Alte… dileme electorale… Luni, apr. 6 2020 

Alternativ sau în paralel cu celelalte activități – fie ele strict personale, fie didactice sau de cercetare – a continuat lucrul la baza de date legată de alegerile pe state, la nivel mondial. Și, ca întotdeauna când „n-ai ce face”, „îți faci de lucru”, pe principiul „să te legi la cap și dacă nu te doare!”. Adică, apar dilemele, întrebările…

De pildă, cum se integrează, în baza de date, informațiile electorale pentru țări care, o vreme, au avut doar alegeri – disparate, la momente diferite – doar pentru două sau mai multe entități politico-administrative distincte (principate, ducate, regate, state, provincii, etc.) – și care, ulterior, au fost (re)unite/s-au unit într-o singură țară? Situația este valabilă, de exemplu, pentru România – cu alegeri separate în Țara Românească și Moldova nu doar până în 1859, ci un pic chiar și după (au avut loc scrutine, în ambele principate și în 1860, dar și în 1861 – ultimul, doar în Țara Românească), pentru Italia – tot înainte de 1859 (în cazul Romei și a Statului Papal, până în 1870), pentru Canada – înainte de 1867 (și chiar și după – a se vedea Newfoundland and Labrador, cu statut distinct, înainte de 1949), pentru Australia – înainte de 1901 și altele… Ei bine, în asemenea cazuri, cum se înscriu datele? Ca informații electorale separate, pentru fiecare entitate sau ca sumă, la fiecare moment dat, pentru viitoarea entitate unit(ar)ă mai mare, la care au aderat celelalte, ulterior?

Un caz special, extrem de interesant, dar și foarte complicat, în același timp, este cel al Germaniei. Astfel, din 1818, a existat un legislativ unic al Confederației Germane, creată de Conferința de Pace din 1815. Acesta era desemnat de statele membre – cel puțin câteva zeci (de la state mari – ca Austria, Prusia, Bavaria, Saxonia), până la ducate și principate, multe și mărunte și diferite orașe libere (foste hanseatice sau nu). Austria prezida această Adunare legislativă, dar, ca și Prusia, nu avea incluse între teritoriile ce aparțineau Confederației, pe cele cu majorități etnice negermane (nici aici, de fapt, regula nu era aplicată integral: puteau participa, ca „țări ale Coroanei austriece”, atât Boemia și Moravia, cu majorități etnice cehe, Silezia – unde o bună parte a populației vorbea polona sau ceha, Carniolia – majoritar slovenă, sau Triestul – majoritar italian!). Astfel, teritoriile estice ale Austriei – Galiția, Bucovina, Ungaria, Transilvania, etc. – nu erau incluse, la fel – nici Posenul (azi Poznan, în Polonia), Prusia Occidentală și Prusia Orientală (cu prezență etnică polonă, lituaniană) – din partea Prusiei… Acum, după prezentarea contextului, apare dilema: datele legate de Austria (cu „țările” ei incluse aici) le adaug la Confederația Germană, sau la Imperiul habsburgic (austriac), unde apar toate „țările Coroanei” aparținând de Curtea vieneză? După 1849, când în Imperiul habsburgic a funcționat, o vreme (1850-1860), neoabsolutismul, Austria nu a mai desemnat prin vot delegații în Adunarea Confederației Germane (probabil, nici după 1860, când au avut loc alegeri, primele se pare, în toată Monarhia habsburgică, în anii 1861-63) – sau n-am găsit eu, încă, asemenea informații – dar, până în 1866, când Confederația a fost desființată (de rivala Austriei, Prusia, în primul rând!), a continuat să prezideze Adunarea!…

Și „bătăile de cap”, în legătură cu Germania nu încetează odată cu crearea, în 1867, a Confederației Germane de Nord, sub control prusac, sau a Imperiului German (la care au aderat și statele sudice, în frunte cu Bavaria), în 1871. După 1918, o vreme, Saarlandul a avut statut special, un protectorat francez (până în 1935), situație care s-a repetat și după 1945 (până în 1957), de fiecare dată, actualul land amintit revenind în componența Germaniei. Normal, din nou datele trebuie prezentate separat, dar, la calcularea datelor pe cincinale electorale, se adună la Germania, sau nu? La fel, pe lângă existența, separată, că așa au vrut „mușchii sovieticilor”, a unei „republici democrate” germane (1949-1990), se adaugă și partajarea a însăși capitalei germane, Berlin. După alegerile pentru un singur Berlin (1946), deja, din 1948, din punct de vedere electoral, Berlinul era divizat: în acest an, autoritățile (încă, de ocupație) ale sectoarelor american, britanic și francez din Berlin, au ținut un scrutin pentru ceea ce va fi, până în 1990, Berlinul de Vest, cu toate „protestele” sovieticilor și ale „anexelor” lor, comuniștii (est-)germani (care au „boicotat” scrutinul). Ulterior, în toată perioada „războiului rece”, s-au desfășurat, separat, scrutine pentru Berlinul de Vest (care avea propria administrație, dar fără a fi integrat în Republica Federală Germania), respectiv pentru „Berlin – Haupstadt der DDR”, adică pentru partea estică, proclamată de fosta R.D. Germană, drept „capitală” a „statului” comunist german. La adunarea datelor pe cincinale electorale, din nou, presupun că datele celor două părți ale Berlinului, trebuiesc însumate!… Sau nu?

Apoi, în perioada 1946-49, au avut loc cel puțin câte un scrutin (în Bavaria, Baden-Wurttenberg și Hessen – chiar câte două!) la nivelul fiecărui land al viitoarelor state, vest- și est-german. Le-am luat în considerare, aplicând aceeași… „regulă”, ca în cazul României și Italiei (ante-1859), Canadei (înainte de 1867/1949) sau Australiei (pre-1901). Dacă, în cazul celor două state germane, (re)unificate în 1990, am procedat la însumarea datelor pe actuala Germanie, pentru intervalul 1949-1990, de ce să nu procedez la fel și pentru intervalul 1946-1949?

