Unul dintre antroponimele românești legate de păstorit – argument în favoarea continuității traco-daco-romane și românești la nord de Dunăre Miercuri, apr. 6 2022 

Cultură and Etnografie and Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , , , Paganel 19:30

În cursul de Geografie istorică, publicat în 2019, la Editura Universității ieșene, am analizat, într-un capitol amplu, particularitățile istorico-geografice ale păstoritului, nu doar în spațiul românesc, sau, la un nivel superior, în cel carpato-balcanic, ci incluzând în analiză și evoluțiile din spațiul romanic (vest-)european. La acest nivel, limbile romanice au moștenit, cu intensități diferite, formele pecorarius și berbecarius, de la care au rezultat diferite nume. În cazul celui de-al doilea, am presupus că, la un moment dat, probabil, începând cu veacul al IV-lea d. Hr., în latina populară, s-a trecut la o formă mai scurtă – *bercarius, care a dat pe Bergeiro – în portugheză, Bergar – în spaniolă și catalană, Bergier – în occitană, Berger – în franceză, Bercaro – în italiană și Bercar – în română.

Ca urmare a faptului că, spre finalul secolului al III-lea, mai exact în anii 271-275 d. Hr., armata și administrația romană s-au retras din Dacia nord-dunăreană, arealul fostei provincii n-a participat la această inovație lingvistică, păstrând un derivat de la forma lungă, berbecarius – și anume, pe Berbecar. Româna este, astfel, singura limbă romanică în care s-au conservat atât această formă, mai veche – Berbecar, cât și cea scurtă, apărută după inovația amintită – Bercar. Cel mai bun argument în acest sens este dat de hărțile repartiției celor două forme în spațiul carpato-balcanic, publicate în cursul amintit, la p. 209 (pentru Berbecar, cu varianta Berbecaș) și la p. 210 (pentru Bercar). Astfel, majoritatea regiunilor românești – inclusiv Basarabia și Transnistria, precum și Dobrogea – au coeficienți mai mari ca 1 (superiori mediei carpato-balcanice), frecvența mai mare a acestui nume la nord de Dunăre (inclusiv în sudul Ungariei!) putând fi explicată prin conservarea formei derivate din cea latinească mai veche (berbecarius), în vreme ce forma mai scurtă (evoluată din *bercarius) se regăsește mai ales în vecinătatea arealului pontic (Dobrogea, sudul Basarabiei și al Transnistriei, Crimeea), în arii ce au aparținut și după secolul al III-lea Imperiului roman. Atestarea acestei ultime forme și în Muntenia, Moldova, părțile centrală și nordică ale Basarabiei și Transnistriei se poate explica prin migrarea, ulterioară, dinspre zona pontică a unor purtători ai numelui Bercar.

Cum spațiul românesc este singurul care conservă și varianta mai veche – devenită Berbecar în română -, probabil, aceasta a fost păstrată, în fosta provincie romană Dacia (la nord de Dunăre), după retragerea aureliană, de daco-romanii rămași pe loc! Deși ideea este amintită mai mult cu caracter de ipoteză (urmând să vedem, prin consultarea surselor onomastice mai vechi, care a fost difuzia anterioară a celor două forme în spațiul românesc), este demnă de luat în seamă!…

 

Alte completări legate de semnificația toponimelor de forma Ohaba Sâmbătă, apr. 2 2022 

Cultură and Geografie istorică and Geografie politică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , , , Paganel 10:16

Aseară am finalizat inventarierea datelor onomastice, atât pentru numele Frâncu, cu numeroase variante și derivate (câteva zeci), cât și pentru Cârlea și Cârloman. A urmat prelucrarea informației, atât la nivel mondial pe țări, cât și la nivel de regiuni carpato-balcanice și la cel al județelor din spațiul românesc. Hărțile legate de localizarea coeficienților de distribuție spațială evidențiază, la nivel regional, toate regiunile spațiului românesc – inclusiv Basarabia! – pentru numele Frâncu, plus Croația panonică (semn că nu toți frâncii = românii panonici – ce au fost incluși în marca creată, în vestul Ungariei de Imperiul franc condus de Carol cel Mare – au plecat de acolo în secolele X-XI; tot ei au creat, prin evoluția, sub influență slavă, în secolul al IX-lea, a lui a urmat ȘI de r, nu doar de n, în â, de la Carolus Magnus formele Cârlea și Cârloman, aduse și păstrate, ulterior, în spațiul românesc actual). Numele Cârlea iese în evidență, mai ales în Ardeal și Oltenia, dar și Moldova și București-Ilfov, în vreme ce derivatul său, Cârloman, mai rar atestat azi, este localizat doar în regiuni extracarpatice: Moldova, Muntenia și Dobrogea.

Notăm, însă, că, dacă utilizăm cartografierea, prin analiză multivariată (cu ajutorul clasificării ierarhice ascendente), ce permite reprezentarea, pe aceeași hartă, a mai multor variabile, repartiția spațială a numelor Ohaba (toponime), Frâncu și Cârlea+Cârloman (antroponime) evidențiază, atât la nivel județean, cât și la nivel regional, pentru toate cele trei nume, Banatul, Oltenia și Ardealul! Dacă la nivel județean ies în evidență, alături de toate județele bănățene (Timiș-Torontal, Severin, Caraș), doar Hunedoara (din Ardeal) și Gorj (din Oltenia), repartiția regională peste medie a acestor nume acoperă, pentru toate 3 antroponimele, exact cele trei provincii istorice românești: Banat, Ardeal și Oltenia! Există și clase în care ies în evidență, peste medie, câte două nume, sau doar unul, dar singurele arii în care apar toate cele trei nume sunt regiunile menționate!

