Absenteismul românilor la vot (1917-2018) Duminică, oct. 7 2018 

Nici nu s-a uscat bine tușul de pe ultima ștampilă folosită la „evenimentul” electoral din 6-7 octombrie 2018 și credem că putem folosi acest moment spre a vorbi despre utilizarea, de către electoratul român, a absenteismului la urne, ca formă de protest, față de conducători.

Prima asemenea formă de protest a dus chiar la neorganizarea unui „plebiscit” în anul 1917. Atunci, Petre P. Carp, germanofil, rămas în teritoriul ocupat de germani, a inițiat organizarea acestei „consultări” populare, pentru detronarea regelui „trădător de țară” Ferdinand, care, în august 1916, mergând contra țării natale, a mers la război cu Antanta. Așa-zisa „pantahuză” nu a avut aproape deloc sprijin, după Constantin Kirițescu (Istoria Războiului pentru Întregirea României), motiv de a nu se pomeni deloc despre acest eșec în presa germanofonă din capitala ocupată a României (Bukarester Tagblatt).

În anul următor, după semnarea „păcii” de la Buftea/București, s-au organizat alegeri parlamentare, inclusiv în sudul țării, ocupat de Puterile Centrale (mai puțin în Dobrogea, pierdută, temporar, de statul român). Pe lângă refuzul liberalilor și al conservator-democraților (conduși de Take Ionescu) de a participa la acest scrutin, a mai apărut o formă de protest: deși urmau să voteze printre baionetele austro-germane, mulți alegători, mai ales din sudul țării, au refuzat să meargă la vot, făcând ca scrutinul de la mijlocul anului 1918 să consemneze aproximativ 50% prezență la vot, cel mai mic procent, de dinainte de 1990.

Și în perioada interbelică am consemnat o asemenea manifestare a nemulțumirii electoratului, față de inițiativele „conducătorilor”. Astfel, după venirea la putere, ca monarh al României a lui Carol al II-lea (iunie 1930), cum acesta alesese să trăiască cu Elena Lupescu, concubina sa și nu cu Regina Elena, în cadrul unei vizite la Chișinău, mitropolitul Basarabiei, Înalt Prea-Sfințitul Gurie nu i-a permis să treacă, fără femeia cu care era căsătorit în fața Domnului prin fața Ușilor Împărătești. Monarhul n-a protestat, dar a ținut minte gestul ierarhului, care, în urma mai multor șicanări, a fost nevoit să demisioneze. Ca reacție cetățenească, din 1933, până în 1939, la toate scrutinurile parlamentare (1933, 1937, 1939) și la plebiscitul pentru aprobarea „Constituției” ce a inaugurat dictatura regală (februarie 1938), prezența la vot în județele basarabene a fost sub media țării.

Au urmat alte decenii de regim dictatorial, la cealaltă extremă (comunistă), în vremea căreia, „raportările” oficiale au dat valori apropiate de 100% (pe care le mai putem observa, și azi, în Coreea de Nord). În realitate, știu, cu exemple concrete, că aceste rezultate erau false, supra-dimensionate, cetățenii refuzând, în frecvente cazuri, să se prezinte la urne, spre a „alege”, între PCR și PCR…

Căderea regimului dictatorial, în 1989, a readus viața democratică în România, dar a arătat și că, dacă e nemulțumit, românul boicotează… S-a ajuns, după anul 2000, la scăderea participării la vot la mai puțin de jumătate din alegătorii trecuți pe liste, prima asemenea consultare populară fiind chiar un referendum: cel din mai 2007. De atunci, cu rare excepții (doar la alegerile prezidențiale), prezența la vot a fost, constant sub 50%. Au fost, între aceste consultări, unele în care boicotul a fost miza principală. De exemplu, referendumul din 2012, pentru demiterea președintelui: cvorum sub 50%, ceea ce a însemnat, automat, invalidare! Așa-zișii „conducători” nu au învățat nimic. Deși au scăzut cvorumul la 30%, printr-o decizie perversă, participarea la urne la „consultarea” populară din 6-7 octombrie abia a depășit 20%. Consecința? Rezultat invalidat!

Reclame

#stauacasă – Despre mascarada din 6-7 octombrie 2018 Joi, oct. 4 2018 

Mărturisesc, din capul locului, că sunt creștin ortodox, familist, cu soție și copil, deci „întrunesc” toate condițiile „afilierii” ca membru al unei „familii tradiționale”. Mai mult, ca dovadă a bunei-credințe (creștine, nu cretine! și „familiste”), aduc numeroasele postări care pledează, încă de pe la începuturile acestui blog, articole care subliniază importanța creștinării dacilor/daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei, însemnătatea numelor vechi ale sărbătorilor românești, semnificația unor sărbători de iarnă (Ignatul, Crăciunul), vechimea mai mult decât milenară, din vremea romanizării, a creștinismului românesc și multe, multe altele (nu vreau să devin… prea insistent cu exemplificările), totul culminând cu „salba” de mici articole ce au marcat bună parte din sărbătorile creștine din acest an al Centenarului României Mari: despre Sfântul Vasile, Bobotează, Sfântul Ioan, Sfântul Grigore, Bunavestire, Schimbarea la Față a Domnului Iisus Hristos și multe, multe altele… Iar în sprijinul ideii de familie normală, la români, pledează, de aproape un deceniu (mai exact, din ianuarie 2009), articolul care explică ce termeni legați de viața de familie am preluat noi de la daci și de la romani. Mai mult, ca să elimine eventuala confuzie că românii ar fi urmași de homosexuali, titlul se referă la „cum s-au amestecat DACELE cu ROMANII” și nu cum, papagalicește spun unii (inclusiv istorici, dacă n-or fi, de fapt, isterici) că „românii sunt urmașii DACILOR și ai ROMANILOR”!…