Și dilemele nu se opresc aici… De pildă, e bine să separ datele (indoneziene, în anii 1982-1999, inclusiv) pentru viitorul stat independent Timor L’Este (chiar din 1999), sau să le las la Indonezia? Sau, la fel, pentru insula Ellice, azi statul Tuvalu, independent, pentru perioada în care era împreună cu teritoriul Gilbert, azi statul, la fel de independent, Kiribati? Dar, dacă procedez așa, cum „separ” datele pentru Irlanda independentă, pentru intervalul de dinainte de 1921, în care întreaga insulă era componentă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei? Sau cum „aloc” la actuala R. Moldova sau la Ucraina, părțile, românești, ale Basarabiei și nordului Bucovinei, din perioada interbelică??? Ori, la fel, pentru vremea când Algeria era a Franței, cu statut de „departament” (deloc „de peste mări”), cu statut identic cu al actualelor departamente metropolitane!… Probabil, în fiecare caz, la fiecare moment, interval, cu asemenea „bătăi de cap”, este necesară o rubrică de „observații”, unde să fie specificat, clar, cum s-a procedat! Deși, totuși, ar trebui o abordare unitară a chestiunii!

Nu mai adaug (prea multe) în legătură cu faptul că, de modul cum se rezolvă aceste dileme, întrebări, depinde și cartografierea datelor. În această situație, alături de posibilitatea comparabilității datelor, la nivelul (pe cât posibil) al acelorași entități administrative, spațiale, este necesară respectarea unei reguli, unitare, legate de modul în care se agregă datele, la nivelul statelor (independente și/sau autonome, dacă organizau scrutin/scrutine) existente la acel moment!…

Despre geografia electorală regională la nivel mondial Sâmbătă, feb. 8 2020 

De ani buni – peste un deceniu – lucrez la inventarierea și cartografierea rezultatelor electorale la nivel sub-național (regional), dacă nu la nivelul tuturor statelor lumii, măcar în cazul celor pentru care se pot evidenția particularități regionale relevante. Toate – bune și frumoase, doar că, de aici, apar problemele și „bătăile de cap”…

Mai întâi – pe ce bază se pot selecta țările pentru care particularitățile regionale sunt „relevante”? Ca să răspund(em) la această întrebare, mai întâi trebuie precizat că, un element de selectare a țărilor pentru care se detaliază rezultatele electorale ține de mărime (atât cea teritorială, cât și cea demografică). O țară cu doar câteva mii (sau chiar zeci de mii) de kmp (în suprafață) sau/și cu doar câteva sute de mii (sau chiar câteva milioane) de locuitori nu poate avea „relevanță” electorală la nivel regional. Totuși, există și excepții, care sunt/vor fi date de existența, vreme îndelungată, (aproape) continuu a unui sistem politic democratic, cu alegeri multi-partite, alternanță democratică la guvernare și echilibru între puterile din stat – checks and balances – și de accesul la date electorale sub-naționale.

Deci, ca să rezumăm, rezolvarea acestei chestiuni, se bazează pe 1) dimensiunile teritorial-demografice ale țării/țărilor în cauză, 2) alegeri democratice pe (aproape) tot intervalul analizat și 3) accesul la datele electorale sub-naționale. Îndeplinirea a cel puțin două din criteriile 1-3 de mai sus permite intrarea în acest grup, dar cu condiția ca, printre aceste criterii să se afle, obligatoriu, criteriul 2) (care este eliminatoriu).

În aceste condiții, chiar dacă avem un stat cu dimensiuni imense, atât teritoriale, cât și demografice – de pildă, cazul fostei Uniuni Sovietice, al R. P. Chineze sau al Arabiei Saudite – degeaba avem noi acces la date (la nivelul „republicilor unionale” sovietice, al provinciilor chineze… – dacă „diversitatea” opțiunilor politice se leagă de a alege între partidul comunist și… partidul comunist!… Iar în cazul monarhiei saudite, nu avem acces la date, fiindcă n-au existat NICIODATĂ alegeri parlamentare în acest stat!

În acest context, exceptând Europa – unde o mare parte a statelor continentului au o lungă istorie electorală de alegeri democratice – America de Nord Anglo-Saxonă (Canada și Statele Unite), Australia și Noua Zeelandă, diferite părți din America Latină (Mexic, Brazilia, Argentina, dar cu discontinuități legate de dictaturi, lovituri de stat, regimuri autoritare…) sau din Asia (India, Japonia, posibil și Indonezia sau Thailanda) ori Africa (cu mari pauze, putem lua în considerare Republica Sud-Africană, dar mai degrabă abia după abolirea apartheidului, în anii de după 1990!), în celelalte cazuri, nu avem temei pentru o analiză sub-națională, regională, a specificului electoral, pentru ultimele două secole.