Quod erat demonstrandum!

 

Noi completări legate de semnificația toponimelor de forma Ohaba… Luni, mart. 28 2022 

Creștinism and Cultură and Geografie istorică and Geografie politică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , , , , Paganel 19:12

De ieri seară, profitând de minutele de ne-somn 🙂 de dinainte de a adormi, au „încolțit” câteva idei:

–Ohabele trebuie puse „în legătură” atât cu extensiunea Daciei romane – care acoperea, în lini mari, Banatul, Oltenia și Ardealul – cât și, ca o consecință a acestei romanizări timpurii și intense (cu începuturi în secolele II-III), cu prezența, între hidronime, a mai multor nume de ape, date și unor cursuri mici, moștenite din aceste vremuri…

-dacă opiniile lui Silviu Dragomir, potrivit căruia instituțiile românești/româno-slave anterioare pătrunderii ungurești în Transilvania și Banat provin, mai degrabă, ca semnificație, nu de la Bizanț, ci dinspre Imperiul carolingian (!) sunt veridice, concordând, astfel, cu cele avansate de P. P. Panaitescu – care opina că, până în veacul al X-lea, limba română s-a scris cu caractere latine (urmare a legăturilor cu Roma și cu Occidentul franc!), trebuie văzută aria de extensiune a frâncilor, despre care, de vreo două decenii, am bănuieli că nu sunt romanici (italieni și/sau francezi) catolici, ci români alungați, din veacul al X-lea, de maghiari, din fosta „marcă” pannonică a Imperiului carolingian (dovezile ar fi atât numele Frâncu, cât și patronime precum Cârlea și Cârloman, create doar de români „vestici” care l-au rotacizat și pe n, nu doar pe l, așa cum fac, până azi, la „extremele” ariei cu rotacizanți, atât istroromânii, cât și moții și maramureșenii, ori muntenii slavizați din Carpații polono-slovaci)

-dacă „marca” pannonică era condusă de un marchiz, ca toate „mărcile” de graniță (un fel de districte militare), pe filieră româno-slavă – atât prin frâncii români alungați de maghiari din Pannonia, cât și prin sârbo-croații din vestul Balcanilor – a pătruns, la noi, instituția banatului/băniei, condusă de un ban, dezvoltată atât în actualul Banat și în Oltenia de azi (numită, secole la rând, Bănia Craiovei), cât și la sud de Dunăre, după cum o atestă toponimul Bănișor, notat, ca nume de stradă, la Sofia, capitala Bulgariei. Probabil că ar trebui „săpat” pentru a vedea ce extensie au atât toponimele de forma Băneasa, Valea luban = Valea lui Ban și altele, cât și antroponimele derivate de la tema Ban…

Din inventarierea, incompletă, a distribuției numelui Frâncu/Frîncu în spațiul românesc, se întrevede o prezență importantă atât în aria cu vechile Ohabe (sincer, nu sunt surprins!), cât și în diferite arii extracarpatice „atinse” atât de migrația ardelenească, cât și de persistența, până azi, a catolicilor… Probabil, după anul 1000, al creștinării maghiarilor, sub Vajk/Voicu-Szent Istvan/Sfântul Ștefan, care „privea” spre Roma, mai ales prin ardeleni și bănățeni, s-a insistat, din veacul al XI-lea, ca noi, românii, să rămânem sub oblăduirea Bizanțului, acceptând ortodoxia și formele onomastice greco-slave, hirotonirea de mitropoliți de către Constantinopol, slavona, ca limbă de cult și alfabetul chirilic, pentru limba română… Dacă am fi rămas și noi, în continuare, sub „umbrela” Romei, probabil, mulți dintre noi am fi vorbit, azi, ungurește!… În schimb, este posibil ca, rămânând atașați de Roma, să fi supraviețuit românii balcanici, pentru că n-ar mai fi „căzut” sub asimilarea greco-slavă!…

Ipoteza e „în lucru”, are „goluri”, dar unele lucruri încep să se (între)vadă!…

 

Repartiția geografică a toponimelor de forma Ohaba Duminică, mart. 27 2022 

Geografie istorică and Geografie politică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , , Paganel 11:55

Plecând de la un articol publicat, în perioada interbelică, de Silviu Dragomir, în revista clujeană Dacoromania, am reușit, ieri, să definitivez (provizoriu, probabil! 🙂 ), fișierul Microsoft Excel cu datele legate de toponimele de acest tip. Pe lângă forma Ohaba apar și variante, diminutivale, Ohăbița sau Hobița. Se adaugă, în județul Hunedoara, și toponimul Hobiceni, care, în forma Hobiceni-Uricani este fostul nume, de până în 1918, al actualului oraș Uricani. Acesta nu (prea) poate fi luat în calcul, însă, deoarece atestă migrația întemeietorilor așezării din vechile sate hațegane Hobița și Uric.

