Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș Duminică, sept. 15 2019 

Azi este prăznuit Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș. Este considerat patronul pompierilor și ocrotitorul Timișoarei (pe care a și salvat-o, în mare, parte, de la un incendiu) și al Banatului. Sfintele moaște, aflate, din 1656, la Mănăstirea Partoș, au fost mutate, în anul 1956, în Catedrala Mitropolitană din Timișoara.

Reclame

Despre forme vechi ale numelor creștine românești Duminică, sept. 15 2019 

Cel care a lămurit cel mai bine încadrarea diferitelor variante și derivate la un nume comun, numit nume-tulpină a fost N. A. Constantinescu (1963). Plecând de la această încadrare, forme ca Oană, Onea, Ionuț, Nuțu, Ionescu, Ivan, etc se încadrează în numele-tulpină Ioan, iar forme precum Ghiță, George, Gică, Ghițulică, Georgescu, Giurgiu și altelesunt incluse în numele-tulpină Gheorghie. Dar, numele românești cu caracter religios – numite nume calendaristice – au numeroase forme vechi, intrate în limba română din perioada în care traco-dacii, convinși de împăratul de origine traco-romană Constantin cel Mare, au decis să se romanizeze, prin creștinare, învățând, direct în latinește, Tatăl Nostru și/sau Crezul…

Numărul formelor moștenite din perioada secolelor IV-VI (cea în care atât Imperiul roman a mai avut latina ca limbă oficială, înlocuită cu greaca, în anul 580, dar și prezența la Dunăre a Imperiului a fost o realitate – până în anul 602, în care slavii au pătruns în Peninsula Balcanică) sunt foarte numeroase, fie și dacă ne luăm doar după cele consemnate de autorul citat, în Dicționar onomastic românesc.

Este vorba, mai întâi, de forme vechi ale numelui Cristofor: Chrestus, Cristus (forme atestate în antichitatea traco-daco-romană), Crestu, Crestina, Crestâna, Cristu, Cristul, Crist, Criste, Cristea, Cristescu, Cristel, Cristache, Cristiian, Cristian, Cristănel (nume purtat de un vlah/român din Galiția, atestat în 1476), Cristin, Cristina, Cristiu, Criștiu, Cristocea, Cristoman, la care se adaugă și toponime precum Cristești, Cristinești. Toate derivă de la apartenența neamului nostru la Legea lui Iisus Christos, religia creștină. În ierarhia numelor românești, patronimul Cristian se situa pe locul 21, în Evul Mediu (secolele XI-XV) și are poziția 17 – în zilele noastre.

Crăciun a lăsat și el mai multe forme: Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel Crăciuna, Crăciunaș, Crăciunu, Cârciun, unele dintre ele și cu reflectare toponimică: Crăciunești, Kracunov (în Macedonia de Nord), Karacunov (în Ucraina), Crăciuneni, Crăciunel, Crăciuna. Merită amintit faptul că, din secolul al IV-lea, Sărbătoarea Nașterii Domnului – 25 Decembrie – este menționată, în calendarul popular, cu forme precum Crăciun – la dacoromâni, sau Cârciun – la aromâni. În Evul Mediu, numele ocupa locul 63, iar astăzi se află pe poziția 47.

Patronimul Ioan are numeroase forme vechi: Ziane, Zana, Ziianu, Zeanu, Zan, Zana, Zană, Zance, Zanciu, Zancea, Zănco, Sânzian, Sânzianu, Sâmzian, Sânzioana, Sâmzeană, Simzian, Simzean, Simzeana, Simziana, Simdziana, Sănziene, Sâmziene, Sâmzuiene, Sânziene, Sânzenii, Sănză, Cosânzeana, iar, ca toponime – Sâmzinești, Osinziani. Mai amintim și numele sărbătorii Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul – Sânziene. Numele, extrem de frecvent, era primul în ierarhie în epoca medievală, iar azi este al doilea, după Popa.

De la numele Petru au derivat forme ca: Pietrea, Pietra, Pietro, Pietrul, Pietrana, Pietrimanul, Peatră, Chetrian, Chetroiu, Sâmpietru, Sempietru, Simpetriu, Simpetru, Simpietru, Simpătru, Sânpetru, Sănpătru, Sănchitru, Sum-Chetru, cu reflexe toponimice, de pildă, în formele Pietrilești, Pietrimanul. Amintim că și numele sărbătorii este, în varianta populară, Sâmpietru, Sum-Chetru (această formă – la românii balcanici). În Evul Mediu, numele se afla pe poziția a treia, iar în prezent ocupă locul 11.

