După 25 de ani… Vineri, dec. 26 2014

După 25 de ani, fără să fi aflat, nici până azi, „cine a tras în noi”, nici înainte, nici după 22 (decembrie), un moment, pios, de aducere-aminte, în memoria celor care și-au luat „rația de libertate” pentru ca noi să putem, astăzi, să rostim/scriem/tehnoredactăm toate cele câte le putem face!

Leave a Response »

 

Recomandări de Crăciun Vineri, dec. 26 2014

Am văzut, ieri, un film superb, care se găsesește aici. Puțini au fost atenți la părțile de început, respectiv, de final ale filmului, unde este evidențiată contribuția românească la realizarea filmului. Cred că ar trebui să se știe, pe lângă această contribuție (deloc de neglijat – fiind singura din partea estică a Europei), că, fără intervenția românească în „Marele Război”, n-ar mai fi existat nici 27 Martie/9 Aprilie 1918 (Unirea Basarabiei cu România) și – mai ales! – nici 15/28 Noiembrie (Unirea Bucovinei cu Țara) și/sau 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 (Unirea cu Țara a Ardealului, Banatului, Maramureșului, Sătmarului și părților ungurene, decisă la Alba Iulia – actuala Sărbătoare Națională a României).
În altă ordine de idei, un alt film superb, de văzut oricând, nu numai în aceste zile de sărbătoare este „Sunetul muzicii”

Leave a Response »

 

Un nou record românesc Vineri, dec. 26 2014

Odată cu începutul mandatului lui Klaus Iohannis, România a stabilit un nou record: este pentru prima dată când țara noastră are 5 conducători ai statului (actuali și foști) în viață. În acest moment, în România, se află ultimul monarh al țării, Regele Mihai (conducător al țării în perioada 1927-1930 – sub regență și în intervalul 1940-1947) și toți șefii de stat ai țării din perioada postdecembristă: Ion Iliescu (conducător al țării în anii 1989-1996 și 2000-2004), Emil Constantinescu (1996-2000), Traian Băsescu (2004-2014) și Klaus Iohannis (care și-a început mandatul acum câteva zile).

Leave a Response »

 

Formațiuni și familii politice în România Marți, dec. 2 2014

Prezentăm, pe scurt, în rândurile ce urmează, grupările politice, aparținând diverselor familii politice, care s-au succedat din momentul apariției partidelor politice în România până în zilele noastre.

Partidele de extremă stângă cuprind, în primul rând, Partidul Comunist (P.C.R., numit, de asemenea, P.M.R., în anii 1948-1965), Blocul Muncitorilor și Țăranilor (B.M.Ț.), activ în perioada interbelică, grupare controlată de P.C.R., dar și alte formațiuni, active câțiva ani după căderea regimului totalitar, dintre acestea Partidul Democrat al Muncii (P.D.M.) – 1990-1992 – și Partidul Socialist al Muncii (P.S.M.) – 1992-1996 – având și deputați aleși în Parlament[1]. Alte grupări, apărute în perioada dintre cele două războaie mondiale – precum Frontul Plugarilor (F.P.), condus de dr. Petru Groza – sau după 1945, ca Partidul Național Popular (P.N.P.) – în cadrul căruia, un membru important a fost scriitorul George Călinescu – au câștigat locuri în legislativ, ca aliate ale P.C.R., în cadrul B.P.D. (1946) sau al F.D.P. (1948). În timpul scrutinurilor din anii regimului totalitar, P.M.R./P.C.R. s-a înscris în alegeri în marele „front”, cuprinzând, alături de comuniști, organizații zise „de masă” ale cetățenilor: organizații ale femeilor, ale sindicatelor, ale țăranilor cooperatori sau chiar ale minorităților naționale (în special, ale maghiarilor și germanilor). Frontul și-a schimbat numele de mai multe ori: din 1948 până în 1965 s-a numit Frontul Democrației Populare (F.D.P.), apoi, până la alegerile din 1975 – Frontul Unității Socialiste (F.U.S.[2]), ulterior – Frontul Democrației și Unității Socialiste (F.D.U.S.).

Familia socialistă și social-democrată a apărut în 1893, prin fondarea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.), dar mișcarea social-democrată este mult mai veche, primii deputați aleși fiind consemnați în 1888. După anul 1900, partidul s-a reorganizat, luându-și numele de Partidul Social-Democrat Român (P.S.D.R.). După primul Război Mondial și Marea Unire, mișcarea socialistă s-a reorganizat din nou: pe de-o parte, aripa sa radicală, mai mică, a aderat la mișcarea comunistă (1921), iar pe de alta – noul Partid Socialist s-a scindat în mai multe grupări având aceeași orientare politică. Cel mai important dintre acestea a fost Partidul Social-Democrat, care a reușit să pătrundă în Parlament, în urma alegerilor din anii 1931 și 1932. P.S.D. s-a aliat cu P.C.R. în timpul celui de-al doilea Război Mondial și a contribuit, alături de acesta, de Partidul Național Liberal și de Partidul Național Țărănesc la insurecția antifascistă din august 1944.

După război, P.S.D. a rămas de partea P.C.R., dar o importantă aripă, condusă de Constantin-Titel Petrescu, a fondat Partidul Social-Democrat Independent (P.S.D.I.). La alegerile din 1946, P.S.D. s-a înscris, la fel ca P.C.R., în cadrul Blocului Partidelor Democrate, care a câștigat scrutinul. P.S.D.I. nu a obținut mandate și a fost eliminat din viața politică, întocmai ca partidele zise „istorice”, P.N.L. și P.N.Ț.. În anul 1948, P.S.D. a fuzionat cu P.C.R., rezultând Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), devenit, din 1965, P.C.R., până la căderea regimului comunist.

După 1989, Partidul Social-Democrat Român (P.S.D.R.) a reapărut. Dar, de această dată, cele mai importante forțe de centru-stânga din România postdecembristă au devenit cele două aripi ale Frontului Salvării Naționale (F.S.N.). Acest front a apărut în decembrie 1989, ca o coaliție populară, născută după prăbușirea regimului comunist. Dar, la începutul anului 1990, F.S.N. a devenit formațiune politică. Gruparea a candidat la alegerile din acest an, câștigând atât majoritatea mandatelor parlamentare, cât și președinția țării. În anul 1992, F.S.N. s-a scindat: aripa mai retrogradă a fondat Frontul Democrat al Salvării Naționale, devenită, în 1996, Partidul Democrației Sociale din România și, după anul 2000, prin fuziunea cu vechiul P.S.D.R., Partidul Social-Democrat. P.S.D. a rămas, pentru întreaga perioadă de după 1989, printre cele mai importante forțe politice românești.