Așa cum amintește, în respectivul articol, reputatul profesor ardelean, frecvența acestor nume este însemnată – eu am găsit 31, adăugând și statisticile lui Silviu Dragomir, care citează monografii ungurești ale comitatelor ardelene și bănățene, se ajunge la 59 de ocurențe. Oricum ar fi, toată această concentrare se găsește în colțul sud-vestic al spațiului românesc, acoperind Banatul, Oltenia și mare parte din Ardeal (marginile sale vestică și sudică). Repartiția toponimelor de acest fel – legate de slavul ohabiti = a ocroti, a scuti de dări – acoperă, atât la nivel județean, cât, mai ales, regional, teritoriul Daciei romane și sugerează dezvoltarea, acum circa un mileniu, a unei alcătuiri statale românești (sau româno-slave), anterioare pătrunderii maghiarilor în Transilvania și Banat.

Cum, în această dimineață, am definitivat și hărțile brute, după prelucrarea lor – și a celor legate de numele Țăran – materialele cartografice pentru articolele de prezentat la Conferința Societății Geografice Române de la Focșani vor fi, practic, finalizate! Exact la timp, deoarece mai sunt și alte (multe) lucruri de făcut!… 🙂

P.S. Definitivarea hărților se amână deoarece am… uitat de inventarierea variantelor occidentale romanice derivate de la latinescul terra – Terran, Teran, Terrien ș.a.m.d. – care vor trebui cartografiate, de asemenea, la nivel mondial pe țări și la cel european – pe regiuni (NUTS2 sau echivalent).

 

Considerații legate de distribuția geografică a patronimului Țăran (II) Sâmbătă, mart. 26 2022 

Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , Paganel 19:21

Am definitivat azi, în linii mari, inventarierea purtătorilor numelui Țăran, de la nivel comunal și județean pe spațiul românesc, la nivel regional – pentru spațiul carpato-balcanic și, respectiv, la nivel de țări, pe Glob.

Plecând de la cel mai general nivel – cel al statelor Lumii – trebuie să spunem, dintru început, că din cei peste 12600 de purtători ai acestui nume – cu zeci de variante și derivate – 10500 se regăsesc în spațiul românesc. În România se găsesc 54,7% dintre aceștia, urmată de R. Moldova – 23,7% și Ucraina – 8,7%. Cu peste 100 de ocurențe se mai remarcă Rusia, Bielorusia, Polonia, Bulgaria, Grecia, Germania. Cu excepția Germaniei și a Rusiei – unde este posibil să fie vorba, mai ales, de migranți plecați din spațiul românesc -, în celelalte țări este vorba, probabil, de român(ofon)i, mai mult sau mai puțin asimilați de etnia majoritară.

Preponderența atestărilor în spațiul carpato-balcanic este ilustrată de cele aproape 12 mii de consemnări. Dintre regiunile românești, doar Crișana și Oltenia adună sub 1% fiecare (mai puțin de 90 de ocurențe), lucru valabil, peste Prut, doar pentru Găgăuzia (doar 25 de atestări). Chiar și Transnistria are câteva sute de atestări, lucru valabil și pentru regiunea Odesa și pentru Bugeac. La sud de Dunăre, unde atestările nu ating, în nici o regiune, 100 de înregistrări, se remarcă regiunea nord-vestică a Bulgariei, dar și Attica și Macedonia Centrală din Grecia. Extremitatea nord-vestică a Bulgariei aparține regiunii timocene, cu o veche populație românească, la fel și zonele macedonene grecești, de aici având loc, probabil, migrații spre aria capitalei elene.

În spațiul românesc, la nivel de județe, cele mai multe atestări se regăsesc în fostul județ bucovinean Câmpulung, cu peste 1000 de ocurențe (aproape 10%)!… Cu peste 300 de consemnări se remarcă, în ordine descrescătoare, Timiș-Torontal, Constanța, Neamț, Bacău, Mureș, București, Vlașca. În câteva județe – Dorohoi, Olt, Odorhei, Tutova, Bichiș, Cenad, Jugastru, Tulcin, Caliacra – nu am consemnat nici un asemenea nume. Dacă județele din vestul Crișanei, cele transnistrene sau cel de pe litoralul sud-dobrogean se remarcă atât prin intervale mici de apartenență la statul român, cât și prin ponderi modeste ale elementului românesc, dintre județele ce se găsesc și azi (în altă configurație administrativă) între hotarele României, doar pentru Odorhei există o explicație – ponderea modestă a elementului românesc. Absența unor asemenea atestări în Dorohoi, Tutova și Olt este, însă, cel puțin surprinzătoare.

Există, totuși, posibilitatea ca, pe viitor, pe măsură ce vom face completări acestor date, să găsim atestări și aici. Așa cum am mai văzut și cu alte ocazii, pe de-o parte, mai există astfel de situații, oarecum curioase, iar pe de alta – datele au mai fost completate, ulterior primelor constatări cu noi descoperiri.

Încheiem aceste scurte considerații cu mențiuni (deocamdată) ale unor nume din lumea romanică occidentală, derivată de la termeni precum terre, terra, tierra…, evoluați din latină, ca și românescul țară: Teran, Terran, Terrien, Terrano și altele. Rămâne să inventariem și aceste forme, a căror prezență – în italiană, franceză, spaniolă, portugheză… – arată convergența și vechimea atât a lor, cât și a celei românești, în mod similar cu atestările, numeroase, ale unor forme romanice vestice, asemănătoare numelor vechi creștine românești!…

 

Considerații legate de distribuția geografică a patronimului Țăran Joi, mart. 24 2022 

Geografie istorică and Onomastică and Opinii and Turism , , , Paganel 21:14

Imediat după a doua conflagrație mondială, geograful Ion Conea a plecat, cum îi era obiceiul, de ani buni, într-o documentare în Țara Vrăncii, unde, tot conform tradiției sale, documentarea legată de diferitele aspecte geografice se făcea prin dialog cu înțelepții satelor. Unul dintre acești înțelepți i-a spus, între altele, că, în Vrancea, termenul țară mai avea, încă, sensul străvechi de loc unde se fac bucate, adică unde se practică agricultura. Având în vedere faptul că termenul țară derivă din latină, din terra, țăranii erau/sunt, de secole, oamenii pământului. Motiv de a purcede, zilele trecute, la o amplă documentare, întâi în bazele de date onomastice (actuale) pentru România și R. Moldova, iar după definitivarea acestei activități, la extinderea acestei inventarieri și în afara hotarelor celor două state românești.