De fapt, în destule cazuri, chiar și pentru exemplele de mai sus, apariția confruntărilor electorale democratice nu s-a produs chiar de la începutul intervalului analizat: Australia nu a avut deloc alegeri (nici măcar „coloniale”) înainte de 1840, Noua Zeelandă are date electorale de după 1850, primele scrutine au avut loc în Japonia din 1890, iar în India (încă britanică) – din 1920… Dacă America de Nord Anglo-Saxonă are o lungă „istorie electorală”, care pornește chiar de dinainte de 1800, în Europa însăși, zone întinse nu au beneficiat de astfel de scrutine până spre mijlocul veacului al XIX-lea sau chiar sfârșitul acestui secol, ori debutul secolului trecut. Dacă în spațiul britanic există date pentru întregul interval, de la 1800 încoace (și chiar mai vechi!), pe continentul propriu-zis alegerile au apărut mai târziu: din 1814-1815 – în Franța, în Țările de Jos și în nordul Europei, după 1829-1831 în Grecia, Belgia Principatele Române, de la jumătatea secolului în Europa Centrală (statele germane, Imperiul habsburgic), statele italiene, Imperiul otoman – ultimul, cu intermitențe, până la dispariția sa, în 1920…), ori după acest moment – în Peninsula Iberică și în multe state balcanice (Serbia, Bulgaria, Muntenegru…), pentru ca, în Imperiul țarist primele alegeri să se desfășoare abia în 1906… Din păcate, până în 1907 aceeași va fi situația și pentru Finlanda (aflată sub dominația Imperiului țarist), sau pentru Polonia, până în 1919, când au avut loc primele alegeri în renăscutul stat polonez…

Ținând cont de aceste elemente – dar și de faptul că, în multe din aceste țări, au existat intervale destul de lungi fără alegeri democratice (cu regimuri autoritare și/sau dictatoriale), într-o serie de țări de la periferiile estică și sudică ale Europei (Finlanda, Bulgaria, Grecia, Serbia, Portugalia…) nu vom avea date detaliate despre alegeri decât după 1974-1975 (Grecia, Portugalia), sau după 1989 (în cazul Serbiei și al Bulgariei; pentru Iugoslavia, însă, vom analiza datele electorale pe entitățile componente care au format acest stat în 1918: Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina, Croația, Slovenia…); în cazul Finlandei, în funcție de momentul în care vom găsi date detaliate, vom detalia analiza la nivel regional (deși, în acest caz, până azi, dimensiunile sale – mai ales cele demografice nu impun o asemenea detaliere…). De asemenea, vom decide dacă și de când vom avea date detaliate în cazul Danemarcei, țară ci vechi tradiții democratice, dar, în cazul căreia, nici dimensiunile teritoriale, nici cele demografice nu fac neapărat necesară o asemenea analiză sub-națională…

Discuția rămâne deschisă, ideile de mai sus având un caracter preliminar…

Câteva observații referitoare la specificul electoral japonez Vineri, feb. 7 2020 

După introducerea – fie și parțială – în calculator a datelor electorale din (aproape) un secol de alegeri (1890-1980), putem face câteva aprecieri legate de caracteristicile peisajului electoral din „Țara Soarelui Răsare”.

Astfel, ca o trăsătură de continuitate, spectrul politic japonez este dominat de mișcările conservatoare, cu tentă, pe alocuri naționalistă (mai ales înainte de 1945). În plan secundar, se remarcă preferința pentru formațiuni liberale – aproape absente, însă, în perioada postbelică… Din perioada interbelică apar formațiunile socialiste și social-democrate și chiar cele comuniste, care vor câștiga în importanță după 1945. De asemenea, o trăsătură de continuitate este dată de preferințele alegătorilor pentru candidați independenți, dintre care, fie și doar câțiva, au fost votați la fiecare scrutin.

Specificul electoral japonez reflectă, dacă e să tragem o concluzie (fie ea și parțială, incompletă), trăsăturile imprimate societății japoneze începând cu a doua parte a veacului al XIX-lea, în era Meiji: un „model cultural” în care, cu toate inserțiile occidentale (europene, americane), s-a păstrat o mare parte din moștenirea locală, națională. Este suficient să privim filmul Ultimul samurai sau să ne uităm la japonezii de azi: la muncă merg cu genți-diplomat, îmbrăcați „la patru ace”, dar, acasă, stau în kimono! Aș vrea să văd și eu, nu intelectuali români, ci măcar țărani (care se consideră chiar jigniți dacă le spui astfel), care, după ce-și termină treaba, stau, acasă, în casă, îmbrăcați în port popular românesc!…

Despre specificul regional japonez – cu altă ocazie, deoarece mai este de „prășit” la introducerea datelor…

24 Ianuarie/5 Februarie 1859 – 161 de ani de la Unirea Principatelor Miercuri, feb. 5 2020 

După ce, cu câteva săptămâni mai devreme, deputații din Adunarea Electivă a Moldovei, l-au ales, în unanimitate, ca Domnitor al Principatului moldav, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, adunați la Hotelul „Concordia” din București, și deputații Adunării Elective a Țării Românești, au procedat la fel, în 24 Ianuarie (stil vechi)/5 Februarie (stil nou). Astfel, colonelul Alexandru Ioan Cuza, devenea domnitor al ambelor Principate, acest moment fiind primul pas pe calea Unirii Principatelor Române, devenite, ulterior, România.

Câteva particularități ale mișcărilor de protest în spațiul românesc după 1989 Vineri, ian. 31 2020 

Facem precizarea că, deși spațiul românesc se referă, în general, atât la întregul teritoriu al României interbelice, cât și la întreaga Transnistrie, până la Bugul de Sud (mai exact, la teritoriul administrat de România în anii 1941-1944), datele noastre nu acoperă decât teritoriul actual al României și al R. Moldova. Lipsesc, astfel, datele legate de părțile ucrainene ale Bucovinei, Basarabiei și Transnistriei, cât și cele legate de Cadrilater. Ne referim, mai exact, la teritoriile, recunoscute oficial, internațional, ale celor două state românești independente. În cadrul acestor mișcări se includ grevele, mitingurile, pichetările diferitelor instituții și protestele de orice tip, consemnate, în această perioadă, în mass-media.

