Prezența unor structuri cu rol legislativ-consultativ în spațiul românesc, atât la nivel local, cât și la cel central (sau regional) este atestată încă de la înființarea statului dac unificat, începând chiar dinaintea domniei regelui Burebista[1], acestea fiind continuate de structurile specifice Daciei romane[2] și apoi, înainte de întemeierea statelor medievale românești, de „Sfatul bătrânilor”, în cazul obștilor (Abbott, Johnston, 1926)[3], Sfatul domnesc, după apariția Țării Românești și a Moldovei, respectiv Dieta Transilvaniei (ca adunări de stări, specifice peste tot în Evul Mediu european), reprezentând, la început, toate categoriile social-profesionale, dar restrângându-se, treptat, la a fi apanajul doar al boierimii și al clerului ortodox (în statele românești extracarpatice), respectiv al nobilimii maghiare, al clerului catolic și protestant și al scaunelor săsești și secuiești în Ardeal. Acestea, însă, nu erau desemnate pe cale electivă (exceptând „Sfatul bătrânilor”), existând, totuși, unele situații când membrii stărilor au fost desemnați pe cale electivă (în secolul al XVIII-lea). Astfel, Sfatul Domnesc a avut, între secolele XIV-XV, un număr de circa 10-15 membri în Țara Românească și 20-30 în Moldova[4], evoluând spre 18-20 în Țara Românească[5], respectiv 15 – în Moldova[6], în secolele XVI-XVII. În același timp, în Transilvania, Dieta a avut un număr de aproximativ 45-50 de membri, cuprinzându-i, în general (din veacul al XIV-lea, exclusiv), pe reprezentanții păturilor superioare ale maghiarilor, sașilor și secuilor (românii fiind eliminați complet, după 1366). În timpul domniilor fanariote (cea mai mare parte a veacului al XVIII-lea și primii ani din secolul următor), numărul membrilor Divanului domnesc a ajuns, în anii 1806-1812, la 29 în Țara Românească și la 19 – în Moldova (Alexei Agachi, 2008). În Transilvania, devenită, din 1699, Mare Principat, în componența Imperiului habsburgic, Dieta și-a păstrat componența practic neschimbată. Din secolul al XVIII-lea, regiunile de la vest de Carpații Occidentali, ocupate de Imperiul habsburgic, erau reprezentate în Dieta Ungariei, dominată de nobilime.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821), în timpul căreia s-a cerut și desemnarea prin alegeri a reprezentanților românilor, prin reinstaurarea domniilor pământene, a deschis calea modernizării spațiului românesc, în acest proces înscriindu-se și elaborarea Regulamentului Organic, intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Țara Românească și la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Printre prevederile din aceste prime „constituții” ale Principatelor Dunărene se număra și alegerea Adunărilor Obștești. De asemenea, în aceeași perioadă se face referire la alegerea Sfaturilor orășenești, primele consilii locale în Principatele Dunărene, desemnate prin numire din 1822 și prin vot începând cu anii 1831-1832. Acest interval este și primul în care desemnarea unui conducător al statului s-a realizat pe cale electivă, Gheorghe Bibescu fiind ales domn al Țării Românești de către Adunarea Obștească Extraordinară (1842). Următorul conducător al țării desemnat prin vot, de asemenea, tot în adunarea legislativă, a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ales principe în ambele principate (1859), manieră originală prin care românii au pus, de fapt, bazele Micii Uniri.

