Primul interval postbelic (1948-1989) se suprapune peste anii totalitarismului comunist. Este al doilea interval ca lungime (41 de ani), după anii democraţiei României „Mici” (1862-1918). De asemenea, efect al totalitarismului, a excelat prin puţinătatea prim-miniştrilor: doar 6 (7 cu Petru Groza, inclus deja la intervalul anterior). De fapt, mai ales până în 1965, s-a practicat un fel de „rotaţie a cadrelor”, aceiaşi demnitari fiind, pe rând, fie prim-miniştri, fie preşedinţi ai statului (fie că funcţia s-a numit „Preşedinte al Prezidiului RPR”, „Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a RPR” sau „Preşedinte al Consiliului de Stat”): Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Chivu Stoica (primul rezervându-şi, până la dispariţia sa, neaşteptată, şi funcţia de prim-secretar al PMR). Astfel, aria geografică a conducătorilor Consiliului de Miniştri s-a restrâns. Au fost, astfel, prim-miniştri originari din judeţele Tutova (Gheorghe Gheorghiu-Dej, născut la Bârlad), Brăila (Manea Mănescu), Prahova (Constantin Dăscălescu, ultimul prim-ministru al anilor comunişti, originar din Breaza), Bacău (Ilie Verdeţ, născut la Comăneşti), Buzău (Chivu Stoica, originar din comuna Smeeni), câte unul din fiecare judeţ, plus unul originar din Capitală (Ion Gheorghe Maurer, dar cu ascendenţă ardelenească). Ultimul menţionat a doborât, după aproximativ un secol, recordul de longevitate al lui Ion C. Brătianu, dar, după cei 13 ani de preşedenţie a Consiliului de Miniştri (1961-1974) a fost înlocuit de Nicolae Ceauşescu cu Manea Mănescu. Totuşi, Ion C. Brătianu continuă să fie cel mai longeviv prim-ministru din vremurile de democraţie multipartită, chiar dacă mandatul lui Maurer s-a consumat într-o perioadă de relativă destindere a comunismului românesc.

coef-1948-1989-ok

De fapt, neavând încredere în oameni, dictatorul scorniceştean a continuat „rotaţia cadrelor” practicată şi în vremea lui Gheorghiu-Dej, mulţi miniştri schimbând frecvent resortul de care s-au ocupat (că doar trebuiau „să se priceapă la toate”) sau fiind trimişi ambasadori (practică utilizată şi după 1989, dar în mai mică măsură). 

Aşadar, în afara Capitalei, este vorba preponderent de un areal circumscris Curburii Carpaţilor, în ceea ce priveşte originea prim-miniştrilor. În schimb, prin numărul de miniştri propriu-zis, decalajul dintre Capitală şi restul ţării va deveni practic „astronomic”. Astfel, din cei 234 de prim-miniştri şi miniştri din cabinetele româneşti din vremea regimului totalitar, mai mult de o treime (85) sunt născuţi în Capitală! Decalajul faţă de al doilea clasat – Argeşul (10 miniştri) este de peste 8 ori mai mare! Urmează, compact, în acest clasament, Dolj, Iaşi, Prahova – cu câte 9, Bihor, Braşov, Mureş – cu câte 7, Alba, Cluj, Gorj, Vâlcea – cu câte 6, Buzău, Covurlui, Sibiu – cu câte 3 miniştri, fiecare. Se observă faptul că, deşi se menţine între primele judeţe, Iaşii rămân „în pluton” şi nu dau nici un prim-ministru, dar şi faptul că, arealul de provenienţă centrat pe vestul Munteniei, Oltenia şi Ardeal, schiţat în intervalul anterior, se menţine în prim-plan.

Chiar dacă a mai dat un prim-ministru – şi încă chiar pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul de până în 1965 al României (dar şi un alt ministru), Tutova coboară la un nivel modest, ce prevesteşte intrarea sa în anonimat după 1989. La fel se petrec lucrurile şi cu Muscelul: doar un ministru în 4 decenii… De fapt, după ce Bârladul a mai păstrat, pentru scurt timp, atributul de centru regional, din 1968, ca şi Câmpulungul muscelean, nu se va mai regăsi printre centrele judeţelor la care s-a revenit în acel an.