Restul F.S.N. și-a schimbat numele în 1996 în Partidul Democrat (P.D.), când s-a înscris la alegeri sub numele de Uniunea Social-Democrată, înființată împreună cu P.S.D.R.. După 2004, când P.D. a câștigat atât alegerile legislative (în cadrul Alianței D.A., alături de P.N.L.), cât și funcția de șef al statului, prin conducătorul său, Traian Băsescu, formațiunea s-a deplasat spre centru-dreapta, intrând în cadrul mișcării politice a popularilor europeni (P.P.E.).

La rândul său, după 1989, P.S.D.R. a oscilat între o alianță cu forțele de centru-dreapta – făcând parte din Convenția Democrată, în anii 1992-1996 – și coaliții cu diverse aripi social-democrate: în anii 1996-1999 a format U.S.D., împreună cu P.D. și în 2000 – cu P.D.S.R., înființând (alături de Partidul Umanist Român) Polul Social-Democrat din România, sfârșind prin a fuziona cu P.D.S.R..

Celelalte formațiuni de orientare social-democrată fie sunt de prea mică importanță – de pildă, Partidul Socialist Unitar – care a obținut rezultate la alegerile locale din 1936, sau Partidul Socialismului Democratic Român, care a câștigat mandate parlamentare doar în 1990, fuzionând ulterior cu F.D.S.N. –, fie nu știu care le este apartenența politică. Putem cita aici cazul Partidului Umanist Român (Social-Liberal), care s-a aliat, înainte de anul 2000, cu P.U.N.R., partid naționalist, iar în 2000 și 2004 – cu P.D.S.R./P.S.D., și-a abandonat aliatul între scrutinuri, pentru a colabora, la guvernare, cu P.N.L., P.D. și U.D.M.R., dar a revenit, în 2008, alături de P.S.D., când, deși susținea că este un partid de orientare liberală, și-a schimbat numele în Partidul Conservator, prin această modificare manifestându-și intenția de a fi primit în Partidul Popular European. Această curiozitate a vieții politice românești – condusă până în 2007 de Dan Voiculescu, un vechi colaborator al poliției secrete comuniste (Securitatea) și patron al unui influent trust media[3] – a câștigat mandate întodeauna când a participat la alegeri în alianță cu P.D.S.R./P.S.D. (2000, 2004, 2008 și 2012). Când s-a înscris la scrutin singur – pentru alegerile europene (2007) – nu a reușit să obțină nici un mandat. La alegerile europene din 2009 și 2014, formațiunea a rămas în alianță cu P.S.D.. La începutul anului 2011 a fost creată Alianța de Centru-Dreapta (A.C.D.), o formațiune compusă din Partidul Național Liberal și Partidul Conservator. Această alianță a constituit, împreună cu P.S.D., Uniunea Social-Liberală, cu scopul participării împreună la scrutinurile viitoare. Atât A.C.D., cât și U.S.L. au fost dezavuate public de conducerea P.N.L. în ianuarie 2014.

Tot în cadrul acestei familii politice putem include și Uniunea Națională pentru Progresul României, apărută după alegerile prezidențiale din 2009, și formată din parlamentari social-democrați care au părăsit P.S.D., spre a forma, alături de P.D.L., U.D.M.R. și celelalte minorități o majoritate pro-președinte, care a dăinuit până la sfârșitul lui aprilie 2012. Deși nu a intrat la guvernare, alături de U.S.L., U.N.P.R. a anunțat că sprijină guvernul din Parlament, trădându-și, astfel, foștii aliați democrat-liberali. Ulterior, U.N.P.R. a format, alături de P.S.D., Alianța de Centru-Stânga (A.C.S.), în cadrul căreia a participat la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012. După scrutin, conducătorii social-democrați au anunțat viitoarea fuziune a U.N.P.R. cu P.S.D., dar formațiunea și-a păstrat structurile intacte. Atât U.N.P.R., cât și P.C. au intrat într-un bloc electoral, numit Alianța P.S.D.-U.N.P.R.-P.C., constituit în vederea scrutinului prezidențial din noiembrie 2014.

O altă formațiune politică dificil de încadrat este Partidul Democrat Agrar din România (P.D.A.R.). Deși, prin denumire și doctrină, formațiunea ar intra în grupul partidelor țărăniste și agrariene, colaborarea cu F.D.S.N. ridică mari semne de întrebare și dificultăți în privința încadrării. Deși a fost foarte activ înainte de 1996, având grupuri parlamentare importante, a dispărut ulterior din viața politică românească.

Ecologiștii sunt reprezentați, din 1990, de mai multe forțe politice: Partidul Ecologist Român (P.E.R.), Mișcarea Ecologistă din România (M.E.R.), Federația Ecologistă din România (F.E.R.), Partidul Verde (P.V.), Partidul Verde Ecologist (P.V.E.) – ultima fiind o alianță electorală între P.E.R. și P.V., înscrisă la ultimele alegeri europene – etc. Primele trei grupări menționate au obținut mandate parlamentare doar în primii 10 ani de după 1989.

Liberalii sunt reprezentați, în primul rând, de Partidul Național Liberal (P.N.L.), care este cel mai vechi, în cadrul acestei familii politice. Rădăcinile partidului urcă până în prima parte a secolului al XIX-lea. Primele intenții de organizare ca partid datează in anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar înființarea partidului este mai târzie: anul 1875. Partidul a dominat viața politică românească de dinaintea primului Război Mondial și din perioada interbelică. Din această formațiune s-au separat, temporar și cu influență modestă, disidențe, atât înainte de prima conflagrație mondială, cât și în perioada interbelică, pentru care menționăm: liberalii disidenți (1919-1920), P.N.L. (condus de Gheorghe Brătianu), până în 1938[4], Uniunea Agrară. După 1945, o disidență condusă de fostul prim-ministru Gheorghe Tătărăscu s-a aliat cu B.P.D. (1946). Aceasta a participat, dar separat, și la alegerile parlamentare din 1948 (sub conducerea lui Petre Bejan), câștigând câteva mandate.