Aceste Adunări Obștești erau, de fapt, niște „parlamente boierești” (Ioan C. Filitti, 1915), electoratul, puțin însemnat numericește, fiind format, de asemenea, din reprezentanții boierimii și ai clerului, iar în orașe – din meșteșugarii, târgoveții și puținii intelectuali. Revoluția de la 1848-1849 s-a ridicat și împotriva acestui monopol al puterii, cerând și unirea românilor într-un singur stat. În Țara Românească, autoritățile revoluționare inițiaseră alegeri legislative în vara anului 1848, proces întrerupt de intervenția trupelor otomane și țariste. Izbânda nu s-a materializat, pe moment, dar, după Războiul Crimeei (1853-1856), Conferința de la Paris, convocată de marile puteri europene, a hotărât ca reprezentanții românilor din Principate să fie întrebați asupra Unirii. Adunările ad-hoc astfel alese (1857) cuprindeau, pe lângă boieri și cler, reprezentați ai burgheziei, negustorilor și, pentru prima dată, deputați ai țărănimii, care constituia majoritatea populației. Adunările Elective, alese în anul următor și având un electorat mai restrâns, nu au mai cuprins, însă, decât reprezentanți ai boierimii, clerului și burgheziei, dar acestea constituiau un progres față de Adunările Obștești. Dreptul de a vota era limitat și de vârsta minimă, stabilită la 30 de ani, în vremea Regulamentului Organic și la 25 – în 1858.

După Unirea Principatelor, lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în cursul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Totuși, atât la plebiscitul pentru confirmarea Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris (1864), cât și la cel convocat, după abdicarea Domnului Unirii, pentru confirmarea ca șef al statului a principelui Carol I (1866), a votat și țărănimea. Alexandru Ioan Cuza este cel care, pentru temperarea posibilelor excese ale Adunării Elective, a înființat o cameră superioară, numită Corp Ponderator sau Senat, sistemul parlamentar bicameral fiind menținut pe toată perioada evoluției democratice a țării, până în anii celui de-al doilea Război Mondial.

Ulterior acestor consultări populare plebiscitare din anii 1864-1866, în cursul îndelungatei și rodnicei domnii a lui Carol I, votul s-a făcut pe bază de cens (cum, de fapt, se realizase și anterior, în bună măsură), alegătorii fiind grupați în 4 colegii (din 1884 – în 3), dintre care, în ultimul, se distingeau două categorii de electori: alegătorii primari (reprezentanți ai satelor) care votau un număr de delegați și abia aceștia puteau alege parlamentarii (alegători direcți). Aceste prevederi restrictive au făcut ca, din câteva milioane de locuitori potențial alegători, să aibă efectiv dreptul de a vota câteva zeci de mii de cetățeni (puțin peste 120000 de cetățeni în anii din preajma și din timpul primului Război Mondial). Totuși, corpul electoral al României antebelice (în care se includ și alegătorii primari[7]) a crescut, de la câteva sute de mii de alegători în 1864-1866, la peste 1 milion în anii premergători primei conflagrații mondiale[8]. Toți aceștia erau reprezentați doar de bărbați. Vârsta de la care un bărbat putea avea drept de vot a coborât la 21 de ani în 1866, rămânând neschimbată până în 1948.

Chiar dacă se găseau sub dominația Curții imperiale de la Viena, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina, au beneficiat, după reformele provocate de Revoluția europeană de la 1848, de reprezentare, fie la nivel regional (Dieta Transilvaniei, până în 1867, Dieta Bucovinei – din 1849), fie în legislativele Imperiului dualist – la Viena (Bucovina) sau la Budapesta (provinciile transcarpatice)[9]. De asemenea, din 1906, o foarte mică parte a alegătorilor din Basarabia, aflată, din 1812, sub stăpânire țaristă, a putut vota pentru Duma de Stat de la Sankt Petersburg. În toate aceste provincii, votul era censitar, cu numeroase restricții ce excludeau, practic, de la vot, o mare parte a electoratului acestor provincii, în special din mediul rural (locuit, majoritar, de o țărănime românească). Notăm, totuși, acordarea, de către Viena, a votului universal (din 1907), de care au beneficiat și bărbații bucovineni cu drept de vot. În Imperiul otoman, în schimb, după o încercare timidă de reformă politico-electorală[10] în 1876-1878, la care au participat și alegătorii români din Dobrogea, estul Timocului și din sudul Peninsulei Balcanice[11], următoarele alegeri legislative s-au organizat abia din 1908 (acest fapt ducând la alegerea, până în 1912, și a unor deputați aromâni), astfel încât electoratul dobrogean s-a mai prezentat la vot abia după încorporarea provinciei în componența României independente (1878), din 1879 – la scrutinurile locale, iar din 1912 – la cele legislative.