Precizăm că, pe de-o parte, inadvertențele care pot apărea se datorează fie faptului că n-am avut acces, întotdeauna, la presă – mai ales regională și/sau locală – spre a consemna fiecare protest (aici, mai ales în ceea ce privește presa de la est de Prut, ne-am limitat, în mare măsură, la instituții media localizate în Chișinău), iar – pe de alta, poate, și calculele – mai ales cele legate de populația totală, mai pot suferi unele inexactități. În plus, este dificil de „ponderat” amplitudinea unui protest, deoarece nu este totuna o mișcare protestatară cu zeci și chiar sute de mii de participanți, cu un „protestuleț” care „adună” o „mână” de oameni. Statistic, din păcate, fiecare din aceste exemple, apare tot ca „un protest” și atât!… Totuși, datele în cauză, se corelează, foarte bine, pe de-o parte, cu predispoziția, mai veche, pentru proteste (din perioadele comunistă, interbelică și/sau chiar antebelică) – în Ardeal, Banat, Moldova, Capitală… -, iar, pe de alta – și cu alți indicatori care „măsoară” spiritul civic: prezența la urne peste media națională, votul cu formațiuni politice democratice, care susțin statul de drept, o justiție egală pentru toți cetățenii și altele… La „polul” opus, cu părere de rău, și după 1990, ținuturile de la est de Prut se manifestă (și) printr-o „apetență”, inexplicabilă, pentru votul în favoarea unor formațiuni (neo-)comuniste…, realitate care se corelează cu numărul mai modest de mișcări protestatare…

Pentru început, vom face câteva referiri la protestele de anul trecut. S-au însumat 1174 de mișcări de protest. Scăderea este evidentă, atât față de 2018 – care avea peste 1700 de proteste, cât, mai ales, față de anul de „vârf” post-decembrist al mișcărilor protestatare: atunci, s-au înregistrat mai mult de 2000 de asemenea mișcări, aproape dublu față de 2019. Totuși, există și regiuni cu o creștere, față de 2017: Basarabia și Transnistria (cuprinse între limitele R. Moldova) au consemnat, în general, valori duble față de 2017, dar nivelul de la care au plecat este modest. Astfel, în Basarabia au fost 94 de mișcări de protest (față de 54, în 2017), iar în Transnistria – 4 (față de doar două, cu doi ani mai devreme). Prin comparație, regiuni românești de la vest de Prut, chiar având valori mai mici față de 2017, au depășit, și în 2019, Basarabia (cu care, ca dimensiuni teritoriale și demografice sunt comparabile): Moldova a avut 227 de proteste (față de 385, în 2017), Ardealul – fără Secuime – 209 (față de 473, în 2017), iar Muntenia – fără București-Ilfov – 171 (față de 255, în 2017). De fapt, valorile din 2019 în Basarabia sunt egale cu cele din București-Ilfov (care, în 2017, a ajuns la 232 mișcări de protest) și puțin mai mari decât cele consemnate în Oltenia – 91 (și aici, în 2017, au fost mai multe – 128). Basarabia este, însă, peste Secuime (61 de mișcări protestatare anul trecut), Banat (56), Crișana (53), Bucovina (42), Maramureș (37) și Dobrogea (35), dar nici una dintre aceste regiuni nu are mai mult de 2-4 județe (interbelice).

Dacă tot am ajuns să menționăm nivelul județean, să vedem care au fost județele care s-au remarcat printr-o activitate protestatară mai intensă. Capitala a fost, din nou, pe primul loc – cu 79 de proteste (puțin mai mult de o treime față de cele 219 proteste din 2017), urmată de județele Iași, Cluj și Sibiu – cu mai mult de 30 de proteste fiecare. Cam la același nivel – cu 36 de mișcări de protest – se situează și fostul județ basarabean Lăpușna, dintre care 24 au avut loc în Chișinău. Notăm, totuși, faptul că, în vreme ce, la vest de Prut, trendul este descrescător, în spațiul pruto-nistrean, intensitatea mișcărilor protestatare este în creștere…

La nivelul întregii perioade – 1990-2019 – au fost consemnate aproape 11 mii de mișcări de protest. Din nou, distribuția regională este, cum era de așteptat, inegală. Regiunile cu cel mai mare „apetit” protestatar sunt, pentru întregul interval analizat, Moldova și Ardealul, care depășesc, fiecare, 2100 de mișcări protestatare. Urmează, cu valori peste 1000 de proteste, Muntenia și București-Ilfov, care, luate împreună, ar depăși „borna” 2600. Cu valori situate între 500 și 1000 de mișcări de protest, se grupează, descrescător, Oltenia, Secuimea, Banatul și Crișana, în vreme ce Basarabia, Bucovina și Maramureșul trec, fiecare, de 300-400 de astfel de mișcări, iar Transnistria a „adunat” doar 16…

Dacă analizăm, însă, repartiția activității protestatare post-decembriste după coeficientul de distribuție spațială, ierarhia regională se modifică semnificativ. Acest coeficient s-a calculat prin împărțirea ponderii mișcărilor de protest la nivel regional, la ponderea populației fiecărei regiuni. Acolo unde valoarea este mai mare decât 1 (media spațiului românesc, rezultată din 100% mișcări de protest, împărțit la 100% populație), aceasta denotă o intensitate a protestelor superioară mediei. Cu asemenea valori, se remarcă, în ordine descrescătoare, Bucovina – 2,01, Ardealul – 1,58, Secuimea – 1,47, Moldova – 1,25, Banatul – 1,22, Maramureșul – 1,2 și Oltenia – 1,03. Dacă, prin valorile lor modeste, Basarabia – 0,47 și Transnistria – 0,13 „încheie” plutonul, surprinde, oarecum, valorile sub-unitare pentru București-Ilfov – doar 0,82, la același nivel cu Dobrogea, dar sub Muntenia, care are 0,91 și Crișana – cu 0,92.