După Marea Unire din 1918, în primii ani postbelici, a fost marcat de unele disidențe[5]. Ulterior, P.N.L. a reușit să atragă unele partide regionale din  Bucovina – P.D.U., și, parțial, din Basarabia – P.Ț.B., (gruparea din jurul lui Ion Inculeț), o altă grupare, coordonată de Pantelimon Halippa contopindu-se cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (P.Ț.), apoi cu P.N.R. din Transilvania, care a fuzionat, în 1926, cu P.Ț., formând P.N.Ț.. În general, P.N.L. a participat singur în alegeri, până în 1937, cu excepția scrutinului din 1931, când a intrat într-o coaliție, Uniunea Națională (U.N.), formată de liberali cu Partidul Naționalist, condus de Nicolae Iorga. Renașterea partidului s-a produs în 1989, dar acesta a cunoscut, din nou, în primii 10 ani postdecembriști, atât sciziuni și disidențe, cât și apariția unor forțe liberale concurente – P.N.L. (Câmpeanu), U.L. (Brătianu), P.L.A.T., P.N.L.-C.D., P.L. ’93, P.A.C.. De asemenea, în intervalul 1992-1996, partidul nu a intrat în Parlament. După anul 2000, formațiunea a primit o disidență desprinsă din P.D.S.R., Alianța pentru România (A.P.R.), dar, în 2006, o aripă, condusă de un fost președinte al partidului, Theodor Stolojan, a părăsit formațiunea, formând Partidul Liberal-Democrat (2007), pentru a fuziona, după alegerile europarlamentare, cu P.D., constituind P.D.L.. Totuși, chiar dacă a dispărut după 1948 și în ciuda convulsiilor prin care a trecut după 1989, P.N.L. rămâne, încă, una dintre forțele politice importante din România. După alegerile europarlamentare din mai 2014, partidul a anunțat, pe de-o parte, o viitoare fuziune cu P.D.L. (realizată, temporar, până la alegerile prezidențiale din noiembrie 2014, sub sigla Alianței Creștin-Liberale), iar pe de altă parte – schimbarea încadrării politice europene a formațiunii, care a trecut de la Alianța Liberalilor și Democraților Europeni la Partidul Popular European. Pe de altă parte, unii liberali disidenți, sub conducerea fostului prim-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, nemulțumiți de direcția nouă a P.N.L., au anunțat înființarea unui Partid Liberal Reformator, rămas apropiat de P.S.D. În formațiunea europarlamentară liberală a decis să rămână, după alegerile europarlamentare din mai 2014 și deputatul independent Mircea Diaconu.

Partidele conservatoare, creștin-democrate și populare cuprind, în primul rând, cea mai veche formațiune de acest fel, Partidul Conservator (P.C.), ale cărui rădăcini sunt date de prezența boierilor din Țara Românească și Moldova în Adunările Obștești, în anii perioadei regulamentare, partid care s-a fondat la 1880. Dar, fiind o formațiune politică a marilor proprietari de moșii, partidului îi era sortit să dispară. O disidență, apărută în 1908, când s-a constituit Partidul Conservator-Democrat (P.C.D.) anunța începutul declinului. Anterior, până în 1907, o parte a conservatorilor se grupase (din 1891), într-o formațiune a junimiștilor (conduși de Titu Maiorescu) numită Partidul Constituțional.

Aplicarea reformei agrare și trecerea de la votul censitar la cel universal, după 1918, a slăbit baza sa economică și electorală, în același timp, conservatorii fiind și divizați în mai multe formațiuni (1919-1922). Astfel, după primul Război Mondial, Partidul Conservator s-a redenumit Partidul Conservator Progresist (P.C.P.), dispărut, în 1925, prin fuziunea cu Partidul Poporului. Nemulțumit de conducerea acestei formațiuni, Petre P. Carp a creat în 1918 o altă formațiune conservatoare, cu o existență efemeră.  Amintim, de asemenea, P.C.D., numit, din 1916 – în urma fuziunii cu formațiunea conservatoare a lui Nicolae Filipescu, Partidul Conservator Naționalist (P.C.N.), apoi, din 1918, Partidul Conservator Unionist (P.C.U.), iar, din 1919, Partidul Democrat (P.D.), mai apropiat, în primii ani, de P.N.L., dar care, în final, a fuzionat, în 1922, după decesul conducătorului său, Take Ionescu, cu Partidul Național Român.

Apariția câtorva deputați săteni în Parlament (1918), anunța, de asemenea, înființarea Partidului Țărănesc (P.Ț.), în 1918[6], condus de Ion Mihalache. P.Ț. s-a apropiat de Partidul Național Român[7] (P.N.R.), care îl avea ca lider pe Iuliu Maniu, fuziunea între cele două formațiuni producându-se în 1926, aceasta ducând la nașterea Partidului Național Țărănesc, devenit a doua forță politică în perioada interbelică. Dar, din cauza nemulțumirilor populației, acumulate în perioada când P.N.Ț. s-a aflat la guvernare (care s-a suprapus și peste criza economică interbelică), din partid s-au desprins mai multe grupări, începând din 1928, cu Partidul Țărănesc (condus de dr. N. Lupu), urmată de Partidul Țărănesc Democrat (P.Ț.D., condus de C. Stere) și de Partidul Țărănesc Radical (înființat de Gr. Iunian).

Disidenții au revenit în P.N.Ț. în preajma celui de-al doilea Război Mondial. Însă, după război, dr. N. Lupu a înființat, din nou, un Partid Țărănesc Democrat, fiind susținut de comuniști, interesați de slăbirea P.N.Ț., perceput drept cel mai puternic adversar al B.P.D.. De asemenea, o aripă a P.N.Ț., condusă de Anton Alexandrescu, a intrat în BPD, ca și disidența liberală, condusă de Gheorghe Tătărăscu. După alegerile, falsificate, din 1946, P.N.Ț. a fost eliminat din viața politică. După datele existente, accesibile după 1989, partidul a câștigat alegerile în realitate, dar statistica oficială a inversat, pur și simplu, rezultatele. P.N.Ț., aripa Anton Alexandrescu a fuzionat, înaintea alegerilor din 1948, cu Frontul Plugarilor, condus de prim-ministrul procomunist, dr. Petru Groza.

Între cele două războaie mondiale, o altă forță politică de orientare conservatoare a activat în România, în special în primul deceniu al perioadei: fondată în 1918, Liga Poporului, devenită, în 1920, Partidul Poporului[8], condusă de unul dintre eroii „Marelui Război”, mareșalul Alexandru Averescu, a câștigat alegerile din 1920 și 1926. În al doilea deceniu interbelic, această formațiune a dispărut din viața parlamentară, continuând să aibă unele rezultate la alegerile locale din 1930 și 1936 fiind desființată în anul 1938.

