Declinul social-economic, politic și, mai ales, demografic, este ilustrat de faptul că, până spre anul 1000 d. Hr. populația spațiului românesc actual (definit, în linii mari, între granițele României interbelice, dar fără Dobrogea, rămasă în componența Imperiului încă mai bine de 300 de ani) a scăzut de la circa 1,5 milioane locuitori în anul 200 d. Hr., la aproximativ 700-800 de mii locuitori în secolele IV-VIII, trecând puțin de 1 milion la cumpăna dintre primul și al doilea mileniu ale erei creștine[1]. În acest interval s-au succedat migrațiile goților, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, bulgarilor (turanici), maghiarilor, alanilor, pecenegilor, uzilor, berendeilor, cirimușilor și cumanilor, ultimul val de migratori fiind, la mijlocul secolului al XIII-lea, tătarii.

În secolele III-VI s-a produs o transformare a latinei populare din spaţiul carpato-balcanic, spre un dialect latinesc, numit de noi dialectul traco-daco-roman al latinei, dezvoltat alături de alte dialecte, precum cele iliro-roman, italo-roman, raeto-roman, sardo-roman, galo-roman, ibero-roman sau lusitano-roman. Dacă dialectul traco-daco-roman a dus, după secolele VII-IX, în care traco-daco-romanii au convieţuit cu slavii, la apariţia limbii române, celelalte dialecte au evoluat, respectiv, spre limbile dalmată[2], italiană, raeto-romană, sardă, occitană, franceză[3], catalană, spaniolă[4] sau portugheză.

Romanizarea traco-dacilor, începută, la sud de Dunăre chiar înainte de era creștină, iar la nord de fluviu, după cucerirea Regatului dac de către împăratul Traian și organizarea noii provincii nord-dunărene, a cunoscut un nou impuls după oficializarea creștinismului în Imperiul roman, de către împăratul Constantin cel Mare (edictul de la Mediolanum, 313 d. Hr.). Odată cu adoptarea creștinismului, în „haină” lingvistică latină, traco-dacii au renunțat, în mare măsură, dar nu în totalitate, la numele care le erau specifice. Aceste nume traco-dace au supraviețuit, este adevărat – într-un număr mic, în ciuda presiunii exercitate asupra lor în perioada romană și chiar și după aceasta. Din secolul al IV-lea, mai ales după recunoașterea creștinismului ca religie oficială în Imperiul roman (de către împăratul Constantin cel Mare) și traco-daco-romanii din regiunile dunărene (atât din cele de la sud de fluviu, care se aflau sub autoritatea imperială, cât și din fosta Dacie pre-romană și/sau romană) au trecut, treptat, la creștinism. Acceptarea noii confesiuni și preluarea sa în varianta latină s-a produs, probabil, prin intermediul preoților cultului lui Zamolxe, convinși de către Constantin cel Mare (traco-roman la origine) să treacă la creștinism, împreună cu comunitățile pe care le păstoreau. Nu avem atestări documentare/epigrafice ale acestei treceri, dar ea poate fi dovedită, indirect, de numărul important de termeni latini legați de viața creștină (Doamne, Dumnezeu, biserică, cruce, botez, creștin, cuminecare, păresimi, mormânt/murmânt/înmormântare, Paște, Crăciun, duminică/dumanica/dumirecă, păgân și altele) și de faptul că aceștia se regăsesc, în număr și ponderi însemnate și în principalele rugăciuni creștine (Tatăl Nostru, Crezul), inclusiv în variantele ortodoxe ale acestora. Pe această bază, considerăm că pătrunderea creștinismului în regiunile carpato-balcanice s-a produs în secolele I-VI, când aceste regiuni s-au aflat sub influența sau chiar sub stăpânirea Imperiului roman[5].

