Formațiunile de tip „front” în România Duminică, ian. 31 2021

Începuturile acestor formațiuni datează din perioada interbelică. La intervale scurte între ele, au apărut, în 1933, unul la stânga spectrului politic românesc – Frontul Plugarilor, condus de dr. Petru Groza – și altul, la dreapta – Frontul Românesc, având ca lider pe Alexandru Vaida-Voevod. Oarecum ca o ironie a sorții, ambii erau ardeleni – Groza, hunedorean, Vaida-Voevod, din județul Someș – participaseră la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, dar, după Unire, urmaseră căi diferite: Groza a părăsit repede Partidul Național Român, spre a fi ministru într-un guvern al generalului Alexandru Averescu (Partidul Poporului), iar Vaida-Voevod, după ce a fost de câteva ori premier, fie din partea PNR, fie a PNȚ (după fuziunea cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat), a părăsit gruparea, nemulțumit de orientarea prea de „stânga” a acesteia…

Frontul Românesc avea să fie, din 1938, una din formațiunile pe „temelia” cărora s-a „clădit”, de către Carol al II-lea, „partidul unic regal” – Frontul Renașterii Naționale, al cărui lider a devenit, la începutul anului 1940, chiar Alexandru Vaida-Voevod… După abdicarea lui Carol al II-lea, Vaida-Voevod s-a retras, la Sibiu, unde a și murit, după război, în arest la domiciliu…

Petru Groza și Frontul Plugarilor s-au ridicat exact după a doua conflagrație mondială, când liderul formațiunii menționate a devenit premier, în martie 1945, al unui executiv dominat de comuniști și „teleghidat” de sovietici… Frontul Plugarilor s-a „integrat” într-o grupare mai mare, dominată tot de comuniști, numită… Frontul Național Democrat, care a câștigat „alegerile” falsificate din noiembrie 1946… Din 1948, formațiunea s-a redenumit, succesiv, Frontul Democrației Populare (deh, România devenise „republică populară”), Frontul Unității Socialiste și, în final, Frontul Democrației și Unității Socialiste, câștigând toate „alegerile” din perioada totalitară comunistă…

În Decembrie 1989, comunistul Nicolae Ceaușescu, care controla FDUS, a fost dat jos de la putere, fiind înlocuit de un alt „front”, condus tot de un comunist, Ion Iliescu: Frontul Salvării Naționale, așa-zisa „emanație” a „revoluției” (ce să-i faci, „gura păcătosului, adevăr grăiește!…). Vechii „tovarăși” de drum s-au certat și, în 1992, aripa mai retrogradă a format Frontul Democrat al Salvării Naționale… Din 1996, ambele „aripi” au devenit „partide”: FSN s-a redenumit Partidul Democrat, devenit, ulterior (2007), Partidul Democrat-Liberal, din care, o facțiune a fuzionat, în 2014 cu Partidul Național Liberal, iar cealaltă a devenit Partidul Mișcarea Populară… FDSN a devenit, în 1996, Partidul Democrației Sociale din România, iar din 2001, după fuziunea cu Partidul Social-Democrat Român, s-a „rebotezat” Partidul Social-Democrat, avându-l, ca „președinte de onoare”, pe „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu”!…

O ultimă remarcă: atât FRN condus de Carol al II-lea, cât și FDP/FUS/FDUS, ca „umbrele” ale comuniștilor postbelici, au câștigat TOATE alegerile (parlamentare și locale), luând 100% din mandate! FRN a obținut „victoria” la alegerile locale din 1938 și la cele parlamentare din 1938, iar FDP/FUS/FDUS a câștigat, tot unanimitatea mandatelor din 1950 până în 1987… Să mai spună cineva că vorba aceea „extremele se atrag” nu e adevărată… Mai ales că, după cum scrie aici, unul dintre membrii FRN, Mircea Lepădătescu, a devenit, în perioada comunistă, „cadru de nădejde” al Securității comuniste, iar altul – Eduard Mirto – a fost ales, în 1946, în Parlament, de partea comuniștilor…

Leave a Response »

 