Renașterea P.N.Ț. s-a produs în ilegalitate, în anul 1987, când conducătorul partidului, Corneliu Coposu, a afiliat formațiunea la Internaționala creștin-democrată. Gruparea a luat numele de Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat. Reluarea activității legale s-a produs în decembrie 1989, după căderea regimului comunist, partidul participând și obținând mandate la primele alegeri din 1990. În fruntea unei alianțe de centru-dreapta, Convenția Democrată, înființată în 1992 – cuprinzând forțe politice foarte eterogene (social-democrați, ecologiști, liberali) – P.N.Ț.C.D. a câștigat alegerile din 1996. Însă, guvernarea slabă – în pofida unui început de creștere economică – și ridicarea pragului electoral la 5 % (în ciuda informațiilor furnizate de sondaje care anunțau scăderea puternică a ponderii Convenției) au făcut ca alianța C.D.R. 2000 (în care, alături de P.N.Ț.C.D., au intrat formațiuni politice cu o importanță redusă) să nu obțină nici un mandat parlamentar. P.N.Ț.C.D. a mai obținut, abia după 8 ani, un singur loc de deputat în Parlament, pe listele P.N.L.. În vederea alegerilor parlamentare din 2012, s-a constituit Alianța România Dreaptă (A.R.D.), formată din P.D.L., P.N.Ț.C.D. și Forța Civică (F.C.) – ultima formațiune de orientare creștin-democrată, fondată în 2004 sub numele de Partidul Creștin și redenumită Partidul Forța Civică în 2008. Alianța a obținut mai puțin de o cincime din voturi și madate parlamentare, câteva locuri fiind câștigate de formațiunile aliate ale P.D.L. De asemenea, o altă aripă a P.N.Ț.C.D. a intrat în U.S.L., obținând, din nou, mandate pe listele P.N.L. (de această dată, câte unul în Camera Deputaților, respectiv, în Senat).

Locul lăsat liber în această arie a orientărilor politice a fost ocupat, după 2004, de P.D., devenit P.D.L. (din 2007), fostă formațiune politică de orientare social-democrată. După alegerile europarlamentare din mai 2014, prin fuziunea P.D.L. cu P.N.L. s-a înființat Alianța Creștin-Liberală, în vederea alegerilor prezidențiale din noiembrie 2014. A doua zi după încheierea scrutinului, A.C.L. și-a încetat existența, locul său fiind preluat de noul P.N.L.. rezultat din fuziunea fostelor partide ale alianței, formațiune de orientare populară.

O altă formațiune politică de orientare creștin-democrată a fost Grupul Democrat-Creștin (G.D.C.), care a obținut câteva locuri în Parlament, în 1990. De asemenea, în această zonă a vieții politice românești de după 1989 se înscrie Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (U.D.M.R.), care a rămas, în anii 2000-2004, singura formațiune politică din România de orientare popular-conservatoare care a obținut locuri în Parlamentul român.

Extrema dreaptă a apărut la începutul secolului al XX-lea, prin Partidul Național Democrat (P.N.D.), care a intrat în Parlament înaintea primului Război Mondial, în 1911, obținând, continuu, mandate până după marea confruntare mondială (1922). Partidul a fost prezent în viața politică românească de după 1918 cu numele de Partidul Național (sau Partidul Naționalist). Locul său a fost luat, după anul 1922, de Liga Apărării Național Creștine (L.A.N.C.), foarte activă în Moldova, Bucovina și Basarabia (de fapt, cel mai cunoscut lider al partidului, A. C. Cuza, era profesor universitar la Iași). După fuziunea cu Partidul Național Agrar, formațiunea și-a schimbat numele în Partidul Național Creștin (1937).

O disidență a tinerilor s-a separat de L.A.N.C., constituind Gruparea Corneliu Zelea-Codreanu (G.C.Z.C.), nume sub care a obținut primele sale mandate parlamentare, în 1932. Însă, cel mai mare succes electoral l-a obținut în 1937, când formațiunea, purtând numele de Partidul Totul pentru Țară (P.T.P.Ț.), s-a situat pe poziția a treia după numărul de voturi și de mandate atribuite[9]. Gruparea, mai bine cunoscută sub numele de Garda de Fier sau de Mișcarea Legionară, a format guvernul, alături de generalul Ion Antonescu, din septembrie 1940 până în ianuarie 1941, când, după o rebeliune vizând înlăturarea lui Antonescu, a fost eliminată din viața politică.

La începutul anului 1935, fostul lider țărănist, Alexandru Vaida-Voevod a creat o nouă formațiune, Frontul Românesc, al cărei caracter extremist era dat de aplicarea așa-numitului „numerus valachicus” (respectarea proporției românilor la nivel național în toate instituțiile). Partidul nu a obținut mandate parlamentare, câștigând, însă, locuri în consiliile locale și județene la alegerile din 1936-1937 (în cartel cu P.N.L., aflat la guvernare). Formațiunea a servit ca bază pentru Frontul Renașterii Naționale, partidul unic creat de Carol al II-lea în 1938.

Înaintea ascensiunii Gărzii de Fier, singura formațiune de extremă dreaptă, între 1938 și 1940 a fost Frontul Renașterii Naționale, înființat de Regele Carol al II-lea, primul „partid unic” în România (pentru câteva luni, în 1940, a fost rebotezat în Partidul Națiunii). După al doilea Război Mondial, extrema dreaptă a dispărut din România (mulți foști membri ai Mișcării Legionare s-au înscris, după 1945, în P.C.R.).

După 1989, cele mai importante forțe politice de extremă dreapta sunt Partidul Unității Naționale Române (P.U.N.R.), foarte activ, în special în Transilvania, între 1990 și 2000, Partidul România Mare (P.R.M.), după 1992, rămas, pentru prima dată de la înființare, fără mandate parlamentare din 2008 și Partidul Noua Generație-Creștin Democrat (P.N.G.-C.D., condus de George Becali), un concurent, după anul 2000, al P.R.M., care a luat mulți alegători grupării conduse de Corneliu Vadim Tudor, dar fără a accede în Parlament. Totuși, intrarea țării în criza economică a favorizat revenirea extremei drepte, cu prilejul alegerilor europene din 2009, conducătorii ambelor formațiuni, candidați pe listele P.R.M., obținând două locuri în Parlamentul European. În cursul anului 2012, P.N.G.-C.D. a fuzionat cu P.N.L.. Alături de aceste formațiuni s-a dezvoltat Partidul Poporului-Dan Diaconescu (P.P.-D.D.), promotor al unui mesaj populist, demagogic, care a reușit, la alegerile locale din iunie 2012, să atragă o bună parte din electoratul P.R.M și al P.N.G.-C.D. și a obținut, de asemenea, mandate parlamentare la scrutinul legislativ din decembrie 2012.