În secolele I-III această pătrundere a creștinismului s-a făcut lent, atrăgând grupuri mici (care au fost și persecutate – dovadă atestările legate de martiri creștini, existente în Dobrogea, dar și în alte regiuni balcanice locuite de traco-daco-romani), dar este evidentă (altfel nu s-ar explica tradiția populară a propovăduirii creștinismului printre traco-daco-romani la Dunărea de Jos de către Sfântul Apostol Andrei, exprimată și prin formele vechi ale numelui său, dar și prin numele popular al lunii de după Ziua Sfântului Andrei – 30 Noiembrie – în formele Îndrea/Undrea – la daco-români și Andreu – la aromâni). În secolele IV-VI această convertire s-a făcut masiv, mai ales după Edictul de la Mediolanum (Milano), din anul 313 d. Hr., fiind dovedită atât documentar, cât și arheologic sau epigrafic (inclusiv în Transilvania, unde, nu departe de Țara Oltului, la Biertan, s-a descoperit un donariu paleocreștin cu inscripția Ego Zenovius votum posui, datată în secolul al IV-lea). De asemenea, tradiția populară a creștinismului de factură romană este întărită și de numele popular al unor sărbători creștine: Sânvăsiĭu, Sântoader, Sânjorz/Sângeorz/Sângiorgi, Sânziene, Sânpetru/Sum-Chetru, Sântămărie/Stămărie, Sâmedru/Sumedru, Sânnicoară, care moștenesc pentru românescul modern sfânt (de origine slavă, din светў, sau, mai degrabă un hibrid, între acesta și românescul vechi sântŭ) pe latinescul sanctus, în forma săn(tŭ)/sân(tŭ). La aromâni, importanța zilei Sfântului Dumitru, Sumedru, a făcut ca această formă populară să se fixeze pentru numele lunii octombrie, fapt explicabil dacă ținem cont de specializarea, probabil străveche, a multora dintre românii balcanici în activități pastorale, specializare atestată încă din perioada romană (de pildă, prin acel caseum dardanicum). Unele dintre formele anterioare ale sărbătorilor datează sigur din această perioadă, apărând după ce purtătorii lor au devenit martiri creștini, în secolele III-IV: Vasile, Dumitru, Gheorghe, Nicolae, fiind reluate și în forme populare, fără termenul de origine latină sanctus: Vasu, Medrea, Giurgi/Jurj[6], Nicoară/Nicăruș/Nicuruș (ultimele două variante ale lui Nicoară – la aromânii fărșeroți).

Din secolele VI-VII, pe de-o parte, limba latină este înlocuită, definitiv și irevocabil, de limba greacă (aceasta rămânând limba oficială a Constantinopolului, până la cucerirea otomană din 1453 și, în continuare, a Patriarhiei Ecumenice, de care, din punct de vedere canonic, au depins și ținuturile românești, până în secolul al XIX-lea), iar pe de alta, pătrunderea slavilor, mai întâi în ținuturile carpato-dunărene, apoi, după anul 602, în Balcani, a dus, mai ales după creștinarea slavilor (începută în secolul al VII-lea și concretizată două secole mai târziu) la o influență ecleziastică greco-slavonă, menținută, în cadrul cultului ortodox, până spre sfârșitul Evului Mediu. În consecință, preluarea tradițiilor și a terminologiei creștine din latină nu se putea produce decât în secolele I-VI d. Hr. În acest fel se poate explica și din ce cauză traco-daco-romanii (mai ales cei de la nord de Dunăre) nu au fost afectați, în plan etnic, politic, cultural, confesional, de invaziile migratorilor – goți, alani/iași, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari turanici, maghiari, uzi, berendei, cirimuși, pecenegi, cumani, tătari – produse timp de circa un mileniu (271-1241), decât atunci când și numai după ce unele asemenea grupuri au trecut și ele la creștinism (goții, alanii/iașii, slavii, bulgarii turanici, maghiarii, pecenegii, cumanii). În multe asemenea cazuri, aceste grupuri au fost asimilate de populația locală (alanii/iașii – de români, după anul 900 – și de maghiari, în Pannonia, slavii – de români și de maghiari (în ținuturile nord-dunărene, în Pannonia dar și în unele regiuni de la sud de Dunăre – în Dobrogea, sudul Peninsulei Balcanice – unde la acest proces au contribuit și grecii și/sau albanezii), pecenegii și cumanii – de români, poate și de slavi – la sud de Dunăre sau de unguri – cumanii din Pannonia, bulgarii turanici – mai ales de către slavii balcanici, care au devenit bulgarii slavofoni de astăzi). În celelalte cazuri, fie a fost vorba despre plecarea acestor migratori (goții au migrat, în mare parte, spre vest, către Peninsula Italică și cea Iberică, la sfârșitul secolului al IV-lea, împinși și de instaurarea dominației hunilor în regiunile carpato-dunărene, puținii goți rămași fiind asimilați), fie de continuarea conviețuirii populației autohtone cu noii veniți (maghiarii, care, în Panonia, au asimilat, treptat, elemente romanice/românești, dar și grupuri de slavi, germani, iar în Transilvania și Banat au continuat să trăiască alături de și împreună cu populația românească până în zilele noastre). Așa poate fi argumentată, încă o dată, în plus, consecvența, chiar cerbicia cu care urmașii traco-dacilor romanizați au moștenit pe anticul romanus, în forme ca rumân/rămăn/român (la daco-români), ar(u)mân/rămăn (la aromâni), rumon (la megleno-români, dispărut în Evul Mediu) și/sau rumăr (la istro-români, păstrat până spre 1700).

