Actualizări ale datelor electorale românești Duminică, mart. 20 2022 

Ziceam zilele trecute că, după găsirea unor informații mai detaliate legate de alegerile interbelice, a devenit necesară actualizarea datelor în acest sens, operațiune care implica și alte câteva fișiere „înrudite”… Cel mai ușor a „mers” actualizarea bazei cu demnitarii… A urmat actualizarea datelor electorale în fișierul general, după care, la „duplex” s-au făcut modificările atât într-o arhivă ce cuprinde nu doar asemenea date, ci și diferite versiuni „de lucru” pentru unele astfel de informații, cât și în fișierul cu extensia .xls (Microsoft Excel 1997-2003), recongnoscibil, pentru hărți, de către Philcarto.

Alaltăieri seara consideram că treaba e(ra) gata… Ieri dimineață mi-am dat seama că nu era: rămăseseră de actualizat foile de lucru cu datele electorale pan-românești, agregate pe „cincinale electorale” și pe orientări politice, de la primele alegeri legislative, atât românești, cât și austriece/austro-ungare, otomane, bulgare, ungurești, cehoslovace, sovietice, ucrainene, moldovenești… Fișierul fusese creat, prima dată, într-o versiune provizorie de acum mai bine de 10 ani, într-o (încercare de) „paralelă” electorală cu Germania. Datele românești erau agregate la nivelul județelor interbelice (și/sau echivalente), iar cele germane – pe Regierungbezirke (echivalent regional, NUTS2, subordonat landurilor). Așa s-a „născut”, de fapt, tot acum mai bine de un deceniu, ideea analizei datelor electorale de la alegerile legislative, la nivel regional, pentru Europa, apoi și pentru alte (porțiuni de) continente: America de Nord, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, India…

În timp ce actualizam datele aferente perioadei interbelice, am constatat că, în fișierul actualizat cu datele electorale pan-românești, finalizat, în ultima versiune, în august 2019, pentru o comunicare prezentată la Centenarul Geografiei Universitare Clujene, ultimul „cincinal electoral” (începând în 2016) era incomplet, oprindu-se, nu în decembrie 2020, ci în iulie 2019. Mai fuseseră alegeri, în România, la începutul lui decembrie 2020, dar, cu acest prilej, am descoperit nu doar că și separatiștii transnistreni organizaseră un asemenea scrutin, cu o săptămână înaintea noastră, ci și că nu integrasem nici datele transnistrene din 2015… Ieri am realizat și aceste actualizări, cu datele aduse și în celelalte fișiere „înrudite”…

Și, azi dimineață, am descoperit, iar, că treaba tot nu era gata! Considerasem că, din cele 261 săptămâni ale „cincinalului electoral” 2016-2020, rezultatele de la alegerile românești din 6 decembrie 2020 reprezintă ultimele 3 săptămâni din acest „cincinal”, dar, pentru cele transnistrene, desfășurate pe 29 noiembrie 2020, deci cu o săptămână mai devreme, pusesem 5 săptămâni. Trebuia, astfel, ori să modific numărul de săptămâni pentru Transnistria la 4, sau să consider, pentru cele românești, valabilitatea lor, tot pentru 4 săptămâni. Aceasta din urmă a fost opțiunea aplicată. În fond, cam așa și este: din 6, până în 31 decembrie sunt (aproape) 4 săptămâni.

O paranteză „tehnică”, legată de aceste „cincinale electorale”. Am descoperit, de vreo 15 ani, că, dacă am dori să comparăm datele electorale pentru două sau mai multe țări, fie la nivel național, fie la nivel de diviziuni administrative, acest lucru este imposibil, nu doar ca urmare a existenței unor formațiuni politice interne diferite, ci și fiindcă, de regulă, consultările electorale naționale nu au loc, aproape niciodată, în același moment în două sau mai multe state. Dacă, pentru partidele politice diferite se poate găsi, ca soluție, afilierea lor, internațională, la o familie politică – de la extrema stângă (comuniști și alții asemenea), social-democrați, ecologiști, agrarieni/țărăniști, liberali, conservatori/creștin-democrați, minorități, la extrema dreaptă (naționalist-extremiști, islamiști fundamentaliști și asimilați lor), alții/neafiliați și independenți – în cazul comparabilității, ca echivalență temporală, singura soluție viabilă pe care am găsit-o au fost aceste „cincinale electorale”. Acestea încep în anii cu cifrele 1 sau 6 și se încheie în cei ce au, drept cifră finală, multipli de 5, mai precis 5 sau 0. Astfel, pentru spațiul românesc, unde primele alegeri legislative au avut loc în anul 1831 (în Țara Românească) și 1832 (în Moldova), primul „cincinal electoral” începe la 1 ianuarie 1831 și se termină la 31 decembrie 1835, iar ultimul asemenea interval este cuprins între 1 ianuarie 2016 și 31 decembrie 2020. Intervalul actual, ce debutează cu 1 ianuarie 2021, nu este complet, încă.

Astfel, pentru fiecare „cincinal” electoral, datele sunt „ponderate”, ținând cont de numărul de săptămâni din acesta, pentru care sunt valabile. Suma a două sau mai multe intervale, ca număr de săptămâni, la numărător, trebuie să fie egală cu numitorul, egal, întotdeauna cu 261 săptămâni. Adică, 52 săptămâni într-un an, înmulțit cu 5, plus zilele ce se adaugă în acest interval. Fiecare an începe și se termină în aceeași zi a săptămânii, sau chiar cu o zi după, dacă este vorba de un an bisect. Astfel, „cincinalul electoral” 2011-2015 are 260 săptămâni și 6 zile (cele 5 zile în plus ale celor 5 ani, plus 29 februarie 2012, an bisect), în vreme ce următorul – 2016-2020 are fix 261 săptămâni (ultima săptămână apărând din cele 5 zile în plus ale fiecărui an, plus zilele de 29 februarie din 2016 și 2020, ani bisecți). E adevărat că nu toate „cincinalele electorale” sunt egale, unele au cu o zi mai puțin, dar nu cred că va „sări” cineva să considere că o zi, în plus sau minus, la un total de 1827 sau 1828 de zile ale unui „cincinal” e o „eroare” prea mare!…

Ca să încheiem această „poveste”, deja, noul „cincinal electoral” – început anul trecut – se anunță interesant… Au fost alegeri în R. Moldova (vara trecută) și în Bulgaria (trei rânduri – în aprilie, iulie și noiembrie!) și urmează, luna viitoare – în Ungaria. Dacă datele pentru R. Moldova au fost deja introduse în calculator, cele pentru Bulgaria urmează, dar numai când se vor introduce toate datele electorale pentru această țară, începând cu secolul al XIX-lea. În cazul Ungariei, care are deja datele în calculator, de la 1848 până în 2018, ele vor fi actualizate după scrutinul de luna viitoare…

N-am uitat, însă, nici că „așteaptă” definitivarea bazei de date pentru Japonia (pusă „pe pauză” de vreo 2-3 luni), dar, cum până la finalul actualului „cincinal electoral” mai sunt aproape 4 ani, și, dacă-mi amintesc că, doar cu vreo 2-3 ani în urmă, n-aveam definitivate nici măcar țări ca Regatul Unit, Belgia, Franța, Polonia, fosta Cehoslovacie, Finlanda…, este timp pentru toate aceste activități și nu numai!… Era mai rău să fi rămas fără „front de lucru”! 🙂

Continuarea „dialogului” cu Camera Deputaților… Vineri, feb. 25 2022 

Evenimentele grave din ultimele zile au făcut ca acest text să apară cu o mică întârziere… Am replicat la confirmarea primirii ultimului meu mesaj, cu mulțumiri, în primul rând, dar și cu prezentarea unei liste de 22 de lucrări (6 cărți și capitole de cărți, 16 articole și studii) cu tematică de geografie electorală. Am întărit prezentarea unei asemenea liste și pentru că, atât la noi, cât și pe plan internațional, există o tendință tot mai vizibilă de desconsiderare, de marginalizare, de ducere în derizoriu a expertizei științifice a specialiștilor – altfel, cum poți ajunge să ai analfabeți, infractori și plagiatori ca premieri? – și nu doresc să se creadă că oferta (nu „petiția”) vine din partea vreunui „neica-nimeni”!…

Să vedem când răspund, din nou, dacă mai răspund, interlocutorii de la Camera Deputaților!…

Iarăși, despre smerenie în cercetarea științifică… Și nu numai despre smerenie… Luni, feb. 14 2022 

Zilele trecute, în cursul unor noi documentări, pentru unele din temele de cercetare „în lucru”, am mai dat, iarăși, și peste alte elemente care să confirme faptul că activitatea științifică legată de o anumită temă, odată completată, capătă doar statutul de „final provizoriu”!… Și, în această idee, am scris, acum mai bine de un an, acest articol, tot pe blog. Despre ce ar fi vorba, concret? Pe de o parte, am descoperit date noi, complete, referitoare la primele alegeri parlamentare românești de după Unirea din 1918, pentru Ardeal (zonă unde, mai ales pentru alegerile din 1919, 1920 și 1922, informațiile publicate în Monitorul Oficial sunt incomplete), iar pe de alta – într-un articol din presa locală – alte două toponime din aria actualei comune Ucea, din Țara Oltului, dintre care unul este Braniște.

În aceste condiții, pe de-o parte, va trebui să actualizez bazele de date, atât cea legată de alegerile românești (în cel puțin 3 fișiere… „înrudite”!), cât și cea cu demnitarii din spațiul românesc (unii parlamentari apar în plus, alții lipsesc!), iar pe de alta – să modific atât baza de date cu stratificarea istorică a toponimelor din Țara Oltului (elaborată încă din vara anului 1996, dinaintea susținerii lucrării de licență și actualizată deja, în alte câteva rânduri, pe măsură ce am mai descoperit și alte toponime!), cât și baza de date, hărțile și textul prezentării despre toponimul Braniște. De fapt, în parte, aceste actualizări s-au și făcut, ieri (cele legate de stratificarea istorică a toponimelor, de datele referitoare la braniști și de textul prezentării), iar restul urmează să se realizeze. Fiind obișnuit deja cu asemenea activități (nici nu mai știu de când și de câte ori am mai făcut așa ceva), a devenit o operațiune firească, deși nu e deloc plăcută… Dar, s-a dovedit, atât ce-am scris în primul paragraf, mai sus, legat de „finalul provizoriu”, cât și relativ la constatările din postarea precedentă despre smerenie, din septembrie 2020…

Actualizând datele referitoare la braniști am dat, în fișierul respectiv (un inventar al numelor de acest fel și sursele unde a fost găsit), și peste precedentele postări referitoare la subiect. Una, prima, trimitea la stadiul documentării atunci când am prezentat comunicarea (octombrie 2017) și am și publicat-o (după un an), cuprinzând și primele actualizări realizate anul trecut cu datele culese în anii anterior, iar celelalte două surprind alte stadii, intermediare, tot de anul trecut, ale continuării documentării, deși – nici ele nu sunt complete! Astfel, referințele legate de totalul toponimelor de acest fel nu cuprind alte două asemenea nume, descoperite, între timp, tot în Ardeal, care ridicaseră numărul total al numirilor legate de Braniște la 148, în tot spațiul carpato-balcanic. Cu cel găsit la Ucea de Sus se fac 149, din care 140 sunt în spațiul românesc, reprezentând 93,96% din total. Când ai aproape 94% toponime de forma Braniște, cu variante și derivate, create de români, în zone românești, a mai afirma, precum cei doi autori maghiari, deja menționați în unul din articolele precedente, că toponimele de această formă au fost moștenite de unguri direct de la slavi, e chiar o opinie tendențioasă! Mai cu seamă că, cu toate eforturile subsemnatului de a găsi măcar un nume de formă maghiară, creat de maghiari – fie în Secuime, fie în Ungaria de azi – căutările au fost zadarnice!

