Nume derivate de la termenul „cruce” Marți, sept. 14 2021 

Astăzi, de ziua Înălțării Sfintei Cruci, vom vorbi despre numele derivate de la termenul cruce. Termenul este preluat în română din latină, din crux/crucis, făcând parte din grupul de cuvinte moștenite, prin creștinare, de urmașii traco-dacilor romanizați. Ca patronime întâlnim formele: Cruce, Crucian/Crucean, atestate, în epoca medievală, mai ales în Moldova și în Transilvania.

Numele Cruceru și Cruceriu se referă la meșteșugari care confecționau cruci. Prima formă, cu peste 5000 de ocurențe, apare, în sudul și centrul țării, în Dolj, Gorj, Vâlcea, București, Dâmbovița, Prahova, Constanța, Olt, Mehedinți, Argeș, Brașov, Timiș, Sibiu, Buzău, Teleorman, Hunedoara, Călărași, Caraș-Severin, Ilfov, Ialomița, Bihor, Alba, Cluj, Giurgiu, Iași, etc. în vreme ce a doua – cu peste 150 de purtători – este consemnată mai ales în jumătatea sudică a țării, în Dolj, București, Buzău, Constanța, Covasna, Olt și altele. Am notat și forma Crucer, întâlnită mai ales în nordul Bucovinei, în Bugeac și în Transnistria (cu câteva zeci de purtători), la care se adaugă Crucerescu. Această ultimă formă – cu peste 200 de consemnări – apare mai ales în Basarabia (inclusiv în Bugeac), dar și în Transnistria, sudul Bucovinei, Crișana și în Capitală. Atestarea acestei ultime forme – cu sufixul românesc -escu – mai ales în Basarabia este încă o dovadă a caracterului românesc al regiunii dintre Prut și Nistru.

În ceea ce privește toponimia, am notat sate cu numele Crucea, în Moldova, Dobrogea, Crucea de Piatră – în Muntenia, Crucea de Jos, Crucea de Sus și Cruceanu – în Moldova, Cruceni – în Banat.

Despre dzâua di Sum-Chetru Marți, iun. 29 2021 

Astăzi, cu prilejul marii sărbători a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ne-am propus să vorbim puțin despre numele românesc vechi al acestei zile, purtat de cel puțin câteva sute de consângeni de-ai noștri, pe ambele maluri ale Dunării.

Astfel, la aromâni, inclusiv sărbătoarea se cheamă Sum-Chetru, formă asemănătoare cu cea (populară) dacoromână Sânchetru, notată și ca Sănchitru, Sănchetriu, Sinchetriu și, probabil, alterat fonetic, de transcrierea în alte limbi – Senchetru, Sinchetru și chiar Sinketru, Synketru. În ambele cazuri, formele amintite s-au conservat de mai bine de un mileniu, lucru firesc, dat fiind faptul că, dacă armânii s-au separat (nu din voia lor) de dacoromâni de dinainte de anul 1000 (lipsesc cuvintele de origine maghiară din dialectul macedoromân), modificarea fonetică Sânpietru>Sănchetriu/Sum-Chetru nu se putea produce, concomitent, pe ambele maluri ale Dunării decât înainte de separarea menționată. Ultima formă, Sum-Chetru apare consemnată în nordul Greciei de azi, în Tesalia, unde, mult timp, în Evul Mediu, s-a manifestat o puternică entitate politică românească, Vlahia Mare. Celelalte sunt amintite, continuu, documentar, în Moldova și Basarabia, mai rar – în Ardeal, de unde, probabil prin colonizări realizate de migranți români, purtători ai acestor nume au ajuns și în vestul Ucrainei de azi, în Zitomyrs’ka oblast’și Rivnes’ka oblast’.

Probabil, această modificare fonetică, veche, s-a conturat și a circulat cu varianta din care a rezultat – Sâmpietru/Sâmpetru -, alături de care a circulat, printre români, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Astfel, Sâmpietru este atestată atât în Balcani, în sud-vestul Bulgariei de azi (în vechea Țară a Șopilor) și în Macedonia de Nord și Albania actuală, fiind atestată, inițial și în nordul Greciei de azi, în paralel cu forma derivată – Sum-Chetriu. De fapt, și la nord de Dunăre, formele originare – Sâmpietru/Sâmpetru sunt atestate – în Basarabia, Moldova și Ardeal, în paralel cu Sănchitru, Sănchetriu. Ulterior, bănuim noi, atât ținuturile aromânești tesaliene, cât și Ardealul, Moldova și, mai ales, Basarabia, au funcționat ca arii lingvistice românești marginale, periferice, care au conservat acest fonetism străvechi. Astfel, în lipsa protecției unei entități politice autohtone, românești, din Evul Mediu încoace, la sud de Dunăre forma Sâmpietru a dispărut (iar Sum-Chetru a devenit izolată), în timp ce, la nord de fluviu, Sâmpetru, apare mai ales în Oltenia, Muntenia și Dobrogea, circulând în paralel cu cealaltă formă și în Moldova, dar nu și la est de Prut. Ca și la aromâni, în Basarabia s-a conservat, după 1800, doar forma modificată – Sânchetriu. Așa se face că, astăzi, formele Sînpietru/Sâmpetru, cu aproape 800 de purtători, dețin preponderența în regiunile românești actuale, localizându-se, mai ales în Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Ardeal, în vreme ce Sinchetriu/Sinchetru se localizează, preponderent, în Basarabia istorică, inclusiv în Bugeac, totalizând aproape 300 de ocurențe. Notăm că dispariția formei Sâmpietru nu s-a produs doar în Balcani, ci, după 1800 – și în Oltenia, unde anterior apar variante ca Sămpietru sau Sănpătru…

Este posibil ca, la vest de Prut, în actuala Românie, să fi intervenit și o re-literalizare (oficială) a formelor Sâmchetriu/Sâmchetru, prin apropierea cu numele Petru, folosit și oficial, lucru care, dată fiind situarea Basarabiei sub ocupație străină în (aproape) ultimele două secole, nu s-a întâmplat…