Limitele spre nord, nord-est şi est ale spațiului traco-dacilor romanizați, deveniți români (în secolele VIII-IX) au fost schiţate după Al. V. Boldur (1992), plecând de la procesul de romanizare prin care au trecut, din secolele III-IV, şi triburile dacilor liberi (dacii mari, costoboci, carpi, tirageţi), localizate în Crișana, Maramureş, Bucovina, Galiţia, Slovacia, sudul Poloniei, Volânia, Podolia, Transnistria, cea mai mare parte a Basarabiei şi a Moldovei. Spre sud, sud-vest şi vest ne-am bazat, în principal, pe informaţiile oferite de Gh. Ivănescu (2000). Totuși, aria de extensiune a elementului traco-dac romanizat a depășit limitele schițate, de exemplu, spre nord-vest, unde toponime ca Vlachovo Březí ori Vlašim, din partea central-sudică a Cehiei, par să ateste un element românesc[7].

Ţinând cont şi de linia Jireček[8], în partea sudică a zonei cu vorbitori ai dialectului traco-daco-roman (unde s-a manifestat un bilingvism greco-latin) se deosebesc trei asemenea arii de bilingvism: una în Dobrogea, a doua – în zona localităţii Serdica (azi Sofia, capitala Bulgariei) şi a treia – în Macedonia, Tesalia şi Epir.

Astfel, limitele aproximative ale teritoriului de formare a limbii române sunt prezentate în figura de mai jos.

limba-romana-ante-an-1000-refacut

Figura 15

 

 

NOTE:

[1] Chiar dacă nu a cunoscut același declin, și populația provinciilor balcanice (rămase sub autoritatea imperiului, până la începutul secolului al VII-lea) a stagnat într-o primă fază, menținându-se în jurul a 5 milioane de locuitori, în secolele IV-V, dar a scăzut sub 4 milioane spre începutul secolului al VII-lea.

[2] Alături de dalmată, limbă romanică, a apărut şi albaneza, din evoluţia limbii (traco-)ilire, parţial romanizate, vorbite în partea de vest a Peninsulei Balcanice.

[3] Limbile occitană şi franceză au evoluat din galo-romană, prima fiind mai apropiată de italiană, a doua – mai puternic influenţată de germanicii franci.