De fapt, nu, greșesc, n-au fost zadarnice: au completat, considerabil, cu aceste forme maghiar(izat)e, Branistye, inventarul toponimelor ardelenești de acest fel, consemnate cu ortografie maghiară, deci deformate, atestate, toate, în zone cu majorități etnice românești! Cei doi autori au și recunoscut, în articolul scris de ei că nu se pricep la toponimie. Ar trebui să se priceapă, înainte de a-și da cu părerea, așa cum ar trebui să învețe și a „citi” repartiția geografică a unor asemenea toponime, să le coreleze cu originea apelativului și cu preponderența etnică a populației din zonele unde au apărut ele. Și, de asemenea, să acumuleze, prin documentare, prin lectură, multe cunoștințe de legislație medievală, referitoare la măsurile luate de autoritățile acelor vremi, în Țările Române (inclusiv în Transilvania!), fie că a fost vorba de voievod, boieri sau de mănăstiri ortodoxe, de a opri tăierea pădurii, inclusiv cu scopul ocrotirii fondului cinegetic! Adică – să aibă oleacă de cultură generală!

Așadar, și acești doi autori ar trebui să învețe să fie smeriți, înainte de a face afirmații fără acoperire științifică, ba chiar cu substrat revizionist (nedeclarat, dar evident!), care să „demonstreze”, pentru străinii nefamiliarizați cu realitățile acestei părți de Europă, „caracterul maghiar” al Transilvaniei! Publicarea acelui material cu păreri tendențioase în această epocă, în care, pe de-o parte, putler practică, din 2014, „turismul cu tancul la vecini”, iar dictatorul de la Budapesta, orban, se vede, cel puțin o dată pe an, de peste un deceniu (din 2010!), cu cel de la Kremlin, nu este deloc întâmplătoare!… Iar la Budapesta, în mai 2019, în Piața Eroilor, o mulțime de pancarte „deplângeau” așa-zisa „nedreptate” făcută Ungariei, la Trianon, în 4 iunie 1920… Să ne amintim de 30 august 1940 și de Diktatul de la Viena, când alt dictator, hitler, i-a dat lui horthy, dictatorul maghiar de atunci, Nordul Transilvaniei! Ce-au de spus despre asta, autorii maghiari în cauză??? Știu ei, oare, că istoria se repetă???

Acum trei ani, m-au acuzat, nefondat, de „naționalism”! Invit pe oricine, să vină cu argumente, care să „demonstreze” – din declarații, atitudini, studii, articole, cărți, postări pe blog, etc – unde, când și mai ales DACĂ am „promovat”, vreodată, cât de puțin „naționalismul”, xenofobia, rasismul, discriminarea unui om sau a unui grup sau altele asemenea! Vor găsi, mai degrabă, materiale care au promovat, mereu, spiritul de conviețuire etnică și confesională, înțelegerea între diferitele grupuri etno-lingvistice și confesionale, de la noi sau din alte părți. Vor descoperi că am promovat, mereu, atât contribuția altor grupuri etno-confesionale la istoria, cultura și civilizația din spațiul românesc, dar, în egală măsură, și contribuția românească la istoria, cultura și civilizația neamurilor care ne înconjoară! Mai degrabă, aș putea să-i acuz eu, acum, de revizionism unguresc, promovat discret, nedeclarat! Să demonstreze, cu dovezi, cu argumente, că nu e așa!

Despre legătura între studiile locale și cele de o mai mare „anvergură” spațială (regională, națională și/sau internațională) Sâmbătă, ian. 29 2022 

„Cufundat” de ceva vreme în diverse activități legate de Făgăraș, am (re)descoperit ieri, a nu știu câta oară, că trebuie să plasez aceste subiecte de analiză într-un context mai larg… E ceea ce am făcut, mereu, din copilărie, fie prin „sorbirea”, pur și simplu, a informațiilor citite în diferite enciclopedii ale statelor Lumii, fie prin hărțile desenate, care nu s-au limitat doar la Făgăraș, sau numai la România… Cunosc oameni, foarte buni specialiști, interesați doar de o anumită zonă – Țara Oltului, Maramureș… – însă, mereu, am „legat” cercetările de nivel local de cele care „acoperă” o arie geografică mult mai largă.

Căderea regimului comunist mă găsea, după „Podul de Flori” de la Prut, din mai 1990, în corespondență cu o fată din Ungheni, în scrisorile respective amintind, într altele, și de elementele de istorie locală făgărășeană, dar plasate într-un context mai larg, la nivelul Transilvaniei sau/și al întregului spațiu românesc… A venit, apoi, studenția, unde, în cadrul ședințelor ATGIS (Asociația Tinerilor Geografi din Iași), am debutat printr-o prezentare legată de Făgăraș, dar m-am „aplecat”, curând, către distribuția spațială a comunităților de români din jurul României… Elaborarea lucrării de licență a prilejuit nu doar referințe la Țara Făgărașului, ci și plasarea lor, comparativă, într-un context mai larg, pan-românesc, viziune amplificată, după un deceniu, în teza de doctorat, în care se regăsesc materiale ce acoperă întregul spațiu carpato-balcanic… Inclusiv documentările de teren, realizate încă din etapa întocmirii referatelor din planul doctoral (anii 2000-2001), s-au extins, de la aria „înconjurătoare” a Țării Oltului, la zone extrem de îndepărtate, ca nordul și vestul Moldovei, Sătmar, Podișul Piemontan Getic, Țara Vrăncii, Basarabia sau Dobrogea. Și tocmai de aceea, în 2006, chiar la sugestia domnului profesor Alexandru Ungureanu, pe vremea când lucram, împreună, la realizarea cursului de Toponomastică, hărțile referitoare la evoluția limbii române, de la „dialectul” traco-daco-roman al latinei până în zilele noastre, au fost preluate din lucrarea de doctorat, abia susținută (2005) și incluse în cursul menționat, devenind publice înaintea predării la tipar a tezei în care le-am inclus (apărută în 2007)…

Câțiva ani mai târziu (2011-2014), plecând de la elaborarea Tezaurului Antroponimic al Țării Oltului – idee „născută” prin 2003-2004, în cursul documentărilor legate de doctorat – am ajuns, odată cu elaborarea, prezentarea și publicarea metodologiei de cercetare geografică a antroponimelor (2015-2017), la închegarea unui curs nou, de Antroponomastică geografică, publicat în 2019… Acum, activitățile legate de „scoaterea la lumină” a unor diverse realități istorico-geografice făgărășene, m-au adus în punctul în care, (re)descoperind vechea instituție locală a scaunului de judecată al celor 12 boieri jurați (ce a funcționat la Făgăraș, mai multe secole), voi ajunge să adaug, cu material cartografic, această veche instituție juridică românească la materialele, recent prezentate și publicate (sau aflate în curs de tipărire), ținând de vechimea acestor instituții, nu doar în spațiul românesc, ci în întregul spațiu carpato-balcanic…

Pe de altă parte, de mai multe săptămâni, a „încolțit” ideea unei geografii electorale locale – ca parte a cursului de Geografie electorală, care, fiind publicat în 2013, necesită o nouă ediție, actualizată – ținând cont de acumularea unui material documentar și statistic detaliat, care ar veni, din a doua parte a secolului al XIX-lea, în continuarea vechii instituții a scaunului de judecată, în care boierii jurați erau, și ei, aleși!

În concluzie, este interesant cum, de aproape 3 decenii, Făgărașul și Țara Oltului îmi oferă „muniție” pentru elaborarea sau aprofundarea unor teme de cercetare pe arii mult mai largi! Să dea Dumnezeu cât mai multe asemenea, în continuare! 🙂

Despre proiectele de cercetare științifică Luni, dec. 20 2021 

Fiindcă ne apropiem de sfârșitul încă unui an, dar și pentru că s-au „adunat” zeci de ani de activitate în acest domeniu, extrem de vast, al Geografiei, vom vorbi despre proiectele de cercetare științifică inițiate.de subsemnatul. Mi se pare un moment potrivit, deoarece, anul acesta am aniversat, în toamnă, 30 de ani de la începutul studenției geografice, 25 de ani (în vară) de la terminarea facultății și de la începuturile activității de cadru didactic în învățământul geografic ieșean, au trecut, la începutul anului, 20 de ani de când fac parte din rândurile colectivului didactic al Alma Mater Jassyenssis și, la jumătatea anului, 15 ani de la confirmarea titlului de Doctor în Geografie. Sunt doar câteva repere cronologice, nici ele toate, dar, fie și doar acestea, sunt, cred(em), suficiente pentru un asemenea bilanț (desigur, provizoriu!)…

Fără a considera că ele au apărut recent (titulatura lor are aproape un deceniu), de aceste direcții de cercetare (să le spunem astfel) m-am ocupat de foarte multă vreme… Nu exclusiv, deoarece, prin natura activității lor, geografii relaționează, profesional, științific, cu o mulțime de specialiști din domenii conexe, mai mult sau mai puțin înrudite… Însă, în esență, este vorba de 3 mari direcții, legat de care, pe viitor, se vor axa, dacă nu în întregime, în orice caz, în cea mai mare parte, energia, experiența și competența profesional-științifică acumulată anterior.

Primul proiect, nu neapărat în ordinea importanței, ci pentru că trebuia să fie unul primul 🙂 este legat de Crearea bazei de date antroponimice și toponimice în spațiul românesc/Creation of the Anthroponymic and Toponymic Database in the Romanian Space. L-am amintit primul și pentru că, așa cum vom vedea, pe baza inventarierii și grupării elementelor onomastice, se pot reconstitui, măcar în parte, particularități ale activităților ce sunt evidențiate de celelalte două proiecte. Preocupările în această direcție au peste un sfert de veac vechime, începând cu elaborarea și susținerea lucrării de licență (1996) – Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului și de disertație (1997) – Corelații între structura etnică a populației și stratificarea istorică a toponimiei Țării Făgărașului. Acestea, dar și teza de doctorat – Țara Oltului – studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relațiilor cu toponimia, elaborată începând cu anul 1999, susținută în 2005 și publicată doi ani mai târziu – au fost elaborate sub coordonarea domnului profesor Alexandru Ungureanu, membru corespondent al Academiei, un OM de la care am avut (și cred că mai am încă!) de învățat, nu doar în plan profesional-științific. Împreună am elaborat și publicat cursul de Toponomastică (2006).