P.S. Două observații, oarecum, „legate” între ele: 1. Popular, ziua de azi „trimite” doar la Sfântul Petru, celălalt celebrat, Sfântul Pavel/Paul nefiind amintit!… Lucru cel puțin curios…

2. Păstrarea formelor Sâmpietru/Sâmchetriu/Sum-Chetru, asemănătoare cu formele italiene San Pietro/Sanpietro, „trădează” o veche și puternică „pecete” a Romei, al cărei prim episcop a și fost Apostolul Petru, „piatra” de temelie a Bisericii lui Christos… Chiar Biserica Creștină (de limbă latină), din secolele IV-VI (poate, și VII-VIII, deoarece împăratul traco-roman Justinian a subordonat teritoriile traco-romane ale episcopiei Justiniana Prima, Romei, nu Constantinopolului, până înspre finalul veacului al VIII-lea!) a contribuit la răspândirea formelor cu sanctus ale numelui Apostolului, Petrus. Intrat într-un „con de umbră”, în aceeași vreme, celălalt episcop – al vechiului Byzantion – Andreas, fratele lui Petrus, și-a conservat amintirea în forma populară (moștenită din primul secol creștin, din vremea persecuțiilor) fără sanctus, devenit Îndrea/Andreu. De fapt, prezența unor sate cu numele Păulești în regiuni românești extracarpatice, majoritar ortodoxe (în vechile județe Prahova sau Putna), derivate din Paul (ca formă românească evoluată din latinescul Paulus), e posibil să nu se datoreze campaniei agresive catolice a Regatului maghiar (din secolele XII-XIII, când a funcționat, la curbura Carpaților, acea episcopie a Cumaniei), ci unei influențe latin(ofon)e a Bisericii romane, mai vechi, de dinaintea secolului al IX-lea…

Atlas de geografie electorală românească (AGER) Luni, iun. 28 2021 

După aproape două decenii de activitate – pe două planuri – a sosit, poate, momentul ca, măcar la nivelul spațiului românesc, acestea să fie re-unite. De prin 2003 am început să fiu preocupat de distribuția (crono-)spațială a realităților electorale românești. Am extins, din 2006, aceste preocupări și la nivel internațional – în primul rând, la nivel european (din 2007, alegătorii români, inclusiv subsemnatul, au început să voteze ȘI pentru alegerile europarlamentare! – dar și la nivel mondial, atât în general, cât și, pentru anumite țări cu o democrație electorală avansată, atât ca nivel, cât și ca tradiție (Statele Unite, Canada, Australia, Japonia, etc.). Din alăturarea acestor planuri, a ieșit, în 2013, Geografia electorală.

Pe de altă parte, rămânând „ancorat” mai bine în spațiul românesc, de prin 2007-2008, „a prins contur” un Atlas electoral al spațiului românesc. Multe din hărțile de acolo au ajuns (și) în Geografia electorală, dar nu toate… În plus, succesiv, acest Atlas a tot fost „reconfigurat”, completat, revizuit, nefiind, însă, definitivat niciodată. Nici acum nu este!… De fapt, din păcate, până și Geografia electorală, publicată în 2013, se bazează pe versiunea dată cu aproape un an de zile mai devreme la editură și are cele mai „recente” date de prin 2009-2010… Și nu e vorba, în acest caz, de „lentoarea” procedurilor birocratice, ci, în primul rând, de caracterul „fluid”, în continuă schimbare, al realităților electorale, indiferent dacă ele sunt analizate la nivel național (românesc), continental (european) sau mondial…

Zilele trecute am purces la o altă reconfigurare, pe capitole, a Atlasului, care, de această dată, a fost, și el, redenumit: Atlas de geografie electorală românească (AGER), cu intenția de re-unire, măcar la nivelul spațiului românesc a preocupărilor evidențiate în Geografie electorală cu cele care au stat la baza acestui Atlas. Pe de altă parte, spre a nu mai munci de două ori (sau chiar de mai multe!), am trecut, într-un document word, o listă (de fapt, un început de listă!) cu hărțile făcute sau de făcut (ori, chiar – de re-făcut!), pe (noile) capitole… Cum și Geografia electorală urmează să fie actualizată (se lucrează la acest aspect!), cursul și Atlasul nu se suprapun, nu se „dublează”, ci vor fi cel mult complementare, în „completare”. Astfel, de pildă, Atlasul va putea prezenta, detaliat, prezența la vot a alegătorilor la fiecare tip de scrutin, dar și repartiția crono-spațială a acestei variabile (inclusă și în Geografia electorală), dar cursul va aborda și realități electorale extra-naționale – din Uniunea Europeană, din Europa, de pe alte continente și, în primul rând, la nivel mondial, pe țări (aspecte ce nu fac, deloc, obiectul Atlasului). În plus, Geografia electorală se adresează, în primul rând, unui segment interesat de domeniu – studenți, masteranzi, doctoranzi, cadre didactice, cercetători – în vreme ce Atlasul are un „public-țintă” eterogen, extrem de larg.

După Introducere, vor urma 16 capitole, în versiunea actuală. Doar „inventarierea” hărților din primele 4 capitole a „acoperit” 10 pagini și circa 200 din cele aproape 700 de slide-uri cu materiale electorale (cele mai multe – hărți, dar sunt și câteva grafice), în condițiile în care o parte din materialul cartografic abia urmează să fie realizat.