Rezultatele se anunță interesante, dar, cât timp documentarea este „în lucru” e mai bine să nu ne ante-pronunțăm… Toate la timpul lor! 🙂

 

De unde este „dă pământ” Negru Vodă? Marți, feb. 15 2022 

Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , Paganel 9:56

Titlul conține o formulare… oltenească, pentru a exprima originea, locul natal al cuiva și am folosit-o fiindcă acest legendar conducător, asupra căruia (încă) planează o „aură” de mister, a fost, pare-se, voievod al celorlalți olteni, al celor din Țara Oltului. Nu-i putem spune, la vremea când va fi domnit el, „Țara Făgărașului”, deoarece, chiar dacă Făgărașul exista, anterior anului 1291 (când apare prima dată în documente), reședința voievodală nu s-a aflat aici. Până pe la 1220 a fost la Cârța, iar în următoarele decenii, după „ruperea” acesteia din voievodat (s-a creat aici o mănăstire catolică cisterciană), decenii marcate fie de rezistența localnicilor la presiunile Regatului maghiar, fie de efectele invaziei tătare din 1240-41, centrul voievodatului a ființat, temporar, la Voivodeni, fixându-se la Făgăraș abia spre sfârșitul veacului al XIII-lea (probabil, după 1290 – anul refugierii lui Negru Vodă la sud de Carpați, probabil învins de oastea maghiară, sau chiar după 1291 – anul repunerii magistrului Ugrinus în stăpânirea Făgărașului, de către Dieta de la Alba Iulia). Confirmarea instalării – definitive – a centrului Țării Oltului la Făgăraș este întărită și de înzestrarea localității cu o cetate redutabilă, care a supraviețuit până astăzi!

Înainte de a discuta despre importanța Voivodenilor ca reședință voievodală temporară, folosită, probabil, și de Negru Vodă (posibil, ultimul voievod independent al Țării Oltului!), să spunem ceva despre semnificația numelui. Acesta, ca derivat cu sufixul -eni, moștenit de români de la vechii slavi, ar însemna satul voievodului. Deși atestarea documentară a așezării – probabil a părții acesteia numită, până în perioada comunistă, Voivodenii Mari – este mai târzie, se pare că existența sa e mai veche, ființând o localitate aici, cel puțin în veacul al XIII-lea. Un atu în plus îl constituie și centralitatea geografică a localității, situată la distanțe aproximativ egale de limitele estică și vestică ale Țării Oltului. Acest voievodat a fost „amputat” în mai multe etape, de pe la anul 1200 (sau chiar un pic mai devreme) de către Regatul maghiar. Primele pierdute, la acest moment, au fost satele de pe dreapta Oltului, imediat după fiind rupte atât partea vestică (în aval de actuala comună Porumbacul de Jos), cât și cea estică (actuala comună Hoghiz). Apoi, în jurul anului 1220 Țara Oltului pierde însăși vechea sa reședință, Cârța, care va reveni, însă, în componența Țării Făgărașului câteva secole mai târziu. Tot în secolul al XIII-lea este ruptă încă o bucată din partea estică (aria actualelor comune Comăna, Părău și Șercaia), dar aceasta a fost reintegrată Țării Oltului câteva decenii mai târziu…

Pe lângă centralitatea în cadrul Țării Oltului, Voivodenii (Mari) se află în apropierea satului Sâmbăta de Sus, unde, ulterior, voievodul muntean Constantin Brâncoveanu a ridicat o mănăstire, dar putem presupune că importanța, ca reședință religioasă, poate chiar a unui episcop local, este mai veche. Asemenea „perechi” de reședință voievodală, respectiv religioasă, avem atât în cazul primei capitale a Țării Oltului – Cârța – cât și în cel al ultimeia – Făgărașul. Astfel, în vecinătatea Cârței a ființat un centru religios la Scorei (unde este amintit, chiar și după apariția mănăstirii cisterciene de la Cârța, un egumen, în veacul al XV-lea), iar în vecinătatea Făgărașului este menționat, spre finalul secolului al XV-lea, chiar un episcop, Macarie, cu reședința la Galați (azi, cartier al Făgărașului). Dacă Sâmbăta (de Jos), ca și Făgărașul au fost date magistrului Ugrinus (sau unui înaintaș al lui) undeva înainte de invazia tătară, el reprimindu-și moșiile pierdute în 1291, cealaltă Sâmbătă (de Sus) putea găzdui o reședință religioasă importantă, în proximitatea noii capitale voievodale de la Voivodeni, în intervalul 1220-1290.