Cum, încă din vremea documentărilor pentru lucrarea de licență (1995-1996) și disertație (1997), bazându-mă, de la început, pe metoda de lucru a geografului Ion Conea (care, mergând pe teren ca să stea de vorbă cu înțelepții satelor românești, recenza nu doar toponimele, ci și antroponimele), am adunat, o bază de date importantă, încă de atunci, îmbogățită serios și cu prilejul documentărilor de teren pentru doctorat (din anii 2001-2005), aceasta a permis declanșarea activităților de realizare a Tezaurului antroponimic al Țării Oltului. Poate că a fost un noroc faptul că, dacă pentru perioada actuală, documentarea personală și accesul, în format electronic la multe date au creat un volum de date însemnat, pentru epocile mai vechi (până în perioada comunistă, inclusiv) există, publicate, o serie de lucrări ce acoperă aproape 4 secole de informație antroponimică, la nivel de localitate. Tezaurul amintit e „în lucru”, în continuare, dar experiența în realizarea lui m-a făcut să extind cercetările, nu doar la nivelul întregului spațiu românesc, ci chiar la cel al spațiului carpato-balcanic și, pe anumite direcții – antroponimele și toponimele legate de păstorit, cele derivate din nume creștine vechi și altele – chiar la nivelul spațiului romanic (european și nu numai). Așa că materialul onomastic adunat, pe care a trebuit, „din mers” să „învăț” și prin ce metode să-l inventariez, să-l prelucrez, să-l cartografiez și să-l interpretez, a servit ca „bază”, ca „temelie” pentru un alt curs, cel de Antroponomastică geografică, apărut, ca și cel de Geografie istorică, în 2019.

Foarte multe din informațiile onomastice au servit și servesc ca „temelie” și pentru evidențierea unor aspecte legate de al doilea proiect – Particularități de geografie electorală din epoca contemporană la nivel mondial, european și românesc/Peculiarities of Electoral Geography in the Contemporary Epoch at the World, European and Romanian level. Primele preocupări, cu rezultate în publicarea unor materiale științifice, datează de vreo două decenii (2002-2003), dar adevărata „piesă de rezistență” a cercetărilor electoral-geografice rămâne cursul de Geografie electorală, apărut în 2013. Acesta chiar a fost structurat pe trei paliere – mondial, european și românesc – ultimul fiind și cel mai consistent fiindcă, preocupat fiind să înțeleg, cât de cât, Lumea în care trăim, am știut, întotdeauna că, înaintea „paltonului” mondial și a „sacoului” european, îmi e mai „aproape” de corp „cămașa” românească!…

Tocmai de aceea, documentarea și inventarierea a (aproape) tot ce este legat de fenomenul politico-electoral românesc din ultimele două secole a fost prioritară și, recent, am definitivat atât documentarea legată de alegerile senatoriale românești (finalizată anul trecut), cât și cea ținând de alegerile locale (cu un articol legat de cele antebelice, publicat acum câteva săptămâni). Anterior, în cinstea Centenarului Școlii Geografice Universitare Clujene Românești (2019), am definitivat baza de date, la nivel de județe și provincii istorice, legată de alegerile parlamentare din ultimele două secole. Urmează completarea bazei de date legate de alegerile locale, cele prezidențiale și referendumurile din al doilea stat român(ofon), Republica Moldova.

În paralel, după cum s-a putut constata, este inventariat materialul electoral, la nivel regional, atât pentru țările europene, cât și pentru mai multe state de pe alte continente cu cel puțin un secol de activitate electorală democratică (aproape) neîntreruptă (Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, India). De asemenea, este „în lucru” o bază mondială de date, la nivel de țări, legată de alegerile legislative din ultimele două secole, ajunsă cam la 35-40% din total… Cam la același nivel eram, deja, cu niște ani în urmă (2015), dar, în timpul unei conferințe la Londra, hardul laptopului pe care aveam datele a „crăpat” și o parte din datele de pe el s-au pierdut (inclusiv cele din baza mondială amintită!), astfel încât, în ultimii doi ani, am reluat munca „de la zero”!… Asta e, se mai întâmplă și din astea!…

N-am uitat nici de alegerile europarlamentare, pentru care documentarea a început de timpuriu, chiar de dinaintea aderării României la UE (2006). După ce, inițial, actualizarea datelor s-a limitat la nivel național (pe țările membre), din 2008-2009 am început activitatea de documentare la nivel NUTS 2 (regional), cu rezultate interesante. Pe de altă parte, documentarea s-a „adâncit” înainte de secolul al XIX-lea, astfel încât, atât pe baze epigrafice și documentare, cât și pe cele… onomastice, dispunem de informații, la nivelul spațiului românesc, dar și al celui european (și chiar mondial!), legate de modul cum erau desemnați membrii elitelor (adunări locale, regionale și sau naționale, juzi, cneji, voievozi, principi…) în Antichitate și în Evul Mediu. Așa a fost nevoie de corelarea informației politico-electorale cu cea onomastică, putând exemplifica cu nume ca Jude, Bătrân, Moș, Județ, Duca, Domn și altele… Asemenea exemple apar, deja, atât în cursul de Geografie istorică, cât și în cel de Geografie electorală. Pe de altă parte, am definitivat o bază de date (aproape) completă, cu demnitarii ce au făcut parte din adunările legislative din spațiul carpato-balcanic, începând de acum trei milenii, iar după 1300, doar din spațiul românesc. Este în lucru (cu circa 35% finalizat) prelucrarea datelor legate de parlamentarii (deputați și senatori) din adunările legislative românești din ultimele două secole, care va întregi această evidență a demnitarilor, până în zilele noastre.

Am ajuns la al treilea proiect – care pare cel mai de pe urmă: Particularități ale activităților turistice la nivel mondial, european și românesc/Peculiarities of  the Touristic Activities at the World, European and Romanian level. Totuși acesta are cea mai veche ilustrare în materiale științifice prezentate (1993-1994) și publicate (1995), dintre toate direcțiile de cercetare menționate. Am „debutat” cu două materiale, unul colectiv (1994), publicat de echipa româno-franceză participantă la activitatea de practică geografică mixtă (în care apar elemente legate de turism în aria Masivului Ceahlău și a Lacului Bicaz) și un altul, publicat individual – Fondul cultural-turistic al municipiului Făgăraș, prezentat la o sesiune de comunicări a cercurilor științifice studențești (1994) și publicat, în anul următor, în Revista Asociației Tinerilor Geografi din România (ATGER), Geea, nr.1.

Legat de inventarierea, cartarea și sprijinirea activităților turistice sunt de amintit Tabăra etnografică de la Lisa (august 1994), la care au participat studenți din centrele universitare București, Oradea și Iași, Campusul Internațional de Patrimoniu – Solca (iulie 1995), o serie de tabere școlare tematice, la Ciric și Muncel (1997-1999), activitatea de colaborare cu Administrația Parcului Forestier Vânători-Neamț (2001-2002), proiectele de promovare turistică a Țării Oltului (2001-2004) sau legate de realizarea Muzeului Rezistenței Anticomuniste din Țara Făgărașului (2003-2009) și altele. Experiența în domeniu s-a consolidat, la începuturile activității didactice (1996-1999), prin chestionare turistice aplicate elevilor din municipiul și județul Iași (cum datele au fost adunate și centralizate pe hârtie, iar foile respective s-au… rătăcit, am mai pierdut un material statistic important)… Pe de altă parte, în timpul practicilor studențești, la Tulnici sau/și în Masivul Rarău, am coordonat echipe de studenți care au aplicat chestionare turiștilor aflați în zonă. De ani buni (începând din 2006) se află „în lucru” o bază de date turistice, la nivel de localități, pentru spațiul românesc. O parte a fost definitivată, fiind prezentate materiale științifice la Vaslui (2006), legate de patrimoniul turistic, natural și antropic, sau Bistrița (2019), ce evidențiază evoluția activităților turistice în spațiul românesc în ultimele două milenii. În acest ultim caz, am făcut apel, din nou, la… onomastică, deoarece toponime ca Germisara/Therme Dodonae, Ad Aquas Herculi Sacras, Aquae, Borsec, Borviz, Nedeia, Fața lu’ Arminden și altele se referă la activități turistice din trecut, iar antroponimul Hagi, atestat, la noi, prima dată, la Târgul Ocna (1772) se referă la pelerinaje religioase, adică – la activități turistice! Anterior, în 2017, a fost prezentat un material despre toponimele de forma Braniște, care evidențiază cele mai vechi arii protejate din spațiul românesc, făcut public, sub forma unui articol, în anul următor.

Dacă anul trecut am reușit finalizarea activității de inventariere a unităților de cazare turistică, la nivel de localități, pentru teritoriul actual al României, după 1989, continuă, pe de-o parte, operațiunea de prelucrare a datelor legate de fluxurile turistice, pentru același teritoriu și aceeași perioadă, dar și, pe de alta, extinderea bazei de date atât pentru perioadele mai vechi (începând de la Unirea Principatelor, până în perioada comunistă – pentru care există date statistice), cât și pentru regiunile din spațiul românesc aflate, azi, în afara hotarelor României (Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herței, Transnistria, Cadrilater, vestul Crișanei).

Toate aceste activități au nevoie, însă, pentru comparabilitatea datelor pe perioade diferite, dar și pentru a ști exact, pentru epocile mai vechi, unde încadrăm datele respective, de realizarea bazei de date administrative la nivelul spațiului românesc – o operațiune extrem de complexă, migăloasă, cronofagă, încă „în lucru”! Aceasta ar trebui finalizată prima: am, deja, experiența unei asemenea baze de date administrative a-temporale, pentru localitățile Țării Oltului, realizată în anii 2001-2005 și actualizată ulterior, iar din 2014-2015 am pus la punct o serie de precizări metodologice, deja publicate. Similar, forțat de inventarierea unor elemente onomastice, istorico-geografice, politico-electorale, turistice și/sau cultural-etnografice, am pus la punct atât fișiere Microsoft Excel cu coduri, cât și fonduri de hartă… a-temporale, la nivel județean și regional, pentru spațiul românesc și, la nivel regional, pentru spațiul carpato-balcanic. Se lucrează la crearea unui fond de hartă, la nivel comunal (pe comunele actuale, arondate județelor interbelice) pentru spațiul românesc. Deja fondul comunal există (mai sunt de adăugat comunele din nordul Maramureșului, activitate aflată în desfășurare), însă mai trebuie desenate și codate, unitățile de nivel județean (județele interbelice) și regional (provinciile istorice românești). De asemenea, după ce, inițial, pentru reprezentarea realităților politico-electorale pentru ultimele (mai bine de) două secole, desenasem fonduri de hartă cu statele Lumii pentru fiecare moment analizat, văzând că mari specialiști, de pildă, în istorie economică, precum Angus Maddison, lucrează, din Antichitate spre zilele noastre, tot cu un fond de hartă a-temporal, pe decupajul actual al statelor Lumii, am completat și actualizat și un asemenea fond, utilizat în diferite analize cu caracter geografic.

Pentru înțelegerea acestor particularități geografice, dar și a altora, s-au realizat sute, poate mii, de analize multivariate fie prin clasificare ierarhică ascendentă, fie prin analiză în componente principale. Pentru aceasta a fost nevoie de crearea unor baze de date, standardizate, cu diferiți indicatori sociali, demografici, economici, culturali, turistici și chiar… sportivi (așa cum a fost cartografierea activității echipelor din prima ligă de fotbal românească, pentru anii 1909-2011), pentru diferite epoci (din Antichitate, până în zilele noastre) și la diferite scări geografice (de la nivel mondial, pe țări, la cel regional, pe Europa sau America de Nord Anglo-Saxonă, ori la nivelul spațiului carpato-balcanic, până la nivelul județean sau comunal, pentru spațiul românesc, or la cel comunal și/sau local, pentru anumite părți ale acestuia).