Asupra alegerilor locale interbelice Sâmbătă, ian. 30 2021

Am trecut, de câteva zile, la completarea datelor referitoare la alegerile locale interbelice. Dacă primele două scrutine – din 1926 și 1930 – s-au desfășurat în același timp, în toată țara, primul având atât consultarea județeană, cât și cea comunală, în același interval de timp, iar desemnarea consilierilor de ținuturi s-a desfășurat, de asemenea, simultan, în toată țara, în august 1938, alegerile din 1936 s-au caracterizat prin faptul că s-au „întins” pe mai bine de un an, atât la nivel comunal, cât și la nivel județean, până în a doua parte a anului 1937. Pe lângă desfășurarea ambelor tipuri de scrutine în zile diferite, chiar același tip de consultare electorală nu s-a desfășurat în același timp în același județ! De pildă, la o dată erau aleși o parte dintre consilierii județeni, după care, ulterior, într-o altă zi, erau programate „alegeri județene complimentare” (=„complementare”) în care același electorat alegea și ceilalți consilieri județeni. La fel s-au derulat lucrurile și la nivel comunal: în același județ, într-o zi erau aleși consilierii în 5, 10, 20 de comune, în altă zi – consilierii locali din alte câteva (zeci) de alte comune și la o altă dată – consilierii din restul de comune!… Cred că acest „sistem” de desfășurare a unor alegeri este unic, cel puțin la nivel românesc, dacă nu cumva – chiar la nivel internațional…

De notat că, în intervalul în care s-a desfășurat acest pre(a)lungit scrutin, la guvernare se afla PNL, condus de șeful de partid și premierul Guță Tătărăscu, un adevărat „contorsionist” cu o „coloană (ne)vertebrală” de „cauciuc”, o adevărată „giruetă” din punctul de vedere al simpatiilor politice. După experiența de șef/premier al/la PNL, a trecut în „partidul unic” regal, FRN, fiind, din nou, premier, fidel lui Carol al II-lea, în nefastul an 1940… După a doua conflagrație mondială, încheierea Tratatului de Pace de la Paris (1947), îl găsește, ca ministru de externe, în guvernul Petru Groza, controlat de comuniști, calitate în care a semnat acest act, pentru România… Orice comparație cu situația actuală este (ne)întâmplătoare…

Leave a Response »

 

Intervalele preferate de desfășurare a alegerilor locale românești Vineri, ian. 29 2021

În continuarea (și, oarecum, în completarea) textului de ieri, azi ne vom referi la datele/intervalele mai frecvent întâlnite la care s-au desfășurat scrutinele locale, în peste 160 de ani, de la prima consultare, desfășurată în anul 1864, în vremea domniei lui Cuza.

Pentru perioada antebelică sunt greu de decelat asemenea intervale, deoarece aproape jumătate dintre consultările electorale s-au întins pe mai multe săptămâni și luni… Am fi putut începe chiar cu intervalul domniilor regulamentare, din 1831-32, până după Unirea din 1859, când alegerile – doar pentru sfaturile orășenești – s-au desfășurat anual în Țara Românească (primele – în noiembrie 1831) și din 3 în 3 ani în Moldova (începând cu ianuarie 1832). Din informațiile pe care le avem, se pare că scrutinele s-au desfășurat cu regularitate, până în 1863 – în Țara Românească și până în 1862 – în Moldova. Totuși, în intervalul 1864-1914, unele luni, dacă nu date, au fost mai frecvente, pentru alegerile desfășurate pe intervale mai scurte de timp… Astfel, alegerile județene programate în luna mai sunt în număr de 7, în vreme ce luna mai frecvent folosită pentru programarea scrutinelor comunale a fost noiembrie (de 5 ori).

Perioada interbelică are doar 4 asemenea consultări (dacă includem și scrutinul cu partid unic din 1938). Deși sunt puține la număr, în primele două cazuri – 1926 și 1930 – intervalul preferat pentru desfășurarea atât a alegerilor comunale, cât și a celor județene a fost februarie și/sau martie.

Perioada comunistă a avut, într-un interval de circa patru decenii, mai multe consultări, fie la nivel comunal (orășenesc/municipal…), fie la nivel regional și/sau județean. Au fost, astfel 15 consultări electorale comunale (și raionale, până în 1967) și 11 regionale/județene. Acestea din urmă, după ce primele două asemenea consultări au fost fixate în decembrie (1950 și 1953), următoarele 9 s-au desfășurat, fără excepție, în luna martie… De fapt, atunci când s-au suprapus cu cele regionale/județene, scrutinele comunale au avut loc tot în martie – de 10 ori (toate datele pentru alegerile regionale/județene, plus scrutinul din 1967, ultimul desfășurat și la nivel de raioane) și, în perioada ceaușistă (după 1975, până în 1987), reînnoirea mandatelor aleșilor locali la jumătatea mandatelor aleșilor județeni s-a fixat în noiembrie (de alte 3 ori). Alegerea lunii martie se leagă, credem noi (și) de data de la care – cu largul „concurs” al pumnului în masa Regelui Mihai dat de tovarășul vîșinski – comuniștii au venit la putere (6 martie 1945)…