O simplă enumerare a capitolelor poate fi edificatoare: Repartiția crono-spațială a unor variabile electorale în spațiul carpato-balcanic în Antichitate și Evul Mediu; Repere geopolitice europene (1830-2020); Construcția teritoriului statal românesc și evoluția vieții politice; Repartiția crono-spațială a prezenței la vot a alegătorilor (1831-2020); Repartiția crono-spațială a opțiunilor politice ale alegătorilor la alegerile parlamentare din Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Repartiția crono-spațială a mandatelor legislative în spațiul carpato-balcanic (1200 î. Hr.-1500 d. Hr.), Țările Române (1500-1830), Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Alegerea Senatului în România (1859/1864-2020); Alegerile europarlamentare în România (2007-2019); Alegerea conducătorilor statului în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830) și în spațiul românesc (1842-2020); Vot și reprezentare politică la nivel regional și local în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830). Alegerile locale în Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1995-2021); Plebiscite și referendumuri (1864-2020); Reforma administrativă și reprezentarea cetățenilor; Distribuția crono-spațială a variabilelor electorale în spațiul românesc (1831-2020); Reprezentarea parlamentară a românilor în regiuni din apropierea statelor românești; Originea prim-miniștrilor și miniștrilor din statele românești (1831-2020); Particularități ale comportamentului electoral al alegătorilor în spațiul românesc (1831-2021).

Introducerea va include o scurtă prezentare a structurii Atlasului, urmată de metodologia de cercetare și de problemele întâmpinate (și soluționate) în efortul metodologic, precum și de definirea spațiului românesc. Nu vom lucra doar cu acesta, dar o mare parte din realitățile geografico-electorale analizate se vor referi la acest spațiu.

Primele capitole – Repartiția crono-spațială a unor variabile electorale în spațiul carpato-balcanic în Antichitate și Evul Mediu; Repere geopolitice europene (1830-2020); Construcția teritoriului statal românesc și evoluția vieții politice; – au în vedere, pe de-o parte „preistoria” electorală de dinaintea epocii moderne (deoarece specificul electoral românesc are „rădăcini” străvechi și multe dintre elementele sale moderne/actuale au la bază astfel de elemente vechi!), iar pe de alta – ideea că, mai ales pentru ultimele două veacuri, modernitatea românească și dezvoltarea edificiului politico-administrativ și electoral românesc s-a bazat pe intervenția, susținerea și acordul Europei.

Urmează cea mai consistentă parte a lucrării – Repartiția crono-spațială a prezenței la vot a alegătorilor (1831-2020); Repartiția crono-spațială a opțiunilor politice ale alegătorilor la alegerile parlamentare din Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Repartiția crono-spațială a mandatelor legislative în spațiul carpato-balcanic (1200 î. Hr.-1500 d. Hr.), Țările Române (1500-1830), Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Alegerea Senatului în România (1859/1864-2020); Alegerile europarlamentare în România (2007-2019); Alegerea conducătorilor statului în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830) și în spațiul românesc (1842-2020); Vot și reprezentare politică la nivel regional și local în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830). Alegerile locale în Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1995-2021); Plebiscite și referendumuri (1864-2020); Reforma administrativă și reprezentarea cetățenilor; Aceasta tratează diferitele variabile electorale – prezența la vot a alegătorilor, opțiunile politice ale acestora, dar și ale mandatelor (pe familii și/sau partide politice), atât la nivel legislativ (Adunarea/Camera Deputaților și precursorii acesteia, plus Senatul), cât și la nivel europarlamentar, al desemnării, prin vot, al conducătorilor statului, dar și al aleșilor locali, precum și al diferitelor inițiative cu caracter plebiscitar și referendar. Această parte se încheie cu un capitol care privește spre… viitor, legat de „corelarea” unei (viitoare) reforme administrative cu reprezentarea cetățenilor, la diferite nivele: de la alegerea europarlamentarilor, a deputaților și senatorilor, până la desemnarea, prin vot, a aleșilor regionali, județeni și locali.

Următoarea parte e puțin mai „scurtă”: Distribuția crono-spațială a variabilelor electorale în spațiul românesc (1831-2020); Reprezentarea parlamentară a românilor în regiuni din apropierea statelor românești; Originea prim-miniștrilor și miniștrilor din statele românești (1831-2020); Urmărim, aici, mai întâi, distribuția crono-spațială, pe cincinale electorale a unor variabile electorale – prezența la vot și/sau opțiunile pe familii politice ale alegătorilor – pentru întregul spațiu românesc la alegerile legislative, nu doar din statele românești, ci și din părțile de teritorii românești aflate în componența unor state vecine. Apoi, avem în vedere, reprezentarea parlamentară a românilor (considerați, acolo, minoritari) în țările din jurul spațiului românesc. Ca reflex al alegerilor (legislative), executivele românești (atât din Principatele Române/România, cât și din entitățile românești independente, efemer – în 1917-1918: Basarabia, Bucovina, Transilvania-Banat, ori după 1990 – R. Moldova, continuatoare, de fapt, a RASS Moldovenești, fondată peste Nistru, în 1924, și a RSS Moldovenești, apărute în 1940 în Basarabia) au avut o componență – ca origine geografică a demnitarilor prezenți acolo – care poate explica, măcar în parte, dezvoltarea – sau nu! – a diferitelor regiuni românești…

În încheiere – Particularități ale comportamentului electoral al alegătorilor în spațiul românesc (1831-2021) – urmărim să „devoalăm”, cu ajutorul analizei în componente principale – „profilul” alegătorilor pe regiuni și perioade istorice, prin corelațiile dintre variabilele electorale – prezența la vot a alegătorilor, opțiunile politice ale acestora (la toate tipurile de scrutin: legislative, europarlamentare, prezidențiale, locale) – și diferiți indicatori social-demografici, economici și culturali.

Atlasul va avea și câteva anexe (probabil, de format A0/A1, pliate): Scara timpului geografico-istoric, Scara timpului politico-electoral, Distribuția voturilor la toate tipurile de scrutine în intervalul 1831-2020 (%). Dacă Geografia electorală a beneficiat și de Rezumat în engleză, franceză și rusă, intenționez ca textul Atlasului să fie cvadrilingv: în română, engleză, franceză și rusă.