Prin aceste ultime precizări, trec la a doua chestiune, legată de homosexuali, așa numitele „comunități LGBT”! Conform unui obicei mai vechi – dacă sunt lăsat să-mi văd de treaba mea, nu deranjez pe nimeni – aștept ca și restul lumii să facă la fel. Deci și aceste „comunități”! Doar că, de la o vreme, constat plasarea lor în (im)postura de „victime”: doamnelor-domni (sau ce sunteți dumneavoastră), NU MĂ INTERESEAZĂ CE FACEȚI ÎN DORMITOR, CU CINE ȘI ÎN CE FEL! Aveți, însă, decența, ca pe stradă, în public, să vă comportați civilizat. Așa cum mi se pare indecent ca un el și o ea să se „lingă” pe stradă, e la fel de indecent să văd că fac așa ceva un „el” cu „o” „el”-ă sau o „ea” cu „un” „ea”-l… E vorba de bun-simț, „cei șapte ani de acasă”, respectul celorlalți și, nu în ultimul rând, de aplicarea acelei vorbe vechi – „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”!

În altă ordine de idei, acum circa trei ani, când cineva a bătut la ușă și a pledat să semnez din partea „coaliției pentru familie”, simțind că ceva nu e în regulă, n-am semnat! Deci, din capul locului, afirm că NU mă număr printre cei 3 milioane de semnatari ai petiției ce a stat la baza mascaradei din acest final de săptămână. Nedumeririle mele s-au dovedit justitcate: am „stat de vorbă” un pic cu „google” și iată ce mi-a „povestit”:

– mai întâi, că așa zisa „coaliție pentru familie” este bună prietenă cu tovarășul kgb-ist putler și cu „noua dreaptă” și, mai mult, că, în spatele „coaliției” ar sta chiar Rusia, ba chiar că unii – Mihai Polițeanu – afirmă, direct, că respectiva mișcare este, de fapt, „coaliția pentru Rusia”!

– apoi, că, de fapt, așa-zisa „coaliție pentru familie”, nici nu salvează familia, ba chiar o distruge!…

Așadar, punând lucrurile „cap la cap”, avem o mișcare susținută, „din umbră” de Rusia și care salvează pe oricine, orice, dar, în nici un caz, FAMILIA! Ținând cont de faptul că RĂDĂCINILE CREȘTINISMULUI ROMÂNESC VIN DE ACUM CIRCA 2000 DE ANI, DIN VREMEA ROMANIZĂRII TRACO-DACILOR ȘI CĂ ȘI TERMENUL „FAMILIE” E TOT DIN ACEA PERIOADĂ (DE ORIGINE LATINĂ), ce treabă am eu cu „pravoslavnicii” kgb-isto-fsb-iști de la Răsărit? Niciuna! În plus, persistă semne de întrebare și asupra liderului BOR, care, nu demult s-a și văzut, deloc întâmplător, cu kgb-istul în sutană de la Moscova. N-am auzit, însă, ca pe liderul BOR să-l fi interesat situația Mitropoliei Basarabiei, prigonită de „unealta” Moscovei la Chișinău (așa-zisa „mitropolie” a Moldovei), cetățeanul în cauză fiind mai pre(a)ocupat de mall-ul bisericesc, pentru care a fost de acord să primească banii de la cercetare, și așa insuficienți! În plus, n-am auzit nici BOR, nici „coaliția” sau/și vajnicii susținători ai „familiei tradiționale” să fie îngrijorați de miile de fete minore care, fără voia lor, au devenit mame? Și, pentru că cei care le-au lăsat însărcinate au fost prea lași ca să devină tați, fetele respective, cu tot cu copiii lor, sunt „în afara” definiției „familiei tradiționale”! Ce-o să le faceți, tovarăși din BOR și „coaliție”: o să-i omorâți cu pietre? Nu mai bine, cu banii aruncați pe fereastră, inutil, se găseau soluții de a ajuta aceste tinere mame minore, cu copiii lor?

Mergând mai departe, chiar admițând că această „coaliție” ar veni, zilele astea să susțină că n-are legături cu „maica Rusie”, cu argumente credibile, nu pot deveni co-părtaș la mascarada de „referendum” din 6-7 octombrie, alături de o gașcă de infractori, corupți, penali, ce-și spun „partid”(e) – psd+alde și nici a „șefilor” lor, dintre care unul este deja condamnat definitiv și mai are alte anchete în desfășurare, iar celălalt este anchetat și el

În plus, ambii au „legătură” cu „familia tradițională”, cât am eu cu Papa de la Roma: unul e divorțat și trăiește cu o pițipoancă mai tânără ca nora, iar celălalt e la a cincea nevastă!

Mai mult, n-am auzit pe NIMENI dintre „susținătorii” așa-zisei „familii tradiționale” să fi reacționat CONTRA faptului că s-a eliminat softul anti-fraudă la mascarada din 6-7 octombrie! Ce garanție am eu că „guvernul” teleghidat de infractorul-șef al psd, condamnat tocmai pentru o fraudă, la o altă mascaradă (cea din 2012) nu va fura la vot? Ca să fie siguri că va ieși „procentul care trebuie” (mai ales cel legat de prezența, egală cu sau mai mare de 30%), au eliminat softul în cauză (folosit eficient la alegerile locale și parlamentare din 2016) și au mai dat și o zi în plus (sâmbătă, 6 octombrie). Dovada că se pregătesc fraude (mai exact, se vor introduce, cu ghiotura, voturi în plus în urne!) vine, indirect, dinspre valul imens de retrageri ale numeroșilor președinți de secții de votare din țară! Aceștia nu vor să ajungă pe post de „Acarul Păun” condamnați pentru fraudele comandate de alții, „de sus”! Mai ales că dispozițiile actuale fac foarte dificilă depistarea votului multiplu și chiar verificarea personală (dacă n-a votat, de pildă, altcineva în locul meu)!