După 1989, în perioada postcomunistă, noul regim democratic și-a „creat” o altă „tradiție”: după ce, primul scrutin la nivel local (comunal și județean, concomitent) s-a desfășurat în februarie 1992 (aducând aminte, cumva, de începutul perioadei interbelice), a urmat o serie lungă (6 consultări electorale), până în 2016, de alegeri programate în iunie. Această serie a fost întreruptă anul trecut, când, ca urmare a pandemiei de covid 19, ultimul scrutin local s-a desfășurat în septembrie. Interesant este că, după proclamarea Independenței (1991), Republica Moldova a urmat un „traseu” asemănător: după un prim scrutin local (1995) programat în aprilie, a urmat o serie continuă (5 scrutine, până în 2015), de alegeri locale programate în mai (oarecum asemănător cu situația României antebelice!), cu excepția ultimei consultări de acest tip (2019), desfășurate tot toamna, ca ultima consultare de acest tip din România, dar în octombrie.

Concluzionând, în perioada 1864-2020, s-au desfășurat 44 de scrutine județene în România (regionale, în intervalul 1950-65) și 45 de consultări electorale comunale (și raionale, în anii 1950-67). Diferența în plus, la nivelul alegerilor comunale este dată de scrutinul din 1967, când au fost alese doar autoritățile comunale (orășenești) și raionale. Un număr de 14 scrutine comunale s-au desfășurat în martie (cele mai multe, în perioada comunistă – 10 – dar și câte două în perioadele antebelică și interbelică), urmată de luna noiembrie – 8 (dintre care 5 – în perioada antebelică și 3 – în cea comunistă) și de iunie – 6 (toate după 1989). În ceea ce privește alegerile județene, în martie au avut loc 9 (toate în perioada comunistă), în iunie – 8 (două consultări antebelice și 6 – după 1989), în mai – 7 (toate – până în 1914), iar în februarie – 4 (una – în perioada antebelică, două – în cea interbelică și una – după 1989). Dacă adăugăm și consultările electorale din R. Moldova, luna mai acumulează 12 scrutine locale. Se evidențiază, pentru perioade diferite, intervalele februarie-martie, mai-iunie, plus luna noiembrie, care însumează câte 28 dintre scrutine, atât la nivel județean (regional), cât și la nivel comunal.

Leave a Response »

 

Introducerea în calculator a datelor electorale referitoare la alegerile locale antebelice Joi, ian. 28 2021

După „lupte seculare”, care au durat câteva săptămâni, am încheiat, azi, introducerea în calculator a datelor referitoare la scrutinele locale antebelice… Propoziția anterioară este doar parțial corectă – e adevărat, în mare parte! – deoarece, efortul de colectare a datelor – pe două „fronturi” (la BCU și pe site-ul Bibliotecii Naționale a României) – a fost declanșat din vara trecută (în iulie), urmând altor campanii, mai vechi, începute prin 2003… De asemenea, cu tot efortul, datele găsite și introduse în calculator acoperă doar câte 13 din cele 18 scrutine locale antebelice, fie ele comunale (doar pentru „comunele urbane” = orașe), sau județene.

Deci, de fapt, am „acoperit” 26 de scrutine locale, din 36, deoarece, dacă, în perioada interbelică și chiar în cea comunistă, s-a mai întâmplat ca alegerile comunale să se desfășoare concomitent cu cele județene (sau regionale, în intervalul 1950-1965), iar, după 1989, scrutinele locale postdecembriste includ, întotdeauna, concomitent, atât alegerea autorităților comunale (municipale, orășenești), cât și a celor județene, înainte de 1918, alegerile comunale și cele județene s-au desfășurat, întotdeauna, separat, în tot intervalul de 50 de ani în care au existat asemenea consultări (1864-1914). Ba, mai mult, așa cum se va vedea din enumerarea de mai jos, unele scrutine s-au „întins” pe săptămâni și luni de zile…

Astfel, la alegerile comunale, a fost vorba despre scrutinele din iulie-august 1864, noiembrie 1868-ianuarie 1869, februarie 1870-februarie 1871, iunie-iulie 1874, iulie-august 1876, iulie-decembrie 1878, noiembrie 1880, noiembrie 1884, aprilie 1888-ianuarie 1889, noiembrie 1890, septembrie 1894, martie 1895-februarie 1896, iunie-august 1899, martie-noiembrie 1901, ianuarie 1905-ianuarie 1906, aprilie 1907-ianuarie 1908, ianuarie-noiembrie 1911 și martie-mai 1914. Precizăm că, în 1878, până în vară, au avut loc alegeri inclusiv în sudul Basarabiei, cedat Rusiei în toamna aceluiași an, iar în decembrie s-au prezentat la urne alegătorii dobrogeni, după ce ținutul dintre Dunăre și Mare a intrat în componența României în noiembrie.