Deocamdată, însă, până la scris textul (în română!), e necesar să termin de făcut/re-făcut hărțile! 🙂 Pe urmă – mai vedem! 🙂

Poate că nu e o coincidență că prezentarea succintă a acestui Atlas de geografie electorală românească vine exact în ziua în care a început prăbușirea frontierelor României interbelice, la 28 iunie 1940…

24 Iunie – Sânzienele Joi, iun. 24 2021 

Astăzi este prăznuită Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Derivată din perioada romană, într-o vreme când, acceptând creștinismul, strămoșii noștri traco-daci au preluat învățătura creștină în „haină lingvistică” latină, din Sanctus (Dies) Ioannis, s-a ajuns, mai întâi, la o formă, traco-daco-romană, *Sandiane/*Săndiane, apoi, la una românească veche Sân(d)ziane și, în final, la forma actuală, Sânziene. Aceste forme apar, dintru început, pe ambele maluri ale străvechiului Donaris, fiind consemnate pe teritoriile (actuale ale) României, Bulgariei, Greciei, Albaniei, Kosovo, Macedoniei de Nord, Bosniei-Herțegovina, Croației, dar și în Ungaria, Slovacia, Polonia, Ucraina.

Din Evul Mediu timpuriu apar atestări în Bulgaria, Grecia, Bosnia-Herțegovina, Croația, Slovacia, în vestul și sudul Ucrainei de azi, în sudul Poloniei, dar și în Basarabia, și chiar în Turcia, Bielorusia și Cehia. Aceste realități au dăinuit și în epoca modernă, cu excepția regiunilor turce, cehe și bieloruse. În ultimul secol, la statele amintite în epoca medievală, se adaugă și estul Ungariei (poate, cu atestări mai vechi, dar la care nu am avut acces, încă). În zilele noastre, aceste atestări se regăsesc în România, Basarabia, mai multe regiuni din Ucraina, Polonia, Ungaria și, izolat – chiar în Austria.

Dintre formele vechi, având mai bine de un mileniu de atestare, amintim: Sândza, Sâmdziana, Sândziac, Sândzic, Sândziuc, Sânziane, Sânzioana, Sâmzian, Sâmzean, Sânzianu, Simzea, Sănză, Sâmzin, Sânzinici, Sânziuc. Primele forme, care au păstrat fonetismul vechi românesc, cu dz, derivat din cel latin, cu d, se localizează în Moldova, vestul Ucrainei și sudul Poloniei. Acest fapt „trădează” prezența străveche (cel puțin medievală) a unor comunități românești acolo – apropiate ca vorbire românească de cele moldo-maramureșene – comunități care, deși au fost slavizate (sau, tocmai de aceea!) au conservat acest fonetism românesc străvechi. De-altfel, comunitățile românești din vestul Ucrainei au supraviețuit, pare-se, mai multă vreme, dovadă fiind circulația (și a) formei mai noi, Sânziuc, alături de Sândziuc și Sândzic.

De fapt, această concentrare a formelor (stră)vechi, cu dz merită o analiză (crono-)spațială mai detaliată, pe care sper(ăm) să o putem definitiva cât de curând.

Mai am un singur dor (Mihai Eminescu) Marți, iun. 15 2021 

Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

Sursa: https://www.versuri.ro/versuri/mihai-eminescu-mai-am-un-singur-dor-_s517.html#

Alte considerații legate de distribuția (crono-)spațială a demnitarilor din adunările legislative… Plus dileme istorico-electorale… Miercuri, mai 26 2021 

Am însumat datele referitoare la demnitarii din diferitele adunări legislative din antichitate și epoca medievală, atât la nivel de regiuni, pentru spațiul carpato-balcanic, cât și la nivel județean, pentru spațiul românesc. La o privire repede, în spațiul carpato-balcanic, până la formarea statelor medievale românești extracarpatice (secolul al XIV-lea), „centrul de greutate” al prezenței acestor demnitari a fost, mai degrabă, la sud de Dunăre, după 1400 dispărând, practic, orice fel de reprezentare de acest nivel a elementului românesc sud-dunărean. Principala cauză a acestei dispariții este legată de pătrunderea în Balcani și avansarea spre centrul Europei și spre Dunăre a otomanilor. Aceasta a avut ca urmare, în general, dispariția a însăși elitelor politice ale popoarelor balcanice: bulgari, sârbi, albanezi, greco-bizantini, astfel încât situația românității balcanice nu (mai) este o excepție…

În spațiul românesc, se confirmă cele spuse cu o altă ocazie… O analiză statistică, ale cărei date nu dorim să fie absolutizate, arată că, dacă Transilvania (în sens larg) a avut cel puțin un demnitar din aproape toate județele (interbelice) de peste munți – 22 din 23, adică 95,65% (doar Carașul nu a avut deloc) iar Moldova carpato-nistreană – 14 din 26, reprezentând 53,55%, în Țara Românească județele care au avut cel puțin un demnitar sunt în minoritate: 10, mai exact 43,47%. Spațiul românesc, în general, are o pondere de 63,89% din județe cu reprezentare în adunările legislative antice și/sau medievale…

De notat, ca „tradiție” multi-milenară, prezența reprezentanților clerului în adunările legislative, din antichitate până în… perioada comunistă și, izolat, chiar până în 1990! Astfel, în adunările regale ale Daciei, de la Burebista la Decebal, au avut loc și marii preoți, Deceneus și Avesina,… în Evul Mediu sunt consemnați, în Dieta Transilvaniei și/sau în Sfatul Domnesc din Țara Românească și Moldova, reprezentanții de rang înalt ai cultelor creștine (catolici și/sau protestanți – peste munți, ortodocși – în principatele extracarpatice), iar, din 1831, mitropoliții și episcopii au avut loc în Adunările Obștești de la București și Iași, deveniți, după 1864, senatori de drept, până în 1939, alături și de reprezentanții altor culte, după 1918 (mitropolitul și episcopii greco-catolici, precum și prelați ai romano-catolicilor, luteranilor, reformaților calvinilor, mozaicilor, musulmanilor). Până și regimul comunist a alocat mandate cel puțin unora dintre aceste culte, în Marea Adunare Națională. Astfel, din 1948, în legislativul comunist apar atât patriarhii României, cât și reprezentanți ai cultului mozaic și ai celui musulman, pentru ca, în 1990, să se regăsească, în primul Parlament post-decembrist, un prelat ortodox…