Mai mult decât atât: putem bănui, acum, și de unde ar fi putut fi „dă pământ” Radu Negru sau Negru Vodă: încă dinainte de realizarea urbariilor Țării Făgărașului, de către administrația principatului Transilvaniei (după 1600), avem atestări, la Pojorta, ale numelui Negru, într-o formă maghiarizată – Negruj. Este posibil ca purtătorii acestui nume să fie rude cu voievodul refugiat la sud de munți în 1290, dintre cei care au decis să rămână în Țara Oltului. Urbariile marchează, deja, trecerea la o formă derivată, probabil, după „model moldo-muntean” (influențat de folosirea slavonei ca limbă de cancelarie), un genitiv slav, devenit Negre sau chiar Negrea. „Procedeul” s-a petrecut, mai târziu, și cu alte nume caracteristice Țării Oltului. În apropiere, la Drăguș, s-a născut vestitul patriot Ion Codru Drăgușanu, dar, azi, urmașii săi din acest sat se numesc Codrea. La fel, în estul Țării Oltului, urmașii lui Aron Pumnu din Cuciulata poartă numele Pumnea. În aceste condiții, ce ne împiedică să credem că, înainte de 1290, voievodul Țării Oltului, cu sediul la Voivodeni, acest Radu Negru, să fi ajuns în scaunul voievodal și pentru că acesta se afla în proximitatea reședinței, fiind originar din Pojorta vecină. De fapt, din Pojorâta, deoarece, conform consemnărilor documentare, până în secolul al XIX-lea și acest sat făgărășean așa se numea! Așa s-ar explica și noul sat, fondat de originari din Pojorâta Țării Oltului, în viitoarea Bucovină, fapt evidențiat într-un articol publicat acum câțiva ani.

Oricine privește o hartă a Țării Oltului, va observa că, între Voivodeni (reședința voievodală), Sâmbăta de Sus (importantă reședință religioasă) și Pojor(â)ta (posibila localitate de origine a lui Negru Vodă) sunt doar câțiva kilometri. Așa încât, chiar dacă doar cu caracter de „ipoteză de lucru”, lansăm această opinie: Negru Vodă s-a născut la Pojorta, sau, în perioada cât Voivodenii au fost reședință voievodală, familia sa se găsea deja în această localitate. De-altfel, în favoarea unei asemenea opinii pledează și existența, la sud de Pojorta a vechii sale cetăți, de la poalele Munților Făgărașului, cunoscută azi sub numele de „cetatea de la Breaza”, oarecum eronat. De ce? Satul Breaza a apărut mai târziu, pe moșia satului Pojorta, în veacul al XVI-lea, încă, brezenii recunoscând că sunt vecinii (țărani aserviți ai) boierilor pojorteni!

Concluzionând, în proximitatea temporarei reședințe voievodale de la Voivodeni și a centrului religios de la Sâmbăta de Sus, voievodul Țării Oltului din partea finală a secolului al XIII-lea (ante 1290), Negru Vodă, era, probabil, originar din Pojor(â)ta, având și o cetate de refugiu, pe moșia satului său, azi în limitele actualului sat Breaza.

 

Despre (stră)vechimea unor elemente politico-administrative și legislative românești Joi, dec. 30 2021 

Bun simț and Creștinism and Etnografie and Folclor and Geografie istorică and Geografie politică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Politică. Altfel and Turism , , , , , , , , , , , Paganel 15:44

Pe lângă lista cu Eroii Armatei Române, am mai găsit pe Internet – aplicând vechiul „principiu” românesc „Unde dai și unde crapă!” – și multe alte lucruri mai mult decât utile. Totul a plecat de la lămurirea chestiunii dacă un anume boier Donici din adunările legislative moldovenești/românești antebelice (Adunarea Obștească Extraordinară – 1831-1832, Adunarea Obștească – 1832-1848, Adunările ad-hoc – 1849-1852, 1857, Adunarea Electivă – 1858-1866, Adunarea Deputaților – 1866-1918, Comisia Centrală de la Focșani – 1859-1862 și/sau Senatul – 1864-1918) ales în două rânduri este una și aceeași persoană sau nu… Asta înseamnă că, de câteva zile am „făcut o pauză” de la inventarierea datelor electorale regionale din Japonia și am revenit la baza crono-spațială de date cu demnitarii din adunările legislative românești (și pre-românești)…

Am dat, astfel, peste lucrări ce evidențiază faptul că organismul ce avea ȘI rol legislativ în primii ani de administrație țaristă a Basarabiei – Consiliul (Sfatul) Suprem (1816-1828) – a funcționat la începutul secolului de ocupație țaristă, în această adunare intrând mulți boieri moldoveni, rămași după 1812 în ținutul pruto-nistrean… L-am lăsat o vreme (vreo câteva ore) pe moldoveanul Donici (cu rubedenii și în Basarabia) și am mai căutat informații și despre legislativele regionale din Bucovina – Dieta Bucovinei (1861-1918) și/sau cea din Ardeal – Dieta Transilvaniei (ce o continua pe cea dominată de Unio trium nationum – maghiari, secui și sași – a Principatului sub suzeranitate otomană, de dinainte de încorporarea în Imperiul habsburgic – 1699/1711, dar care, în anii de deschidere liberală a Curții de la Viena – 1860-1866 – a avut un scurt interval în care românii au deținut majoritatea mandatelor – în Dieta de la Sibiu, 1863-1865).