În grupul altor formațiuni sunt cuprinși reprezentanții clerului ortodox (1832-1864), minoritățile (pentru anii 1919-1939 și după 1989), opțiunile contra regimului, în timpul perioadei totalitare (1952-1985), alte formațiuni politice mai mici, nereprezentate în legislativ și independenții. Minoritățile au fost reprezentate, în perioada interbelică, de către deputați de etnie maghiară, germană, evreiască, ucraineană, slovacă sau de formațiunile politice ale acestora – Partidul Maghiar, Partidul German și Partidul Evreiesc[10]. Pe listele electorale ale alegerilor legislative interbelice s-au regăsit, adesea, reprezentanți ai turcilor, tătarilor, bulgarilor, găgăuzilor, polonezilor, etc. Maghiarii și evreii au beneficiat de formațiuni politice și în anii 1946-1948, Uniunea Populară Maghiară și Uniunea Evreilor din România, aliate, însă cu B.P.D.. De asemenea, din 1948, apar și deputați de etnie germană. Listele de deputați în Marea Adunare Națională includ, pe lângă membri maghiari, germani, evrei și deputați ucraineni, ruși, sârbi, etc. După 1989, reprezentanții minorităților (altele decât cea maghiară) au obținut câte un loc de deputat în legislativ, chiar dacă numărul de voturi nu le asigura această prezență (mandatul le este asigurat, prin prevederile Constituției și cele ale Legii electorale). În ultimii ani și-au făcut apariția și alte formațiuni politice ale maghiarilor, Partidul Civic Maghiar (P.C.M.), fondat în 2008, care nu a participat decât la alegerile locale, obținând numeroase mandate de primar și de consilier local, mai cu seamă în estul Transilvaniei. Partidul a participat, de asemenea, la alegerile prezidențiale din noiembrie 2014, cu rezultate modeste. Alături de aceasta s-a înființat și Partidul Popular al Maghiarilor din Transilvania (P.P.M.T.), fondat în 2011.

O categorie aparte ar cuprinde formațiunile regionaliste, prezente în Parlamentul României mai ales în perioadele de tranziție ce au urmat, pe de-o parte, Unirii de la 1918 (1919-1926) și, pe de alta – căderii regimului totalitar (1990-2000). Aceste formațiuni s-au organizat, de fiecare dată, în Transilvania și în Moldova (în sens larg). Astfel, în perioada interbelică, în această categorie se includ formațiunile care au organizat actele de Unire ale respectivelor provincii cu țara: Partidul Țărănesc Basarabean (P.Ț.B., continuatorul, din august 1918, al Partidulului Național Moldovenesc, formațiunea fiind cunoscută și sub numele de „Blocul Moldovenesc”, în anii 1917-1918), Partidul Național Român din Transilvania (P.N.R.) și Partidul Democrat al Unirii din Bucovina (P.D.U.). O parte din prima formațiune menționată (P.Ț.B.) a fuzionat în 1923 cu P.N.L. (gruparea din jurul lui Ion Inculeț), iar restul (coordonat de Pantelimon Halippa) s-a unit (în 1921) cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, care a fuzionat, în 1926, cu Partidul Național Român (P.N.R.), rezultând P.N.Ț[11]., în vreme ce organizațiile P.D.U. au fuzionat cu P.N.L., în 1923.

După anul 1989 s-au evidențiat în special P.U.N.R., foarte activ în Transilvania, mai ales în partea sa centrală, înainte de anul 2000. Din acest an partidul nu a mai obținut mandate parlamentare, fiind puternic concurat de P.R.M., dispărând, practic, din viața politică românească. Fără a fi obținut mandate parlamentare, menționăm, pentru estul țării, Partidul Moldovenilor, care a obținut, prin conducătorul său, Constantin Simirad, funcția de primar al Iașilor și o poziție dominantă în Consiliul Județean și în Consiliul Local (2000). Ulterior, și această formațiune a dispărut, prin fuziunea cu P.S.D. (2003). Tot în această familie politică (a regionaliștilor europeni) trebuie aminitit candidatul independent maghiar Tökes László, care a aderat, după ce a fost ales în Parlamentul European (2007-2009), la Gruparea Verzilor/Alianța Liberă Europeană[12].

Notă: Acest material reprezintă versiunea, actualizată, a textului apărut în cadrul lucrării Geografie electorală, publicată de Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2012

[1] În ultimii ani, acestă orientare politică a fost reprezentată de Partidul Alianța Socialistă. În iulie 2010, conducătorul acestuia, Constantin Rotaru, a decis schimbarea denumirii în Partidul Comunist Român, fapt aprobat de ultimul congres al formațiunii, dar decizia a fost respinsă de Tribunalul Municipiului București. Gruparea a obținut, de fiecare dată, rezultate extrem de modeste, atât la alegerile legislative, cât și la prezidențiale și europarlamentare, nereușind să câștige nici un mandat.

[2] Schimbarea numelui F.U.S. a fost impusă, de asemenea, deoarece abrevierea denumirii formațiunii a fost asociată de artiști – de exemplu, de Toma Caragiu – cu tradiționalul fus, în cadrul scenetelor umoristice ale vremii. Apariția unor asemenea scenete a fost posibilă datorită unei relative liberalizări a vieții culturale în anii ’70-’80. Această liberalizare ar putea fi reflectată și de ponderea extrem de modestă a voturilor contra regimului – câteva mii – la alegerile din anii 1961-1975.

[3] Acesta a fost, între timp, condamnat pentru corupție și încarcerat, în august 2014.

[4] Din Partidul Național Liberal s-a mai desprins o disidență, în 1931, pe fondul crizei economice interbelice. Este vorba despre Partidul Liberal-Democrat, condus de Ioan Th. Florescu. Acesta a avut un rol modest pe scena politică interbelică, fiind desființat la 30 martie 1938. Anterior, a mai existat un partid cu același nume, condus de Dumitru Brătianu, frate al lui Ion C. Brătianu. Prima formațiune politică având numele de Partidul Liberal-Democrat a ființat între 8 noiembrie 1885 și 24 martie 1890, ulterior fuzionând cu P.N.L..