Pe de altă parte, apar niște dileme… Cum să fie consemnați demnitarii din 1831 până azi (parlamentari -deputați și/sau senatori, mulți desemnați prin vot), la nivelul fiecărei unități administrative: notând „mecanic” numărul de reprezentanți ai fiecărui județ, pentru fiecare perioadă, sau ținând cont de demnitarul care a reprezentat (cel mai frecvent) acea unitate administrativă (adesea, mai multe legislaturi), chiar și câteva decenii? Înclin spre ultima variantă, oarecum „echivalentă” cu consemnările de dinainte de 1831, care au ținut cont de demnitari, ca persoane, nu de funcția pe care au fost înregistrați. Mai rămâne să cumpănim, dar, firește, orice sugestie este bine-venită!… 🙂

„Greauă” mai iaste și știința aiasta! 🙂

Din nou, despre toponimul Braniște (III) Luni, mai 17 2021 

Am avut dreptate, zilele trecute, să consider inventarierea toponimelor de forma Braniște ca având un „final provizoriu”… Între timp, încercând să văd, totuși, dacă nu există (și) forme ungurești (în Ungaria propriu-zisă și/sau în Secuimea majoritar maghiarofonă), am căutat pe Internat forma Branistye. Aceasta a returnat un număr de mai multe lucrări – 3, format .pdf și două, cu link dedicat, toate în limbile maghiară sau germană – care au făcut să crească numărul total al acestor toponime, dar nu unde căutasem eu, ci în Transilvania, în sens larg, care are, acum peste 30 de asemenea ocurențe (31, mai exact), cu cel puțin dublarea numărului lor total, pe regiuni, în Maramureș (de la două, la 4) și, mai ales, în Ardealul român(ofon) (de la 9 la 22).

Pe lângă faptul că aceste ocurențe se regăsesc, în principal, în județe vestice din arealul de dincolo de Carpați – Satul Mare, Cluj, Turda – și că, prin acestea și cele găsite și în centrul Ardealului (în Târnava Mică), peste munți se conturează un areal continuu, acum, din sudul zonei (județele Brașov, Făgăraș, Sibiu, Târnava Mare), până în nord-vestul țării (Sălaj, Satul Mare), concentrarea multora dintre cele nou găsite în două comune clujene (Vultureni, cu 6 ocurențe și Borșa – cu una), vecine cu… Dăbâca. Această concentrare servește drept cel mai puternic argument în favoarea unei legislații de protecție a fondului forestier, elaborată chiar de Gelu Românul, acoperind această arie vest-ardelenească. Important este faptul că, în două asemenea surse (maghiare), se menționează astfel de toponime (în aria comunei actuale Vultureni) încă din veacul al XVIII-lea, cu atestări din anii 1754 și 1799. Cum, la acea vreme, românii din zonă aveau un statut de țărani aserviți (iobagi), perioada în care, fie nobilimea românească, fie chiar niște lideri locali (voievozi, cnezi) români ar mai fi putut „implementa” o asemenea „legislație” este de dinaintea jumătății secolului al XIV-lea, deoarece, după 1366, prin acel Unio trium nationum, românii (ortodocși) au devenit doar tolerați în Transilvania.  Deci și toponimele apărute pe baza existenței acestor „arii protejate” sunt, cel puțin, tot din acea vreme, dacă nu mai vechi, fiind păstrate, ulterior, până când au fost consemnate, în sursele maghiare și germane, în veacurile XVIII-XIX.

În acest fel, acestei opinii, tendențioase, căreia i s-a dat răspuns, i se dă, acum, o replică și mai clară, pe care am mai afirmat-o, într-un cadru mai restrâns. Dacă opinia autorilor maghiari amintiți, potrivi căreia toponimul „slav” Braniște de la Dăbâca a fost preluat, la venirea lor în Transilvania de maghiari, cum se face că, în Secuimea maghiarofonă și în Ungaria NU ÎNTÂLNIM DELOC ASEMENEA NUME, în vreme ce majoritatea celor din spațiul carpato-balcanic – 137 din 146 (adică 93,8%) – SE REGĂSESC ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC, INCLUSIV ÎN ZONELE MAJORITAR ROMÂNEȘTI DIN ARDEAL, SECUIME, MARAMUREȘ, CRIȘANA ȘI BANAT?

Astfel, așa cum am amintit deja, acum, la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic, inventarul toponimelor de forma Braniște a crescut la 146, din care 137 se regăsesc în spațiul românesc. Pe mari regiuni românești, Transilvania (cu Banatul) numără, acum 31 de ocurențe, Moldova (în sens larg) – 37, iar Țara Românească – 69, adică mai mult decât jumătate din totalul întregului spațiu românesc. Marile modificări s-au produs peste Carpați, unde Ardealul – cu 22 ocurențe – se menține pe poziția a patra, dar mult mai aproape de primele trei (Oltenia, Muntenia și Moldova), iar Maramureșul – cu 4 atestări – se află la egalitate cu Bucovina.

Din nou, despre toponimul Braniște (II) Sâmbătă, mai 15 2021 

Dintre toponimele consemnate de acest tip, 122 din cele 131 se localizează în spațiul românesc (93,13% din total). Cu două amendamente: n-am inclus aici numele Brăniștari din Timoc, dar apare satul (redenumit) Braniște din fostul județ Caliacra, azi în opștina Dobrici, așezare căreia i-a fost acordat acest nume de către administrația bulgară, după 1940. Așa încât, exceptând Transnistria, la nivel de regiuni (provincii) istorice, toate au câte o asemenea ocurență. Acestea sunt extrem de rare, fie în zonele cu întinse areale (silvo)stepice – Basarabia, Dobrogea, Banat, Crișana – fie în cele de mici dimensiuni – București-Ilfov (în toate arealele amintite avem câte o singură atestare) și Maramureș (unde apar două înregistrări). Tot cu mai puține ocurențe se înscriu și Secuimea (doar 3) și partea din Bucovina rămasă României (4 mențiuni). Deja Ardealul are aproape 10 asemenea consemnări (9, mai exact), în vreme ce Moldova (32), Muntenia (33) și Oltenia (34 mențiuni) se situează, aproape, la egalitate, cuprinzând, singure, peste trei sferturi din toate aceste numiri.