De la numele Sfântului Apostol Andrei au rezultat formele Îndrea, Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrea, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul, Undrea. De la numele sfântului, luna care începe după 30 Noiembrie (Ziua Sfântului Andrei) – decembrie – poartă, de aproape 2000 de ani, un nume derivat de la acesta: Îndrea, Undrea (aromânii îi spun Andreu). Patronimul era al doisprezecelea în Evul Mediu și are locul 33 în zilele noastre.

Gheorghie are o mulțime de variante și derivate vechi: Giorzu, Giorzul, Giordzu, Gorza, Jordzeanul, Joarză, Zorza, Sors, Zorzi, Jurge, Zorge, Zorj, Zorzilă, Zuze, Zuza, Sângeorz, Sângeors, Sămgiorz, Sângiorgi (atestat și la aromâni), Sângeorgiu, Sânjorz, Somdžordz (notat la meglenoromâni), Sânzor, care se regăsesc și în plan toponimic: Giordzești, Sângeorzeni, Sângeordz, Sângeorz-Băi. Ținând cont de importanța sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, Purtătorul de Biruință (continuator al legendei cavalerului trac), rămas, din Evul Mediu, un sfânt militar (a fost și este protectorul Armatei), Ziua Sfântului Gheorghe se cheamă, la toți românii, Sângeorz, Sângiorgi. În ierarhia medievală, patronimul era pe locul 8, iar în prezent deține locul 4.

Patronimul Vasilie are atât forme vechi, derivate de la forma latină Basilius – Basu, Basa, Băsa, Basea, Băsăscul, Băsan, Băsanul, Băseanu, Basina, Băsica, Basâna, Basoc, Băsoc, Băsoi, Basilca, Basoba, Bascu, cât și de la cea de influență greacă, Vasilios – Vasiiu, Vasâi, Vasii, Vasi, Vasâe, Vasieș, Văsiia, Văsie, Vasiica, Vasăi, Văsiu, Văsiescu, Văsioiu, Văsâiu, Văsăiu, Văsiian, Văsâian, Văsăian, Sânvăsâi, Sânvăziiu, Sânvăzii. O parte a acestor forme se regăsește și în toponimie: Șiul, Băsăști, Băsești, Băseni, Basinți, Văsieni, Văsâești), iar sărbătoarea populară se numește, până azi, Sânvăsâi. Antroponimul deținea locul 45 în Evul Mediu, iar azi se află pe poziția 19.

Teodor are și el o mulțime de forme vechi: Toader, Toadăr, Toadir, Toadea, Toador, Doder, Toager, Toadru, Toadin, Toadina, Sântoader, Sân-Toadir, Sintoader, Sâmtoader, care au pătruns și în toponimie: Todirești, Toderești, Todireni, Toderița, Toager. Și numele sărbătorii a rămas, în popor, Sântoader. În epoca medievală, numele ocupa poziția a unsprezecea, iar azi se află pe locul 7.

La fel se întâmplă și cu Dimitrie: Medru, Medra, Medre, Medrea, Mădrin, Medrega, Sâmedru, Sămetru, Sămedru, Simiedriu, Sumedru (prezent la aromâni), Sumedrea, Simedru, Simedriu, Simedrea, Asimedria (la aromânii din Grecia), care are și derivate toponimice: Simidreni, Semendria (azi – Smederevo, în Serbia, probabil, de la un Sâmedru), Sâmedru (numele vechi al Romanului, atestat ca Târgul lui Sâmedru, în veacul al XIV-lea, apoi – Târgul lui Romașcu și abia după 1394 – Târgul Romanului). Având, ca și Sângeorzul, importanță în calendarul pastoral, nu doar Ziua Sfântului Dumitru (26 Octombrie), ci chiar toată luna respectivă, se numește, în calendarul popular al aromânilor Sumedru. Patronimul se afla, în Evul Mediu, pe locul 17, iar în prezent se găsește pe locul 5.

De la numele Sfântului Prooroc Ilie au rezultat formele Elie, Eliescu, Elișor, Iliat, Sinteliia, Sântilie (nume purtat și de un român din Serbia medievală), Sântiliie, Sântilia, Sântiliei, Sindile. Asemenea forme se regăsesc și în toponimie Sântilia (sat medieval în Vlahia Mică balcanică), Sâmptilia (nume purtat de o biserică la Suceava). Menționăm și faptul că, în calendarul popular, sărbătoarea din 20 Iulie se cheamă Sântilie. De la locul 30, în epoca medievală, patronimul a urcat pe poziția 22, în zilele noastre.