Și această activitate este în curs de completare (probabil, pe lângă adăugarea de noi indicatori/variabile pentru spațiul românesc, la diferite nivele – regional, județean, comunal…, va urma crearea unor asemenea indicatori și pentru Australia și Noua Zeelandă, Japonia sau India, precum și completarea celor existenți, la nivel regional, pentru Europa – pentru perioada de dinainte de 1990, ori pentru Imperiul roman, pe provincii, pentru intervalul 250/300-600 d. Hr.). Încă e „în studiu” pentru ce state și la ce nivel să analizez asemenea indicatori și pentru Evul Mediu (probabil, voi opta, pentru anii 601-1000, pentru state precum Imperiul bizantin și Imperiul franc/carolingian, iar, după anul 1000 – pentru state ca Regatul Angliei, Regatul Franței, Sfântul Imperiu Roman de Neam German, Regatul Poloniei, țările nordice – Suedia, Danemarca…). După inventarierea datelor, va urma, firește, și realizarea fondurilor cartografice…

Între indicatorii demografici, sociali, economici și/sau culturali, menționăm elementele componente ale indicelui de prosperitate mondială, elaborat, de 15 ani, de Legatum Institute, cele ale Compasului Cultural, elaborat de Geert Hofstede et co., indicele calității vieții, realizat de revista International Living, ori date elaborate de World Values Survey și European Values Survey. Astfel, se constată că, dacă (aproape) absența capitalului social (adică a cooperării între locuitorii spațiului românesc actual) este surprinsă, documentar, de la Homer și Herodot (pentru traco-daci), iar proverbele românești confirmă această idee, de secole – prin formulări ca Fă-te frate cu dracul, până treci lacul (puntea); Capul plecat sabia nu-l taie; Zi ca el și fă ca tine! și altele -, fiind amintite și de lucrări recunoscute, precum Psihologia poporului român, atât cea a lui Constantin Rădulescu-Motru, cât și cea, mai recentă, a lui Daniel David, variabile precum ecartul puterii (Geert Hofstede) sau capitalul social (Legatum Institute), confirmă, statistic și spațial, lipsa de coeziune a conaționalilor noștri.

Complexitatea cercetărilor geografice și… dificultatea de a încadra un studiu într-un proiect sau altul sunt evidente, adesea. De exemplu, unde intră tradițiile de Ignat, sărbătoare marcată astăzi, cu caracteristici atât etno-folclorice, cât și istorico-geografice sau cultural-turistice? Este element legat (numai) de onomastică (prin semnificația numelui Ignat) sau are ȘI valențe turistice? Sau, și mai… complicat: unde intră un nume precum Turnul Sfatului (păstrat de o instituție de presă din Sibiu) sau, mai ales, Piața Sfatului (binecunoscut loc central al Brașovului)? În cazul toponimului brașovean avem de-a face atât cu elemente onomastice și de geografie istorică (toponimul marchează locul unde, din Evul Mediu, se țineau ședințele Sfatului orășenesc, „strămoșul” Consiliului Local de azi!), cât și politico-electorale (Sfatul orășenesc era ales de cetățenii brașoveni cu drept de vot!) și… turistice (fosta Casă a Sfatului din Piața Sfatului este, azi, muzeu!)!…

Am menționat mai devreme evidențierea faptului că toponimele de forma Braniște se referă la primele arii protejate din spațiul românesc, datând din epoca medievală… Tot aici, la „bunuri câștigate” aș adăuga și materialele ce evidențiază faptul că vechiul Kogaionon al dacilor a fost Ceahlăul, transformarea numelui de trib al carpilor, în patronimul Carp, purtat, cu o frecvență deosebită, continuu, de secole, de mii de moldoveni, basarabeni și transnistreni, întemeierea Pojorâtei bucovinene de către originari din Pojorta Țării Oltului (material realizat în colaborare), evidențierea migrațiilor intraregionale cu caracter istoric între provinciile românești cu ajutorul onomasticii (reliefată de nume ca Moldovan, Ardelean, Ungurean, Muntean și altele), particularitățile păstoritului românesc relevate cu ajutorul onomasticii, distribuția crono-spațială a vechilor nume creștine românești, care este unul din cele mai importante argumente în favoarea romanizării prin creștinare a traco-dacilor, păstrarea, din traco-dacicul -isc/-isk a sufixului românesc -escu (pentru antroponime)/-ești (pentru toponime), evidențiată, din secolul trecut, de lingviștii Alexandru Graur și Iorgu Iordan, dar întărită, confirmată (crono-)spațial de distribuția, pe hărți, a numelor ce folosesc aceste sufixe, determinarea perioadelor politico-electorale din spațiul românesc pentru ultimele două secole și multe altele… Între noutățile cu caracter profesional-didactic ce au urmat transpunerii în materiale de curs și/sau seminar pentru studenți/masteranzi, menționez introducerea ca disciplină (facultativă) a Geografiei electorale, dar și apariția unui curs, complet nou, de Antroponomastică geografică, subliniind rolul și locul geografilor în acest domeniu.

Trimiterile (auto)bibliografice nu s-au dorit exhaustive, ci, mai degrabă, selective, cu caracter de exemplificare. Pentru mai multe detalii, fie se poate intra pe acest site, cu caracter științific, unde apar și proiectele prezentate, fie se poate accesa acest link. De-altfel, pe de altă parte, multe dintre aceste preocupări profesional-științifice s-au regăsit, ca teme, și între postările aduse pe Poianetu’ lui Iocan.

Nu în ultimul rând, voi continua, așa cum am amintit de la începutul acestui text, să-mi consacru energia, priceperea și eforturile acestor proiecte, indiferent dacă instituțiile ce finanțează proiecte de cercetare (din țară sau ale UE) vor binevoi să susțină asemenea proiecte. În legătură cu instituțiile românești m-am lămurit: e concludent faptul că, deși fie nu s-au organizat competiții (că n-au fost fonduri!), fie s-au organizat, dar am fost discriminat, în ultimii 12 ani am putut participa doar de 3 ori (2008, 2014, 2020), fiind eliminat pe criterii mai mult decât discutabile (proiecte pentru „tineri doctoranzi” până la 30 de ani, iar eu aveam 32, sau pentru cei cu cel mult 10 ani de la susținerea tezei de doctorat, în vreme ce au aveam, la acel moment, vreo 12-13 și altele)! Am și un exemplu concret: anul trecut, deși proiectul depus era încadrat la Științe Umaniste, am fost exclus, deoarece, după criteriile Comisiei de Științele Vieții și Pământului, unde am fost „încadrat”, ca director de proiect, nu corespundeam! Păi ce fel de încadrare e aceasta – a proiectului la o comisie și a directorului la alta??? Iar, în ceea ce privește ERC (European Research Council), sunt niște săptămâni de când, la o informare a lor despre „noi competiții” am răspuns, întrebându-i dacă finanțează proiecte de genul celor de care mă ocup! Urmarea – nici un răspuns, până acum! Spune și această „tăcere” multe! Probabil, ceea ce cercetez eu nu este pe „agenda” lor!… Sau chiar deranjează!…

De ce asemenea preocupări? M-a uimit – și deranjat, chiar, recunosc! – atât… fereala în a aborda astfel de teme, în spațiul românesc, cât, mai ales, reacțiile situate la două extreme… Unii, ori au considerat asemenea abordări ca fiind prea „naționaliste”, „învechite”, „de modă veche”, într-un cuvânt, „perimate”, „depășite”, ceilalți, „la polul opus”, au căutat să scoată în evidență, exaltat, cu exagerări protocroniste, „excepționalismul” românesc! Am detestat ambele abordări, așa cum este străină de mine și de preocupările și concepțiile mele despre Lume și viață, atitudinea extremistă! Întotdeauna am considerat că abordarea echilibrată, cumpănită, argumentată, cât mai obiectivă posibil, în orice domeniu, este cea mai indicată! Românii, ca urmași ai traco-dacilor, romanizați prin creștinare, în primele secole după Chiristos, nu sunt nici mai „proști”, dar nici mai „breji” ca alții, având și calități, dar și defecte! Primele trebuie evidențiate, scoase în „prim-plan”, cu dovezi, celelalte – arătate și în alte studii, de la Homer și Herodot, sau Dio Cassius, până la datele publicate și analizate de Legatum Institute, echipa coordonată de Geert Hofstede, sau, la noi, de specialiști precum Constantin Rădulescu-Motru ori Daniel David – după ce le cunoaștem și le așteptăm, să încercăm, măcar să le diminuăm influența!… „Nu există pădure fără uscături!” – spune un vechi proverb românesc, iar în activitatea de cercetare, de decenii, m-am convins de adevărul acestei zicale, de nenumărate ori!… Căutând să înțelegem Lumea în care trăim și, în primul rând, cea românească, vom ști ce decizii sunt mai potrivite de luat și aplicat sau, în cazul în care nu se poate face nimic, măcar vom ști „de ce să ne ferim”, în deplină cunoștință de cauză!

P.S. În cadrul activităților legate de inventarierea realităților politico-electorale, acum circa un deceniu (2011-2012), când eram, încă, nu doar euro-entuziast, ci chiar mondo-entuziast, imaginasem un sistem de creare, alături de Adunarea Generală a ONU (care reprezintă, printr-un delegat, statele independente ale Lumii, membre ale organizației – practic toate, cu excepția Vaticanului, care are, totuși, statut de observator) a unei Adunări Parlamentare mondiale, un fel de mondo-parlament, care să reprezinte cetățenii și care (după modelul Parlamentului European), după un interval în care ar fi fost desemnat de legislativele naționale (proporțional cu ponderea principalelor forțe politice din Parlamentele naționale), să urmeze a fi ales de cetățenii statelor membre ale organizației mondiale… Materialul, prezentat, inițial, la un Simpozion de Sisteme Informaționale Geografice, a și fost inclus în partea de geografie electorală mondială a cursului de Geografie electorală. Între timp, însă, am renunțat la această idee, deoarece am constatat că nu s-au mondializat onestitatea, caracterul, bunul-simț, buna-credință, verticalitatea, ci fățărnicia, corupția, minciuna, politețea ipocrită, manipularea…

Pe de altă parte, deși, de pe la începuturile Poianetului, stau, între paginile sale din stânga-sus, cele legate de originea miniștrilor și prim-miniștrilor României (în serialul cu titlul „Un fel de geografie electorală”, elaborat cu prilejul a 150 de ani de la Unirea Principatelor), chiar dacă actualizarea acestei baze de date a continuat și s-a extins și la demnitarii care au avut sarcini ministeriale nu doar în R. Moldova, ci chiar în executivele din vremea Regulamentului Organic (1831-1853) sau în cele ale ținuturilor care au hotărât, în 1918, Unirea cu România – Consiliul Directorilor de la Chișinău, Consiliul Secretarilor de Stat de la Cernăuți și Consiliul Dirigent de la Sibiu/Cluj (1917-1919) – și chiar în „guvernele” fostelor RASS Moldovenească și RSS Moldovenească (1924-1990), mă „străduiesc” să mă conving a trece la cartografierea acestor date. De ce? Păi, cum să-ți vină, în zilele noastre, să „evidențiezi” așa-zise „guverne” pline de analfabeți, agramați, corupți și/sau plagiatori??? Nu sunt dintre cei obișnuiți „a întoarce capul în altă parte”, spre a nu vedea ce se întâmplă în realitate!… Și aceasta se întâmplă deoarece, contrar unor „opinii” avansate de anumiți adepți ai limbajului politicos-ipocrit, ai political correctness – noua „limbă de lemn” a societății p(r)ost-moderne, am ferma convingere, cred, că noi, dascălii, nu suntem doar simpli „transmițători” de cunoștințe, ci, în primul rând, FORMATORI DE CARACTERE, DE MODELE PENTRU SOCIETATE, DE OAMENI DE OMENIE!