La fel de gravă mi se pare și formularea întrebării (în legătură cu care susținătorii mascaradei, iarăși, nu au dubii!): „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma adoptată de Parlament?” Care lege, tovarăși? ÎNTREBAREA TREBUIE SĂ FIE CLARĂ, SĂ NU LASE LOC DE DUBII!… Așa, însă, din 8 octombrie, poate veni infractorul-șef al psd să ceară „parlamentului” să voteze o „lege” privind amnistia și grațierea, atât de dragi corupților de la noi! Și vor avea „suportul” electoral al celor care au participat la mascarada din 6-7 octombrie! În plus, cel mai „iubit” dintre infractori și gașca sa din „fruntea” țării se vor „împăuna”, nemeritat, cu „suportul popular” acordat lor! Mai grav, după cum atrage atenția un politician maghiar, creștin și el, acesta e doar începutul: „rețeta” fraudării va putea fi (și va fi!) aplicată și la alte scrutinuri, în viitor!

În concluzie, ținând cont de aceste circumstanțe (mai sunt și altele, dar nu mai intru în detalii), nu vreau să am nimic de a face cu mascarada din 6-7 octombrie 2018 (pe care un șugubăț a „mutat-o anul viitor!), așa că… #stauacasă!

Dumnezeu să ajute România!

Răspândirea antroponimelor de origine latină legate de demnități politico-militare în spațiul carpato-balcanic Vineri, aug. 10 2018 

Am semnalat, pe scurt, nu cu multă vreme în urmă, faptul că, în spațiul carpato-balcanic, au supraviețuit câțiva termeni, de origine latină, legați de demnități politico-militare. Termenii în cauză, păstrați în antroponimie, în mare măsură, de populația traco-dacă romanizată, se leagă de demnități ce pornesc de la nivel administrativ local – Jude – spre cel regional – Județ, Duca – până la cel statal, național – Domn(u).

Precizăm că hărțile au fost realizate prin metoda coeficienților de distribuție spațială. Acest coeficient a rezultat din împărțirea procentului deținut de purtătorii unui nume la nivelul unei entități administrative la procentul deținut de populația aceleiași entități. Cum totalul procentelor unui nume la nivelul spațiului carpato-balcanic este 100%, iar cel al populației – tot 100%, rezultă că valoarea acestui coeficient pentru întreaga zonă este 1. Astfel, acolo unde coeficientul are valori mai mari ca 1 (reprezentate pe hărți cu culori „calde” – galben, portocaliu, roșu), numele în cauză este mai bine reprezentat, prin raport cu media. Dacă același coeficient are valori mai mici ca 1 (care, pe hartă, apar în culori „reci” – diverse nuanțe de albastru), aceasta semnifică faptul că acel nume este mai modest reprezentat, prin raport cu media. În fine, acolo unde limitele „clasei” inferioare sunt date de cifra 0 (zero), acest fapt semnifică absența numelui în acea regiune (reprezentată cu albastru închis).

Jude total coef 2008 ok

 

 

Vechimea acestor structuri este considerabilă. Astfel, obștea țărănească cu Sfatul Bătrânilor este atestată din vremea traco-dacilor, iar judele este moștenit din perioada romană. Despre vechimea obștilor am mai vorbit, acestea fiind dovedite de așezările cu sufixele -ești și -eni/-ani. Sufixul -ești cu sens de plural colectiv, atestând întemeierea satului de către o mare comunitate patriarhală de țărani liberi, este ori latin, dintr-un -iscus, ori chiar traco-dacic, rezultat dintr-un sufix -isk/-isc.

Răspândirea numelui evidențiază azi diferite regiuni din România, dar și din Ucraina, Ungaria, Serbia și Bulgaria. Numele Jude are azi 989 purtători.

Judet total coef 2008 ok

 

Pentru patronimul Județ primele mențiuni apar la sud de Dunăre, unde, în secolul al XIII-lea se amintește o județie a românilor din Serbia. Ulterior, asemenea mențiuni, inclusiv onomastice, apar și la nord de fluviu, în Țara Românească, Transilvania și Moldova. Termenul, derivat din latinescul judicium, avea, inițial, sensul de judecător a cărui jurisdicție acoperea mai multe așezări. Ulterior, sensul său a translat spre cel legat de teritoriul administrat de respectivul demnitar, sens păstrat, din Evul Mediu, în cel al județului românesc, care, până azi, definește o unitate administrativă ce cuprinde un număr de câteva zeci (sau chiar sute) de localități. Interesant de semnalat este prezența medievală, în Sardinia de azi, în veacul al XIV-lea, a patru formațiuni politice locale, numite giudicati, cucerite de Spania. Antroponimul este atestat în prezent în vestul și sudul României, dar apare și în sudul Ucrainei și chiar pe litoralul adriatic al Croației. În total sunt 30 de purtători ai numelui Județ.