Nicolae a dat o multitudine de forme, care întăresc vechimea derivatelor de la (greco-)latinul Nicola(s), prin prezența rotacizării lui l, trecut în r: Necora, Necorescu, Necoriț, Necorița, Necoriciu, Necoar, Necoară, Necurea, Necurca, Nicoară, Nicoarea, Nicora, Nicorie, Nicoră, Nicore, Nicoreța, Nicoriță, Nicorescu, Nicorici, Nicăruș, Nicuruș (aceste două forme circulă la aromâni), Micor (atestat în Croația), Micora, Micurici, Coru, Corescu, Corici, Coricescu, Sânnicoară, Simnicoară, Simnicoră, Sâmnicoară, Sânicoară, Sâmnicon (ultima – în Banat). Asemenea forme se regăsesc și în toponimie: Nicorești (în Moldova), Nicoriță (numele unei biserici ieșene), Nicoreni (în Basarabia), Sânnicoară (în Ardeal). Ultima formă toponimică este și cea cu care este marcată sărbătoarea, în calendarul popular, la 6 Decembrie – Sânnicoară. Antroponimul era al doilea în Evul Mediu, iar azi se situează pe locul 14.

Numele Marin are și el numeroase forme: Marin, Mărin, Marinici, Marinescu, Marinete, Marinică, Marinicu, Marinicea, Marinicel, Marinciu, Mărinaș, Mărinel, Mărinoiu, Marincaș, Măriniciu, Mărânca, Sumarin, Sumarina, Samarina. La fel, unele dintre ele se constată și în plan toponimic: Marinești, Marineanca, Marinici, Samarina (acesta din urmă – sat aromânesc, în Munții Pindului), Sumarinești, Samarinești (localitate în Oltenia). În izvoarele medievale, numele se afla pe poziția 114, urcând, în zilele noastre pe locul 10.

Patronimul Anton este atestat rar în forme vechi – Întonie (consemnată în Ardeal)dar, tocmai pentru că apare o asemenea formă, l-am inclus aici. În Evul Mediu, patronimul se afla pe poziția 78, coborând, în zilele noastre pe locul 96.

Și încheiem această enumerare cu numele Sfintei Fecioare Maria – de la care derivă fie antroponime – Simtă Mărie, Sântămărie, Stămărie – fie nume de localități – Sântămăria-Orlea – fie, cel al sărbători(lor): Sântămărie, Stămărie (această ultimă formă – la aromâni). În epoca medievală, antroponimul se afla pe poziția 64, iar azi se situează pe locul 65.

Pare oarecum surprinzător faptul că nu avem asemenea atestări de la numele împăratului Constantin cel Mare, și nici de la cel al mamei sale, împărăteasa Elena. Pe de-o parte, însă, este posibil ca asemenea forme să fi rămas identice, asemănătoare, la români, cu cele ale vecinilor – slavi (bulgari, sârbi, macedoneni), greci, albanezi…, iar pe de alta, discreția cu care a acționat Constantin cel Mare (nu au rămas mărturii documentare ale întâlnirii sale cu marii preoți ai lui Zamolxe, pe care i-a convins să devină preoți creștini, undeva între anii 313 și 318) ar putea explica o asemenea absență… În orice caz, ambele nume, și mai ales cel al lui Constantin – cu variantele și derivatele sale -, compensează această lipsă prin situarea lor, continuă, din Evul Mediu, până azi, între numele cu frecvență ridicată (în Evul Mediu, Constantin era al 22-lea, iar Elena – pe locul 73, iar astăzi, Constantin e al treilea, după Popa, Ioan și înaintea lui Gheorghie, în vreme ce Elena nu se mai află în top 100).

De asemenea, se observă că, dintre numele feminine, doar cel al Maicii Domnului este prezent aici, fapt, de altfel, explicabil: cultul Maicii Domnului este bine răspândit la români, nu doar la cei (greco-)catolici, ci și, mai cu seamă, la cei de confesiune ortodoxă.

Se observă, din cele menționate, că, în funcție și de numărul mare de variante și derivate vechi (folosite continuu, de la finalul antichității), numele amintite se regăsesc, în general, între primele 50, în ierarhia medievală și/sau actuală (cu mici excepții – parțial, Crăciun, Marin, în Evul Mediu, Anton, Maria), dar toate se află, din epoca medievală spre zilele noastre, în „top 100” (inclusiv Constantin și, parțial, Elena). Mă rog, aici trebuie adus amendamentul că, în ambele perioade – și în cea medievală, și în cea actuală – inventarierea și însumarea tuturor variantelor acestor patronime, la numele tulpină este incompletă.