Anii 1917-1918 au fost caracterizați de o puternică efervescență revoluționară, manifestată mai ales în Europa, fapt ce a dus la prăbușirea imperiilor multinaționale (Imperiul țarist – 1917, Imperiul austro-ungar, Imperiul german – 1918, Imperiul otoman – 1920). Astfel, ținuturile românești aflate sub stăpânire străină s-au putut desprinde de imperiile sub dominația cărora se aflau și să decidă Unirea cu Țara, în anul 1918. Atât în Basarabia, cât și în Bucovina și la vest de Carpați, adunările care au decis Unirea au fost desemnate pe cale electivă, în Basarabia și Bucovina intrând și reprezentanți ai minorităților, în Transilvania și Banat – delegați ai mai multor formațiuni politice (ca și în Basarabia), Ardealul având în comun cu regiunea pruto-nistreană și desemnarea în legislativul regional a unor femei deputat. Mai mult, electoratul ardelean și bănățean a inclus și femeile printre alegători. Expresie a spiritului democratic ce izbucnise în epocă, legislativul basarabean (Sfatul Țării) a desemnat, prin vot, și un conducător al țării (președinte), pentru cele câteva luni de independență de dinainte de Unire.

Cerută în preajma „Marelui Război”, votată în 1917, de un Parlament refugiat la Iași și apărat de vitejii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, reforma electorală care introducea votul universal a fost aplicată de la primele alegeri interbelice (1919), pe tot teritoriul României întregite. Din nou, dreptul de vot era legiferat doar pentru bărbați, dar, chiar și cu însemnata creștere teritorial-demografică, electoratul României totaliza peste două milioane în primii ani interbelici și 4,5 milioane la ultimele alegeri democratice, în 1937. Instaurarea, la începutul anului următor, a dictaturii regale, consfințită printr-un plebiscit, la care au votat aproximativ aceiași alegători din 1937, a dus, pe lângă apariția primului „partid unic” (Frontul Renașterii Naționale), la reintroducerea votului censitar, ceea ce a avut drept urmare scăderea numărului electorilor la mai puțin de jumătate, chiar dacă, printre aceștia, pentru prima dată, se regăseau și femei. De asemenea, o parte a femeilor au primit dreptul, în perioada interbelică (din 1929), de a alege consiliile locale. Precedentul fusese creat, însă, încă din anii 1917-1918, când alegerile pentru Sfatul Țării de la Chișinău și pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au dus nu doar la participarea la urne a electoratului feminin (la vest de Carpați), ci chiar la alegerea primelor femei-deputat, ce au reprezentat interesele regionale ale femeilor atât în Basarabia, cât și în Ardeal.

Dictatura regală a fost înlocuită în 1940, în urma prăbușirii granițelor României, de o alta, militaro-fascistă. Rămas singurul Conducător al țării după reprimarea rebeliunii legionare, în ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu avea nevoie de un nou plebiscit care să-i încuviințeze deciziile. După trecerea Prutului, eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței, continuarea războiului la est de Nistru avea nevoie, de asemenea, de suport popular. Antonescu a apelat la plebiscit, la cele două consultări populare exprimându-și opțiunea, din nou, doar bărbații cu drept de vot.