Duca total coef 2008 ok

 

Derivat din latinescul dux/ducis, cu sensul de conducător militar, a rezultat în română, printr-un intermediar grecesc (bizantin), antroponimul Duca. Acesta desemna un lider militar, termenul de la care pornește fiind puternic concurat – și chiar înlocuit! – de cel de origine slavă, care a dat și el reflexe patronimice, de forma Vodă. Numele Duca are 14502 purtători. Patronimul este foarte răspândit, fiind frecvent în vestul Peninsulei Balcanice, dar și în România, R. Moldova, Ucraina și Polonia.

Domn total coef 2008 ok

 

Din forma dominus a rezultat, în latina târzie, o variantă domnus, care a trecut, ulterior, în domnu. Primele mențiuni ale antroponimului datează din secolele IV-VI, când apar forme ca Domnus, Domnio, Domninus, începând din Turcia de azi (inclusiv partea sa asiatică), trecând prin Grecia și Bulgaria, până în Ungaria și Ucraina (Crimeea). În română, domn(u) a căpătat, între altele, sensul de lider politic, fiind sinonim cu domnitor, principe și, după 1881, când România a devenit Regat, poporul l-a folosit și pentru a-l numi pe Rege. Este mai întâlnit în Ucraina, România și Polonia. Astăzi, patronimul Domn are 2849 purtători.

Despre antroponimele din Țara Oltului Miercuri, aug. 8 2018 

Lucrez de un număr de ani (nici eu nu mai pot spune de când – depinde ce moment iau ca punct de început! 🙂 ) la un material ce va cuprinde o bună parte a antroponimiei din localitățile Țării Oltului. Materialul a fost inventariat, introdus în calculator, prelucrat, actualizat… A fost nevoie și de unele aduceri la zi, corecturi, completări (ce se mai pot face, în mod sigur, și de acum încolo…). După ultima aducere la zi (amânată, din diverse motive, săptămâni și luni de zile), a (re)început operațiunea de creare a fișierului cu antroponime introduse în ordine alfabetică (aproape) și în distribuția lor cronologică, la nivelul localităților actuale ale Țării Oltului (activitate realizată în proporție de 25%).

Vor urma realizarea hărților (etapă pentru care am stabilit, deja, care sunt metodele de cartografiere) și comentarea lor (inclusiv cu informații referitoare la prima atestare documentară, diferite forme, variante, derivate, originea și semnificația termenului de la care derivă numele în cauză, etc.). Mai sunt necesare introducerea, concluziile, o prezentare geografico-istorică a Țării Oltului (care să „lege” evoluția crono-spațială a zonei de specificul său antroponimic, inclusiv de cel toponimic), caracteristicile geografice pe care onomastica (în general) și antroponimia (în special) le evidențiază (reconstituirea structurii etno-confesionale a populației din trecut, migrațiile cu caracter istoric, refacerea structurii profesionale a populației active din trecut, reliefarea procentului de știutori de carte, pentru secolele trecute, etc.) și o sinteză care să evidențieze, în contextul mai larg – românesc, carpato-balcanic, european, mondial – particularitățile onomastice ale zonei.

A mai rămas un „ceva”, despre care, „gândind cu voce tare” (tehnoredactată 🙂 )… (mă) voi întreba, în continuare:

– inițial, opinam să-i zic „Tezaur Antroponimic” (de cam 14-15 ani);

– ținând cont de faptul că va avea și o mulțime de hărți antroponimice (cel puțin câteva mii), exista/există și părerea că ar trebui să se cheme „Atlas Antroponimic”;

– mai „concurează” la (parte din) titlu și termenii „dicționar”, „enciclopedie”, „inventar”, „repertoriu”…

Aș înclina, în ultima vreme, pentru un termen compus – să zicem: „Atlas-Repertoriu Antroponimic al Țării Oltului”, dar… nimic nu este „bătut în cuie”. Ținând cont de faptul că primele documentări privind inventarierea antroponimelor făgărășene datează din iulie-septembrie 1995 (cu prilejul documentării pentru lucrarea de licență), că debutul introducerii datelor finale în calculator (declanșat în 2004 și continuat, pentru mai multe secole, din 2014) are niște ani buni „în spate” și că definitivarea materialului va mai dura (alți câțiva ani, probabil… 🙂 ), nu este nici o grabă… 🙂

 

Întrebări de/pentru Geografie electorală Duminică, iul. 29 2018 

Gândind „cu voce tare” , se poate discuta despre:

– perioada de la care să înceapă analiza la nivel regional în Europa;

– dacă să lucrez la nivelul decupajului administrativ actual, iar

– dacă da, cum să se recalculeze datele pentru perioadele cu alt decupaj, iar, dacă nu – cum se pot compara intervalele între ele;

– în plus, dacă se ține cont de decupajul din fiecare perioadă, trebuie desenate fonduri de hartă pentru fiecare interval;

– probabil, pentru perioadele mai vechi, datele utilizabile vor fi folosite la nivel național, cu procentele la nivel regional;

– în intervalele de ocupație străină, cu regimuri totalitare, fără alegeri, sau/și în vremea conflagrațiilor mondiale, nu se trec date.

Poate or mai fi și altele de adăugat și, de îmi voi aminti, voi reveni cu completări.

Despre numele legate de organizarea administrativă Marți, iul. 17 2018 

După o documentare legată de acest subiect, suntem în măsură să afirmăm ca există numeroase dovezi onomastice în acest sens, în spațiul carpato-balcanic. Acestea sunt legate de antroponimele Jude, Județ, Duca și Domn, cu multe variante și derivate.

SIMPOZION – CENTENARUL MARII UNIRI – PERSPECTIVE GEOGRAFICE (26 mai 2018) Duminică, iun. 3 2018 

În urmă cu o săptămână, la Focșani, s-a desfășurat Simpozionul „Centenarul Marii Uniri – perspective geografice”. Intervențiile pot fi urmărite aici.