Scrutinele județene s-au desfășurat în octombrie 1864, mai 1866, aprilie-mai 1870, mai 1874, iulie 1876, ianuarie-decembrie 1878, iunie-decembrie 1880, mai 1883, octombrie 1884, mai 1888-februarie 1889, mai 1891, mai 1895, mai 1899-ianuarie 1900, mai 1903, ianuarie-octombrie 1905, iunie 1907-ianuarie 1908, ianuarie-octombrie 1911 și februarie 1914-ianuarie 1915. Iarăși, în 1878, s-au desfășurat alegeri și pentru consiliile județene basarabene (înainte de septembrie), iar cele din Dobrogea au fost alese în decembrie 1878. Intrat în componența României în iulie 1913, Cadrilaterul nu a votat deloc la scrutinele locale înainte de 1918. Erau preconizate alegeri în 1914, dar, izbucnirea, în iulie, a Primului Război Mondial și decesul Regelui Carol I (octombrie 1914) a dus, inițial, la amânarea, apoi, la anularea oricăror alegeri în sudul Dobrogei. Administrația locală a fost reprezentată, în județele Durostor și Caliacra de comisii interimare, desemnate pe baza Legii pentru organizarea Dobrogei Noi, din aprilie 1914.

„Practica” de a „lungi” alegerile locale pe parcursul mai multor luni apare destul de frecvent – în 1868-69, 1870-71, 1888-89, 1895-96, 1901, 1905-06, 1907-08 și 1911 în cazul alegerilor comunale și în 1878, 1880, 1888-89, 1899-1900, 1905, 1907-08, 1911, 1914-15 – în cazul celor județene, deci, câte 8 consultări de fiecare tip… Nu se poate spune că a fost un „obicei” liberal sau conservator, deoarece ambele partide mari și-au „împărțit” aproape egal asemenea scrutine (liberalii organizându-le pe cele comunale din 1868-69, 1870-71, 1895-96, 1901, 1907-08 și pe cele județene din 1878, 1880, 1907-08 și 1914-15, restul fiind „opera” conservatorilor). Oricum, remarcăm că desfășurarea scrutinului local interbelic din 1936-37 pe circa un an și jumătate (din primăvara lui 1936, până în octombrie anul următor), de către liberalii conduși de Guță Tătărăscu are numeroase asemenea „antecedente” antebelice…

După numărul de scrutine locale, perioada antebelică este pe primul loc, cu câte 18 consultări la nivel județean și alte 18 – la nivel comunal. Se apropie de aceste valori perioada comunistă, în care s-au desfășurat (în anii 1950-1987) 11 alegeri la nivel regional (1950-1965) și județean (1969-1985) și 15 scrutine la nivel comunal/orășenesc/municipal (1950-1987). Perioada postdecembristă a avut doar 8 asemenea consultări (concomitent județene și comunale), iar cea interbelică – 3 (sau 4, cu tot cu scrutinul cu „partid unic” – FRN – organizat de Carol al II-lea, la nivel de ținuturi, în 1938).

Faptul că am trecut doar lunile (și anii) în care s-au ținut alegeri se explică, în mare parte, și prin votul în mai multe colegii electorale (în funcție de cens), alegătorii din fiecare colegiu votând în zile diferite. De exemplu, la scrutinul județean din 1883, desfășurat între 7/19 și 13/25 mai, au votat, succesiv, în 7/19 mai alegătorii din primul colegiu, în 9/21 mai – cei din al doilea, în 11/23 mai – electoratul din al treilea colegiu, iar în 13/25 mai – cei din al patrulea. De asemenea, alegerile comunale din 1894, desfășurate în septembrie au programat votul pentru colegiul I în 4/16 septembrie și pentru colegiul al II-lea – în 6/18 septembrie. De fapt, aceeași procedură se utiliza și în cazul alegerilor legislative (pentru alegerea deputaților și senatorilor).

Până în 1883, consiliile județene se alegeau în 4 colegii (ca și deputații), tot 4 colegii având și electoratul care alegea Consiliul Comunal al Capitalei. Ulterior, după 1884, consiliile județene erau alese în 3 colegii (electoratul fiind, în general, același ca la alegerile pentru Camera Deputaților), iar consiliile comunale urbane votau în câte două colegii, pentru reședințele de județe și într-un singur colegiu în celelalte așezări urbane (plus Constanța și Tulcea, până în 1911, inclusiv). Nu am găsit date legate de alegerile locale pentru consiliile comunale rurale, iar, înainte de 1905, nu s-au făcut referiri, nici măcar în jurnalul oficial – Monitorul Oficial – la alegerile respective, ci doar la dizolvarea vechilor consilii locale rurale și înlocuirea lor cu comisii interimare (mențiuni de acest fel apărând de timpuriu, chiar din 1867). În aceste condiții, datele pentru alegerile comunale se referă doar la alegerea consiliilor comunale urbane, iar în unii ani – 1884, 1899, 1905 și 1907 – se dau informații electorale legate doar de reședințele celor 32 de județe antebelice.