„Săpăturile” exploratorii făcute în aceste zile (alaltăieri și ieri) au dat rezultate mulțumitoare, găsind informații bogate, atât despre Consiliul Suprem basarabean – în lucrarea Considerații privind competențele Consiliului Suprem al Basarabiei (28 august 1816-29 februarie 1828), scrisă de Valentin Tomuleț și Angela Baxan – cât și despre Dietele din celelalte regiuni – pentru Bucovina: Partidele politice românești din Bucovina 1862-1914 – de Ioan Cocuz și Societate, politică și cultură în periodicele bucovinene din perioada 1848-1868. Contribuții la istoria presei din Bucovina – teza de doctorat a candidatei Ștefănița-Mihaela Ungureanu, iar pentru Transilvania – lucrarea lui Valeriu Moldovan, Dieta Ardealului din 1863-1864. Studiu istoric-juridic. În plus, legat de Bucovina, există o serie de documente legate de activitatea Dietei ce sunt accesibile online pe site-ul Bibliotecii Naționale a Austriei, unde am mai găsit, de circa un deceniu, o mulțime de alte informații ținând de alegerile legislative din Imperiul vienez, înainte de 1918, ce privesc atât Transilvania și Banatul, cât și Bucovina. Pe de altă parte, ținuturile de la Vest de Carpați beneficiază de informații legate de Dieta ardeleană în literatura de limbă maghiară, publicată atât la Budapesta, cât și la Cluj și accesibilă, în bună măsură, tot online.

Toate bune și frumoase, însă, salvând (și citind) lucrările amintite, în afară de îmbogățirea „bagajului” de informații legat de aceste adunări cu specific regional, nu prea cred că pot adăuga informațiile de acolo (și din alte surse) în baza de date cu demnitarii din adunările legislative. Nu pentru că s-ar „da peste cap” ceea ce a fost deja făcut, ci fiindcă, în perioada apartenenței respectivelor regiuni la Imperiile vecine – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul – de la începutul secolului al XVIII-lea, până în 1918, la Imperiul habsburgic, austro-ungar, din 1867, Bucovina – la fel, de la sfârșitul aceluiași secol, până în 1918, iar Basarabia – Imperiului țarist, în intervalul 1812-1917 – aceste adunări legislative au funcționat în mod similar cu consiliile regionale ale regiunilor din perioada comunistă a României (inclusiv consiliul popular al Regiunii „autonome” maghiare), din anii 1952-1968, sau cu consiliile (populare) județene existente în România în anii 1864-1940 (în anii 1938-1940 – consilii ținutale) și după 1968, până azi, ori chiar cu adunările legislative ale „republicilor” moldovenești – RASS Moldovenească, în Transnistria, 1924-1940 și/sau RSS Moldovenească, 1940-1941, 1945-1990!…

Un alt motiv ce stă împotriva adăugării la baza de date crono-spațială amintită este faptul că nici una dintre adunările de mai sus n-a avut continuitate până la momentul desprinderii ținuturilor respective de fostele imperii: Adunarea Basarabiei s-a numit Sfatul Țării, în Bucovina nu Dieta a hotărât Unirea, ci Congresul General, iar Transilvania, rămasă fără Dieta sa încă din 1865, prin „uniunea” Ardealului cu Ungaria, a avut Marea Adunare Națională, care, după proclamarea Unirii, a ales Marele Sfat Național Român. Până și fosta RSS Moldovenească și-a redenumit defunctul Soviet Suprem Parlament. Și, dacă tot am ajuns aici, ar putea spune cineva că organul legislativ din perioada sovietică ar trebui luat în calcul. Da și (mai mult) nu: exact ca și „Regiunea autonomă” maghiară, RSS Moldovenească a avut la fel de multă „independență” față de „centru”, iar deputații au fost „aleși” la fel de „democratic”! În plus, cu excepția Dietei transilvane, care, în intervalul 1540-1865, a avut o existență (aproape) neîntreruptă, celelalte adunări, din Bucovina și Basarabia, au fost create „de sus „, de către autoritățile imperiale de ocupație.

Dacă, vreodată, finalizând toate celelalte teme din proiectele deja amintite, voi avea timp, resurse, energie, voi trece și la această treabă… Deocamdată, cu tot regretul, după ce m-am ostenit, cam singur, să pun „pe picioare” evidența (încă nefinalizată) a demnitarilor din adunările la nivel național (inclusiv pentru Principatele Române, anterior Unirii lor), realizez că întocmirea unei evidențe a demnitarilor din structurile legislative regionale (provinciale, ținutale, județene, etc.) ar fi o treabă ce ar necesita să am șapte vieți, nu una și nu știu, nici așa dacă aș duce-o la bun sfârșit!… Și-apoi, nu trebuie să fac eu chiar „totul”, că așa, mă vor acuza urmașii că lor nu le-am lăsat nimic de făcut! Asta, dacă se va decide, vreodată, vreunul dintre ei să se apuce de așa ceva!…

Rămân, ca și până acum, doar acele adunări legislative convocate în vremea în care regiunile amintite (Basarabia, Bucovina, Transilvania) s-au separat de Imperiu (fie el cel țarist sau sovietic, pentru Basarabia, fie cel austro-ungar – în cazul celorlalte regiuni), urmând a se uni cu România sau, în cazul actualei R. Moldova, să rămână (deocamdată) independentă.