Chiar dacă la niveluri încă mai modeste decât în anii interbelici, judeţele aflate în afara ţării au dat, sporadic, miniştri în cabinetele de la Bucureşti şi în acest interval: se remarcă astfel, fostele judeţe interbelice Bălţi, Lăpuşna (cu câte doi miniştri – Leonte Răutu şi Simion Bughici, respectiv Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu), Tighina – cu unul (Alexandru Bârlădeanu, viitorul preşedinte al Senatului român după 1989, născut la Comrat) şi chiar fostul judeţ transnistrean Râbniţa, de unde este originar Vasile Malinschi. Apar, în continuare, mai ales până în 1968, şi miniştri aparţinând minorităţilor naţionale, în special maghiari: Janos Fazekas (Mureş), Ludovic Fazekas (Ciuc), Ion Vinţe/Vincze (Braşov), Iosif Banc (Bihor), Leontin Sălăjan (purtând iniţial numele Szilagyi, din Satul Mare), dar şi germani: Filip Geltz (Arad) sau bulgari: Petre Borilă (Bucureşti). Merită amintit aici şi Valter Roman (născut la Oradea), tatăl unui prim-ministru post-decembrist, Petre Roman. A pătruns în Guvern chiar şi un ministru născut în Bulgaria, la Somovit: Voinea Marinescu, dar, precum cei doi miniştri balcanici din anii antebelici nu a fost contabilizat la realizarea reprezentărilor cartografice). Şi nu se poate să încheiem referinţele la acest interval, fără a menţiona prezenţa în ultimele guverne pre-decembriste a Elenei Ceauşescu, a fiului acesteia, Nicu Ceauşescu, dar şi lipsa din „cv”-ul „iubitului conducător”, Nicolae Ceauşescu a oricărei funcţii ministeriale (secretarii de stat şi directorii de departamente au fost excluşi din analiză). 

Anii de după evenimentele din Decembrie 1989 – până la începutul anului 2009 – au fost şi sunt foarte „frământaţi” (dovadă şi înlocuirea a doi miniştri ai cabinetului Tăriceanu în doar o săptămână sau schimbarea, după nici o lună a unui ministru în recent instalatul Guvern Boc). I-am luat în calcul la „numărătoare” şi pe recent numiţii în funcţie Mariana Câmpeanu şi Anton Anton (de parcă, anume, s-a întâmplat ca, între prima parte a primului episod al acestui material – publicată acum mai bine de o săptămână – şi următoarele să intervină această pauză ca să-i putem include şi pe ei), dar, prin actualizarea, în ianuarie 2009, a acestei pagini, au fost incluşi şi cei 10 demnitari din executivul condus de Emil Boc intraţi pentru prima dată într-o funcţie ministerială. Hărţile, actualizate, cuprinzând atât distribuţia spaţială a miniştrilor post-decembrişti, cât şi sinteza celor 150 de ani analizaţi de noi au fost publicate de colegul meu pe blogul http://tzurca.weblog.ro/

coef-1989-2008-ok

Spuneam că au fost şi sunt „ani frământaţi”. Dovada? România a avut în nici două decenii de viaţă politică post-decembristă, 9 prim-miniştri şi 229 miniştri. Adică, mai mulţi prim-miniştri decât cei 41 ani de totalitarism comunist (dar, totuşi, mai puţini decât cei 13 de democraţie interbelică) şi la fel de mulţi miniştri cât în anii comunismului, dar aproape dublu faţă de intervalul 1918-1938). Au alternat intervalele cu guvernări conduse de acelaşi prim-ministru – Nicolae Văcăroiu (1992-1996), Adrian Năstase (2000-2004), Călin Popescu-Tăriceanu (2004-2008), care şi-au dus mandatele de 4 ani la final, cu guvernări care nu au durat decât câteva luni sau ceva mai mult de un an: Petre Roman (1989-1991), Theodor Stolojan (1991-1992), Victor Ciorbea (1996-1998), Radu Vasile (1998-1999) şi Mugur Isărescu (1999-2000). Chiar şi cele care s-au menţinut la putere cei 4 ani de mandat au suferit numeroase remanieri, demisii sau/şi demiteri, „campionul” fiind executivul aflat, încă, în funcţie, deşi nici Guvernul Năstase nu a stat cu mult mai bine şi nici chiar cabinetul condus de Nicolae Văcăroiu. Aşa se explică prezenţa în guvern, în circa 19 ani, a peste 200 de miniştri.