Dacă detaliem această analiză la nivel județean, Capitala, singură, fără județul Ilfov, trece de 1 (are 1,15), dar, cu cele mai mari valori se evidențiază fostul județ Făgăraș (cu 3,28). Acesta este urmat de județele Sibiu, Suceava, Târnava Mică, Alba, Câmpulung, Fălciu, Odorhei, Ciuc, Cluj, Trei Scaune, Caraș, Rădăuți, Dorohoi, Năsăud, Tutova, Vaslui, Iași, Turda, toate – cu valori mai mari de 1,5. La polul opus, cu valori mai mici de 0,8 se înscriu, descrescător, județele Bacău, Dolj, Prahova, Ilfov, dar fiecare trece de 0,5, lucru care nu se mai întâmplă peste Prut: aici, doar două (foste) județe au valori puțin peste 0,3: Lăpușna (cu Chișinăul, în primul rând) și Orheiul, ambele localizate în partea centrală a Basarabiei. Interesant este faptul că, pe lângă ponderea notabilă, peste media națională, a elementului român(ofon), tot aici, mai ales la Chișinău, se concentrează, de regulă, și cele mai mari ponderi ale votului pentru formațiuni pro-occidentale, cu discurs unionist și pro-european…

Semnificația geografică a baladei „Toma Alimoș” Marți, dec. 10 2019 

Pentru început, redăm textul acestei creații populare, preluat de aici, cu corijări, legate, în principal, de ortografia actuală și de adăugarea semnelor diacritice:

Foicica fagului,
La poalele muntelui,
Muntelui Pleșuvului,
În mijlocul
Câmpului
La puțul
Porumbului,
Pe câmpia verde, -ntinsă,
Și de cetine coprinsă,
Șade Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat.
Șade Toma tolănit
Și cu murgul priponit
În pripoane de argint,
Și mănâncă frumușel,
Și bea vin din burdușel,
Și grăiește în ast fel:
– Închinar-aș, și n-am cui!
Închinar-aș murgului,
Murgului sirepului,
Dar mi-e murgul vită mută,
Mă privește și m-ascultă,
N-are gură să-mi raspundă!
Închinar-aș armelor,
Armelor drăguțelor,
Armelor surorilor,
Dar și ele-s fiare reci,
Puse-n teci
De lemne seci!
Închinar-oi codrilor,
Ulmilor
Și fagilor,
Brazilor,
Paltinilor,
Că-mi sunt mie frățiori,
De poteri ascunzători;
De-oi muri,
M-or tot umbri,
Cu frunza m-or inveli,
Cu freamătul m-or jeli!
Și cum sta
De închina
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta;
Armele din teci ieșea,
Murgulețu-i râncheza.
Până vorba-și isprăvea,
Burdușelul
Ridica,
Vinișorul
Că gusta
Și-n picioare se scula.
Ochii-și negri d-arunca,
Peste câmpuri se uita
Și departe ce-mi zărea?
Că-mi venea, măre, venea
Stăpânul
Moșiilor
Și domnul câmpiilor,
Manea, slutul
Și urâtul;
Manea, grosul
Și-arțăgosul;
Venea, măre, ca vântul,
Ca vântul și ca gândul,
Cu părul lăsat în vânt,
Cu măciuca de pământ.
Pân’ la Toma când sosea,
Din guriță mi-i grăia:
– Bună ziua, verișcane!
– Mulțumescu-ți, frate Mane!
– D-alei, Tomo Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat,
Pe la mine ce-ai cătat?
Copile
Mi-ai înșelat,
Florile
Mi le-ai călcat,
Apele mi-ai turburat,
Livezi
Verzi
Mi-ai încurcat,
Păduri
Mari
Mi-ai dărâmat.
Ia să-mi dai tu mie seamă,
Ia să-mi dai pe murgul vamă!
Toma, măre, de-auzea,
Din guriță-i cuvânta:
– Ce-ai văzut
Om mai vedea,
Ce-am făcut
Om judeca;
Pân-atuncea, măi fârtate,
Dă-ți mânia la o parte
Și bea ici pe jumătate,
Ca să ne facem dreptate!
Toma, pân’ să isprăvească,
Îi dă plosca haiducească
Pe jumate s-o golească,
Mânia s-o potolească,
Ca c-un frate să vorbească.
Manea stânga
Și-ntindea
Să ia plosca
Și să bea,
Iar cu dreapta
Ce-mi făcea?
Paloș mic că răsucea,
Pântecele
I-atingea,
Mațele
I le vărsa
Și pe cal incălica,
Și fugea, nene, fugea,
Vitejia
Cu fuga!
Foicică de rogoz,
Savai, Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat,
Cumpătul că nu-și pierdea.
Mâna
La rană
Punea
Și din gură cuvânta:
– D-alelei, fecior de lele
Și viteaz ca o muiere,
Nu fugi, că n-am dat vamă,
Nu fugi, c-o să-mi dai seamă!
Vreme multă nu pierdea,
Mațele că-și aduna,
Cu brâu lat se încingea,
Mijlocelul că-și strângea
Și la murgul se ducea,
Și pe murg încălica,
Iar din gură mi-i grăia:
– Murgule, murguțul meu,
Datu-mi-te-a taică-tău
Ca să-mi fii de ajutor
La nevoie și la zor,
Să te-ntreci cu șoimii-n zbor
Pân-o fi ca să nu mor.
Tinerel că m-ai slujit,
Dar s-acuma, îmbătrânit,
Să te-ntreci la bătrânețe
Cât puteai la tinerețe.
Azi te jur pe Dumnezeu
Să mă porți ca gândul meu
Și s-ajungi p-ăl câine rău,
Că mi-a răpus zilele,
Zilele, ca câinele,
Pentru tine, murgule!
Pâna Toma se gătește,
Murgul coama-și netezește
Și din gură mi-i grăiește:
– Lasă șeaua, sai pe mine,
Și de coamă țin-te bine,
Ca s-arăt la bătrânețe
Ce-am plătit la tinerețe!
Până Toma se ținea,
Murgul, măre, și zbura;
Și zbura, tocmai ca vântul,
Fără s-atingă pământul.
Cât o clipă de zbura,
Mult pe Manea-l întrecea,
Iara Toma, de-l vedea,
Îndărăt se întorcea
Și din fugă-i cuvânta:
– Maneo, Maneo, fiară rea,
Vitejia ți-e fuga,
Că, de m-ai junghiat hoțește,
Mi-ai fugit și mișelește.
Ia mai stai ca să-ți vorbesc
Pagubele să-ți plătesc,
Pagubele
Cu tăișul,
Faptele
Cu ascuțișul!
Bine vorba nu sfârșea,
Murgulețu-și repezea
Și cu sete mi-l lovea;
Capu-n pulbere-i cădea,
Iar cu trupul sus, pe șea,
Calu-n lume se ducea.
Foicică micșunea,
Vreme multă nu trecea
Și pe Toma-l ajungea
Moarte neagră, moarte grea.
De pe cal descălica,
Ochiul
Se-mpăienjenea,
Capul
I se învârtea
Și-n des codru se pleca,
Iar din gură ce-mi grăia?
– D-alelei, murguțule,
D-alelei, drăguțule,
Ce-am gândit
Am izbândit,
Dar și ceasul mi-a sosit.
Sapă-mi groapa din picior
Și-mi așterne fânișor,
Iar la cap și la picioare
Pune-mi, pune-mi câte-o floare:
La cap, floare
De bujor,
Să mi-o ia mândra cu dor,
La picioare,
Busuioc,
Să mă plângă mai cu foc.
Apoi, măre, să te duci,
Drumu-n codri să apuci
Pân’ la paltinii trăzniți,
Unde-s frații poposiți.
Nimeni frâul să nu-ți puie,
Nici pe tine sa se suie,
Făr’ d-un tânăr sprâncenat
Și cu semne de vărsat,
Cu păr lung și gălbior,
Care-mi este frățior,
Frățior de vitejie,
Tovarăs de haiducie.
Numai el frâul să-ți puie
Și pe tine să se suie;
Tu să-l porți și pe el bine,
Cum m-ai purtat și pe mine!
Bine vorba nu sfârșea,
Suflețelul că-și dedea:
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta,
Și cu freamăt il plângea.
Murgul jalnic râncheza,
Cu copita că-mi săpa,
Groapă mică că-i făcea,
Fânișor îi așternea,
Floricele că-i sădea,
Cu trei lacrimi le stropea,
Drumu-n codri c-apuca
Și mergea, măre, mergea
Pân’ la paltinii trăzniți,
La voinicii poposiți.