Între lucrările de interes, legate de aceste adunări regionale se numără și cea a profesorului Sergiu Cornea – Organizarea administrativă a Basarabiei (1812-1917). Pe lângă informația valoroasă legată de evoluția administrativă a spațiului pruto-nistrean în secolul de ocupație țaristă, lucrarea cuprinde precizări importante legate de vechimea rânduielilor legislative, de drept civil, moștenite din Dreptul roman, așa cum a fost el închegat în Codex Justinianus, de către împăratul (traco-)roman Justinian. Acea Lege a țării, cunoscută și ca obiceiul pământului, sau, în documentele maghiare, sârbești, bizantine, polone, etc, prin sintagma jus valachicus, atestă continuitatea acestor legiferări (scrise, în Imperiul roman/romano-bizantin), dar păstrate, secole la rând, de urmașii traco-dacilor romanizați, din Pind, până-n Galiția și din Burgenland și Istria, până-n Podolia, atât la nord, cât și la sud de Dunăre.

Autorul amintit demonstrează, cu argumente incontestabile că Legea strămoșească a funcționat de secole în spațiul românesc, inclusiv la românii basarabeni, contestând „opiniile” tendențioase, de falsă „superioritate civilizatoare” ale autorilor/guvernanților ruși care, spre a motiva înlocuirea legiuirilor locale ale băștinașilor moldoveni cu cele țariste, invocau, după 1812, „inexistența” unor măsuri legislativ-juridice în ținutul pruto-nistrean. Sergiu Cornea reușește să îmbine, astfel, argumentul politico-administrativ – al existenței, din antichitatea traco-dacă și traco-daco-romană, a instituțiilor ce împărțeau dreptatea, de la jude și Sfatul bătrânilor, la județ și domn – cu cel legislativ-juridic, conferit de aplicarea, continuă, a Legii strămoșești, de către reprezentanții acestor instituții, de la nivel local (de către obștea țărănească), până la nivel central (Curtea domnească)!

Și, uite-așa, la argumentele aduse în favoarea romanizării prin creștinare a traco-dacilor – în secolele IV-VI – de natură religioasă, lingvistică, arheologică, folclorică – se adaugă și cel legislativ-juridic!… Atât ierarhia politico-administrativă de origine traco-dacică – atestată de moș și de Sfatul bătrânilor – cât și cea intrată în uz după romanizare (prin creștinare) – dovedită de Jude, județ, domn, cât și aplicarea unor măsuri juridice, de drept civil, au legătură cu acest proces de preluare a limbii latine, de către urmașii lui Spartacus, Burebista și/sau Decebal. Și, dacă ne uităm la prevederile din corpusul de legi editat în timpul lui Justinian, numit Codul lui Justinian, vom vedea că această Lege strămoșească reglementează inclusiv relația vieții civile cu Dumnezeu. Așa se explică și sensul lui lege (preluat din latină, din lex/legis), de credință creștină, de confesiune căruia îi aparține un individ sau o comunitate, dar și măsurile, excesive, exagerate, dar, la acea vreme (secolul al VI-lea), în bună măsură, justificate, atât față de evrei, cât și față de necreștini (păgâni).

Argumentul legislativ-juridic confirmă ceea ce, independent și/sau împreună, ne spun și argumentele arheologic, religios, lingvistic, folcloric: creștinarea, prin romanizare sau romanizarea prin creștinare a strămoșilor noștri traco-daci, în secolele IV-VI! Traco-romanul Constantin cel Mare i-a convins, mai întâi, pe marii preoți ai lui Zamolxe (undeva prin anii 313-318) să devină preoți creștini, iar, prin ei, s-a creștinat (aproape) tot poporul traco-dac, de pe ambele maluri ale Dunării. Două secole mai târziu, un alt traco-roman, Justinian a adunat într-un Codex toată învățătura dreptului greco-roman, preluată, și ea, de strămoșii noștri, sub numele de Legea strămoșească, obiceiul pământului sau, pentru străinii din jurul nostru – jus valachicus = Legea românească! Materialul de față trebuie adăugat la cel legat de fundamentele străvechi ale Educației în spațiul românesc! Morala creștină, bunul-simț, buna-credință și multe altele, își găsesc „izvorul” tocmai în aceste reglementări juridice!

Ca să… rămânem tot sub „zodia” lui „Unde dai și unde crapă!”, tot niște venetici (ocupanți) de la Răsărit, ne-au „pricopsit” (fără voia și acordul poporului român) acum mai bine de șapte decenii cu „republica populară”, după ce „l-au abdicat” (sub șantaj) pe Regele Mihai, fix în ziua în care se aniversau 25 de ani de la proclamarea URSS (30 decembrie 1992)! Și, deși aceeași „măreață Uniune Sovietică”, „decedată” acum 3 decenii (la 25 Decembrie 1991) a dispărut, există, încă, în România, o mulțime de „cozi de topor”, indivizi fără de lege (precum cei care suspendă magistrați doar fiindcă aplică legea!), care se uită, și azi, după „lucoarea de la Răsărit!”… Doamne, ferește!…

 

Despre Eroii Armatei Române Miercuri, dec. 29 2021 

Opinii and Turism , Paganel 10:33

La această adresă am găsit, ieri, căutând altceva, o listă de peste 2000 de pagini cu Eroi români, căzuți pe câmpurile de luptă, de la Războiul de Independență (1877-1878), până la finalul celei de-a doua conflagrații mondiale. Eroii – majoritatea, militari ai Armatei Române (ori, în anumite cazuri, voluntari români în armate aliate – franceză, italiană, etc.) – sunt dați cu nume, prenume, grad militar și locul unde se află înmormântați.