Ca origine, cei 9 prim-miniştri provin din Capitală – 3 (Petre Roman, Adrian Năstase, Călin Popescu-Tăriceanu) şi câte unul din Ismail (Nicolae Văcăroiu s-a născut la Bolgrad), Vâlcea (Mugur Isărescu, originar din Drăgăşani), Dâmboviţa (Theodor Stolojan, născut la Târgovişte), Alba (Victor Ciorbea, originar din comuna Ponor), Sibiu (Radu Vasile) şi Cluj (Emil Boc, originar din Răchiţele, comuna Mărgău).  O arie centrată, în afara Capitalei, pe jumătatea vestică a Munteniei, vestul Olteniei, sudul şi vestul Transilvaniei.

În privinţa totalului miniştrilor din Decembrie 1989 încoace, se menţine aceeaşi hiperconcentrare a lor în Capitală, care, cu 80 de miniştri deţine circa o treime din total. La mare distanţă urmează, de această dată, Clujul, cu 14 miniştri. Chiar dacă raportul între Capitală şi al doilea în top este doar de 5 şi un pic, diferenţa este mult mai mare decât până la al doilea război mondial. De asemenea, se remarcă şi o revenire la o poziţie mai avansată a locului secund faţă de „pluton”. Pe următoarele poziţii Doljul, Prahova – cu câte 8 miniştri, Satul Mare şi Timiş-Torontalul – deţin fiecare doar câte 7 demnitari, la o distanţă destul de mare de Cluj (pentru judeţe, păstrând şi decupajul interbelic, am utilizat şi nomenclatura din acea vreme). Iaşii urmează cu 5 miniştri, ca şi judeţele Dâmboviţa, Mureş, Vâlcea şi Constanţa, consfinţind intrarea deplină a vechii capitale a Moldovei în pluton, fie el şi fruntaş (şi regula nedesemnării nici unui prim-ministru ieşean). Cu câte 4 miniştri se regăsesc Braşov, Olt, Teleorman şi Buzău. Se confirmă vechiul areal munteano-olteano-ardelean, doar că Transilvania are alte judeţe în top: Clujul, Satul Mare şi Mureşul sunt nou-veniţi în prim-plan. Acest lucru se explică şi prin cooptarea, în special, în guvernele de centru-dreapta (în anii 1996-2000 şi 2004-2008) a unor miniştri maghiari, ai UDMR: Peter Eckstein-Kovacs (Cluj), Zsolt Nagy, Laszlo Borbely (Mureş), deşi etnici maghiari sunt şi Ludovic Spiess (Cluj), Marko Bela, Akos Birtalan (Trei Scaune), Hajdu Gabor, Attila Korodi (Ciuc), Francisc Baranyi (Timiş-Torontal), Gyorgy Tokaj (Arad). În guvernele post-decembriste şi-au făcut loc, de asemenea, şi reprezentanţi ai altor minorităţi: Hildegard-Karola Puwak (Timiş-Torontal), Cristian David (Bucureşti) sau Alexandru Mironov (etnic bulgar, născut în judeţul Soroca).

Şi, fiindcă am vorbit despre miniştri originari din judeţe care nu mai aparţin azi României, în acest interval de timp a ajuns ministru singurul originar din Cadrilater: Nicolae M. Nicolae (născut la Aidemir, Durostor). Îi menţionăm aici şi pe Aurel Novac (născut la Căpreşti-Soroca), dar şi pe Andrei Ţugulea (originar din Unghenii Basarabiei, odinioară în vechiul judeţ Iaşi). Aceştia se alătură deja menţionatului Nicolae Văcăroiu.

Anunțuri