Pe lângă rotacism (l trecut în r), prezent în formele derivate de la Necoară/Nicoară, notăm și modificarea lui a nazalizat (an) latinesc în î (în/ân), prezentă în forme ca Îndrea, Întonie, dar și în cele în care san(ctus) latinesc a evoluat spre sân(tu) românesc: Sânziene, Sânjorz, Sâmpietru, Sânvăsâi, Sâ(n)medru, Sântilie, Sânnicoară, Sântămărie… Toate aceste modificări s-au petrecut, probabil, începând cu romanizarea prin creștinare a traco-dacilor și înainte ca strămoșii noștri să preia de la slavi actuala formă – sfânt(u)/sfânta. Probabil, după ce formele sanctus/sancta au circulat, o vreme, în variante traco-daco-romane – *săntu/*sănta (până prin secolele VIII-IX, probabil), ulterior, după creștinarea slavilor balcanici (veacul al IX-lea) și adoptarea lui î/â de la ei, de către români (prin asimilarea acelor slavi care conviețuiau cu strămoșii noștri), formele n(tu)/sânta au circulat, o vreme, în paralel cu cele preluate de la slavi (sau, mai degrabă, hibride) – sfânt(u)/sfânta, care, probabil din vremea impunerii slavonei ca limbă bisericească și a alfabetului chirilic (undeva, prin secolele XII-XIV), au devenit formele oficiale ale ierarhiei religioase românești până astăzi.

Notăm și atestarea – mai rară, e adevărat – a unora din formele amintite, la românii din afara spațiului românesc actual (unii dintre ei – dispăruți, în epocile medievală și/sau modernă): în Croația, Serbia, Bulgaria, Macedonia de Nord, Albania, Grecia, dar și în Ungaria, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Slovacia, Cehia…

În loc de concluzie, dacă formele vechi, rezultate de la aceste nume, sunt așa de numeroase, cât va dur(e)a până vor fi inventariate toate, măcar la nivelul spațiului românesc, dacă nu al spațiului carpato-balcanic, măcar pentru perioada actuală, dacă nu de la finalul antichității până azi? Am (o parte de) răspuns: acum o lună am început inventarierea variantelor și derivatelor de la Necora, Necoară, Nicora, Nicoară, etc, doar pentru perioada actuală și treaba nu este, încă, finalizată…

Și, la final, această modestă trecere în revistă a numelor creștine vechi, moștenite de români, se vrea și un răspuns tuturor acelora care se tot uită la „maica Rusie” ca la „mama” tuturor „pravoslavnicilor” creștini! Când s-au creștinat rușii, pe la sfârșitul secolului al X-lea (în 986!), poporul român avea deja câteva secole bune de când SE NĂSCUSE CREȘTIN! CREȘTINISMUL ROMÂNESC ÎȘI ARE RĂDĂCINILE DE LA ROMA (UNDE ÎMPĂRĂȚEA CONSTANTIN CEL MARE, ÎN 313, CÂND A OFICIALIZAT CREȘTINISMUL), EVENTUAL CONSTANTINOPOL (UNDE ACELAȘI ÎMPĂRAT TRACO-ROMAN A MUTAT CAPITALA IMPERIULUI, ÎN 330!), ÎN „HAINE LATINEȘTI”, NU DE LA MOSCOVA, ÎN „VEȘMINTE RUSEȘTI”!

Nume legate de Înălțarea Sfintei Cruci Sâmbătă, sept. 14 2019 

Azi este prăznuită Înălțarea Sfintei Cruci, cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt.

De la numele sărbătorii se leagă patronime precum Cruce – atestat în Moldova, Cruciță – în Apuseni, poate și Cruciatu – notat în Țara Loviștei. De asemenea, notăm localitățile cu numele Crucea, Siliștea Crucii și altele. Originarii din asemenea sate poartă nume precum Cruceanu, Crucianu – notate în Moldova și în Ardeal.

Tot astăzi este o zi importantă pentru municipiul Brăila, deoarece, la 2/14 septembrie 1829, s-a semnat Tratatul de la Adrianopol, prin care raialele otomane, de la nord de Dunăre – Turnu, Giurgiu și Brăila – au fost retrocedate Țării Românești. Toate cele trei orașe au cunoscut o dezvoltare remarcabilă sub administrația românească, dar cel mai mult a beneficiat Brăila, care a devenit unul dintre cele mai însemnate porturi dunărene.

Geografie istorică+Antroponomastică geografică Miercuri, aug. 28 2019 

Au apărut, zilele acestea, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, lucrările Geografie istorică și Antroponomastică geografică.