Până la urmă, după ce-am cumpănit cum e mai bine, am decis să continuu actualizarea amintitelor materiale cartografice (dar și a altora, având un „substrat” similar din punctul de vedere al verticalității preopinenților), însă cu evidențierea lacunelor de moralitate ale acestora. Știința și cercetarea științifică trebuie să servească nu doar cunoașterii și înțelegerii Lumii în care trăim, ci, în primul rând, Adevărului! Nu putem să (ne facem că) nu vedem legătura între sărăcie, subdezvoltare, absența infrastructurii din zone întinse ale României, ori depopularea lor masivă și ipocrizia, manipularea, neseriozitatea și minciunile așa-zisei „elite politice” autohtone! La clivajele avansate, de ani buni, de Lipset și Rokkan, trebuie adăugat și cel, real, dintre onestitate și minciună, sau cel dintre corectitudine și hoție, aceste noi „clivaje”, poate printre cele mai vizibile azi, fiind extrem de trans-partinice! Toate aceste idei confirmă acea afirmație, de acum mai bine de un secol, a lui Titu Maiorescu: „Nu de inteligență duce românul lipsă, ci de caracter!”… Din păcate, astăzi, acest fenomen este extrem de vizibil nu doar la nivel național, ci și pe plan internațional, inclusiv în țările (încă) democratice!… Și nu pot înțelege cum de nu este mai mult decât evident, măcar la nivel academic, că nu poți avea progres, dezvoltare, prosperitate, cu minciună, manipulare, demagogie, corupție și hoție!!! Sau nu pricep de ce să nu meargă, la nivel internațional – în primul rând, în Uniunea Europeană (se împlinesc, peste puține zile, 15 ani de la aderarea României la această entitate supranațională!) – libertățile și drepturile fundamentale ale cetățenilor, împreună (nu în contradictoriu!) cu moștenirea iudeo-creștină, cu bunul-simț, buna-credință, onestitatea, caracterul, verticalitatea???

Tocmai de aceea, deși nu era în intenția mea (fiindcă nu-mi place să creadă lumea „că mi-au murit lăudătorii”), am adus acest material „la vedere”, ca reacție la o Lume, nu doar în curs de tembelizare, de tâmpire, ci pre(a)ocupată doar de false „agende”, de aspecte materiale, de satisfacerea propriilor interese, pentru atingerea cărora nu se dă în lături nici de la „a călca pe cadavre”… Mai mult, este și un răspuns la tentativele, ipocrite, ascunse, lașe, de a „șterge cu buretele” nu doar activitatea profesional-științifică, ci „motorul” care a stat la „baza” ei – dragostea, pasiunea pentru Geografie, veche de decenii, născută din copilărie! Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în curând, se împlinesc 32 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, la care au fost oameni, concetățeni de-ai noștri, care nu s-au mai întors niciodată acasă, plecând să strige „Vom muri și vom fi liberi!” sau „În Decembrie ne-am luat rația de Libertate!” Din aceste motive, rămâne valabil un „principiu”, personal, urmărit toată viața (prima dată s-a conturat în adolescență, în perioada de licean, prin 1984-1985, fiind exprimat în forma de mai jos în timpul studenției, acum circa 30 de ani), ca „definiție” a democrației și libertății: Democrație și libertate înseamnă să-ți urmărești interesul personal, dar având în vedere, întotdeauna, să nu calci în picioare interesele celorlalți!

Despre alegerile legislative japoneze Duminică, dec. 19 2021 

Deși mai este de lucru – reușind, până acum, să inventariez informațiile pentru mandatele parlamentare pentru anii 1890-1993 și, respectiv, pentru o parte din voturile cetățenilor, pentru intervalul 1996-2021 – putem schița câteva trăsături ale „peisajului” electoral japonez pentru cei 130 de ani de viață parlamentară (1890-2021).

În primul rând, Japonia este printre puținele state asiatice (dacă nu singurul!) care a avut o viață politică bazată pe desemnarea prin vot a legislativului încă înainte de Primul Război Mondial (asta, dacă facem excepție de Imperiul otoman, care a avut o tentativă de a organiza alegeri legislative în anii 1876-1877, reluând această modalitate din 1908, sau de Imperiul țarist, unde primele alegeri legislative s-au desfășurat în 1906; ambele imperii, ca și urmașele lor – Turcia, respectiv, URSS/Rusia erau/sunt ȘI state asiatice, dar nu exclusiv asiatice!). Ar mai fi și Imperiul persan, Iranul de azi, cu primele alegeri legislative de la începutul secolului trecut… În orice caz, dacă URSS/Rusia, Turcia și chiar Persia/Iranul nu prea se pot lăuda cu o viață parlamentară democratică, cu alternanță la putere a principalelor forțe politice, Japonia a avut și are o asemenea activitate, dacă nu pentru întreaga perioadă de viață politică parlamentară, măcar pentru o mare parte a acesteia.

Dreptul de a vota era bazat pe cens, fapt similar cu ceea ce știm despre România (înainte de 1919) sau Noua Zeelandă (înainte de 1893). Din perioada interbelică votul a fost generalizat doar pentru bărbați, femeile primind drept de vot abia în 1946. Din acest punct de vedere, atât Noua Zeelandă și chiar România au trecut la acest pas mai devreme: neozeelandezii, încă din 1893 (deși dreptul de a fi ales în Parlamentul național le-a fost acordat femeilor abia în perioada interbelică!), iar românii, pe etape – după ce, în 1917-1918, basarabenii și ardelenii nu doar că au dat drept de vot și femeilor, dar au și ales femei în legislativele de la Chișinău și Alba Iulia/Sibiu, femeile primesc drept de vot și de a fi alese în 1929 (pentru alegerile locale, primele fiind cele din 1930), iar în 1939 au primit drept de vot, dar și de a fi alese la ultimele alegeri parlamentare interbelice.

Atât în perioada antebelică, cât și în cea interbelică, viața politică japoneză a fost dominată de formațiuni liberale și/sau conservatoare (similar cu ceea ce se petrecea și prin alte părți ale Lumii), dar, după 1930, treptat, viața politică începe să fie afectată de naționalism și, mai ales, de militarism. Acest fapt a împins Japonia nu doar la a ataca China (1937), ci și la implicarea în Al Doilea Război Mondial, ca aliată a Germaniei și Italiei în „pactul tripartit”, numit și Axa Berlin-Roma-Tokyo. În această calitate, Japonia a trecut, după 1940, la o rapidă expansiune teritorială, atât în Asia de Est și de Sud-Est, cât și în Oceania, comportamentul militar agresiv culminând cu atacul asupra bazei militare de la Pearl Harbour (Hawaii), în decembrie 1941… Totuși, ca o… curiozitate (să-i zicem așa!), până în august 1945, japonezii și sovieticii au respectat, cu sfințenie, un pact de neagresiune, care a permis Kremlinului să poată rezista contra agresiunii hitleriste, iar niponilor – să avanseze nestingheriți în restul Asiei și în Pacific!…

Atacul sovietic, desfășurat abia după capitularea, în Europa, a Germaniei (mai 1945), s-a derulat atât în Manciuria, stat-marionetă înființat cu circa un deceniu mai devreme de japonezi și „condus” de fostul ultim împărat chinez Pu Yi, cât și în Insula Sahalin, care, din 1905, în urma victoriei nipone în războiul ruso-japonez, fusese împărțită în două. Atacul din Manciuria a avut, între consecințe, prinderea de către sovietici a lui Pu Yi, predat comuniștilor chinezi, conduși de Mao, iar cel din partea sudică a Sahalinului (prefectura japoneză Karafuto) – refugierea unei mari părți a japonezilor de pe insulă (erau circa jumătate de milion, în 1945), ocuparea ei în întregime de către statul sovietic, precum și a Insulelor Kurile. Din acest motiv, deși, după capitularea Japoniei (2 septembrie 1945), s-a semnat un Tratat de Pace, la San Francisco, Japonia a refuzat să semneze, până azi, revendicând, în continuare Insulele Kurile… La sudul Sahalinului se pare că au renunțat, încă de la terminarea războiului.

După încheierea acestei conflagrații, Japonia a fost ocupată de americani, care au organizat și noua viață politică parlamentară japoneză postbelică. Aceasta a rămas, de atunci, integral democratică și, deși au existat, ca în orice democrație, alternanțe la guvernare, acestea au fost destul de rare, viața politică națională fiind dominată de conservatori (Partidul Liberal Democrat). Respectarea regulilor democratice și o guvernare eficientă, au făcut, între altele, ca Japonia să câștige, în plan economic, ceea ce n-a putut obține, prin război: a devenit o mare putere economică, fiind între primele națiuni ale Lumii din acest punct de vedere!

Despre inventarierea alegerilor legislative japoneze (și nu numai)… Vineri, dec. 17 2021 

Entuziasmul generat de finalizarea introducerii datelor pentru alegerile legislative neozeelandeze a dus la un ritm foarte bun în această (aproape) săptămână, la inventarierea scrutinelor similare japoneze. În paralel cu introducerea datelor legate de mandatele parlamentare (pe prefecturi, agregate, ulterior, pe regiuni), am căutat informații legate de numărul de alegători înscriși pe liste, de totalul celor care au participat la vot și al voturilor valabil exprimate.

Rezultatele au depășit așteptările… Multe informații, foarte detaliate, complete, din ce am văzut (mai ales pentru perioada postbelică), dar cu o… „mică” problemă: mai toate sunt în japoneză!… 🙂 Nu-i bai, fiindcă știam cum se rezolvă această problemă de vreo 2 ani, de când m-am folosit de Google Translate pentru a salva datele referitoare la mandatele parlamentare pe partide, pentru tot intervalul 1890-2017 (completate, acum câteva săptămâni, cu datele de la recentele alegeri din această toamnă). Am utilizat același program, găsind informații la nivel de districte electorale, cel puțin pentru ultimii 75 de ani… Fiecare prefectură (oarecum echivalentul județului de la noi) are mai multe asemenea districte (traduse de Google Translate, în engleză, prin „ward”) și, probabil, datele vor fi introduse la acest nivel, apoi vor fi agregate pe prefecturi și pe regiuni (operațiuni realizate și pentru Franța, unde am agregat, la câteva alegeri, datele la nivel de circumscripții electorale pe departamente și, apoi, pe regiuni, sau pentru Noua Zeelandă, inițial – pe electorate, apoi pe subdiviziunile de nivel regional stabilite de la început).