[5] Asemenea disidențe au mai marcat partidul, tot pentru intervale scurte de timp, atât înainte de primul Război Mondial, cât și după 1944 sau după 1990. Dintre disidențele antebelice menționăm Partidul Liberalilor Sinceri (1880-1884), coordonat de Gheorghe Vernescu, Partidul Liberal Conservator (1884-1891) Partidul Democrat Radical, fondat în 1888 de Gheorghe Panu, ori disidența drapelistă, apărută în 1896 și condusă de Petre Sebeșanu Aurelian (grupată în jurul publicației Drapelul).

[6] O încercare de înființare a unui partid țărănesc s-a produs la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar fără succes. Astfel, între anii 1895 și 1899 s-a constituit „Partida Țărănească”, formațiune condusă de învățătorul Constantin Dobrescu-Argeș, care a obținut, sporadic, izolat, mandate în Adunarea Deputaților, în perioada 1884-1901 (în general sub numele de „democrați”, doar în județele Argeș și/sau Muscel). Formațiunea a dispărut și datorită lipsei de suport electoral în cadrul sistemului de vot censitar ale vremii. O altă inițiativă i-a aparținut lui Vasile M. Kogălniceanu, fiul lui Mihail Kogălniceanu, care a fondat un Partid Țărănesc în 1906, interzis în anul răscoalei țărănești (1907). Ulterior, stăruințele în acest sens ale lui Ion Mihalache, afirmate încă din 1913, când susținea constituirea unei Ligi Țărănești, s-au finalizat cu fondarea Partidului Țărănesc, în decembrie 1918.

[7] Formațiunea a fost înființată în 1869, fiind cea mai veche grupare politică din spațiul românesc.

[8] După alte opinii, Partidul Poporului ar fi fost, mai degrabă, un partid „de centru”, mai aproape de liberalism. L-am inclus, totuși, aici, deoarece acesta a primit unele „infuzii” conservatoare, așa cum este cea a Partidului Conservator Progresist, condusă, după primul Război Mondial, de Alexandru Marghiloman (până la dispariția sa, în 10 mai 1925). Câteva zile mai târziu (28 mai), această formațiune conservatoare a fuzionat cu Partidul Poporului.

[9] Formațiunea a reapărut, participând la alegerile locale din 2012, cu rezultate extrem de modeste.

[10] În Sfatul Țării de la Chișinău au fost aleși, în toamna anului 1917, și deputați reprezentându-i pe ruși, bulgari, armeni, polonezi și greci, iar în Congresul General al Bucovinei, ales în noiembrie 1918, au fost desemnați și reprezentanți ai polonezilor.

[11] *** (1994) – Istoria Partidului Național Țărănesc. Documente (1926-1947), Editura ARC 2000, București, 1994, p. 13-20, inclusiv notele infrapaginale.

[12] Înscrierea europarlamentarului maghiar în Alianța Liberă Europeană s-a datorat refuzului U.D.M.R. de a accepta intrarea acestuia, ca independent, în Partidul Popular European. Pentru a evita scindarea electoratului maghiar și posibila neîndeplinire a pragului electoral, U.D.M.R. a acceptat, la alegerile europene din 2009, ca Tökes László să reprezinte Uniunea, ca independent, acesta fiind trecut primul pe listă.

Leave a Response »

 

Traseismul politic la români Luni, dec. 1 2014

Ca bază pentru acest material am folosit lista cu deputații prezenți în adunările legislative românești din 1831 până în prezent. Nu am utilizat datele pentru Corpul Ponderator (Senatul, înființat de Alexandru Ioan Cuza, în 1864). Astfel, datele incluse se referă la Adunările Obștești Extraordinare ale Țării Românești (1831, 1842) și Moldovei (1831-1832), ale Adunărilor Obștești (1831-1848), Divanurilor ad-hoc (1849-1852, 1857), Adunărilor Elective (1858-1862) – toate pentru ambele Principate, ale Adunării Elective (1862-1866) a Principatelor Unite, ale Adunării Deputaților (1866-1948), ale Marii Adunări Naționale (1948-1989) și ale Camerei Deputaților (1990-2012). La acestea se adaugă informațiile referitoare la legislativele regiunilor care s-au unit cu România în 1918: Sfatul Țării de la Chișinău (1917-1918), Congresul General al Bucovinei de la Cernăuți (1918) și Marele Sfat Național Român de la Sibiu/Cluj (1918-1919), precum și cele legate de Parlamentul de la Chișinău, pentru anii 1990-2014.

Documentarea a cuprins surse diverse: Analele Parlamentare ale României (pentru perioada 1831-1852), Documente privind istoria renascerii României (pentru anii 1857-1859), Monitorul Oficial (1860-1939), Scânteia (1946-1985), site-ul Camerei Deputaților, http://www.cdep.ro (din 1990), diverse alte surse pentru structurile legislative din perioada Unirii din 1918: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sfatul_%C8%9A%C4%83rii, cotidianul Glasul Bucovinei din Cernăuți, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Index:Membrii_Marelui_Sfat_Na%C5%A3ional_Rom%C3%A2n,  precum și cele legate de structura legislativului de la Chișinău, începând cu anul 1990: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_parlamentare_%C3%AEn_Republica_Moldova,_1990, http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/. Pentru a evidenția „tradiția” unui „euro-traseism” existent și la nivel european, am utilizat arhiva oferită de Centrul Arhivistic și Documentar (CARDOC) a Parlamentului European, cu sediul la Luxemburg (care acoperă intervalul 1952-2003).

Traseismul politic la români este aproape la fel de vechi ca și statul român, care a luat naștere în urma Unirii Principatelor (1859), sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Vom trece în revistă mai multe exemple, din toate perioadele istorice și din vremea fiecărui regim politic, fără pretenția de a fi atotcuprinzători.

Astfel, unul dintre deputații moldoveni prezenți în aproape toate legislaturile, din septembrie 1857, până în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, Manolache Costache Epureanu: acesta a aderat la ideile viitorului partid conservator – în 1857 (sept), 1860-1861, 1866 (apr), 1869, 1870, 1871, a trecut apoi la noul partid  liberal – în 1875, 1876, revenind, ulterior, la conservatori, ca lider al partidului – din 1880[1].

Un alt conservator a fost Take Ionescu, ales pe listele acestui partid – în 1888, 1892, 1899, 1905, 1907. Acesta trecut, însă, la nou-înființatul PCD – în 1911, 1912, 1914, fiind unul dintre liderii PD – în 1920, redenumit PCD – în 1922.