Despre (câteva) aniversări… Joi, mai 10 2018 

Au trecut câteva zile cu mai multe aniversări, începând de alaltăieri… Să le luăm pe rând, în ordinea cronologică a zilelor din calendar.

* 8 mai

Pe lângă uitata (?) „aniversare” a fondării partidului comunist român – cu minuscule, fiindcă rolul său pozitiv (a existat așa ceva?) e inexistent în societatea românească – petrecută în 1921, Occidentalii au marcat Ziua Victoriei împotriva fascismului. Asta, fiindcă, la momentul semnării, de către conducerea germană (resturile ei) a capitulării naziste, la Berlin era ora 24, ca și la Paris, dar la Londra era ora 23, iar la americani – principalii învingători în ultimul (?) război mondial, era (încă) seara de 8 mai! Doar la Moscova începuse ziua de 9 mai…

* 9 mai

Menționăm aici Ziua Europei, dată la care, în 1950, ministrul de externe al Franței – Robert Schuman, un cetățean francez de naționalitate germană (era alsacian, născut în Luxemburg!) – a propus noii Republici Federale Germania ca aceste țări să își pună în comun producția de cărbune și oțel. Germanii au zis „Ja!” și, alături de ei, olandezii, luxemburghezii, belgienii și italienii, au pus bazele, în 1952, ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), devenită, din 1957, Comunitățile Europene, iar din 1992, Uniunea Europeană.

* 10 mai

Este o dată (încă) extrem de controversată în spațiul românesc. Vinovații principali sunt ăia sărbătoriți (până în 1989) pe 8 mai (comuniștii) și urmașii lor, de „rit” comunis(oid)! Mai întâi, 10 Mai 1866 a fost data la care Carol I de Hohenzollern-Siegmaringen a depus jurământul de credință (în franceză) în fața Parlamentului Principatelor Unite Române, întrunit la București, devenind al doilea Domnitor, după proaspătul „abdicatul” Alexandru Ioan I (Cuza). Înaintea evenimentului, poporul votase, covârșitor, la plebiscit, pentru Domnul Carol. După 11 ani, la 10 Mai 1877, s-a publicat, în Monitorul Oficial, Declarația de Independență a României față de Imperiul otoman, rostită de ministrul de externe român, Mihail Kogălniceanu, în Parlament. ORICE ACT DEVINE OFICIAL, ODATĂ CU PUBLICAREA SA ÎN MONITORUL OFICIAL! Deci, degeaba susțin comuniștii (și urmașii lor), că 9 mai e „ziua independenței”, Declarația lui Kogălniceanu a fost publicată a doua zi, deci Ziua Independenței României este și rămâne 10 Mai 1877! Și, ca să încheiem cu această zi, tot la 10 Mai, dar în 1881, România s-a proclamat Regat, Carol I devenind, astfel, de atunci, și primul Rege al României!

Rog familia tovarășei duda să nu se entuziasmeze! O fi dumneaei fiica Regelui Mihai I, dar, fiind căsătorită cu un (urmaș de) securist, să ne scutească! Persoanele pline de „interese” (mărunte și meschine) și de ipocrizie nu sunt deloc bine-venite!

 

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-8)* Vineri, feb. 9 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016): partea a VIII-a

3.3.2. Subperioada comunistă totalitară (1946-1985)[1].

Sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale nu a readus România în „matca” interbelică, nici în plan administrativ – deoarece doar nordul Transilvaniei a fost reîncorporat teritoriului național, rămânând pierdute nordul Bucovinei, ținutul Herței și Basarabia (la U.R.S.S.) și sudul Dobrogei, numit Cadrilater (la Bulgaria) – și nici politic (după un timid început de tranziție spre o viață politică democratică, puterea a fost confiscată, treptat, de comuniști, pentru aproape o jumătate de veac).

Cele mai mari probleme le ridică veridicitatea informațiilor referitoare la alegerile din 1946. Rezultatele votului popular au fost grosolan falsificate, procentele fiind, practic, inversate[2]. Acest lucru a fost recunoscut chiar de reprezentanții P.C.R., într-o analiză „ultrasecretă”, care demonstrează că Blocul Partidelor Democrate, subordonat comuniștilor a pierdut alegerile[3]. În consecință, am fost nevoiți să elaborăm câte 3 hărți, atât în ceea ce privește distribuția crono-spațială a votului popular, cât și în legătură cu distribuția crono-spațială a mandatelor pe formațiuni politice. Astfel, prima hartă – în ambele situații – reflectă distribuția votului, respectiv a mandatelor, după datele oficiale, a doua – după informațiile din analiza P.C.R., iar a treia reprezintă rezultatul estimărilor întocmite plecând de la informațiile reale, incomplete și de la bibliografia care tratează chestiunea.

Vot p pol 1946of-1985 ok

Figura 27

 

Astfel, harta care reflectă, oficial[4], rezultatul votului din 1946, arată că, în perioada totalitară, au votat contra regimului comunist, până în 1952, alegătorii dintr-o serie de județe din nordul Transilvaniei și al Moldovei (Maramureș, Năsăud, Rădăuți, Botoșani, Roman, Vaslui și Fălciu), ulterior datele comunicate de autorități arătând o „susținere”, ușor peste medie, a comuniștilor.

În schimb, „sprijinul” pentru B.P.D. – și mai ales pentru aliatul său, Uniunea Populară Maghiară – a fost puternic în majoritatea județelor ardelene, transformându-se, însă, după 1960, în voturi peste medie contra regimului[5].