Primul lucru (aproape) sigur al baladei este faptul că Toma Alimoș, numit „haiduc din Țara de Jos”, era originar din partea de sud a Moldovei (cunoscută, de la începuturile voievodatului carpato-nistrean, ca Țara de Jos a Moldovei), probabil dintr-o arie situată între Bârlad (unde se afla sediul vornicului de Țara de Jos) și Galați (unde, din antichitate, a fost o importantă așezare, port la Dunăre). Faptul, pare a fi întărit atât de toponimul Muntele Pleșuvului, care apare, și azi, în Munții Vrancei, spre limita cu partea sud-estică a Transilvaniei, un altul – Câmpul (care poate trimite cu gândul la satul Câmpuri, de unde era originar Moș Ion Roată, primul țăran, răzeș, care a fost ales deputat în Adunarea legislativă a Moldovei), precum și sintagma paltinii trăzniți, care se apropie de numele satelor vrăncene Paltin și Spulber

Presupunerea noastră este întărită și de asocierea mediului natural – în special a codrului, dar și a animalelor (oița năzdrăvană Miorița, murgul) – cu eroul principal (baciul moldovean, haiducul Toma Alimoș), idee care apare și în balada păstorească Miorița. Deci, putem bănui că, fiind originar din Țara de Jos a Moldovei (dintre Galați și Bârlad, sau chiar din Codrii Tigheciului basarabean), Toma Alimoș, dintr-o familie de țărani răzeși, avea moșii în partea aceasta a Moldovei, fiind rudă cu boierul Manea (apelativul verișcane îi arată a fi, probabil, veri). Mă rog, erau rude, dar nu în relații tocmai bune, motiv pentru care Toma își alcătuise o ceată de haiduci care stăteau, adesea, la adăpostul codrilor vrănceni, din răzășeasca Țară a Vrăncii… Despre aceasta – ca și despre Tigheci (dar și despre vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc) – chiar principele-cărturar Dimitrie Cantemir afirmă, în Descriptio Moldaviae, că se autoguvernează singure, ca niște adevărate republici.

Faptul că era neam de răzeși, deci, de țărani liberi și nu de orice fel de răzeși, ci dintre cei din fruntea satului de unde era de baștină, reiese din al doilea nume al lui Toma – Alimoș. Acesta pare o poreclă, evoluată dintr-o formă, inițială, A(l)-lui-Moș. Or, dacă, zilele trecute am adus vorba despre o parte a semnificațiilor termenilor moș și bătrân, afirmând că și unul și celălalt fac trimitere la elita conducătoare a satelor de țărani liberi (a obștilor țărănești) – vorbind de judele satului și/sau de Sfatul Bătrânilor, Toma Alimoș era, dacă nu membru al acestei elite (foarte posibil, din moment ce apare ca lider al unei cete de haiduci), măcar urmaș al unui asemenea membru, al unui lider local, numit Moș(u).