La nivelul județelor (interbelice), ierarhia unităților de acest tip cu cel puțin 10 ocurențe arată astfel: Dolj – 16, Mehedinți – 12 și Tecuci – 10 consemnări. Deci, regiunile cu număr mare de astfel de toponime reușesc aceasta și pentru că, la nivel județean, atestările sunt numeroase, lucru valabil și pentru Muntenia, unde, deși nici un județ nu atinge pragul de 10 atestări, Oltul și Vlașca numără câte 8 ocurențe fiecare.

De remarcat faptul că toate județele menționate au întinse suprafețe de câmpie, care, dacă braniștile reprezentau „arii protejate” forestiere, aceasta înseamnă că suprafețele cu păduri acopereau, odinioară, arii întinse și din regiunile joase (fiind vorba fie de acele zăvoaie = păduri de luncă din lungul râurilor mari -Dunărea, Oltul, Siretul – fie de areale forestiere cu păduri de câmpie, formate din arborete de stejari, inclusiv cerete, gârnițete sau chiar gorunete). De-altfel, multe dintre toponimele de acest tip se referă chiar la păduri, care existau, încă, atât în a doua parte a secolului al XIX-lea (când au fost consemnate în Marele Dicționar Geografic al României), cât și în perioada interbelică (apărând pe harta topografică românească): Pădurea Braniștea – Cudalbi (Covurlui), Oinacul, Roata de Jos (Vlașca), Didești (Teleorman), Poiana, Seaca (Olt), Balta Verde (Mehedinți), Pădurea Brăniștioara – Perieți (Olt), Pădurea Brăniștiori – Desa (Dolj) și altele. Aceeași situație se întâlnește și în regiunile deluroase și/sau de podiș, așa cum se întâmplă cu Braniștea Neamțului (Subcarpații Moldovei) sau cu Pădurea Braniștea din aria satului Sângătin (Dealurile Târnavelor, Ardeal).

Deși situate peste munți, într-o regiune intrată, de timpuriu, acum mai bine de un mileniu, sub influența politico-administrativă a Ungariei, unele județe ardelenești „adună” mai multe asemenea ocurențe – câte 3, așa cum se întâmplă cu Făgărașul și Mureșul. Dacă primul se suprapune, în mare parte, peste vechea Țară a Oltului, cu o autonomie românească bine conservată și după încorporarea sa la voievodatul/principatul transilvan, Mureșul – situat la marginea vestică a Secuimii – apare în această postură oarecum surprinzător. Atestările onomastice de acest tip se întâlnesc, însă, în Câmpia deluroasă a Transilvaniei, o arie cu majorități etnice românești. Aceasta se continuă, de fapt, spre nord și nord-vest, cu județele Someș, Sălaj și Satul Mare, formând un „nucleu” nord-vestic (aproape) continuu. De-altfel, atestarea a două numiri în județul Someș, care face ca toponimul dat unui pârâu din vecinătatea vechii fortificații de la Dăbâca a lui Gelu Românul să pară a fi chiar din acea vreme, precum și faptul că aceste numiri se înscriu într-o arie mai largă cu astfel de ocurențe, par a confirma vechimea acestei „legislații”, de mai bine de un mileniu. Toponimele din vestul Crișanei, prelungite și în vechiul Sătmar, ar putea data din vremea voievodului Menumorut, contemporan cu Gelu Românul și, probabil, și acea atestare (deocamdată, singulară) din Banatul montan (fostul județ Severin) să fi apărut din vremea voievodatului lui Glad, în același secol al IX-lea.

Surprinde, aparent, absența, chiar din județe extracarpatice oltene, muntene și/sau moldovene, a unor asemenea atestări: Vâlcea, Râmnicul Sărat, Putna, Tutova sau Vaslui se numără printre ele… Putem pune această (pseudo)absență fie pe inventarierea (incompletă) de pe hărți, fie pe faptul că, probabil, asemenea forme onomastice fac parte din categoria microtoponimelor, care pot fi inventariate doar printr-o anchetă directă la teren… Nu surprind, în schimb, atestările inexistente din zonele (silvo)stepice (Bărăgan, cea mai mare parte a Dobrogei, Bugeac, stepa Bălților, Transnistria, Câmpia Tisei…).

Pe de altă parte, bănuim că, la sud de Dunăre, ca și în partea sârbă a Timocului, și în vestul Bulgariei este posibil ca toponimele atestate pe hărțile topografice să fi apărut (și) cu contribuția comunităților român(ofon)e medievale, extrem de importante în zonă, atât în nord-vestul Bulgariei, cât și în aria actualei capitale bulgare, Sofia, care a găzduit și formațiune prestatală românească vestita Țară a Șopilor, având, până azi, numeroase (alte) toponime românești: Vakarel, Pasarel, Cerbu, Vidrare, Gurguliat, Bănișor și altele.