Ultima parte a celui de-al doilea Război Mondial, după 23 august 1944, a găsit România în tabăra Națiunilor Unite. Întoarcerea armelor împotriva Germaniei a coincis cu instaurarea unui guvern în care intrau reprezentanți ai formațiunilor antifasciste. Curând, însă, în prima parte a anului 1945, controlul guvernării a intrat în mâinile comuniștilor. Aceștia au organizat primele alegeri postbelice (1946), pe care le-au și câștigat, utilizând falsul și înșelăciunea. Unul dintre puținele câștiguri ale acestor alegeri a fost reprezentat de generalizarea votului universal pentru toți alegătorii de peste 21 de ani (inclusiv pentru femei).

În cursul perioadei totalitare, vârsta de la care s-a acordat dreptul la vot a coborât la 20 de ani (1948) și apoi la 18 ani (1952), acest prag fiind menținut și după prăbușirea regimului comunist. Mai mult, la singurul referendum organizat în 1986, pentru aprobarea reducerii cheltuielilor militare cu 5%, au putut vota și tinerii între 14 și 18 ani (votul lor fiind consultativ). Instaurarea regimului comunist a dus și la abolirea monarhiei, Regele Mihai I fiind silit să abdice (1947). Acest fapt a dus la reinstituirea desemnării conducătorilor țării pe cale electivă, alegerile fiind, de fapt, un simulacru, chiar și după apariția, în 1974, a funcției de președinte, ocupată, timp de 15 ani de Nicolae Ceaușescu, „ales”, de 4 ori, de către Marea Adunare Națională.

Revenirea la democrație, după răsturnarea regimului totalitar (1989) a dus la reapariția regimului parlamentar bicameral (suspendat, în 1940, de regimul antonesciano-legionar și eliminat de comuniști în 1946). Deși legitimitatea formei republicane de guvernământ este contestabilă, în noua Constituție postdecembristă (votată, în urma unui referendum, în 1991 și revizuită, prin aceeași manieră, în 2003) s-a menținut funcția prezidențială. Maniera de desemnare a șefului statului este, însă, pentru prima dată, cea populară. Pe de altă parte, integrarea României în Uniunea Europeană (2007), a dus atât la extinderea dreptului de a vota și de a fi ales la alegerile desfășurate în țară și pentru rezidenții din celelalte state membre ale Uniunii, cât și la dreptul de a vota și de a fi ales pentru rezidenții români aflați în alte țări din spațiul comunitar. Abia revizuită, Constituția este din nou contestată, inclusiv prin consultările de tip referendar, de genul celei prin care s-a propus reducerea numărului de parlamentari și trecerea, din nou, la un legislativ unicameral (2009)[12].

În tot acest interval, formațiunile și orientările politice au cunoscut un îndelungat proces de cristalizare, dezvoltare și diversificare. Dacă pentru perioada Regulamentului Organic și anii anteriori Unirii Principatelor este extrem de dificil să vorbim despre anumite orientări politice (deși în această vreme s-au cristalizat germenii liberalismului și ai conservatorismului), după 1866 asistăm la conturarea, treptată, a primelor partide politice românești, Partidul Național Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880), care și-au împărțit aproape echitabil perioadele de guvernare. Începuturile diversificării spectrului politic românesc se produc, timid, înainte de 1900 și tot mai clar după 1910, prin apariția Partidului Social-Democrat și a Partidului Național-Democrat, concomitent cu prima sciziune, care a dus la întemeierea, în 1911, a Partidului Conservator-Democrat. Și P.N.L. a cunoscut, în această perioadă, unele disidențe, de scurtă durată și cu impact modest pe scena politică românească.