De fapt, rămân „neacoperite” cu informații electorale (cel puțin deocamdată) scrutinele județene din 1866, 1870, 1876, 1878 și 1883 și cele comunale din 1868-69, 1870, 1876, 1878 și 1880. Din 1884, datele acoperă toate scrutinele locale. Nu știm dacă există posibilitatea de a găsi date, fie și parțiale, legate de aceste scrutine „neacoperite”, însă, chiar și fără „acoperirea” lor cu date, extrapolând asemănările foarte mari ale datelor de la scrutinele locale deja introduse în calculator cu cele legislative din aceiași ani (sau din ani apropiați), am descoperit mari asemănări ale variabilelor electorale. Astfel, putem presupune că, și la scrutinele locale neintroduse în calculator – din motive obiective -, situația va fi fost similară.

La o primă apreciere, similaritățile dintre scrutinele locale și cele legislative evidențiază faptul că, în anii în care au câștigat alegerile parlamentare cele două forțe antebelice – fie liberalii, fie conservatorii – în general s-a produs acest lucru și la consultările electorale comunale și județene. De asemenea, atât la nivel comunal, cât și la cel județean, au obținut mandate, în 1911 și 1914, reprezentanți ai disidenței conservator-democrate (conduse de Take Ionescu), desprinse din Partidul Conservator, exact ca la alegerile parlamentare, după cum, la unele scrutine județene, au câștigat mandate și câțiva independenți. Cum era de așteptat, la nivel local, spectrul politic susținut de alegători a fost chiar mai divers: în 1888-89, 1890 și 1894 au primit voturi și candidați socialiști (la Roman, Iași, București și/sau în porturile dunărene – Brăila, Galați), iar în 1914 și-au făcut apariția candidații naționaliști (de extremă dreaptă) – la Galați ori în Prahova -, uneori au candidat și câțiva independenți (la Galați, în 1890), dar nici una dintre aceste grupări și nici un independent nu a intrat în consiliile comunale, după cum n-au intrat nici candidații minorităților, votați la Tulcea, în 1894.

Totuși, ținând cont atât de numărul mic de alegători cu drept de vot (câteva zeci de mii, în total!), de faptul că ne aflăm, încă, în perioada de consolidare atât a statului român modern, cât și a democrației electorale românești și chiar de caracterul incomplet al informației electorale la care am avut acces, asistăm la o diversificare incipientă a spectrului electoral, care va deveni evidentă, la fiecare scrutin local, în perioada interbelică și va reapărea, chiar mai clară, după 1989. De fapt, o altă dificultate (mare!) se leagă de absența informațiilor legate de apartenența politică a candidaților – în Monitorul Oficial aceasta este (aproape) o regulă! – presa antebelică ajutându-ne, în multe situații, iar, acolo unde nici acest „ajutor” n-a existat, am „apelat” la lista proprie cu deputații și senatorii antebelici, deoarece „selecția” parlamentarilor a făcut apel, cum se întâmplă și mai târziu – în perioada interbelică și chiar în zilele noastre – la politicieni locali, care, frecvent, și-au făcut „ucenicia” în consiliile comunale și/sau județene. Cu acest prilej, am descoperit alte câteva mici inadvertențe în lista cu respectivii parlamentari, care vor trebui corijate. Este vorba de 12 deputați și senatori, trecuți la alt partid, în intervalul 1869-1907, dar, în majoritatea cazurilor, este vorba de unul-două scrutine cu asemenea erori, iar raportat la sutele de astfel de demnitari din perioada respectivă, eroarea este modestă…

De-altfel, este posibil ca și în privința scrutinelor locale antebelice să se fi strecurat asemenea – inerente – scăpări, motiv pentru care sfătuim pe cei care vor folosi acest text pentru delect(ur)are, să ia opiniile și concluziile de mai sus cu „doza” necesară de prudență…

Leave a Response »

 

Gheorghiu-Dej n-a fost (doar) parlamentar! Miercuri, ian. 27 2021

Dacă ieri am făcut trimitere, în treacăt, la ultimul dictator comunist, azi vom vorbi puțin despre predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta a fost liderul necontestat al României în primele două decenii postbelice, până la decesul său, în 1965. În acest interval a fost atât șeful partidului, conducător al statului, cât și prim-ministru, precum și deputat, din 1946 până în 1965… În schimb, urmașul său, Ceaușescu, a avut, de asemenea, cumul de funcții, fiind, concomitent, secretar general al partidului, președintele țării și deputat! N-a fost, însă, niciodată, premier…