[4] Şi catalana şi spaniola au evoluat din dialectul ibero-roman. Dacă limba catalană este mai apropiată de occitană, spaniola pare să fi fost mai puternic influenţată de dominaţia arabă asupra Peninsulei Iberice (secolele VIII-XV).

[5] Ținând cont de aceste elemente, opinăm că, dacă românii sunt urmașii traco-geto-dacilor romanizați și creștinați, în ceea ce îi privește pe albanezi, aceștia au, mai probabil, o componentă exclusiv (sau, măcar, preponderent) iliră. I. I. Russu (1981) îi socotește fie urmași de traci fie de iliri, parțial romanizați. Având însă în vedere atât faptul că elementele lingvistice latine din albaneză sunt mult mai modest reprezentate decât în română, abandonarea, în Evul Mediu, de către o mare parte a albanezilor a religiei creștine și trecerea acestora la Islam și firea diferită a albanezilor (aprigi, răzbunători, războinici), prin comparație cu românii (rămași în imensa lor majoritate creștini și mai degrabă înclinați spre negociere, spre compromis, rareori reacționând la atacuri sau ocupație străină prin luptă), suntem de părere că albanezii au drept strămoși, dacă nu exclusiv, cel puțin predominant, un substrat etno-lingvistic ilir și, poate, și o modestă componentă tracică. Acest mic „adaos” tracic ar explica și cuvintele asemănătoare pe care atât albaneza, cât și româna le-au moștenit din substrat (mai puține în albaneză, decât în română, unde sunt în numărul cel mai mare la dacoromâni), dar și tratamentul fonetic diferit aplicat de cele două popoare acestor termeni (l păstrat în albaneză: modhullë, magullë, vjedhullë, față de mazăre, măgură, viezure, în care, ca și în termenii de origine latină – cælis, gelis, salem, solem – această consoană a devenit r: cer, ger, sare, soare).

[6] Vechimea acestor forme se leagă de tradiția războinică a traco-dacilor ținând de cultul cavalerului trac (sau al cavalerului danubian). Acesta reprezintă un călăreț care ține în mâna dreaptă sabia de război a traco-dacilor și în stânga – steagul traco-dac, balaurul cu cap de lup. După trecerea, treptată a traco-dacilor (romanizați sau/și în curs de romanizare) la creștinism, această imagine s-a metamorfozat în imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Călărețul ține în mână o suliță, cu care acesta răpune balaurul, devenit simbolul păcatului. Marele Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință a trăit în secolul al IV-lea, în vremea împăratului Diocletian, unul dintre cei care persecutau comunitățile creștine. Formele vechi ale numelui probează pătrunderea patronimului la traco-daco-romani în perioada secolelor IV-VI, lucru dovedit și de frecvența mare a numelui la români (numele Gheorghe este purtat de peste 900 de mii de cetățeni, iar în toponimie acest nume, având zeci de variante și derivate, este cel mai frecvent). Caracterul războinic al cultului cavalerului trac s-a menținut prin faptul că Sfântul Gheorghe a devenit ocrotitorul oștilor românești, fapt atestat încă din epoca medievală (oștile lui Ștefan cel Mare aveau ca protector pe Sfântul Gheorghe), în zilele noastre acest sfânt fiind protectorul armatei române. Importanța sărbătorii Sfântului Gheorghe la români este atestată și de faptul că, alături de Sâmedru/Sumedru, Sânjorzul este una dintre datele importante în calendarul păstoresc.

[7] Așezarea unor strămoși de-ai noștri în Cehia de azi ar putea fi rezultatul unui schimb de populații: sârbi (sorabi) din Europa Centrală au fost colonizați de Imperiul bizantin în vestul Peninsulei Balcanice, în locul unor vlahi, considerați de bizantini „element nesigur”.

[8] Nume dat după cel al lingvistului ceh, care a schițat-o după analiza numărului de inscripții în latină, respectiv greacă. Astfel, savantul a constatat predominanța inscripțiilor în latină la nord de lina amintită și a celor în greacă – la sud.

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.