Am salvat fișierul și, atunci când voi avea oleacă de răgaz, voi grupa datele de acolo pe localități/regiuni și campanii militare. Deși fișierul nu indică, după locul înmormântării celor căzuți în luptă, despre ce campanie militară ar fi fost vorba, acestea se pot… reconstitui. Cei înmormântați, de pildă, la Grivița sau Bercovița (Bulgaria), au participat la Războiul de Independență, cei îngropați la Sofia, în aceeași țară, sunt dintre cei decedați de holeră, în campania militară din Al Doilea Război Balcanic (1913), cei în dreptul cărora scrie Turtucaia, Silistra, Predeal, Orșova, Mărăști, Mărășești, Oituz, Soveja… au căzut în Primul Război Mondial, campanie de care se „leagă” și luptele din 1919, fie din Basarabia și Transnistria (Ojeva, Tighina, Tiraspol), fie – cele din Ungaria. Am întâlnit și formulări vagi, ca Trentino-Alto Adige (Italia) sau Bulgaria, Turcia, care, în primul caz, se referă la militari (voluntari) români căzuți în nordul Italiei, iar în celelalte două – la prizonieri internați de Puterile Centrale balcanice în diverse lagăre, neprecizate, de pe teritoriul celor două țări. Dacă apar localități din Ucraina – ori chiar din Rusia și Kazahstan (unde sovieticii, probabil, au ținut o mulțime de prizonieri români, chiar mult după 1945!) – sau de la noi, precum Chișinău, Cernăuți, Botoșani, Podul Iloaiei, Iași, Oarba de Mureș, Carei… – este vorba de Al Doilea Război Mondial, la care se referă inclusiv decesele de la Budapesta, Viena, Zvolen, Brno sau Praga, ale unor militari români care au participat la eliberarea Ungariei, Slovaciei, Cehiei și Austriei de sub ocupația fascistă (octombrie 1944-mai 1945).

Cred că o „geografie” a Eroilor români este nu doar interesantă, ci chiar utilă și ar cinsti, oricât de modest, memoria celor căzuți pentru Țară!

 

Sunt japonezii înrudiți cu polinezienii? Marți, dec. 21 2021 

Cultură and Etnografie and Opinii and Turism , , , Paganel 9:37

Activitatea de inventariere a rezultatelor alegerilor legislative din Noua Zeelandă și Japonia a fost un bun prilej și pentru alte… conexiuni geografice decât cele politico-electorale. Ținând cont de asemănarea izbitoare a unor nume de prefecturi japoneze, respectiv de electorate neozeelandeze (cu nume date de localnicii maori), n-am putut să nu-mi pun o asemenea întrebare, așezată ca titlu, mai sus… Stau mărturie, de pildă, numele prefecturii Wakayama, respectiv al electoratelor Wakanui, Wakatipu… De asemenea, numele prefecturii japoneze Aomori seamănă extrem de mult cu al electoratului Aoraki, dar și cu al poporului maori, băștinaș în Noua Zeelandă…

Poate că, după vechea vorbă românească, apropierea dintre aceste nume doar „seamănă, dar nu răsare!”, putând intra la „derute” fonetice, conform cărora și numele americane/canadiene de tipul Athabaska, Nebraska sau Alaska „seamănă” cu cele românești Cogeasca, Popeasca, Odobasca sau Cojasca, forme de feminin de la cele cu sufixul (antroponimic) -escu!… Da, dar, dacă la popoarele polineziene, care nu-l pot pronunța pe l, redându-l ca r (deci, practicând rotacizarea lui l) – în forme ca Polinesia, redată ca Porinetia, sau Gilbert, devenit Kiribati, găsim o asemenea situație și în… japoneză! Numele „afacerii Lockhead”, în urma căreia, pentru că s-a lăsat mituit, și-a dat demisia, în 1976, un premier, căzând, astfel, un guvern liberal-democrat, este rostit, în japoneză, rokkīdo!… Mai mult, la o privire mai atentă, atât numele electoratelor neozeelandeze, păstrate cu numele maori (deci, nu cele anglofone, date de europeni), cât și cele ale prefecturilor japoneze nu au, nici unele, fonemul l!

Iar, dacă mai punem bază și pe cele scrise aici, unde se specifică faptul că japoneza ar putea fi înrudită cu limbile austroneziene, ce cuprind și idiomurile polineziene (inclusiv maori!), s-ar putea ca, după o altă veche vorbă românească, „să nu iasă fum fără foc!”… Dacă unele opinii afirmă posibilitatea ca vechii japonezi să fi venit dinspre sud-estul Chinei (inclusiv Taiwan) și/sau sudul Peninsulei Coreea, ținând cont de faptul că și pentru polinezieni (inclusiv maori) s-a avansat o origine dinspre Insulinda și/sau… Taiwan, lucrurile par „să se lege” și ceva elemente comune, moștenite de ambele ramuri, răspândite prin Insulele Pacificului, să se fi păstrat, până în zilele noastre!… De-altfel, atât tradițiile etnografice (tipul de case tradiționale, făcute din bambus), cât și practicarea culturii orezului, o plantă agricolă tropicală, „trădează” o origine sudică a strămoșilor japonezilor… Sunt suficiente indicii ca o asemenea ipoteză să devină credibilă și să fie luată în seamă, printr-un trunchi comun localizat în Taiwan! De acolo, polinezienii au plecat spre sud-est, iar strămoșii japonezilor – spre nord-est!

 

Pagina următoare »