Această particularitate fonetică din expresia inițială – A(l)-lui-Moș – ca și prezența altor termeni și forme specifice graiului moldovenesc (dar și a unora din cel muntean), întăresc localizarea spațială a acțiunii și originea geografică a lui Toma Alimoș și a boierului Manea, în partea sudică a vechiului voievodat al Moldovei (=Țara de Jos), într-un ținut cuprins între Bârlad (la nord), Câmpuri-Țara Vrăncii (la vest), Siretul-Inferior-Dunăre/Galați (la sud) și Codrii Tigheciului (la est). Dacă despre Manea știm că era parte a clasei boierești, pentru Toma, informațiile din baladă indică faptul că era cel puțin urmașul unui lider al Sfatului Bătrânilor dintr-un sat răzășesc, dacă nu chiar membru al acestuia. Ca ultimă idee, cu trimitere la geografia istorică a zonei, balada a apărut, cel mai timpuriu, în veacul al XV-lea, undeva după 1480, deoarece fosta Țară a Berladnicilor a devenit parte a Țării Moldovei în a doua parte a secolului al XIV-lea, în vreme ce extremitatea sudică a Moldovei de azi – inclusiv Țara Vrăncii – în vremea domniei lui Ștefan cel Mare, probabil după ce marele voievod a fost ajutat să-i alunge pe otomani de fii Vrăncioaiei (în urma bătăliei de la Războieni, din 1476).

Despre semnificația termenilor „moș” și „bătrân” Duminică, dec. 8 2019 

Se pare că una dintre semnificațiile vechi ale termenului „moș” – de sorginte autohtonă, traco-dacă, se leagă (și) de calitatea de membru al Sfatului Bătrânilor. După intrarea în uz a cuvântului „bătrân” de origine latină, sensul articolului fost preluat de acesta, în vreme ce, cuvântul „moș” a păstrat alte semnificații. Între acestea se numără una foarte veche – legată de moșul întemeietor al unui sat de țărani liberi. La numele acestuia – Șerban, Pop(a), Bucur, Botoș, Andrieș și altele – s-au adăugat sufixe ca -ești și/sau -eni/-ani, rezultând toponime ca Șerbănesti, Popești, București, Botoșești/Botoșani, Andrieșeni, etc, al căror sens, în general, era de „comunitate de țărani liberi, al cărei întemeietor (rămas, adesea, legendar) era cel cu numele amintit”.

Încă un pas în direcția creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc Miercuri, sept. 18 2019 

Aseară am mai terminat o etapă, pe „drumul”, lung și anevoios, al creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc. Am găsit, cu ceva vreme în urmă, datele recensământului românesc din 2002. Cum, și fragmentele de teritoriu ce au aparținut României (din Ungaria, Ucraina, R. Moldova sau Bulgaria) au date, tot la nivel de localitate, cam din aceeași perioadă (exceptând R. Moldova, cu date din 2004, inclusiv Transnistria, toate celelalte țări au efectuat recensăminte în 2001), se poate porni, din perioada actuală, la alcătuirea bazei de date, la nivel de localitate (între informații urmând să intre nu doar numărul total de locuitori, ci și structura etnică a populației, exceptând Ucraina, unde există date pentru structura lingvistică). Etapa încheiată aseară a constat în separarea câtorva sute de comune nou-apărute, după 2002 (în total, în România, după 1989, au apărut peste 300 de comune noi, care se adaugă celor 2950 de municipii, orașe și comune, existente la căderea regimului comunist, cele mai multe – declarate după 2002) și, după verificarea finală, adăugarea și a mai multor sate nou-(re)apărute – cele mai multe, din județul Botoșani, dar, izolat, mai sunt unele și din județele Mureș, Buzău sau Giurgiu…

Urmează completarea datelor referitoare la structura etnică (din 2002, din rațiuni de „intimitate”/„informații confidențiale”, datele sub 5 locuitori, la nivel de localitate și sub 3 – la nivel de unitate administrativă elementară se trec cu semnul „*”; nu ar fi mai simplu ca, după ce specialiștii ar semna, cu bună-credință, un angajament că vor folosi datele doar în scop științific, informațiile COMPLETE ale recensămintelor – e vorba și de cel din 2011, existent, deocamdată, doar la nivel comunal! – să fie accesibile cercetătorilor?).

Apoi va urma o operațiune, probabil, și mai cronofagă: adăugarea semnelor diacritice, față de care administrația românească, în general (și nici cei care au efectuat și definitivat recensămintele nu fac excepție!), are o adevărată oroare. Mă rog, să zicem că, la vremea respectivă, prin anii 2002-2005, când au fost procesate datele, nu exista un soft cu caractere românești (ă, â, î, ș, ț), deși, ca student, în anii 1994-1996, lucrând la redactarea Revistei „Geea” (Revista Studenților Geografi din România), aveam, în Word Perfect, caractere diacritice românești, pe care le-am și folosit, de fiecare dată! Dar din faptul că, matale, funcționar în administrația românească, scrii „FANTINELE”, deci nu „FÂNTÂNELE” și nici măcar „FANTANELE”, ce pot eu să înțeleg, altceva decât lipsă de respect față de ce e românesc, în general și, în cazul dat, față de limba română??? Și asemenea „mo(n)stre” de lipsă de respect față de limba română am văzut și din partea celor care notează toponimia pe hărțile românești (și după 1989, nu doar în perioada comunistă) și chiar a celor care trec pe indicatoare numele de localități, râuri, străzi, etc… Ce să mai ceri unora ca aceștia să respecte regula lui â în interiorul numelor, sau a scrierii numelor masculine cu articolul hotărât –ul complet (în nume precum Râmnicul Sărat, Turnul Măgurele, Satul Mare)???