Vasile Gh. Morțun a intrat în Parlament ca social-democrat – în 1888, 1891, 1892, această formațiune candidând sub numele de PSDMR – în 1895. Morțun a trecut, ulterior, la PNL – pe listele căruia a devenit deputat în 1901, 1907, 1911, 1912.

Dumitru D Pătrășcanu a activat în PNL – fiind ales în 1907, 1914, dar a candidat ca independent – în 1918, iar fiul acestuia, Lucrețiu D Pătrășcanu a fost ales pe listele BMȚ – în 1931, revenind în Parlament după al doilea război mondial, pe listele BPD PCR – în 1946.

Simion Mehedinți a intrat în legislativ pe listele conservatorilor – în 1911, 1912, 1918, trecând la PCP – în 1919 și intrând în Adunarea Deputaților din partea PNL (B) – în 1933.

Nicolae Titulescu a fost ales pe listele PCD – în 1912, 1914, dar a candidat din partea PNȚ – în 1937.

Constantin Xeni și-a început activitatea parlamentară ca deputat conservator – în 1912, activând apoi din partea LP – în 1920, PNL – în 1927, UN – în 1931[2], și, din nou, PNL – în 1933, 1937.

Vasile Antonescu a fost ales în Adunarea Deputaților ca liberal în 1914, dar acesta a devenit conservator – în 1918 (când liberalii nu au participat la scrutin[3]), trecând după primul război mondial la PȚ – în 1919, 1920.

Și reprezentanții adunărilor ce au decis Unirea din 1918 au trecut, de-a lungul timpului, prin mai multe formațiuni politice. Așa s-a întâmplat cu mai mulți fruntași basarabeni. Daniel Ciugureanu, ales în Sfatul Țării din partea PNM în 1917, a devenit deputat în Parlament pe listele conservatorilor – în 1918, trecând apoi la PȚB – în 1919, LP – în 1920, PNL – în 1922, PP – în 1926.

Ion Inculeț a devenit și el membru al Sfatului Țării din partea PNM în 1917, trecând apoi pe listele conservatorilor – în 1918, dar a revenit la PȚB – în 1919, 1920, 1922, trecând ulterior la PNL – 1926, 1927, UN – în 1931, PNL – în 1932, 1933, 1937.

Constantin Stere a fost, de asemenea, membru al Sfatului Țării din partea PNM în 1917, a candidat ca independent – în 1918, 1919, trecând apoi la PȚ – în 1922, BNȚ – în 1926, PNȚ – în 1927, 1928. În urma disensiunilor din PNȚ, a fondat o formațiune disidentă, PȚD-Lcc – pe listele căreia a intrat în Adunarea Deputaților în 1931, dar în 1933 îl găsim ca deputat din partea altei disidențe, fondate de Grigore Iunian, PȚR.

Fruntașul bucovinean Ion Nistor a reprezentat CNR – în Consiliul General al Bucovinei în 1918, apoi PDU – în Adunarea Deputaților, în 1919, 1922, candidând ulterior din partea PNL – în 1933, 1937.

Istoricul ardelean Silviu Dragomir a fost ales membru în Marele Sfat Național Român din partea PNR – în 1918, a intrat, ca deputat independent, în Parlamentul României – în 1920, fiind ales ulterior pe listele PP – în 1926, sau ale FRN – în 1939.

Un alt fruntaș ardelean, activ încă din perioada antebelică, Vasile Goldiș, a fost ales pe listele PNR în 1918, 1919, trecând apoi la LP – în 1920, PNR – în 1922, PP – în 1926.

Poetul Octavian Goga a candidat din partea PNR în 1918, 1919, trecând apoi la LP – în 1920, PP – în 1922, 1926, 1928, 1931, PNA – în 1932, 1933, PNC – în 1937.

Brașoveanul Voicu Nițescu a fost ales din partea PNR – în 1918, 1919, 1920, a candidat pe listele BNȚ – în 1926, PNȚ – în 1927, 1928, 1931, 1932, trecând, în cele din urmă, la „partidul regal”, FRN – în 1939.

O „traiectorie” politică interesantă și extrem de îndelungată a cunoscut Petru Groza: reprezentant al PNR – în 1918, 1919, apoi al LP/PP – în 1920, 1922, 1926, a devenit ulterior lider al Frontului Plugarilor, pe listele căruia a candidat după al doilea război mondial, fiind ales deputat în mai multe legislaturi: BPD FP – în 1946, FDP FP – în 1948, FDP – în 1952, 1957.

Și Alexandru Vaida-Voevod și-a început activitatea politică, încă de dinainte de prima conflagrație mondială în PNR – pe listele căruia a candidat în 1918, 1919, 1920, 1922, fiind ales apoi în legislativ din partea BNȚ – în 1926, PNȚ – în 1927, 1928, 1932, dar a fondat ulterior (1935) Frontul Românesc, încheind un cartel electoral cu PNL – în 1937, și sfârșind prin a fi ales deputat din partea FRN – în 1939.

Ion Zelea Codreanu a candidat ca independent – în 1918, trecând apoi pe la PN – în 1919, LP – în 1920, pentru a ajunge ulterior deputat din partea GCZC – în 1932, PTPȚ – în 1937. Fiul său, Corneliu Zelea Codreanu, a fost ales deputat din partea aceleiași formațiuni, GCZC – în 1932.

Constantin Argetoianu a urmat o traiectorie extrem de sinuoasă: deputat din partea LP – în 1920, a trecut apoi la BNȚ – în 1926, la PNL – în 1927, UN – în 1931, 1932, încheindu-și activitatea parlamentară pe listele UA – în 1933.

Și istoricul Nicolae Iorga a activat ca independent – în 1907,trecând la PND – în 1912, 1914, a fost ales din partea PN/PȚB – în 1919, FDNS – în 1920, Blocul cetățenesc – în 1922, BNȚ – în 1926, PPN – în 1928, UN – în 1931 și, respectiv, PNL – în 1937.

Mihail Kogălniceanu a rămas, continuu, printre liberali, pe listele cărora a fost ales în numeroase rânduri – în 1857 (sept), 1858-1859, 1860-1861, 1866 (apr), 1866 (nov), 1869, 1870, 1871, 1875, 1876, 1883, 1884, 1888, 1891. Fiul acestuia, însă, după o tentativă, eșuată, de a crea un partid țărănesc (1906), dizolvat în anul următor, cel al răscoalei, a intrat în Parlament din partea PND-UDN – în 1919, și, ulterior, a PȚ – în 1920.