Geografie istorică este rodul a aproape 20 de ani de muncă, începând din toamna anului 1999, când, după intrarea la doctorat, s-a născut prima parte a cursului, legată de boierii din Țara Oltului. Mă rog, preocupările în domeniu erau mai vechi (începând chiar din anii 1993-1996, cu prilejul diferitelor documentări în zonă, legate de unele articole științifice sau de lucrarea de licență), dar trecerea la o viziune structurată, care să treacă la un nivel supra-regional (național și chiar internațional) s-a conturat în ultimele două decenii.

Cealaltă lucrare, Antroponomastică geografică a apărut ca urmare a preocupărilor din ultimii ani, legate de realizarea Tezaurului Antroponimic al Țării Oltului. Am extins, în timp, documentarea legată de semnificația geografică a numelor de persoană, la nivel național și chiar internațional. Lucrarea e doar un „semnal”, deocamdată, urmând a fi extinsă, amplificată și adaptată, cum, dealtfel, va fi și celălalt curs, antemenționat.

Ambele cărți sunt un modest omagiu adus eforturilor făcute de cei care, de-a lungul multor ani, au făcut posibilă Unirea din 1859, Independența din 1877 și Unirea din 1918. Lucrările sunt dedicate Centenarului și nu e nici o greșeală că n-au apărut anul trecut: Centenarul, din punctul meu de vedere, a început în 27 August 2016 (atunci s-a împlinit un secol de la intrarea României în Războiul pentru Întregire, când primele trupe ale Armatei Române au intrat în Ardeal și Bucovina) și se va încheia la 28 Octombrie 2020 (când se va împlini un veac de la semnarea de către Regatul Unit, Franța, Italia, Japonia și România a Tratatului care a recunoscut Unirea Basarabiei cu Țara).

De asemenea, ambele – dar, mai ales Geografie istorică – se constituie într-un răspuns dat domnului Filip (localnic din Vidin), care, cu prilejul aplicației geografice a Congresului SGR din iunie 2015 a remarcat, cu obidă: „Să vă fie rușine, românilor din România, că în cărțile voastre nu scrie nimic despre noi, românii din dreapta Dunării!” Acum, am conștiința împăcată: este cineva care a scris (și) despre ei și nu într-o carte, ci în două! Mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor acelora care au făcut posibilă apariția lor și sper ca aceste cărți să ajungă și la românii de la sud de Dunăre!

Despre câteva toponime din regiunea Dunării de Jos Miercuri, aug. 21 2019 

Continuăm „periplul” toponimic de acum câteva zile, cu câteva cuvinte despre mai multe nume din aria sudică a Basarabiei (Bugeac) și din Dobrogea (inclusiv Cadrilaterul).

Dacă spre litoral toponimele autohtone vechi – traco-dace și traco-daco-romane – sunt mai rare, înspre Dunăre ele apar mai des. Menționăm aici numele Carsium, Durostorum, Altinum, care au evoluat spre toponimele Hârșova, Dârstor (azi, Silistra), Oltina. Probabil, tot un nume vechi e și cel al Tighinei, dacă el va fi evoluat dintr-un vechi grecesc Antigonae.

Influența slavă se observă în nume precum Cernavoda, Rasova, Somova, Lipnița și altele. Primul nume slav are și un echivalent turc – Carasu, nume purtat de un mic curs de apă pe care a fost construit o parte din traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră (ambele având semnificația de „apa neagră”). Probabil, între numele slav și cel turcesc, a existat și o formă medievală românească.

Stăpânirea otomană de mai mult de patru secole, ca și influența tătară în Bugeac, explică numărul mare de toponime turco-tătare: Bugaz, Tuzla, Tatarbunar, Erdec-Burnu, Bașpunar, Murighiol, Babadag, Beștepe, Siutghiol, Techirghiol, Tatlageac, Suiugiuc, Alfatar, Accadânlar și multe altele. Tot de origine turcă pare a fi și numele Dobrogei, derivat dintr-un Dobrodji-ili = „țara/ținutul lui Dobrotici/Dobrici„, cel mai de seamă conducător al regiunii. Numele Bugeacului, despre care am mai vorbit, este de origine cumană.

Totuși, prezența românească este o realitate veche, chiar și spre litoral, așa cum o dovedesc nume ca Nerușai (deformare a unui Norocei), Halilești, Sărata, Babele, Reni – din Bugeac, Crișan, Lacul Roșu – din Delta Dunării, Niculițel, Măcin, Dăeni – din nordul Dobrogei, Năvodari, Mamaia – din partea centrală a regiunii, Vlahlar, Vlahchioi – din sudul Dobrogei, astăzi, la Bulgaria. De fapt, tot acolo, în zona stațiunii Albena, există o rezervație naturală, numită Baltata, în cuprinsul numelui căreia doar sufixul -ta e bulgăresc.