P.S. La o reverificare prin datele de care dispun, am rectificat, atât titlul, cât și textul… Erau greșeli, inclusiv de tehnoredactare: așa se întâmplă când scrii de pe telefon…

Leave a Response »

 

Fondarea celui mai vechi partid din spațiul românesc Marți, ian. 26 2021

Destul de multă lume asociază – și în zilele noastre! – ziua de azi cu nașterea ultimului dictator comunist al României, decedat în 1989… Totuși, această zi are o semnificație mult mai bogată, pentru noi, unul dintre evenimentele de seamă fiind înființarea Partidului Național Român din Banat și Ungaria, la 26 ianuarie/7 februarie 1869. Formațiunea, unită cu cea similară din Ardeal, cunoscută, ulterior, ca Partidul Național Român, a fost principala mișcare politică implicată în separarea de Ungaria a ținuturilor intracarpatice românești și Unirea acestora cu România, în 1918.

Formațiunea a fuzionat, în 1926, cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, devenind Partidul Național Țărănesc, una dintre grupările politice importante în România interbelică, alături de Partidul Național Liberal, înființat în Vechiul Regat, în 1875. Cu conducerea decimată după a doua conflagrație mondială, interzis de comuniști din 1947 până în 1989, partidul a renăscut, în 1989, cu un nume nou, atribuit din 1987 (în ilegalitate), cel de Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat. Dintre reprezentanții de seamă, amintim, până în 1947, pe Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Ion Mihalache, iar după 1989 – pe Corneliu Coposu.

Deși a jucat un rol important în democratizarea țării după 1989, greșelile din mandatul în care s-a aflat la guvernare, ca principală forță a CDR (aliată cu USD și UDMR) și alianța cu formațiuni nesemnificative, au făcut ca, din anul 2000, PNȚCD să rateze intrarea în Parlament. Deși partidul continuă să existe, a încăput pe mâna unor nechemați care l-au îndepărtat, ulterior, de rolul politic tradițional…

Leave a Response »

 

Continuarea materialului despre political correctness… Luni, ian. 25 2021

… poate fi lecturată aici:

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/un-corifeu-al-a-gandirii-politice-corectea-noam-chomsky-ii–276862.html

Leave a Response »

 

Despre ziua Unirii Principatelor… sau un alt exemplu al „regulii” de „a nu avea nici o regulă”… Duminică, ian. 24 2021

Azi este 24 Ianuarie, zi în care, mulți, sărbătoresc Unirea Principatelor Române… Destui dintre ei fac acest lucru chiar la Iași, deși nici ziua și cu atât mai puțin locul n-au legătură cu evenimentul în sine! Cu riscul de a (ne) repeta, să recapitulăm…

Până la data de 31 martie 1919, statul român a „ținut” calendarul „pe stil vechi”. A doua zi, în loc de 1 aprilie a urmat 14 aprilie – fără nici o păcăleală! – astfel încât, România întregită a trecut, în ansamblul său, la „stilul nou”, păstrat continuu până în zilele noastre. Asta înseamnă că TOATE momentele de seamă, zile importante, cu semnificație istorică deosebită – ca Ziua Unirii Principatelor, Ziua Independenței, datele de Unire ale Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Țara se marcau „pe stil vechi” – adică în 24 Ianuarie 1959, 10 Mai 1877, 27 Martie 1918, 15 Noiembrie 1918, 18 Noiembrie 1918 – sau, eventual, trecându-se, a doua, și data „pe stil nou: 24 Ianuarie/5 Februarie 1859, 10/22 Mai 1877, 27 Martie/9 Aprilie 1918, 15/28 Noiembrie 1918, 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918!

După această „trecere în revistă”, să remarcăm o – hai să-i zicem – anomalie: Unirea Principatelor se marchează pe 24 Ianuarie („pe stil vechi”), iar Unirea Transilvaniei cu România – pe 1 Decembrie („pe stil nou”)!… Ba, mai mult, deși Basarabia s-a unit cu România în același an cu ținuturile de peste munți, doar cu câteva luni înainte, data marcată – până în prezent – este… 27 Martie („pe stil vechi”)! Deci, în aceste cazuri – unde e regula??? După cum se vede – nu e! Sau este, dar e tot cea „strămoșească”, de „a nu avea nici o regulă”!