Asemănător s-au comportat și alegătorii maghiari și secui din estul Transilvaniei, care, până în 1952, au fost favorabili B.P.D. (și, în primul rând, U.P.M.), pentru ca, ulterior, și pe fondul alunecării comunismului din România în direcția naționalistă, să se transforme în opoziție față de regim[6]. Unele județe par să fi votat contra regimului (mai exact pentru P.N.L.-Bejan) în 1948, în rest înscriindu-se, în general, în limitele naționale (Tecuci, Constanța, Argeș, Vâlcea), altele susținând candidați independenți (menționați doar în 1946 și 1948), cum a fost cazul județelor Câmpulung, Baia, Neamț, Tutova, Brăila, Olt, Gorj, Mehedinți, Caraș și Făgăraș. Conform datelor oficiale, însă, cea mai mare parte a țării, în special în regiunile extracarpatice, dar și în sudul Transilvaniei și în Banat, a „susținut”, în anii 1946-1948, autoritățile comuniste și pe aliații lor, ulterior înscriindu-se în tendința generală.

În privința repartiției crono-spațiale a mandatelor, lucrurile sunt chiar mai simple, deoarece, din 1952, nu a mai existat decât o formațiune politică ce a obținut locuri de parlamentar: Frontul Democrației Populare (1952-1965), devenit Frontul Unității Socialiste (1969-1975) și apoi Frontul Democrației și Unității Socialiste (1980-1985). Pentru primii ani postbelici (1946 și 1948) se mai remarcă unele particularități. În primul rând, cu toată falsificarea rezultatelor, cea mai mare parte a mandatelor pentru P.N.Ț. a fost distribuită în județele ardelene, unde, în 1948, i s-au atribuit mandate celuilalt partid de aceeași orientare, Partidul Țărănesc Democrat (în 1946 acesta a obținut locuri în Moldova). P.N.L.-Bejan a obținut mandate în Moldova centrală (unde, de fapt, i se atribuiseră și doi ani mai devreme, când, condus de Gheorghe Tătărăscu, partidul a făcut parte din B.P.D.). Izolat, liberalii au mai obținut mandate, în 1948, în unele județe din nordul Moldovei, Oltenia și, foarte rar, în Transilvania și Banat. Dincolo de atribuirea de mandate pentru U.P.M. în Ardeal, și în special în cele 3 județe secuiești, iese în evidență dominanța comuniștilor și a aliaților lor.

Mandate p pol 1946of-1985 ok

Figura 28

 

Dacă facem apel la informațiile furnizate de analiza „secretă” a P.C.R., lucrurile încep să se schimbe. Astfel, voturile pentru P.N.L.-Dinu Brătianu se regăsesc peste media națională, mai cu seamă în județele extracarpatice (dar și în Hunedoara și în Caraș), din 1948 fiind vorba de voturi apropiate de media națională.

Vot p pol 1946inv-1985 ok

Figura 29

 

Marele perdant al alegerilor din 1946, P.N.Ț., se regăsește, ușor peste medie, tot în Transilvania – dar și în zona Capitalei și în nordul Moldovei, unde ar fi primit voturi peste medie și P.Ț.D. (acesta – atât în 1946, cât și în 1948). U.P.M. își păstrează fieful din estul Transilvaniei, dar și unele județe din restul provinciei, populate majoritar de români, toate devenind, din anii ’60, areale cu voturi contra regimului. B.P.D. ar fi primit, probabil, voturi peste medie, în unele județe cu o însemnată pondere a populației urbane și, în special, a proletariatului: Iași, Timiș-Torontal, Prahova, Constanța, etc., județe care, treptat, se vor transforma în centre ale opoziției față de regim. O parte importantă a proletariatului ar fi votat, însă, în 1946, cu Partidul Social-Democrat Independent (condus de Constantin-Titel Petrescu), fie în Capitală, fie în județe precum Timiș-Torontal, Severin, Sibiu, Suceava, ș. a.

Mandate p pol 1946inv-1985 ok

Figura 30

 

În ceea ce privește mandatele ce ar fi trebuit să revină fiecărei formațiuni politice, liberalii ar fi obținut locuri peste medie cu precădere în zonele extracarpatice, dar și în Târnava Mare, Hunedoara și Caraș. P.N.Ț. ar fi avut mandate peste medie nu doar în sudul și nordul Transilvaniei, ci și în vestul Moldovei, în aria Capitalei, etc. În partea centrală a Ardealului, li s-ar fi atribuit mandate țărăniștilor lui Anton Alexandrescu, intrați în B.P.D., iar U.P.M. și-ar fi păstrat supremația, și în privința locurilor în Parlament în județele secuiești. În 1948, liberalii conduși de Petre Bejan, ar fi obținut mandate în Moldova centrală și în unele județe din sudul țării.

Vot p pol 1946bun-1985 ok

Figura 31

 

Am reconstituit rezultatele alegerilor într-o formă mai apropiată de ceea ce ar fi trebuit să fie. Conform acestor estimări, voturile pentru P.N.Ț., în 1946, ar fi fost ușor peste medie într-o mare parte a Transilvaniei și a Banatului, dar și în Bucovina, nordul și centrul Moldovei, în Capitală și unele județe apropiate, etc. P.N.L. și-ar fi păstrat supremația avută în anii interbelici în județele extracarpatice și în unele județe din vestul Transilvaniei și Banat (Hunedoara, Timiș-Torontal). B.P.D. ar fi obținut voturi peste medie doar în Bacău și Fălciu, unde, însă, adevărații câștigători ar fi fost țărăniștii democrați ai dr. N. Lupu. Și de această dată, U.P.M. ar fi fost votată clar de către electoratul majoritar maghiarofon în județele est-ardelenești. Se remarcă și faptul că, de prin 1961-1965, cea mai mare parte a Transilvaniei și-ar fi manifestat opoziția față de regim prin prezența peste medie a voturilor contra.