Victor Iamandi a candidat pe listele PNL – în 1922, 1927, trecând la PNȚ – în 1928, UN – 1931, din nou pe cele ale PNL – în 1932, 1933, 1937, dar a ajuns, în cele din urmă, la FRN – în 1939.

Gheorghe Tătărăscu a activat în PNL – pe listele căruia a fost desemnat deputat în mai multe rânduri, în 1919, 1922, 1927, UN – în 1931, PNL – 1933, 1937[4], înceheindu-și activitatea ca aliat al comuniștilor, ca membru al BPD PNL-T – în 1946.

Mihail Ghelmegeanu a fost parlamentar din partea PNȚ – în 1931, 1932, 1933, 1937, trecând apoi la FRN – în 1939, iar după al doilea război mondial – la BPD FP – în 1946, FDP FP – în 1948.

La fel a procedat și Mihail Ralea, care a devenit deputat din partea PNȚ – în 1932, apoi a trecut la FRN – în 1939, venind, după preluarea controlului de către comuniști, la BPD PNL-T – în 1946, FDP FP – în 1948, FDP – în 1957, 1961.

Și Ion Drăghici a schimbat, în mai puțin de 15 ani, mai multe formațiuni, fiind ales deputat pe listele PNL – în 1933, ale FRN – în 1939, respectiv ale BPD PNȚ-Al – în 1946.

La fel s-au petrecut lucrurile și cu Petre Irimescu, membru PNȚ – în 1933, 1937, al FRN – în 1939, și, din nou, al PNȚ – în 1946, sau în cazul lui Romulus Cândea, care a fost ales deputat din partea PNL – în 1937, a FRN – în 1939, și a BPD PNL-T – în 1946.

Și spre finalul perioadei comuniste au existat foști deputați în Marea Adunare Națională care și-au continuat activitatea după 1989. Astfel, Ioan Florea a fost ales deputat pe listele FDUS – în 1985, fiind ulterior membru al grupului parlamentar Ecologist-SD – în 1990.

Iuliu Furo a avut peste două decenii de viață parlamentară, începută ca deputat din partea FDUS – în 1980, și continuată, după 1990, ca membru al PRM – în 1992, 1996, 2004.

În cazul lui Marin Lungu, activitatea parlamentară a fost de o durată mai scurtă. După ce a devenit parlamentar pe listele FDUS – în 1985, acesta a mai reușit să intre o singură dată în Camera Deputaților, din partea PSM – în 1992.

Un caz aparte l-a constituit Leonida Lari-Iorga, care, în anii 1988-1990 a fost deputat în Sovietul Suprem al URSS. În contextul renașterii naționale a românilor basarabeni, aceasta a trecut în România, devenind deputat în legislativul de la București, ca membru al PNȚCD – în 1992, a trecut, ulterior, la PRM – în 1996, 2000, 2004, retrăgându-se, în 2006 și reîntorcându-se în PNȚCD.

Adrian Severin și-a început activitatea legislativă ca membru al PD – în 1992, 1996, fiind ulterior ales deputat pe listele PSD – în 2000, 2004.

Un traseu oarecum diferit a urmat Traian Dobre, ales deputat din partea PDSR – în 1996, și a PSD – în 2000, pentru a trece apoi la PNL – în 2004.

Daniel Vasile Oajdea a fost ales deputat pe listele PDL – în 2008, dar în 2012 a intrat în Camera Deputaților pe listele PPDD.

Și în legislativul de la Chișinău, al Republicii Moldova (independentă din august 1991) s-au petrecut asemenea schimbări ale apartenenței politice. Astfel, Nicolae Andronic a devenit deputat pe listele PCM – în 1990, trecând apoi la PDAM – în 1994, și la PRCM – în 1998. Igor Dodon a fost ales ca deputat independent – în 2009 (aprilie, iulie), trecând ulterior la PCRM – în 2010 și, în calitate de conducător al partidului, și-a reînnoit mandatul de deputat pe listele PSRM – în 2014.

Exemplele sunt mai numeroase, dar nu am dorit să facem o prezentare exhaustivă, ci doar să evidențiem că, de circa 150 de ani, asemenea practici se întâlnesc, indiferent de perioadă sau de regim politic, în spațiul românesc. De asemenea, nu dorim să acuzăm pe nimeni, ci doar să punctăm realitățile politico-electoral-geografice, așa cum au fost ele consemnate în documentele vremii.

Fără să însemne, totuși, că asemenea practici au o scuză, am descoperit că asemenea „obiceiuri” există și în regiuni unde practicile democratice sunt mai vechi și mai obișnuite. Astfel, există traseism politic și în Parlamentul European. Vom cita câteva exemple, cu vechime de câteva decenii. Astfel, un asemenea „euro-traseist” a fost francezul William Abitbol, care a fost europarlamentar din partea grupării UEN – 20.07.1999-14.03.2001, pentru a trece, ulterior, la EDD – 15.07.2001-19.07.2004. Ceva mai devreme, spaniolul José María Alvarez de Eulate Peñaranda a fost desemnat eurodeputat pe listele  GDE – în perioada 01.01.1986-05.07.1987, activând ulterior ca independent – 06.07.1987-24.07.1989. Și, ca să nu se creadă că doar cei cu sânge latin au asemenea obiceiuri, iată și un exemplu din lumea britanică: Richard A. Balfe (laburist) a devenit europarlamentar din partea GS – 17.07.1979 (devenit PSE la 21.04.1993), până la 18.12.2001. Acesta a trecut, pentru câteva luni, la gruparea neafiliaților, 18.12.2001-05.03.2002, pentru a se înscrie apoi în PPE – 06.03.2002-19.07.2004.

Prezentarea partidelor politice românești se găsește aici

[1] Manolache Costache Epureanu mai deține un record imposibil de egalat: a fost prim-ministru al Guvernului Moldovei și al celui al Țării Românești, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, fiind desemnat, în timpul lui Carol I și ca prim-ministru al României (de două ori). De asemenea, a fost membru fondator al PNL (în 1875) și al PC (în 1880).

[2] Această formațiune a fost o coaliție în cadrul căreia PNL era cel mai important partid.

[3] Neparticiparea PNL la alegerile din vara anului 1918 se leagă de refuzul de a recunoaște umilitoarea „pace” de la Buftea-București, impusă României de Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul otoman, Bulgaria).

[4] Chiar dacă nu a fost ales parlamentar pe listele FRN, Gheorghe Tătărăscu a fost prim-ministru în timpul dictaturii regale.

Leave a Response »