O altă problemă ar fi apărut de la alegerile din 1996 încoace (aici m-am oprit, deocamdată)… Exact ca la neozeelandezi, și japonezii au hotărât, tot după alegerile din 1993, să treacă la un sistem mixt de alegere a deputaților (o parte, prin vechiul sistem, al votului unic transferabil – STV = single transferable vote, cealaltă – prin vot proporțional, pe liste de partid), care a fost pus în practică din 1996 (tot în același an cu Noua Zeelandă!)… La neozeelandezi am folosit, de la aceste alegeri încoace, datele de la votul proporțional, pe partide, la nivel de electorate și, probabil, voi face la fel și în cazul scrutinelor japoneze. Dacă totalul deputaților este prezentat doar la nivel regional, pentru voturile alegătorilor (fie cele pentru alegerea mandatelor uninominale, fie cele proporționale) informațiile sunt, din ce-mi zice traducerea din japoneză, pe districte electorale. Va fi mai mult de lucru, dar e bine că am găsit date chiar mai detaliate decât m-am așteptat! 🙂

Experiența cu traducerea care oferă acces la texte și date statistice din japoneză mă face să cred că, fără a mă sumeți, există posibilitatea accesării a (aproape) oricăror date, cu ajutorul Internetului…Sunt ani buni (să tot fie vreo 7-8, cred) de când, tot printr-o asemenea traducere, am navigat pe Wikipedia turcească spre a găsi date legate de alegerile otomane din perioada 1876-1920. Și, nu doar că am găsit, dar am și făcut unele mici intervenții, acolo unde (la alegerile din 1912) am găsit deputați aromâni (au fost doi!) aleși în Parlamentul de la Constantinopol/Istanbul 🙂

Mai apare o problemă, legată de datele electorale pentru Insulele Ryukyu (prefectura Okinawa), care, în intervalul 1945-1970, au fost ocupate de americani. Aceștia au organizat alegeri, începând cu 1952, până în 1968, pentru un parlament al insulelor. Datele vor fi introduse separat și urmează să fie incluse în statistica japoneză integrală, când se vor face calculele pe „cincinale electorale”. Tot legat de aceste insule, ca și în cazul Insulelor Chattam (neozeelandeze), apare o problemă de apartenență la o prefectură/regiune sau alta pentru Insulele Amami… Acestea făceau parte din prefectura Okinawa până în 1945. Au fost returnate Japoniei cu două decenii înaintea restului prefecturii (Insulele Ryukyu), iar japonezii au „alipit” aceste insule la prefectura Kagoshima (regiunea Kyushu). Până în 1993 au format un district electoral distinct, astfel încât datele se pot scădea de la Kagoshima și adăuga la Okinawa, dar, ulterior, ele sunt doar o mică părticică dintr-un district actual al prefecturii Kagoshima și e mai dificil de separat de aceasta și de (re)adăugat la Okinawa… Mă rog, nu ar fi diferențe prea mari (mai ales că „peisajul electoral” al sudului Japoniei nu diferă prea mult, de la o regiune la alta), dar adevărata problemă apare la reprezentarea cartografică a datelor… Din nou, insulele amintite ar trebui să aibă un cod (legat de Okinawa, înainte de 1945/1993) și alt cod (similar prefecturii Kagoshima/regiunii Kyushu), după „transferul” acestora la prefectura vecină…

Iar în altă ordine de idei, deși cu câteva săptămâni în urmă, după finalizarea inventarierii datelor pentru Franța, mă gândeam să „alternez” statele din Asia-Pacific cu câte una-două țări europene, acum, dacă tot au urmat două țări de la Pacific (Noua Zeelandă și Japonia), cred că voi schimba „strategia”: va urma India și, prin Turcia (pentru care am inventariate, deja, datele de la alegerile otomane, până în 1920!), voi „reveni” în Europa… Vor urma Balcanii (Grecia, Bulgaria, statele ex-iugoslave), statele ex-sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Rusia, Ucraina, Bielorusia -țări unde mai am de actualizat mai ales perioada de după 2010), apoi restul Europei Mediteraneene (Italia, Spania, Portugalia), Europa Centrală și Vestică (ce a mai „rămas” din ea – Olanda, Elveția, Irlanda) și Europa Nordică (Danemarca, Suedia, Norvegia). În majoritatea cazurilor, datele există, știu de unde pot fi obținute (sau le-am descărcat, deja, în calculator), încât va fi doar o problemă de timp și de „mobilizare” pentru finalizarea activității! 🙂

Recapitulând ce s-a făcut deja, Statele Unite, Canada, Australia și Noua Zeelandă sunt finalizate. În Europa se adaugă Regatul Unit, Belgia, Franța, Germania, Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, România (inclusiv actuala R. Moldova), Rusia, Finlanda (incluzând statele imperiale sau/și cele federale, de tipul Imperiului habsburgic/austro-ungar, Imperiului țarist/URSS, fostei Cehoslovacii, precum și Irlanda, ca parte a Regatului Unit, înainte de 1920). Celelalte state (țările baltice, Albania, Luxemburg, Islanda, etc.), de dimensiuni teritoriale și demografice (prea) mici, vor fi tratate doar ca entități naționale.

După prelucrarea tuturor datelor pe „cincinale electorale”, va urma crearea (și/sau actualizarea) fondurilor de hartă. Cel actual pentru Europa, plus cel pentru America de Nord Anglo-Saxonă există deja. Vor trebui (re)desenate cele pentru Europa pentru perioadele mai vechi (secolul al XIX-lea și primii ani din secolul trecut, până la Primul Război Mondial, perioada interbelică…), cele pentru subcontinentul indian (India interbelică, „perla” Coroanei britanice includea și Pakistanul, Bangladeshul și, la începutul perioadei, chiar și actualul Myanmar!), Japonia, Australia și Noua Zeelandă.

Rămâne, pe de altă parte, în „suspensie” (și în… „suspans”!) adăugarea ȘI a datelor, la nivel regional pentru Republica Sud-Africană și/sau unele state latino-americane (măcar pentru Mexic, Brazilia, Argentina)… Principalul motiv de refuz se leagă de faptul că, pe de-o parte, fosta Uniune Sud-Africană (cu alegeri legislative de peste un secol!) a dat drept de vot doar unei minorități (cea albă) până în 1994, iar statele latino-americane (cu o „istorie” electorală de circa două secole!) au avut, frecvent, fie regimuri autoritare (Mexicul), fie lovituri de stat, războaie civile și/sau dictaturi (mai ales Brazilia și Argentina). Mă rog, se poate obiecta că și în Europa au fost (și sunt și azi!) asemenea țări (Rusia, Bielorusia, Azerbaidjan, Armenia, chiar și Turcia, de pildă!), dar, atât la nivelul ansamblului continentului, cât și al perioadelor istorice, Europa, alături de America de Nord Anglo-Saxonă, de țările de la Antipozi, Japonia și/sau India, reprezintă o arie geografico-electorală cu o mare preponderență a regimurilor democratice, cu alegeri libere, mutipartite, care permit alternanța, periodică, la guvernare. Nici Israelul nu va fi adăugat (deși, și aici, s-au desfășurat alegeri, sub controlul dat britanicilor, de Liga Națiunilor, prin mandat, în 1920, încă din perioada interbelică!), ca urmare a dimensiunilor nesemnificative (are o populație nu cu mult mai mare ca a Moldovei carpato-prutene și o suprafață puțin mai mare ca a Dobrogei sau a Banatului).

În fine, până se vor finaliza activitățile enumerate mai sus se mai pot schimba niște lucruri: nu e nimic „bătut în cuie”! Aștept(ăm) eventuale sugestii, critici, lăcrămații, pardon, reclamații, șamd! 🙂

P.S. (18 decembrie): Dimineață, intenționând să încep introducerea datelor la nivel de districte electorale cu perioada 1996-2021, m-am trezit că, pe Google Chrome, orice nou link deschis/accesat, era redirecționat, după câteva secunde spre diverse pagini, care de care mai… ciudate… Am descoperit, abia acum, că nu aveam nici un ad-blocker 🙂 și a intrat, imediat, în „alertă” și anti-virusul… În fine, după 15-20 de minute, situația era remediată!…

Apoi, apucându-mă de treabă, am descoperit, pe de-o parte, că datele cele mai detaliate, pentru ultimii 25 de ani, sunt tot cele pentru circumscripțiile (districtele) uninominale și am schimbat „modificarea”, urmând ca, pentru acest interval, să țin cont de datele de acest tip. Aceste date trebuie, obligatoriu, agregate pe nivele superioare districtelor electorale (prefecturi, regiuni), deoarece, de la un scrutin la altul, limitele și dimensiunile demografic-electorale ale acestora s-au tot modificat!

Probleme metodologice revelate de documentarea pentru alegerile neozeelandeze Luni, dec. 13 2021 

Ieri seară am definitivat baza de date la nivel regional pentru alegerile legislative din Noua Zeelandă. Studierea, anterior începutului acestei activități, a specificului demografic și politic al țării, a fost inspirată: însemnătatea demo-electorală a celor 5 subdiviziuni (Wellington, Auckland și Christchurch, respectiv ce a mai rămas din cele două insule mari) este foarte apropiată. Doar în ultimele decenii Aucklandul și Insula de Nord au crescut demografic semnificativ (lucru vizibil și în augmentarea corespunzătoare a numărului de alegători înscriși pe listele electorale), dar, pe de altă parte, Christchurch, metropola regională a Insulei de Sud s-a menținut, aproape tot intervalul analizat, peste Capitală. Pe de altă parte, renunțarea la a include și al doilea centru urban din Insula de Sud (Dunedin) a fost nimerită: cu excepția câtorva ani de la finele secolului al XIX-lea, în care, demografic și electoral, acest oraș a fost apropiat ca importanță de celelalte 3, așezarea amintită nu a ieșit mai deloc în evidență. De-altfel, așa cum am mai amintit, dacă Auckland are peste 20 de electorate, iar Christchurch și Wellington sunt apropiate unul de celălalt, dar departe de metropola neozeelandeză (cu 7, respectiv 6 electorate), Dunedin are, în ultima vreme, maxim două sau trei…

Deși toată treaba s-a isprăvit în două săptămâni și jumătate, a fost, totuși, ceva mai greu decât mi-am închipuit! Pe lângă introducerea „brută” a electoratelor în fișier, în ordinea cronologică a alegerilor, cea mai dificilă activitate a fost ordonarea lor, inițial alfabetică, pentru fiecare an electoral, ținând cont de faptul că, spre a se respecta, de fiecare dată, numărul apropiat de alegători pentru fiecare circumscripție (electorat), număr stabilit, pentru maxim două-trei scrutine, pe baza recensămintelor populației (așa se procedează, din câte am văzut și în Statele Unite, Canada, Franța sau Australia), multe electorate dispăreau, apărând altele, sau unele erau redenumite (uneori, cu alte nume) și, adesea, aveau conturul teritorial redesenat, deci destul de diferit de precedentele.

După definitivarea acestei operațiuni, a urmat verificarea – necesară, deoarece, deși nu au fost multe scăpări, ele au apărut. În paranteză fie spus, experiența acumulată în activitatea de încadrare a fiecărei așezări din Țara Oltului pe comunele actuale (pentru teza de doctorat) sau cea, și mai anevoioasă și mai amplă, de încadrare a fiecărei localități pe comunele de azi ale spațiului românesc (operațiune în curs de desfășurare, încă!) au servit ca un bun exemplu, ca o experiență utilă, în acest efort. În fiecare caz, agregarea datelor pe areale teritoriale (aproape) identice, indiferent de perioadă și de decupajul administrativ al momentului, este necesară și folositoare, deoarece permite comparabilitatea datelor pentru toate intervalele analizate. Sunt convins că, dacă se redesenează, pe fiecare an electoral, conturul de atunci al fiecărui electorat (sau al celor agregate pe cele 5 diviziuni luate de noi în calcul – cele 3 orașe și restul teritoriului insulelor) acesta nu se va suprapune perfect pentru fiecare moment, însă diferențele, de la un an la altul sunt mult mai neînsemnate și nu influențează rezultatele finale agregate.