Mandate p pol 1946bun-1985 ok

Figura 32

 

Pe fondul unei victorii țărăniste, în cazul respectării voinței probabile a electoratului, P.N.Ț. ar fi obținut mandate peste medie în unele județe din nordul și sudul Transilvaniei și din Moldova, în vreme ce P.N.L. s-ar fi văzut peste medie în multe din județele unde se pare că a și fost votat peste procentele naționale. Social-democrații ar fi avut mandate în Timiș-Torontal, Arad, Cluj, Târnava Mică, Vâlcea, Putna ș. a. B.P.D. ar fi obținut mandate în unele județe din sudul și nordul Transilvaniei și din Moldova (unde, se pare, ar fi obținut locuri peste media națională și țărăniștii), iar U.P.M. și-ar fi păstrat bine-cunoscuta supremație, și prin mandate, în estul Ardealului.

 

NOTE:

[1] O bună parte din acest fragment al lucrării a apărut în articolul „Alegerile” din România în perioada comunistă, publicat în volumul „Stat și viață privată în regimurile comuniste”, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Memorialul Rezistenței Anticomuniste „Țara Făgărașului”, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 37-43.

[2] D. C. Giurescu, Falsificatorii. „Alegerile” din 1946, Centrul de Istorie a Românilor „Constantin C. Giurescu”, București, 2006 p. 342.

[3] Idem, p. 340. Chiar și în materialul elaborat de comuniști, unele date au fost „coafate”, firește, în favoarea B.P.D..

[4] Ca o ilustrare a controlului Partidului asupra statului, evidențiem faptul că rezultatele oficiale ale tuturor scrutinurilor, începând chiar cu cel legislativ din 1946, au fost publicate în organul P.C.R., Scânteia, multe nefiind deloc menționate în Monitorul (Buletinul) Oficial, cum se întâmplase anterior, cu regularitate.

[5] Au fost considerate voturi „contra” acele voturi fie „exprimate prin ștergerea numelui tuturor candidaților înscriși pe același buletin”, fie „exprimate prin ștergerea numelui fiecărui candidat în parte” așa cum precizează, de pildă, art. 82, literele e), respectiv g) din Legea nr. 67 din 20 decembrie 1974 (Legea electorală).

[6] Opoziție care trebuie înțeleasă prin procente din voturi „contra”, oricum modeste, dar peste media națională (de pildă, 5% în aceste județe, când media națională era de 1-2% voturi împotrivă).

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-7)* Miercuri, feb. 7 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a VII-a

3.3. Perioada interbelică și postbelică/contemporană (1919-2016).

 Are drept trăsătură principală, din punct de vedere politico-electoral, introducerea și aplicarea, în general, a votului universal, pus în practică, în plan geografico-politico-teritorial la un teritoriu al României sensibil mărit față de 1918, chiar dacă, în urma cedărilor teritoriale din anii celui de-al doilea Război Mondial, a suferit unele amputări.

 

3.3.1. Subperioada interbelică (1919-1939).

Sfârșitul anului 1918 a adus cu sine nu doar finalul primului Război Mondial, ci, legat de acesta, și desăvârșirea unității național-statale românești, prin actele de Unire de la Cernăuți (noiembrie 1918) și Alba-Iulia (1 Decembrie 1918). După mai puțin de un an, alegătorii din toate provinciile locuite de români (și chiar din județe care, după 1920, nu vor mai aparține țării – Bichiș și Cenad) au fost chemați la vot, mulți – pentru prima dată, inclusiv în Vechiul Regat, la primele alegeri desfășurate pe baza votului universal.

Această subperioadă ar putea fi subdivizată în 3 componente: un interval de tranziție, în cadrul căruia provinciile unite s-au integrat cu Țara – inclusiv din punct de vedere administrativ, politico-electoral, financiar-monetar etc. (1919-1922), un interval reprezentând apogeul democrației românești interbelice (1926-1937) și ultimul, foarte scurt, care coincide cu sfârșitul democrației și alunecarea spre autoritarism și totalitarism, prin instaurarea dictaturii carliste (1938-1940), continuând, după începutul celui de-al doilea Război Mondial, cu dictatura antronesciano-legionară (1940-1941), cea antonesciană (1941-1944), iar după a doua conflagrație mondială, după câțiva ani tulburi, tot de „tranziție” (1945-1948), cu instaurarea regimului totalitar comunist (1948-1989).

Dacă în primul interval s-au menținut, în mare, vechile legiferări, adaptate (inclusiv în plan electoral), după promulgarea Constituției din 1923 s-a adoptat și un sistem electoral care favoriza partidul câștigător, căruia i se acorda așa-numita „primă electorală”.[2] Acest sistem a funcționat până în 1937, când nici un partid nu a reușit să obțină 40%. După numirea unui guvern minoritar, la începutul anului următor, Carol al II-lea a dizolvat Parlamentul, a organizat un plebiscit, care urma să exprime „acordul” electoratului cu o nouă Constituție, instituind astfel, o dictatură. În premieră, singura formațiune politică, „partid unic”, devenea Frontul Renașterii Naționale. Alegerile organizate la mijlocul anului următor au dat câștig de cauză, cu „unanimitatea voturilor” candidaților F.R.N.. Dreptul de vot a fost acordat și femeilor, dar, pe de altă parte, s-a reintrodus votul censitar. Acest scrutin marchează, pe de altă parte, pătrunderea primei femei în legislativul național român, prin alegerea ca senator a Mariei Pop, la Craiova.