De fapt, ultimele două paragrafe (re)aduc în actualitate necesitatea unui proiect mai vechi, legat de inventarierea (de pe hărțile românești și străine) a tuturor toponimelor și gruparea lor, atât pe categorii, cât și în vederea stratificării istorice a toponimelor, care ar putea evidenția, mai bine (și) realitățile etnice mai vechi, din epoca medievală sau prima parte a celei moderne… Tentativa, din anii trecuți, de a pune studenții să inventarieze, experimental, toponimia de pe harta topografică românească de după 1989 a eșuat, din păcate, datorită indolenței și neseriozității unora dintre cei puși să facă această treabă… Așa că, din păcate, decât să trebuiască să verific, la fiecare foaie topografică, dacă numele au fost extrase corect și complet, mai bine fac eu toată treaba, când voi avea vreme (și) de asta!… Ca sî nu mai spun că, pentru sutele de foi topografice ale hărții sovietice, pe care denumirile apar în alfabet chirilic, chiar că trebuie să mă ocup (tot) eu de o asemenea operațiune…

Din nou, despre toponimul Braniște (I) Vineri, mai 14 2021 

În urmă cu mai bine de 3 ani am prezentat, la o conferință științifică, un material legat de primele „arii protejate” din spațiul românesc, atestate de toponime de forma Braniște. Prezentarea a devenit articol științific, publicat aici. Deoarece, până la momentul publicării nu reușisem să inventariez, integral, toate sursele documentare, textul de atunci va suferi actualizări. Dintre sursele documentare incomplet valorificate cităm, în primul rând, harta topografică românească interbelică, accesibilă aici, dar și harta topografică sovietică postbelică, ale cărei foi (câteva sute) erau, cândva accesibile în format electronic. Pe baza acestei documentări, din ultimii 2-3 ani, numărul total de toponime pentru spațiul românesc a crescut de la 87 la 121, iar pentru întregul spațiu carpato-balcanic – de la 92 la 131. Raportul dintre situația actuală și cea de acum câțiva ani este de cel puțin 1,4 și nu suntem siguri că am finalizat inventarierea acestor patronime. Probabil, această inventariere nu va fi finalizată „sută la sută” niciodată 🙂 , astfel încât putem să vorbim despre un „final provizoriu”…

Pe baza acestui „final provizoriu”, considerăm, totuși, că putem discuta în legătură cu frecvența (actualizată) a acestor toponime. Astfel, cea mai mare frecvență a numelor în spațiul românesc se regăsește în sudul țării – Țara Românească, reprezentată, de fapt, de Oltenia și Muntenia – cu 68 de ocurențe. Țara Moldovei (vechiul voievodat dintre Carpați și Nistru) urmează, pe poziția a doua – cu 37 de atestări, iar Transilvania (în sens larg) adună 16 mențiuni. Cea mai mare concentrare – pe baza coeficientului de distribuție spațială (calculat ca raportul dintre ponderea numelui, la nivel carpato-balcanic și procentul populației, la același nivel) – se regăsește în Oltenia. Deși cele mai vechi atestări documentare se regăsesc în sudul Transilvaniei (Țara Oltului) și centrul Moldovei (din veacul al XIV-lea), probabil, nucleul dezvoltării acestor „arii protejate” se află la convergența dintre spațiul românesc (actual) și cel slav balcanic. O dovedesc atât coeficientul cel mai mare al repartiției toponimelor de acest fel, cât și numărul însemnat al acestor ocurențe toponimice din vestul Bulgariei, continuat cu atestările din Serbia de azi (mai exact, din partea timoceană a acestei țări, populată, de secole, de o importantă comunitate de rumâni) și cu cele din partea slav(ofon)ă a Kosovo.

O asemenea arie inițială – dezvoltată de o parte și de alta a Dunării – „trădează” dezvoltarea braniștilor ca rezultat al conviețuirii româno-slave. Oarecum surprinzător (sau, poate nu?), cei mai buni „păstrători” ai acestei tradiții s-au dovedit a fi românii nord-dunăreni… Poate că o situație similară – sau cu o frecvență chiar mai mare! – ar fi fost observabilă și în spațiul slav(ofon) balcanic, dacă nu apăreau, pe la 1400, otomanii, care au (și) cucerit, ulterior, pentru câteva secole, o mare parte a Peninsulei Balcanice. Elitele slave balcanice (lideri statali, nobilime, cler creștin…) au fost (mai mult decât) „stânjenite” de noua administrație otomană în procesul de creare/dezvoltare a unor astfel de „arii protejate”… Oarecum similar cu presiunea Regatului maghiar asupra aceluiași proces în ținuturile românești de la Vest de Carpați, însă la o „scară” mult mai mare, atât ca dimensiuni, cât și ca interval de timp…

Probabil, „difuzia” modelului acestor „arii protejate” spre Ardeal (inclusiv spre partea sa nordică, dar și spre Crișana și Maramureș) și spre Moldova (inclusiv la est de Prut și în Bucovina), încă din perioada conviețuirii româno-slave, explică atât atestările documentare timpurii (de dinainte de 1400) din Țara Oltului și din bazinul mijlociu al Siretului, cât și (posibilele) prezențe ale acestora de dinainte de 1300, probabile atât în vestul ducatului făgărășean (Racovița?), cât, mai cu seamă, în bazinul Someșului (Dăbâca?), unde este atestat voievodatul lui Gelu Românul (cu reședința chiar în această așezare!), amintit în secolul al IX-lea.

Sunt (niște) considerații preliminare, dar care confirmă atât conviețuirea româno-slavă (începută, din secolele VI-VII și intensificată în veacurile IX-X), cât și unul din „rezultatele” acestuia (cel puțin pentru ținuturile de la nord de Dunăre): (pre)luarea a numeroase elemente de organizare românească de la slavi (inclusiv extensiunea braniștilor, ca „arii protejate”). este de discutat (și de analizat!) extensiunea organizării voievodale (voievodul „înlocuind”, ca termen, vechiul termen latino-bizantin duce/duca), cea a ohabelor (ca așezări scutite de dări, în faza inițială), localizate în Oltenia, Banat și sudul Transilvaniei, precum și a altor asemenea elemente…

Ce oraș a fost/este cel mai lung interval de timp capitală în spațiul românesc? Vineri, mai 7 2021 

