alătură și două județe moldave: Neamț și Botoșani.

Mandate p pol nov 1866-1883 ok

Figura 20

 

Distribuția crono-spațială a mandatelor este, practic, identică, explicând și ea, din anii proclamării Independenței de stat a României, dominația de peste un deceniu a liberalilor la nivel parlamentar și guvernamental. Se conturează, de fapt, o Moldovă rămasă preponderent conservatoare și un spațiu munteano-oltean mai favorabil ideilor liberale.

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Între 1876 și 1888 s-a consumat, de fapt, cea mai lungă perioadă de guvernare din istoria vieții parlamentare democratice românești, nu doar a unui singur partid (P.N.L.), ci chiar a aceluiași prim-ministru (I. C. Brătianu).

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Pagina următoare »