Ca o paranteză, că tot am pomenit de renumita stațiune, aceasta a apărut pe locul-zis La Mamaia, lângă care se afla și locul numit La Tataia (ambele apăreau pe harta topografică antebelică). Dacă primul nume amintit a rezistat, La Tataia a dispărut, de mai bine de un secol… Numele Năvodari are, pe de altă parte, legătură cu pescuitul.

Încheiem cu câteva cuvinte despre numele Mării Negre. Grecii au numit-o, inițial, Pontus Axeinos – „mare inospitalieră”, dar, temându-se de reacția „Zeului Mării”, Poseidon, au rebotezat-o „Pontus Euxinos„, nume păstrat și de romani, și de bizantini. Instaurarea dominației otomane, în veacul al XV-lea, a dus la consacrarea numelui actual. Din Kara-Deniz, prin traducere au rezultat „Marea Neagră” – în română, „Cerno(e) More” – în rusă, ucraineană și bulgară. Numele n-are legătură cu nuanțele mai întunecate ale apei, ci cu poziția nordică, prin raport cu Asia Mică, nucleul Imperiului otoman, dar și al Turciei de azi. „Kara” = nord, „Ak” = sud: astfel, numele Mediteranei, situată la sud de Turcia, este Ak-Deniz = „Marea Albă”.

Românii au utilizat alt nume, atunci când au dat unul. Astfel, Mircea cel Bătrân (1388), se intitula „singur stăpânitor… până la Marea cea Mare„, iar Roman Vodă Mușat (1394) – „mare voievod și domn… de la munte până la Mare„. Sintagma muntenească – Marea cea Mare – lasă să se înțeleagă că românii aveau contact cu mai multe mări – istroromânii/morlacii, cu Marea Adriatică, aromânii, cu mările Ionică și Egee, iar meglenoromânii, ca și dacoromânii munteni și moldoveni, cu Marea Neagră – considerată cea mai întinsă dintre mările cunoscute în Evul Mediu de români.

Dealtfel, românii au și navigat în epoca medievală pe Marea cea Mare, în veacurile XIV-XV fiind frecvent amintite corăbiile muntenești și, mai ales, pânzarele moldovenești. Tradiția de navigatori a fost reluată în epoca modernă, fapt ilustrat fie prin cărți/filme – de pildă, „Toate pânzele sus!” – fie prin relatările lui Iuliu Popper, membru al SRRG, care a ajuns până în Țara de Foc. Acesta a trimis cu regularitate scrisori către SRRG (se pare că Radu Tudoran s-a inspirat, în cartea amintită, din relatările lui Popper). Pe urmele lui Iuliu Popper a fost, cu mai bine de un secol mai târziu, geograful ieșean Gheorghe Romanescu, originar din satul Malcoci, de lângă Tulcea…

Dezvoltarea activităților turistice pe Litoralul românesc al Mării Negre (II) Marți, aug. 20 2019 

După o primă fază de recul, cauzată de dezinteresul autorităților comuniste, din anii ’60 ai perioadei postbelice, s-a reluat procesul de dezvoltare a acestor activități. Cum în acele vremuri se știa că „partidul e în tot și-n toate”, regimul a modificat inclusiv împărțirea administrativă în acest scop: a fost înființat orașul „republican” Constanța, cu același statut cu al Capitalei. Noua unitate administrativă, existentă în anii 1960-1968, cuprindea toate localitățile dintre Năvodari și Mangalia și avea în mâini toate fondurile necesare extinderii stațiunilor existente și creării altora noi: Năvodari (tabără de copii), Costinești (tabără studențească), Venus, Neptun, Saturn, etc. Amenajările realizate au atras un număr mare de turiști, atât din țară, cât și de peste hotare, fie din țările foste „socialiste”, fie din state occidentale. Faptul că multe amenajări erau de dată recentă, la acea vreme, și că, pe litoralul românesc erau mulți turiști străini poate fi remarcat în filmul „Nea Mărin miliardar”, realizat în 1972 (se observă că toată vegetația forestieră din stațiuni era recent plantată).

După căderea regimului comunist, investițiile au continuat: au apărut un aqua parc și o telegondolă la Mamaia, s-au transformat în stațiuni localitățile Vama Veche și 2 Mai (devenite chiar prea aglomerate), se dezvoltă ca noi stațiuni Corbul, Tuzla, dar și Sfântul Gheorghe și Sulina, în Deltă, deși în alte cazuri asistăm la o degradare a situației (a se vedea, de pildă, starea avansată de degradare a Cazinoului din Constanța). S-a finalizat, greu, autostrada București – Constanța, începută de comuniști (A2) și un mic sector din A4, spre Tulcea.