În fine, va trece și asta… Ulterior, având datele legate de populație, se pot realiza hărțile, la nivel comunal, prin metoda coeficienților de distribuție spațială, nu doar pentru Necoară/Nicoară și celelalte variante și derivate, pentru perioada actuală (că din acest motiv m-am oprit din inventarierea numelui menționat!), ci și pentru celelalte nume. Asta, în condițiile în care, la fondul de hartă, la nivel comunal, pentru perioada actuală, sper să pot adăuga, în timp, atât punctele/poligoanele și codurile pentru localități, cât și elementele legate de decupajul județean și de cel regional. În plus, plecând de la epoca contemporană, în baza de date vor fi adăugate satele dispărute, cele comasate și vechile nume ale celor existente, dar cu alt nume decât cel inițial, ca să nu mai tot „ghicesc”, nu doar pentru antichitate, cât mai ales pentru epoca medievală, unde se află cutare sau cutare sat unde sunt consemnate diferite antroponime, în colecțiile de documente istorice… Nici asta nu știu cât va dura (că e genul de activitate de care știi doar când o începi! 🙂 ), dar, ținând cont de câte bătăi de cap va da, sigur va dur(e)a!…

Geografie electorală în spațiul românesc – metodologie de cercetare (continuare) Miercuri, aug. 14 2019 

O altă problemă este legată de momentele diferite la care au avut loc alegerile, de la o țară la alta. După experiența anterioară, pusă în aplicare mai întâi la nivelul unităților NUTS 3 pentru România și NUTS 2 pentru Germania (județe, respectiv regierungsbezirke), pentru intervalul 1866-2010, am utilizat, ca perioade echivalente, așa-numitele „cincinale electorale”. Acestea încep cu anii cu 1, respectiv 6 la unități – 1871, 1876, 1881, etc – și se încheie cu anii multipli de 5 – 1875, 1880, 1885 ș.a.m.d. Astfel, datele electorale pot fi comparate între ele, la nivelul tuturor unităților administrative analizate.

Crearea bazei de date pe „cincinale electorale” a continuat cu America de Nord anglo-saxona, pentru anii 1789-2015, pentru Statele Unite – la nivel de state și pentru Canada – la nivel de provincii și/sau teritorii. De asemenea, este în lucru baza de date la nivel NUTS 2, pentru Europa, pentru perioada 1831-2015, din cadrul căreia au fost introduse deja datele pentru intervalul 1991-2010.

Găsirea unor intervale de timp uniforme și egale pentru toate entitățile politico-administrative, a simplificat însumarea datelor pentru fragmentele de județe aflate, în diferite perioade, sub diverse administrații. Astfel, după 1940/1944, teritoriul județelor (interbelice) Rădăuți și Dorohoi este împărțit între Ucraina (republica sovietica, înainte de 1991) și România. La fel, după 1918, fostele comitate (austro-)ungare Bihor și Maramureș sunt împărțite între România și Ungaria (Bihor), respectiv, între România și Cehoslovacia (până în 1939), apoi – Ungaria (1939-1944) și, ulterior, Ucraina (sovietica, înainte de 1991). Cele mai complicate situații se constată în cazul fostului comitat maghiar Sătmar și a fostului județ românesc Dubăsari – divizate în trei părți. Sătmarul are o parte la România, alta – la Ungaria, iar a treia (cu tot cu Ugocea) a avut aceeași evoluție cu porțiunea azi ucraineană a Maramureșului. În ceea ce privește Dubăsarii, după 1990, o porțiune se află în administrarea Ucrainei, alta – sub jurisdicția Chișinăului și a treia – sub controlul republicii separatiste transnistrene.

În fine, pentru fiecare țară cu teritoriul fie și parțial suprapus peste spațiul românesc, statistica electorala acoperă intervale diferite. Din 1832 începe șirul de date pentru România (Principatele Române, înainte de 1878,), cu întreruperi în anii 1849-1856 și 1941-1945. Imperiul otoman are date, sporadice, care se suprapun și peste Dobrogea, pentru anii 1847 și 1876-1877, din 1879 sudul regiunii fiind preluat de Bulgaria (cu o pauză în anii 1913-1940, când Cadrilaterul a aparținut României). Menționăm și faptul că alegătorii din nordul Dobrogei nu au votat înainte de 1912, dar nici în 1918, când cea mai mare parte a regiunii se afla sub ocupația Puterilor Centrale.

În 1848 și după 1860 (până în 1918), Transilvania, în sens larg, și Bucovina au participat la scrutinele din cadrul Imperiului habsburgic (austro-ungar, din 1867). În anii 1906-1917, puținii alegători basarabeni și transnistreni au votat la scrutinele țariste, iar din 1922 – cei transnistreni, la cele ucrainene (sovietice până în 1990), ca și nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei și al Maramureșului, din anii ultimei conflagrații mondiale. Asemănător cu părțile basarabene și bucovinene aflate în componența Ucrainei, s-au petrecut lucrurile și cu porțiunile basarabene și transnistrene ale R. Moldova, cu diferența că, după 1990, alegătorii de aici au votat fie pentru legislativul de la Chișinău, fie pentru cel separatist, mai rar – pentru ambele.

Geografie electorală în spațiul românesc – metodologie de cercetare Marți, aug. 13 2019 

Pentru evidențierea particularităților de geografie electorală în spațiul românesc este necesară rezolvarea unei serii de probleme. Mai întâi, este/era nevoie de un fond de hartă, la nivel județean, fond care a fost definitivat în urmă cu câțiva ani, atunci când am inventariat și definitivat datele legate de structura etnică și confesionala a populației, pentru ultimii aproape 180 de ani, mai exact, din 1831.

Apoi, o altă problemă se leagă de apartenența diverselor formațiuni politice la una sau alta dintre familiile politico-electorale. De exemplu, pentru județele situate azi în România, Ungaria și chiar R. Moldova (înainte de Unirea cu România), formațiunile țărănești/agrariene erau mai apropiate de familia creștin-democrată/conservatoare, în vreme ce, în Bulgaria, Ucraina și, după 1990, în România și R. Moldova, agrarienii sunt mai apropiați de familia social-democrată…

Pagina următoare »