Din 1862, urmare a deciziei lui Alexandru Ioan Cuza de unificare a administrației vechilor principate Țara Românească și Moldova, Bucureștii au devenit capitala unică a statului român. Totuși, cât timp a fost acest oraș capitală? Este orașul cu cea mai lungă perioadă în care a avut/are această calitate dintre capitalele (foste) din spațiul românesc. Având baza de date cu informații legate de statele medievale românești – Transilvania, Țara Românească și Moldova – după câteva calcule, a ieșit povestea ce urmează mai la vale…

Transilvania a devenit principat autonom, sub suzeranitate otomană, în 1541, anterior, în vremea voievodatului (autonom și el, dar față de Coroana maghiară, voievodul fiind numit de rege). A avut acest statut până în 1699, când a devenit mare principat, subordonat Curții habsburgice vieneze (care numea guvernatorul)… Acest statut a fost contestat de o mare parte a nobilimii ardelene, aceasta ducând la desfășurarea Războiului curuților (1703-1711). Abia după înfrângerea, de către austrieci a acestei opoziții, a fost pus în aplicare noul statut, de simplă unitate administrativă a Imperiului habsburgic. Astfel, capitala principatului autonom a fost, mai tot timpul, la Alba Iulia (1541-1699), inclusiv în vremea revoltei curuților (1704-1711), adică 165 de ani. Habsburgii au preferat Sibiul, care, în contextul dat, au avut statut de reședință princiară (a guvernatorului numit de Viena) doar 5 ani (1699-1704).

Țara Românească a devenit voievodat pe la 1300, câștigându-și independența în 1330 față de Regatul maghiar. A continuat să existe, ca stat independent, sau cu statut de autonomie (preponderent față de Poarta otomană), până la 1859, când, în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, s-a unit cu Moldova. În acest interval s-au succedat 4 capitale: prima a fost Câmpulungul (1300-1369), urmat de Curtea de Argeș, care a împărțit acest statut cu Târgoviștea (1396-1431), care, de asemenea, a fost, preponderent, capitală, până în 1714, partajând această funcție, alternativ, cu Bucureștii, după 1462. Domnitorii care doreau independență față de otomani au rezidat la Târgoviște, în vreme ce principii obedienți față de Poartă se stabileau la București. Luând în calcul stabilirea, definitivă, a capitalei la București în 1714 și împărțind, la jumătate intervalul în care Curtea de Argeș și Târgoviștea au fost reședințe, concomitent, rezultă următoarea situație: Câmpulung – 69 de ani, Curtea de Argeș – 45 (1369-1414), Târgoviște – 300 (1414-1714) și București – 307 (1714-1859 – capitală a Țării Românești, 1859-1862 – una dintre capitalele Principatelor Române Unite, alături de Iași, 1862-1916 și 1918-prezent – capitala României). Precizăm că, dacă adăugăm și cei 18 ani scăzuți prin împărțirea la doi a intervalului în care a funcționat, concomitent cu Curtea de Argeș, cu statut de capitală, Târgoviștea ar avea 318 ani (1396-1714), deși, nici aceștia nu au fost toți „acoperiți” de acest oraș, trebuind adăugați, o parte, la București.

Țara Moldovei apare, ca marcă de graniță, înființată de Regatul ungar, cu scopul stăvilirii atacurilor tătare înainte de 1350, pe la 1343, când Baia este menționată cu statut de capitală a acesteia. Din 1354, reședința voievodală se mută la Siret, apoi, în 1388 – la Suceava. Între timp, după 1359, voievodatul moldovean devenise independent, respingând presiunile regalității maghiare. Din 1562, Alexandru Lăpușneanu mută capitala la Iași, care-și menține acest statut fix trei secole, până la unificarea administrativă a lui Cuza, dar redevine capitală – a României – în anii primei conflagrații mondiale, după ce Bucureștii au fost ocupați de armatele Puterilor Centrale (1916-1918). În aceste condiții, avem următoarea configurație statistică: Baia – 11 ani (1343-1354), Siret – 34 (1354-1388), Suceava – 174 (1388-1562), Iași – 302 (1562-1862, dintre care, în 1859-1862, concomitent cu București, după Unirea Principatelor și 1916-1918 – drept capitala României).

În aceste condiții, deși Bucureștii sunt, de peste un secol și jumătate, Capitala țării, abia în ultimul deceniu au trecut pe primul loc și din punctul de vedere al intervalului în care au deținut cel mai mare număr de ani această funcție. Mai exact, în 2014 au depășit Târgoviștea, iar în 2016 – Iașii!

P.S. O ultimă observație, legată de diferențierea, în ceea ce privește reședințele (arhi)episcopale, de la jumătatea veacului al XVI-lea. Astfel, în Transilvania, după 1540-1550, odată cu trecerea unei mari părți a maghiarilor și sașilor la culte protestante, deși sediul episcopiei romano-catolice a rămas la Alba Iulia, scaunul a fost mult timp vacant. În același timp, noile confesiuni și-au ales alte centre: maghiarii calvini (reformați) și unitarieni au preferat Clujul, iar sașii evanghelici (luterani) – Sibiul. Imperiu germanofon, cel habsburgic va prefera tot Sibiul pentru reședința guvernatorului, după 1699/1711, care va deveni și reședința episcopului/mitropolitului român ortodox, după 1863 (sediul inițial al mitropoliei ortodoxe fusese Alba Iulia, dar episcopia se desființase după trecerea mitropolitului la Unirea cu Roma, noua confesiune greco-catolică alegând ca reședință, după 1700, întâi Făgărașul, apoi, din 1723 – Blajul). Dincoace de munți, cele două principate extracarpatice au avut o evoluție distinctă: sediul mitropoliei Țării Românești a trecut la București înaintea stabilirii reședinței domnești, încă din 1668, sub conducerea ierarhului Teodosie de Veștem, în vreme ce, în Moldova, situația a fost inversă: deși reședința principelui era la Iași din 1562, mitropolitul a plecat de la Suceava spre reședința domnească abia în 1677, în vremea arhipăstoriei lui Dosoftei.

Pagina următoare »