Nemulțumiți de condițiile de pe actualul Litoral românesc, mulți turiști români (și nu numai) s-au reorientat spre sectorul de litoral bulgăresc ce a aparținut României în perioada interbelică, mergând la Albena, dar și la Crapeț (stațiune nouă, situată aproape de graniță), ori la Capul Caliacra sau la Balcic. Aici, după ce, în perioada comunistă, autoritățile au permis doar vizitarea grădinilor – redenumite „parc dendrologic”, după 1990 au restaurat „Cuibul Liniștit”, care a devenit cel mai vizitat obiectiv turistic de către români de pe litoralul bulgăresc (peste 1 milion de turiști români anual).

Dezvoltarea activităților turistice pe Litoralul românesc al Mării Negre (I) Luni, aug. 19 2019 

Primele amenajări turistice pe Litoral au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, la puțin timp după intrarea Dobrogei în componența statului român. Cele mai multe asemenea stabilimente au apărut la Mamaia, dar se evidențiau și cele de la Carmen Sylva (azi, Eforie), Techirghiol sau Mangalia.

În perioada interbelică, pe lângă continuarea dezvoltării stațiunilor dobrogene amintite, s-au făcut investiții pe sectorul basarabean al litoralului, unde Bugazul a ajuns să rivalizeze cu Mamaia, mai ales după construirea căii ferate ce o lega de Basarabeasca. Faptul că era o stațiune plină de viață și cu legături feroviare îndepărtate, chiar din Ardeal (de la Cluj), este confirmat de romanul „Un port la Răsărit”, de Radu Tudoran.

Respectiva cale ferată a fost demontată de sovietici, iar vechea stațiune a dispărut. Ulterior, până azi, basarabenii merg la Marea Neagră, fie la Odesa, sau în Crimeea ucraineană, fie pe litoralul românesc (ce a mai rămas din el), ori pe cel bulgăresc.

Tot din perioada interbelică datează și primul camping de pe litoralul românesc, ridicat în anii ’30, în zona actualei stațiuni Albena, după ce un grup de turiști americani s-a plâns că nu are unde să campeze. Tot în Cadrilaterul românesc s-a dezvoltat și Balcicul, în bună măsură, ca urmare a ridicării aici a domeniului regal „Cuibul Liniștit” al Reginei Maria. Numeroși artiști (pictori, scriitori) au ales Balcicul ca „sursă de inspirație”. Mărturie a intensei activități culturale interbelice stă apariția revistei „Coasta de Argint”. Aici s-a desfășurat și o parte din activitățile ultimului Congres interbelic al SRRG, în 1939, așa cum atestă Buletinul SRRG, apărut în prima parte a anului 1940.

(va continua)

Despre câteva toponime vechi de pe Litoralul românesc al Mării Negre Duminică, aug. 18 2019 

Vom începe cu câteva nume moștenite din Antichitate, care au dăinuit, în forme mai mult sau mai puțin modificate. Astfel, dintre toponimele create de coloniștii greci, se evidențiază Tomis și Callatis. Ultimul nume a trecut prin formele Pancallatis, Pangalia, ajungând la noi în forma Mangalia. Vechiul Tomis a fost redenumit, în secolul al IV-lea, Tomis Constantiana, devenind apoi Constantia și, în final, Constanța.

Mai amintim și numele Caliacra, din Cadrilater, care este de origine greacă. În schimb, oiconimul Cavarna este unul vechi românesc, fiind evoluat dintr-o formă stră-românească – Cărbuna – influențată de fonetismul greco-bizantin, ce a dus la forma Cărvuna, modificată, ulterior, în Cavarna, prin apropiere (fonetică și geografică) de Varna.

Probabil, tot un nume vechi este și cel al orașului Vâlcov, situat aproape de gura de vărsare a brațului Chilia în mare. Se pare că toponimul a evoluat din anticul grecesc Lycostoma = brațul/gura Lupului și a ajuns la actuala formă slavă, printr-un intermediar daco-roman/românesc.

De fapt, chiar și numele Chilia este antic, tot grecesc, fiind derivat din numele Aquilea. Și, fiindcă a venit vorba de brațul Chilia, una dintre ramificațiile Dunării, să precizăm că acest nume, ca și cel al Nistrului și chiar cel al Niprului, sunt de origine traco-dacă, evoluând din formele Donaris, Danastris și Danapris.