O verificare a și fost făcută, ieri, după terminarea activității: proporțional, mărimea demo-electorală a fiecărei subdiviziuni selectate de noi este apropiată de cea a anilor precedent, respectiv următor, surprinzând și etapele de evoluție a populației celor două insule. Până spre finalul secolului al XIX-lea, Insula de Sud avea mai mulți locuitori (și alegători) decât cea de Nord, iar Christchurch depășea nu doar Wellingtonul, ci chiar și Aucklandul (de exemplu, la alegerile din 1884)! După 1910, Insula de Nord a depășit, pentru prima dată, cealaltă insulă, a crescut continuu, mai rapid, în plan demografic, astăzi concentrând aproximativ trei sferturi, atât din populație, cât și din numărul de alegători și de deputați. Astfel, astăzi, Aucklandul are, singur, mai mulți locuitori (1,4 milioane) decât toată Insula de Sud, cu tot cu Christchurch (1,2 milioane)! Proporționalitatea demografică se respectă, fidel, și în ceea ce privește datele legate de numărul de alegători. Astfel, la ultimul scrutin, din 2020, din cei peste 3,5 milioane de alegători, Insula de Sud a însumat aproape 850 de mii (24,3%).

Este adevărat că, în anumite cazuri, va fi imposibil de a rearonda anumite componente electorale: de pildă, este cazul Insulelor Chattam, situate la sud-vest de Insula de Sud. După ce, de când li s-a acordat drept de vot (din perioada interbelică), alegătorii de aici erau incluși într-un electorat din Insula de Sud, recent, în ultimele decenii, au fost rearondați unui electorat din Wellington. Statistica electorală neozeelandeză dă, de regulă, date detaliate până la nivel de electorat, o singură dată găsind informații și la nivel de secții de votare… Fiind vorba de cel mult câteva sute de alegători, la un total al unui electorat de câteva zeci de mii și la suma pe o subdiviziune de peste o sută de mii de cetățeni înscriși pe liste, eroarea este infimă, mai cu seamă pentru că, în privința comportamentului electoral, neozeelandezii nu prezintă mari diferențe nici între cele două insule principale, nici între acestea și cele 3 aglomerații urbane. Sigura problemă va apărea atunci când vor fi codificate insulele amintite: probabil, pentru vremea în care erau arondați la Insula de Sud, voi codifica Insulele Chattam cu un cod similar cu al acesteia, iar de când aparțin de Wellington, voi ține cont de acest cod!… Și, poate, nici asta n-ar fi o mare problemă: adevărata bătaie de cap va apărea dacă, vreodată, îmi va trece prin cap să fac o analiză crono-spațială pentru o perioadă mai îndelungată, care să ia în calcul apartenența diferită a Insulelor Chattam la o subdiviziune (Insula de Sud) sau alta (Wellington)!… Cel mai probabil, voi folosi datele așa cum sunt, făcând cuvenita mențiune în text, despre apartenența diferită, de-a lungul timpului, a amintitelor insule.

După verificarea amintită, am căutat, pe net – și am și găsit! – o evidență a tuturor celor peste 250 de electorate ce au existat de-a lungul celor aproape 170 de ani de viață politico-electorală neozeelandeză. Verificând încadrarea geografico-administrativă actuală în una din cele 5 subdiviziuni stabilite, am codificat, în primele două coloane ale foii de lucru Microsoft Excel, atât codul cât și numele subdiviziunii corespunzătoare. Într-o altă foaie de lucru a urmat sortarea electoratelor pe cele 5 subdiviziuni (în ordinea North Island, Auckland, Wellington, South Island, Christchurch, încheind cu totalul la nivel național). După ce, la fiecare scrutin, am agregat datele pe orientări (familii) politice, după cele stabilite, de circa un deceniu, la nivel mondial, a urmat însumarea datelor pe subdiviziuni, iar, la final, datele au fost însumate și la nivel național. Cele la nivel regional (pe subdiviziuni) și național au fost copiate într-o altă foaie de lucru, cea finală și – gata treaba!

A mai apărut o… dilemă (că am tot vorbit, în ultima vreme, de „dileme politico-electorale): dacă e bună agregarea, frecventă, a datelor pentru alte formațiuni (de regulă, nespecificate, sau, dacă apar nominal, nu li se poate determina încadrarea într-o familie politico-electorală) cu cele pentru candidații independenți. La Australia, Canada, chiar și la Statele Unite, aceasta apare, adesea, cu claritate, însă, pe de altă parte, în cazul Franței sau al României, foarte frecvent, informațiile apar agregate (alții+independenți), fiind dificil, aproape imposibil de separat cele două componente. Noua Zeelandă e, undeva, „la mijloc”: după o primă perioadă – înainte de 1879 – în care au existat numai independenți, aceștia rămânând o categorie însemnată și ulterior, până la începutul secolului trecut, alături de liberali și conservatori (la fel ca în România!), ulterior au devenit mai puțin importanți, spre a dispărea (aproape) complet, din a doua parte a veacului trecut, până azi… Așa încât, rămâne întrebarea dacă cele două categorii de participanți la alegeri (și voturile aferente lor) să rămână separate sau să fie agregate? Capetele de tabel pentru datele la nivel mondial pe țări, dar și la nivel regional, pentru Europa, America de Nord Anglo-Saxonă, Australia și Noua Zeelandă, operează (încă) cu două rubrici distincte… Există și azi, nu atât de frecvent, țări unde (aproape) toți candidații sunt independenți, fără vreo afiliere politică, așa cum se întâmplă în majoritatea statelor insulare din Oceania (exact cum au avut, la începuturile vieții lor electorale, atât Noua Zeelandă, cât și Australia!) sau în multe state din zona Golfului (unde sunt interzise partidele politice)…

Pe de altă parte, era o idee – ce a „încolțit” încă de alaltăieri, de când m-am apucat de agregarea datelor pe orientări politice, pe electorate – de a calcula și totalul, pe electorate, subdiviziuni și la nivel național, al mandatelor parlamentare (am asemenea date pentru multe țări europene, dar și pentru Statele Unite și Canada). Am descoperit, însă, că, dacă la Finlanda am făcut acest lucru doar sporadic, la Franța și la Australia aceste date lipsesc! Nu-i bai mare, deoarece agregarea mandatelor pe unități administrative de nivel regional se face mai ușor, având deja și rezultatele voturilor cetățenilor, dar nu știu la ce folosește din două motive: 1) Fiecare țară are un număr diferit de mandate (calculat pe baza unui număr de locuitori, reprezentați de un parlamentar, număr care poate varia de la câteva mii – pentru Finlanda ori R. Moldova, de pildă, la câteva zeci de mii – pentru țări ca Noua Zeelandă, România sau Franța, sau chiar la câteva sute de mii – în cazul Statelor Unite sau al Rusiei) și 2) Sistemele de vot extrem de diferite, în urma cărora rezultă alocări extrem de diferențiate, atât de la țară la țară, cât și, pentru același stat, de la o perioadă la alta (de pildă, pentru Noua Zeelandă, care, o mare parte a timpului a utilizat, ca mai toate statele de cultură anglo-saxonă, sistemul „first past the post”, după „principiul”, foarte cunoscut, „the winner thake it all”, dar, în urma unui referendum popular desfășurat în 1993, din 1996, folosește un sistem mixt, prin care o parte a mandatelor – majoritatea – se alocă proporțional cu numărul de voturi, iar restul – pe sistemul folosit anterior; chiar și România a avut modificări ale sistemului de alocare a mandatelor, în intervalul 2008-2016 fiind folosit sistemul uninominal, în locul celui proporțional, pe liste, la care s-a revenit în 2020; de câțiva ani, și R. Moldova folosește un sistem mixt, utilizat și în Ucraina sau în Japonia).

Forțat, oarecum, de absența rezultatelor (și) la nivel de electorate pentru vechiul sistem de alocare a mandatelor (pentru alegerile din 1996, primele de acest fel), am folosit, de la acest an începând, datele (pe sistem proporțional) pe partide, furnizate de Comisia Electorală neozeelandeză, tot la nivel de electorate. Decizia a fost inspirată, deoarece am descoperit, recitind acea carte, că, în mod similar se procedează și „la case mai mari”. Astfel, în mod similar operează și Dieter Nohlen, Florian Grotz și Christoph Hartmann, în monumentala lucrare Elections in Asia and the Pacific. A data Handbook. South East Asia, Vol. II. East Asia and the South Pacific, p. 730. Editorii amintiți specifică și motivul acestei opțiuni: aceste voturi determină repartiția generală a majorității celor 120 de mandate din Camera Reprezentanților neozeelandeză.

P.S.1 Dacă tot m-am „plimbat” prin Pacific în ultima vreme (inclusiv… cinematografic, cu Kon-Tiki!), să mai rămânem oleacă în zonă, spre a aminti în ce mod se va face, în fine, și codificarea (neprecizată până azi!) a statelor și teritoriilor Uniunii Australiene. Această codificare este asemănătoare sistemului NUTS2, folosit de Uniunea Europeană și a fost, deja, aplicată și pentru Statele Unite, Canada și Noua Zeelandă (ca și pentru toate statele europene, inclusiv pentru cele care nu sunt nici state candidate, nici state membre ale EFTA). Un set de coduri vor primi acele entități de pe coasta estică, pacifică (Australian Capital Territory/Teritoriul Capitalei Australiene = Canberra, Queensland, New South Wales/Noua Tară a Galilor de Sud, Victoria, Tasmania), iar un alt set – cele vestice, scăldate de apele Oceanului Indian (Northern Territory, Southern Australia/Australia de Sud, Western Australia/Australia de Vest). Probabil, începând cu Capitala Federală, care va avea codul AU10, celelalte vor primi coduri de la AU21, AU22, etc, pentru cele dinspre Pacific, respectiv AU31-AU33 – pentru cele înconjurate de Oceanul Indian. Și din punct de vedere (fizico-)geografic, ba chiar al umanizării, cele două arii au elemente ce la diferențiază net. Partea dinspre Pacific este mai bine populată și cu un relief mai semeț (Alpii Australieni, plus zonele mai înalte din Tasmania), având și un regim hidrografic mai continuu, mai regulat, în vreme ce partea mediană și cea vestică au o populație mai rară și un climat uscat, deșertic, cu cursuri de apă temporare, spasmodice…

Și apoi, ca să continuăm, probabil că vom rămâne tot în aria Pacificului, urmând să reluăm activitatea legată de baza de date electorale la nivel regional pentru Japonia! Din ce-am văzut, până acum, Țara Soarelui Răsare are multe asemănări cu Noua Zeelandă, prefecturile japoneze urmând a fi agregate pe entități regionale exact ca electoratele neozeelandeze. Apoi, chiar și faptul că viața politico-electorală japoneză începe tot din a doua parte a secolului al XIX-lea, ca și cea din Noua Zeelandă, constituie încă un motiv să mai „rămânem” în această zonă! În plus, dacă tot mi-am intrat „în mână” cu agregatul unor asemenea date, de ce să „schimbăm” aria geografică?

P.S.2 După exemplul celor de la Wikipedia, care au colorat, lângă învingător, apartenența politică a fiecărui deputat, mă bate gândul să fac la fel cu baza de date proprie cu demnitarii din ultimii trei mii de ani, pentru spațiul carpato-balcanic, înainte de 1300 și, ulterior, pentru cel românesc. Dacă înainte de 1831 nu cred că se vor găsi situații de „schimbare a taberelor” (demnitarii din adunările legislative fiind, preponderent, dacă nu exclusiv, dintre nobili și/sau reprezentanți ai clerului), de la Regulamentul Organic încoace și, mai ales, după Unirea Principatelor (când au apărut și partidele politice) am întâlnit destule asemenea exemple (cel puțin câteva zeci). Dar, să stăm liniștiți: „traseismul” politic a apărut, cam din aceeași vreme și în „lumea bună” (este prezent, din secolul al XIX-lea, atât în Statele Unite, cât și în Noua Zeelandă și Japonia, iar după 1950, odată cu apariția legislativului transnațional european, „strămoșul” Parlamentului European de azi, au apărut și „euro-traseiștii”!)…

Paralelă între începuturile vieții politico-electorale din Noua Zeelandă și România Luni, nov. 29 2021 

Documentarea legată de datele electorale neozeelandeze merge înainte, nu neapărat cu un ritm intens (perioada de dinainte de 1890 este un pic mai laborioasă), dar merge! 🙂 Cum sunt nevoit a „adăsta” mai mult la această perioadă, am constatat mai multe asemănări pentru această vreme, cu debutul activităților politico-electoral din spațiul românesc.