Această diversificare a spectrului politic românesc a continuat în perioada interbelică, pe fondul dominării vieții politice de către două partide (Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc), fiind întreruptă de instaurarea dictaturii regale (1938). Viața politică românească a renăscut, parțial și pentru scurt timp, în primii ani postbelici, acest reviriment fiind curmat, de instaurarea regimului totalitar comunist, condus de „partidul unic” – P.C.R. (între 1948 și 1965 s-a numit Partidul Muncitoresc Român). Activitatea politică democratică și diversificarea spectrului politic românesc s-a reluat după 1989, deși, după 3 scrutinuri în urma cărora au pătruns în Parlament formațiuni politice din mai multe curente (1990, 1992 și 1996), la următoarele am asistat la o oarecare simplificare. Putem afirma că, cel puțin declarativ, sistemul partidelor parlamentare românești este reprezentat astăzi de social-democrație (P.S.D.), și doctrina populară/creștin-democrată (P.N.L., P.N.Ț.C.D., U.D.M.R.), apropiindu-se de sistemul antebelic-interbelic (cu doar două partide puternice), dar aliniindu-se și doctrinelor dominante în anii postbelici în Parlamentul European.

Pe baza corelării evenimentelor politico-electorale cu alte realități istorico-geografice din spațiul românesc și cel european, am realizat o periodizare a acestui interval. Anul-reper pentru cele două perioade a fost ales 1918. Pe de-o parte, votul censitar a fost înlocuit cu cel universal, iar teritoriul național a câștigat mult în suprafață. De asemenea, pentru mulți istorici, acest an este, încă, limita între epoca modernă și cea contemporană (cel puțin în spațiul românesc). Aceste două perioade au fost împărțite, la rândul lor, în mai multe subperioade. O primă subperioadă este cea a Regulamentului Organic (1831-1852), incluzând și desemnarea Adunărilor (Divanurilor) ad-hoc de după Convenția de la Balta-Liman (1849). O a doua subperioadă este cea din preajma Unirii Principatelor până după abdicarea lui Cuza (1857-aprilie 1866), o etapă de trecere de la Adunările ad-hoc și cele Elective din ambele Principate către sistemul electoral unic românesc. Urmează intervalul istoric în care votul censitar s-a desfășurat în colegii electorale (noiembrie 1866-1918), în principal, sub semnul îndelungatei domnii a lui Carol I, timp în care se produc cucerirea Independenței de Stat (1877), pierderea sudului Basarabiei și obținerea Dobrogei Vechi (1878), proclamarea Regatului, trecerea de la 4 colegii electorale la 3 (1884), încorporarea Dobrogei Noi/Cadrilaterului (1913), totul pe fondul dominației politice a Partidului Național Liberal și a Partidului Conservator. Distingem două subperioade (noiembrie 1866-1883 și 1884-1918), cu mai multe subdiviziuni, care s-ar referi la anii premergători Independenței, proclamării Regatului și trecerii la 3 colegii electorale (1866-1883), la intervalul marcat de dominația politică a celor două partide (1883-1911) și la cel al tranziției spre sistemul politic interbelic (apariția altor partide, inclusiv a unei disidențe conservatoare, încorporarea Cadrilaterului, legiferarea votului universal și desăvârșirea unității statale). Prima perioadă se încheie cu Unirea de la 1918, proclamată, atât în Basarabia, cât și în Bucovina și în ținuturile de la vest de Carpați de către adunări desemnate pe cale electivă.

A doua perioadă se împarte și ea în mai multe subperioade: una a democrației interbelice (1919-1937), cea a regimurilor autoritare și totalitare (1938-1989) și cea postdecembristă. Și aici, prima subperioadă ar cuprinde cel puțin două componente: una de tranziție (1919-1926), în care se produce unificarea politico-administrativă și electorală a României și cea propriu-zisă (1926-1937), cu dominanța a două partide (P.N.L. și P.N.Ț.). A doua subperioadă cuprinde intervalul 1938-1941, presărat cu 3 plebiscite și doar un singur scrutin, irelevant, datorită inexistenței alternativei de ales (în 1939 exista doar F.R.N.), cel în care se produce trecerea spre totalitarismul comunist (1946-1948), în cadrul căruia, fie și formal, la alegeri s-au prezentat mai multe formațiuni politice și cel totalitar propriu-zis (1952-1989), din nou cu dominanța „partidului unic”, de data aceasta – de esență comunistă. Chiar și subperioada postdecembristă ar avea trei componente: una de tranziție spre democrație (1990-1996), cea a apropierii de N.A.T.O. și Uniunea Europeană finalizată cu integrarea în aceste organizații (1996-2007), continuate de cea post-aderare, începând cu scrutinurile din 2008-2009. Totuși, această împărțire, care poate stârni discuții, nu a fost respectată decât în linii mari, apărând, după cum vom vedea, particularități specifice capitolelor legate de prezența la vot, de votul pentru diferitele formațiuni politice sau de reprezentarea parlamentară a acestora.