Dezvoltarea activităților turistice în sectorul montan al Văii Prahovei Vineri, aug. 16 2019 

După decizia lui Carol I de edificare a Castelului Peleș, în raza nou-botezatei localități Sinaia, prințul Știrbey a construit prima vilă aici, în 1875. Aceasta găzduiește, azi, Muzeul Orașului Sinaia.

În anii următori, ținând cont și de trasarea șoselei moderne și a căii ferate între Ploiești și Brașov, localitatea s-a dezvoltat rapid, astfel încât, în 1925, conform „Anuarului SOCEC al României Mari”, existau deja peste 40 de vile turistice.

Chiar dacă nu la același nivel, s-au dezvoltat, ca stațiuni turistice, și orașele Predeal, Azuga și Bușteni. În anul 1928, a fost inaugurată Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman, prevăzută cu iluminat electric. Printre cei care au avut reședințe în zonă se numără Cezar Petrescu și I. Gh. Duca – la Sinaia, sau George Enescu – la Bușteni.

Tot în perioada interbelică au început să se construiască primele cabane în Bucegi și a apărut o organizație specializată în drumeții montane, după modelul societăților înființate de sași în Carpații Transilvani, înaintea primei conflagrații mondiale. În 1938, tot traseul DN 1, București – Borș, care trece pe Valea Prahovei, era asfaltat.

Mai adăugăm dublarea și electrificarea căii ferate și dezvoltarea, în perioada postbelică, a instalațiilor de transport pe cablu – telecabină, la Sinaia și Bușteni, telescaun, la Predeal și Sinaia, telegondolă, la Sinaia, toate – cu scopul de a sprijini activitățile turistice în Munții Bucegi. Recent, s-a inaugurat șoseaua Transbucegi, care leagă Sinaia de Cabana Babele.

Despre câteva toponime din bazinul Prahovei Joi, aug. 15 2019 

Primul dintre aceste nume este chiar cel al râului Prahova. Toponimul se referă fie la rupturile de pantă (praguri, ca în cazul numelui Praga, scris și pronunțat, în cehă, Praha), fie, mai degrabă, la aspectul „prăfos” al picăturilor de apă, asemănătoare cu praful în bătaia soarelui, din zonele acelorași rupturi de pantă.

Tot legat de aspectul accidentat al reliefului, care impune atât o viteză mare a apei, cât și căderi de apă învolburate, sunt de amintit toponimele Clăbucet – ce evidențiază curgerea apei „cu clăbuci” și Urlătoarea, numele bine-cunoscutei cascade, unde apa care cade zgomotos pare că „urlă”. Și, dacă tot am amintit câteva particularități ale reliefului, să spunem câte ceva și despre Predeal. Numele derivă de la un apelativ, cu sensul de „înșeuare”, prezent și în alte areale de contact slavo-romanic, așa cum este zona frontierei sloveno-italiene. Acolo, în Alpii Iulieni, este consemnată o trecătoare, numită Predel – în slovenă și Predil – în italiană.

Prezența vegetației inițiale, fie de pădure, fie ierboase este atestată atât indirect – Poiana Țapului, Bușteni (toponime care relevă activitățile de înlăturare a vegetației forestiere), cât și direct, așa cum este cazul numelui Bucegilor. Toponimul se referă la prezența vegetației ierboase alpine, termenul de la care provine fiind preluat de păstori din regiunile stepice, de la cumani. Toponimul se include în grupul care cuprinde și numele Bugeac, Bucecea, Buceaci/Buceci, Buceag, Buceciul, întâlnite din vestul Ucrainei, nordul Moldovei, sudul Basarabiei, Dobrogea, până în Carpații Meridionali (Munții Lotrului). Activitățile pastorale sunt atestate în zonă, prin numele orașului Comarnic.

Trecând la numele legate de umanizarea zonei, primul care merită amintit este Sinaia. Toponimul a apărut la sfârșitul secolului al XVII-lea, prin construirea Mănăstirii Sinaia, care și-a luat numele de la Muntele Sinai. Lăcașul de cult are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Aproape două veacuri mai târziu, Principele Carol I, viitorul Rege al României, a decis, în 1875, ridicarea Castelului Peleș, ca reședință regală. Tot suveranul este cel care a hotărât schimbarea numelui așezării, din Podul Neagului, în Sinaia.

Ar mai fi multe de spus, însă vom încheia acest periplu onomastic cu câteva cuvinte despre numele Munților Baiului, ce flanchează Valea Prahovei la est. Numele pornește de la patronimul Baiu(l). Acesta circulă și în prezent ca antroponim, fiind atestat la Brașov, prin forma derivată, Baiulescu.

Pagina următoare »