Vot p pol 1919-1939 ok

Figura 25

 

Reforma care trebuia să unifice și în plan administrativ statul român interbelic (1925) avea rolul și de a mai pondera diferențele între unele județe basarabene și comitate bănățene foarte mari și minusculele districte bucovinene. Astfel, România interbelică era compusă din 71 de județe (la care s-a adăugat, din 1937, și Capitala, cu statut aparte). Datele din perioada 1919-1922, care se raportează la vechile diviziuni de dinaintea reformei administrative din 1925, au fost recalculate conform decupajului județean interbelic. La fel s-a procedat și cu datele alegerilor din 1939, unde, fiind vorba de voturi și mandate pentru o singură formațiune politică, recalcularea datelor raportate la ținuturile înființate în 1938 de Carol al II-lea s-a făcut mai ușor.

Ținând cont de acest context, se disting următoarele, în privința votului pentru diferitele formațiuni politice: P.N.L. a dominat autoritar viața politică interbelică, în special datorită votului, constant peste media națională, acordat acestei formațiuni politice de electoratul din Vechiul Regat (inclusiv al alegătorilor din Dobrogea întreagă)[3]. Concentrarea voturilor interbelice în Ardeal și Banat peste media națională pentru Partidul Național Român, devenit Partid Național Țărănesc, din 1926, prin fuziunea cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, explică și de ce această formațiune politică a devenit a doua ca importanță în România interbelică[4], luând locul defunctului Partid Conservator de „concurent” al P.N.L., anterior anului 1918.

O situație aparte au avut-o Basarabia și Bucovina. Dacă în primii ani interbelici alegătorii au votat, cu precădere pentru Partidul Țărănesc Basarabean, respectiv pentru Partidul Democrat al Unirii, după fuziunea unei mari părți a acestora cu P.N.L., nu toți votanții din aceste provincii i-au preferat pe liberali. Electoratul basarabean s-a îndreptat, în parte, spre disidențe țărănești (conduse de C. Stere, N. Lupu sau Gr. Iunian), în vreme ce bucovinenii s-au orientat spre extrema dreaptă, poate și ca replică la votul minoritarilor pentru deputați ai Partidului Evreiesc. Tot unii electori aparținând minorităților au votat aici și pentru social-democrați (situație valabilă, în mai mică măsură, și pentru alegătorii basarabeni) și chiar pentru reprezentanți ai extremei stângi (1931)[5].

Perioada interbelică a adus, pe de altă parte, pentru prima dată, prezența în Parlamentul României, a unor deputați aparținând minorităților naționale. I-am menționat pe deputații evrei, însă, sporadic, au fost aleși în Parlament și deputați ucraineni, slovaci, bulgari. Mai frecvent au intrat în legislativul românesc interbelic deputații sași sau șvabi (adesea încheind carteluri electorale cu partidele românești) și, aproape continuu, cei maghiari. Nu acest fapt este, însă, primul de remarcat, ci consecvența cu care, începând cu perioada interbelică, electoratul majoritar maghiarofon din județele secuiești – Odorhei, Ciuc și Trei Scaune – și-a votat reprezentanții în Parlamentul românesc.

În puținul timp cât și-au trimis, prin vot, reprezentanții în legislativul de la București, alegătorii din județele Bichiș (doar în 1919) și Cenad (și în 1920) au desemnat reprezentanți ai P.N.R. sau/și minoritari slovaci.

Lucrurile se prezintă oarecum asemănător și în privința repartiției crono-spațiale a mandatelor, semn că, în linii mari, „prima electorală” nu a distorsionat votul popular. Astfel, se disting net două clase, care grupează două treimi din județele interbelice. O primă clasă se evidențiază în Vechiul Regat, cu reprezentare continuă peste medie a liberalilor. A doua grupează cea mai mare parte a județelor intracarpatice (dar și județul Tulcea), unde, în general, P.N.R./P.N.Ț. a beneficiat și de mandate, nu doar de voturi peste medie.

Mandate p pol 1919-1939 ok

Figura 26

 

În privința repartiției crono-spațiale a mandatelor în Basarabia și Bucovina, se regăsesc, în general, aceleași trăsături prezentate în cadrul preferințelor votanților. De asemenea, se remarcă județele secuiești cu mandate atribuite, în general, reprezentanților Partidului Maghiar și județele temporar românești Bichiș și Cenad, cu mandate ale P.N.R. sau aparținând minorității slovace.

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Formațiunea politică ce obținea cel puțin 40% din voturi primea, automat, jumătate din mandatele parlamentare și, apoi, celelalte mandate se împărțeau, proporțional între toate formațiunile ce depășeau pragul electoral (fixat la 2%).

[3] PNL a fost, de fapt, singurul partid interbelic care a reușit să ducă un mandat parlamentar de 4 ani până la final și încă de două ori: în 1922-1926 (prim-ministru: Ion I. C. Brătianu) și în 1933-1937 (prim-ministru: Gheorghe Tătărăscu).

[4] Partidul a luat ființă, în cadrul Imperiului austro-ungar, în 1869, fiind, așadar, chiar mai vechi decât P.N.L.. Situându-se, practic, în fruntea luptei românilor din Ardeal și Banat pentru drepturi naționale și politice, acest partid a continuat să ocupe un loc special în preferințele românilor de peste munți și în perioada interbelică și nu numai.

[5] Mandatele atribuite atunci candidaților Blocului Muncitorilor și Țăranilor (de orientare comunistă) au fost invalidate.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Pagina următoare »