Astfel, dacă primele alegeri legislative au avut loc în Noua Zeelandă în 1853, la noi, dacă ne referim la scrutinele legislative din Principatele Dunărene (dinainte de Unirea din 1859), acestea au avut loc în 1831 (în Țara Românească) și 1832 (în Moldova). Primele alegeri legislative în noul stat român de după Unire au avut loc în 1864.

O altă similitudine este dată de faptul că primele alegeri regionale au avut loc în anul primelor alegeri legislative, în ambele state: primele alegeri provinciale neozeelandeze – în 1853, iar primele alegeri județene românești – în 1864.

Și la noi, și în Noua Zeelandă, primele scrutine s-au desfășurat pe baza competiției între candidați fără afiliere (oficială) de partid. Când au apărut și partidele politice, atât în Noua Zeelandă, cât și în România, primii care s-au organizat astfel au fost liberalii, urmați de conservatori și social-democrați (la noi), respectiv laburiști (în Noua Zeelandă). Chiar și după apariția partidelor, atât statistica electorală oficială neozeelandeză, cât și cea românească nu au comunicat, la primele scrutine, afilierea politică a candidaților, care apare, în țara de la Antipozi în 1893, iar în România – în 1912. Pentru anii anteriori, de după 1870, apartenența politică a putut fi reconstituită, în bună măsură, pe baza informațiilor din presa vremii.

Până și în privința votului universal pentru femei, nu este chiar așa de mare decalajul între Noua Zeelandă – prima țară din lume unde s-a implementat această măsură (1893) – și ținuturile românești: în Basarabia, alegerile pentru Sfatul Țării din toamna anului 1917 au adus în legislativul de la Chișinău și femei (influența Finlandei, prima entitate politică europeană unde femeile au putut vota, din 1907, fiind hotărâtoare), la fel – cu un an mai târziu – în Transilvania. Este adevărat că, la nivel național, românesc, dreptul de vot pentru femei a mai avut de așteptat mai mult de un deceniu (în 1929 s-a dat drept de vot, dar doar pentru alegerile locale, începând cu cele din 1930, iar din 1939 – și la legislative), dar România s-a situat, atunci, în rândul multor țări care au legiferat acest drept încă din perioada interbelică. Pentru comparație, Regatul Unit a dat drept de vot femeilor în 1918, Statele Unite – după Primul Război Mondial (în câteva state acesta fusese legiferat încă din primii ani ai secolului trecut), la fel și Canada (care a acordat drept de vot doar femeilor care erau văduve ale celor căzuți pe frontul de vest, din 1917), dar în Franța – abia în 1945, iar în Elveția – după 1970!

Alte dileme politico-electorale (IV) Vineri, nov. 26 2021 

Ieri, decizia de a continua cu Noua Zeelandă s-a luat repede! 🙂 Și, m-am și apucat de treabă, găsind, repede, ușor, date, la nivel subnațional, pentru o mare parte din cei aproape 170 de ani de viață electorală ai țării de la Antipozi… Care, trebuie spus, a acordat drept de vot femeilor în 1893, fiind prima țară din lume care a luat o asemenea decizie (Finlanda e prima în Europa, cu o decizie similară, iar dacă am spus altfel, cu alt prilej, rectific acum)!

Datele pentru anii 1905-1993 se găsesc în niște fișiere Microsoft Excel, pe electorate (așa se numesc circumscripțiile electorale neozeelandeze). Fiecare asemenea electorat dă, de regulă, câte un deputat în Camera Reprezentanților (deși, în trecut, anumite asemenea circumscripții puteau alege și doi, sau chiar trei parlamentari). Normal, ținând cont de schimbarea numărului de deputați (de regulă, în sens crescător), numărul și numele electoratelor variază, astfel încât, acum, e în curs de desfășurare operațiunea de aducere a fiecărui asemenea electorat, pentru fiecare an, în dreptul celui identic (dacă există) din anii electorali anteriori. La capătul din stânga al tabelului va rămâne o rubrică cu toate electoratele (inclusiv cele din trecut, dispărute), ordonate alfabetic. La final, le voi sorta, în funcție de situarea lor pe Insula de Nord, Insula de Sud sau, separat, în cuprinsul celor mai mari orașe: Auckland, Christchurch și Wellington.

Am mai adăugat, la datele existente, și pe cele din intervalul 1893-1902, găsite în Anuarele statistice ale Noii Zeelande, care au început a fi publicate de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar pentru unii ani electorali de dinainte de 1890 am mai găsit date în presa locală, scanate și puse la dispoziție, gratuit de Biblioteca Parlamentului Noii Zeelande. După 1993, datele sunt centralizate, în format electronic, de Comisia Electorală Națională. În consecință, va fi un pic de lucru, dar incomparabil mai lejer decât bătăile de cap avute la inventarierea datelor electorale pentru Franța!

Se pare că decizia de a însuma datele, separat, pe lângă cele două insule principale (sau ce mai rămâne din ele, fără aceste orașe), doar pe amintitele așezări urbane a fost inspirată. Aucklandul nu e doar cel mai mare oraș al Noii Zeelande, dar are, de departe, și cea mai mare populație, apropiindu-se de 1,5 milioane. De asemenea, și cel mai mare oraș al Insulei de Sud, Christchurch, e mai mare decât Capitala (Wellington), așa încât avem câte un mare oraș de pe fiecare insulă, plus Capitala (care a fost mutată, în a doua parte a veacului al XIX-lea, de la Auckland, pentru că e situată mai central, în extremitatea sudică a Insulei de Nord). La o primă privire, din cele 72 de electorate la nivel național, Aucland are 22, Wellington – 6, iar Christchurch – 7. Deci, cele trei orașe dau, împreună, aproape jumătate (35) din deputații neozeelandezi. Mai există, până la 120 de membri, 48 de locuri alese, pe partide (adică fiecare votant dă, de fapt, două voturi, unul la nivel de electorat, iar celălalt, pentru partide). La nivelul celor două insule mari, dacă, până pe la începutul secolului trecut, Insula de Sud, mai populată (fusese și acolo o „goană după aur”, pe la mijlocul secolului al XIX-lea), dădea mai mulți deputați decât Insula de Nord, ulterior situația s-a schimbat radical în favoarea acesteia: în prezent, partea septentrională a Noii Zeelande dă trei sferturi din parlamentari, iar Insula de Sud – doar un sfert, proporțional cu populația (3,9 milioane, adică peste 76%, din totalul de 5,1 milioane locuiesc în Insula de Nord). Proporționalitatea e (aproape) identică și la nivelul electoratelor urbane ale celor două insule mari: Auckland și Wellington au trei sferturi (28) din cei 35 de parlamentari ai așezărilor urbane importante, în vreme ce marele oraș al insulei meridionale are doar 7 deputați.

Încercarea, tentantă, de a agrega datele pe fostele provincii (ce au funcționat, vreo 20 de ani, în secolul al XIX-lea), sau pe actualele regiuni se lovește de două probleme: prima – suprafața și, mai ales populația multora ar fi mai mică și decât a unui județ de la noi și a doua, mai complicată – pe lângă locurile câștigate pe electorate, delimitate geografic, există mai multe mandate (4 – în trecut, 7 – în prezent) alocate special locuitorilor băștinași, maori. Din ce-am văzut, din secolul al XIX-lea, unul din mandatele pentru maori era alocat acestui popor, pentru Insula de Sud, celelalte fiind distribuite grupurilor de maori de pe Insula de Nord. În aceste condiții, datele voturilor acordate de alegătorii maori se vor aduna la cele referitoare la cele două insule, în ansamblul lor (fără orașele mari).

Din cele scrise în acest „episod” al „dilemelor politico-electorale” n-ar (prea) reieși că aș avea dileme… Au fost, însă, dar le-am depășit, zic eu, mulțumitor și repejor 🙂 . Până la urmă, și detaliile legate de „organizarea de șantier” țin de multele „semne de întrebare” avute (și, uneori „eliminate” doar acceptabil, mulțumitor, nu foarte bine)! Un asemenea „semn de întrebare” persistă, totuși: la o primă „cercetare” (în calculator și/sau pe Internet), nu am găsit fond de hartă mulțumitor pentru Noua Zeelandă, așa încât, probabil, plecând de la cel cu decupajul insulelor, vor trebui desenate contururile administrative ale orașelor mari. Mă rog, asta e o treabă de făcut mai la urmă, după ce voi fi integrat toate datele în calculator.

O a doua chestiune s-a ivit pentru datele din 1996 încoace: pe lângă creșterea (cu 21 de locuri) a numărului de parlamentari, Noua Zeelandă a schimbat și modalitatea de alegere a unei părți din deputați: pe lângă reprezentanții desemnați la nivel de electorat (în jur de 70-72, cu tot cu reprezentanții maori), o parte sunt aleși pe baza voturilor date partidelor. Ar trebui să țin cont și de acest (al doilea) vot (și să fac o medie, probabil, între votul pe electorate și votul pe partide), dar, cum pentru toate scrutinele precedente se lucrează la nivel de electorat, vor rămâne valabile doar datele de acest tip (pentru comparabilitatea informațiilor cu cele mai vechi). În fond, cercetarea are în vedere preferințele electorale ale alegătorilor – mai exact, repartiția lor (crono-)spațială, și nu distribuția mandatelor legislative. Aceasta, importantă, firește, se lovește de o altă problemă, insurmontabilă: norma de reprezentare legislativă (un deputat la X locuitori) diferă, extrem de mult, de la țară la țară! De exemplu, în țări ca Noua Zeelandă (și România, R. Moldova…), un deputat reprezintă câteva zeci de mii de locuitori, însă, în Franța – acesta e ales în numele a circa 100 de mii de cetățeni, iar în Statele Unite – pentru aproximativ 1 milion de oameni!

P.S. (27 noiembrie, dimineață): M-am uitat mai cu atenție pe datele descărcate de pe site-ul Comisiei Electorale neozeelandeze, pentru anii 1996-2020. Cu excepția anilor 1996 și 2002, la care se dau rezultatele, pe electorate, atât ale voturilor pe partide, cât și pe candidați (cele exclusiv la nivel de electorate, care dau, pentru ultimii 25 de ani, majoritatea parlamentarilor), în toți ceilalți ani apar doar datele la nivel de partide. Totuși, uitându-mă la sumele ambelor tipuri de voturi, pentru partidele parlamentare cel puțin, diferențele sunt mici (câteva mii de voturi, la un total de câteva sute de mii). Așa că, probabil, „se va schimba modificarea” și voi lua în calcul datele la nivel de partide, pe electorate. Probabil, sumele pe cele 3 orașe mari și la nivelul (a ce mai rămâne) insulelor vor avea valori apropiate pentru ambele tipuri de voturi. Verificarea „de control” se poate face pentru cei doi ani amintiți: 1996 și 2002.

Pagina următoare »