Știu că am mai recomandat și altădată unificarea inclusiv a stilului după care sunt marcate aceste momente importante, dar, din câte se pare, am vorbit „la pereți”! Se pare că subiectul nu interesează pe nimeni, deși, dacă, de pildă, un străin care ne cunoaște istoria, tradițiile, obiceiurile se întreabă – și ne întreabă! – „Unde e regula serbării acestor momente istorice?”, ar fi jenant – ca să nu zic(em) mai mult! – să răspundem că „n-avem nici o regulă!”… Cu un asemenea răspuns, orice (brumă de) respect a acelui străin față de români și tradițiile lor s-ar risipi într-o secundă!… Soluția este fie să „trecem” toate sărbătorile „pe vechi” – oarecum acceptabil, dacă ținem cont că, deși la Unirea cu România, Bucovina și Transilvania (ca parte a unui stat austro-ungar ce ținea calendarul „pe nou”) s-au unit cu o țară care era, încă, „pe stil vechi” – dar, în acest caz trebuie schimbată… Constituția, unde scrie că Ziua Națională este 1 Decembrie, data Unirii Ardealului cu Țara (care e „pe stil nou”!)!… Cum modificarea Constituției e mai complicată – necesită votul a două treimi din parlamentari și un referendum în care alegătorii să voteze, în majoritate, pentru revizuire! – rămâne „mutarea” tuturor acestor momente „pe stil nou”! Deci – 5 Februarie 1859 (Unirea Principatelor), 22 Mai 1877 (Ziua Independenței), 9 Aprilie 1918 (Unirea Basarabiei cu România), 28 Noiembrie 1918 (Unirea Bucovinei cu Țara), 1 Decembrie 1918 (Unirea cu România a ținuturilor de peste Carpați)!

În acest caz, Iașii – și ieșenii – chiar N-AU NICI O TREABĂ cu ziua de 24 ianuarie… N-ar fi avut nici dacă s-ar serba Unirea Principatelor „pe stil vechi”! Data la care Adunarea Electivă a Principatului Moldovei l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor este 5 Ianuarie 1859 („pe stil vechi”) sau 17 Ianuarie 1859 („pe stil nou”)!… Pe 24 Ianuarie („stil vechi”) Cuza a fost ales de Adunarea Electivă a Principatului Țării Românești, LA BUCUREȘTI, NU LA IAȘI! Sau, dacă trecem „pe stil nou” – pe 5 Februarie 1859!…

Și când te gândești că Parlamentul României a decretat data de 24 ianuarie ca zi liberă, la inițiativa unui nechemat, aflat, din greșeală, în funcția de „primar” al Iașilor!… Păcat că nu doare să fii habarnist!…

Leave a Response »

 

De ce să combați (doar) efectul, fără să (te faci că) nu vezi cauzele??? Sâmbătă, ian. 23 2021

De la onor Ministerul (Educației și Cercetării) a venit o adresă legată de „Educație pentru climă”. Foarte frumos, util, necesar, nimic de zis, dar… Da, există un „dar”… Promotorii inițiativei în cauză mi se par interesați în combaterea efectelor – afectarea climei de către activitatea (negativă a) societății umane – dar nu suflă o vorbă – din… necunoaștere sau ipocrizie? – despre EDUCAREA chiar a CELOR CARE DISTRUG PLANETA, inclusiv CLIMATUL ACESTEIA!…

Cu riscul de a (mă auto)cita și cu scuzele de rigoare, reiau un fragment de aici: „Din epoca romană, de la latinescul terra = pământ, s-a născut cuvântul țară, în spațiul carpato-balcanic fiind atestate, anterior creării statelor medievale românești (secolele IX-XIII), dar chiar și după, zeci de asemenea țări, nu doar la nord de Dunăre – Țara Maramureșului, Țara Oașului, Țara Lăpușului, Țara Moților, Țara Oltului/Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor, Țara Moldovei, Țara Berladnicilor, Țara Vrăncii. Țara Loviștei, Țara Severinului, Țara Almăjului și altele – ci și în Balcani: Țara Cărvunei, Țara Moșilor (vechiul nume al moesilor și provinciile romane Moesia Inferior și Moesia Superior, la niște moși s-ar putea să se refere!), Țara Șopilor, etc și este posibil ca țărenii (unul din grupurile de români timoceni, așezați lângă Dunăre, alături de pădureni, ce locuiesc în zonele montane și depresionare, împădurite și de ungureni, originari din Banatul aflat sub stăpânire maghiară) să se refere, ca și termenul nord-dunărean țărani, la oamenii pământului. Ion Conea, în documentarea sa prin Țara Vrăncii, în anii ’50 ai veacului trecut a mai găsit localnici care știau că țară înseamnă locul unde se fac bucate, adică unde se practică agricultura. Deci, sensul termenului țărani = oamenii pământului. Acest lucru se observă prin expresii, populare, sau nemurite în opere literare, în tot spațiul românesc actual. Astfel, pentru basarabeni, băștinașii sunt numiți pământeni. În Oltenia, localnicii, când vor să afle de unde este cineva, îl întreabă de unde e de pământ? În romanul Ion, scris de ardeleanul Liviu Rebreanu, eroul principal stă de vorbă, la capătul ariei, cu pământul, exact cum ar vorbi cu o ființă vie. Moldoveanul Mihail Sadoveanu, născut în satul Vatra (azi – cartier al Pașcanilor) are, în romanul Frații Jderi, un capitol intitulat Oamenii Pământului. Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, încheie cu formula ia, am fost și eu, acolo, un boț de humă – trimiterea, cu caracter biblic, fiind clară: Pământ ești și-n pământ te vei întoarce!…

Tocmai de aceea, tot din vechime, apare legătura cu spațiul mioritic, „râul, ramul” (menționată încă din antichitate, prin însemnările romane care menționau că daci de montibus inhaerent) și când vine vorba de apărarea plaiurilor natale. Astfel, această legătură apare de la Dromichete, Burebista și Decebal, trecând prin voievozii medievali – Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Ion Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul – până la jertfele soldaților-țărani ai Armatei Române, care, la Plevna, Opanez, Smârdan, Rahova, Vidin – au consfințit Independența, iar la Predeal, Mărăști, Cireșoaia, Mărășești, Oituz, pe Nistru și pe Tisa, și-au dat viața pentru România Mare, făurită acum un veac, la sfârșitul lui 1918.

La fel, așa cum am văzut, cultul strămoșilor, se află în relație strânsă cu legătura comunităților cu pământul: sunt mai multe momente în an în care se face pomenirea morților – Moșii – de primăvară, de toamnă, etc, Paștile Blajinilor, Înălțarea (Ziua Eroilor), sâmbăta morților, sau, la catolici, Ziua Morților (la început de noiembrie).

În smerenia și simplitatea sa, după Liturghie, țăranii noștri au creat un termen nou – omenia. Ce înseamnă să omenești pe cineva = pilda Bunului Samaritean: îți bate cineva la ușă, e obosit, plin de răni, murdar, flămând, însetat… Nu-l cunoști, dar îl primești în casă și-l omenești: îl speli, îi oblojești rănile, îl hrănești și-i astâmperi setea… Îi pregătești așternut curat, spre odihnă… Îl lași să se întremeze și, când se hotărăște să-și continue drumul, îi pui în desagă merinde, haine groase, de schimb, îi dai și niscaiva galbeni de cheltuială, că, cine știe, un nepot de-al lui ți-a întoarce binele, însutit, înmiit, unui nepot de-al tău! Deci, din latinescul homo = om, a rezultat o întreagă familie de cuvinte: om, a omeni, omenesc, omenie, Omenire…

Respectul față de Natură al strămoșilor noștri, care doreau să ocrotească nu doar Natura, de care erau legați, prin mii de fire nevăzute, ci și viitorul comunităților din care făceau parte și care depindeau de același pământ, se manifesta în fațete multiple. Astfel, când un localnic se ducea la pădure să taie lemne pentru iarnă, după ce tăia un copac, îl făcea bucăți și-l încărca în căruță, planta mai mulți puieți, ca să aibă și urmașii de unde să ia lemne peste ani. De asemenea, spre a nu fi complet secătuit solul de substanțele nutritive, se lăsa o parcelă din cele trei să se „odihnească” un număr de ani, iar pentru fertilizare se „îngrășa” solul cu bălegar… Au în vedere eco-salvaționiștii măsuri de acest gen? Mă îndoiesc!…”

Mai erau și alte exemple acolo, dar ar însemna să (auto)citez (aproape) întregul text… 🙂 Modul cum este „structurată” inițiativa amintită seamănă izbitor cu investiția făcută, într-o facultate/școală, etc în bănci, materiale didactice, videoproiectoare, pe care le lași să fie distruse de bipezii care nu au fost învățați, nici acasă, nici în altă parte, să păstreze și să folosească aceste materiale și să le lase EXACT ÎN STAREA – UTILĂ – ÎN CARE LE-AU GĂSIT!…

Dacă prin alte părți nu se poate face Educația cetățenilor în sensul ocrotirii Pământului, a Naturii, deci și a climei terestre, fiindcă, poate, acele neamuri nu au moștenit înțelepciunea populară a strămoșilor noștri – dar le-o putem împrumuta, pe „principiul” lui Anton Pann „De la lume adunate și-înapoi la lume date! – noi, românii avem un asemenea avantaj! De ce nu este folosit?

Aștept un răspuns, argumentat, la această întrebare, dar mă îndoiesc că va veni!…

Leave a Response »

 

În acest an, Sfântul Așteaptă „cade” în martie… Vineri, ian. 22 2021

Am reușit, ieri, după „lupte seculare” care au durat aproape o săptămână, să mă programez la vaccinare. Se va întâmpla în 6 și 27 martie, la centrul de la Antibiotice.

Leave a Response »