 

NOTE:

[1] Astfel, după capturarea regelui elenistic al Traciei, regele Dromichaites, conducătorul unui stat traco-getic situat în sudul României și în nordul Bulgariei de azi (circa 300 î. Hr.), a decis eliberarea acestuia și a oștenilor armatei sale după consultarea cu Adunarea regatului. Vasile Pârvan, în Getica, vorbește despre „Curtea” regelui traco-get. Aceste elemente confirmă faptul că, sub influența greco-elenistică, traco-geto-dacii – începând cu tracii balcanici și cu geții din apropierea Pontului Euxin – au preluat multe din instituțiile și modul de organizare politico-administrativă ale lumii grecești, inclusiv Adunarea/Consiliul, formate, probabil, din nobili (tarabostes) și reprezentanți ai clerului (marele preot Deceneu este cel mai important sfetnic al lui Burebista, urmându-i la domnie, ca rege al Daciei). În cazul dacilor, aceste influențe s-au interferat, mai târziu, cu cele venite dinspre sud-vest, de la romani.

[2] Adunarea provincială a Daciei – Concilium trium Daciarum – este menționată în timpul domniei împăratului Severus Alexander (222-235 d. Hr.) – Istoria României în date, Mica întreprindere editorial-poligrafică „Crai-nou”, Chișinău, 1992, p. 33. De asemenea, orașele par să fi beneficiat, în perioada romană, de o conducere proprie, constituită din mai mulți reprezentanți ai cetățenilor (consiliu), un Senat, o Adunare populară și o registratură. În vechile colonii grecești din zona Mării Negre, reprezentanții orașelor erau numiți arhonți, fiind în număr de 5 (de exemplu, la Tiras, pe Nistrul inferior, în intervalul cuprins între domniile împăraților Domitian și Severus Alexander) – Frank Frost Abbott, Allan Chester Johnson, Municipal Administration in the Roman Empire, Princeton University Press, Princeton, 1926, p. 541.

[3] Sfatul Bătrânilor pare să-și aibă originile în organizarea comunităților rurale grecești din antichitate, preluată de romani. Cum traco-geto-dacii au fost influențați atât de greci (în Balcani și/sau pe litoralul vest-pontic), cât și de romani (care au transformat o mare parte a teritoriului carpato-balcanic în provincii romane), instituția putea să fi supraviețuit epocii migrațiilor, până în vremea întemeierii statelor medievale românești.

[4] N Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova – secolele XIV-XVII, Editura Academiei, București, 1968, p. 55.

[5] Op. cit., p. 57-58.

[6] Idem, p. 60.

[7] Alegătorii primari desemnau un delegat la fiecare 50 dintre ei. Acest delegat era mandatat spre a exprima votul direct pentru reprezentantul ales în Parlament.

[8] Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 117 și 143-144.

[9] Înainte de 1848, Banatul, regiunea de la vest de Munții Apuseni (viitoarea Crișană, după 1918), Sătmarul, Maramureșul erau reprezentate în Dieta Ungariei (cu sediul la Pesta), dominată de nobilime (https://hu.wikipedia.org/wiki/Magyarorsz%C3%A1gi_orsz%C3%A1ggy%C5%B1l%C3%A9si_v%C3%A1laszt%C3%A1sok, 21 martie 2016)

[10] Primul legislativ otoman s-a constituit în 1847, când a fost desemnată o Adunare Consultativă, cu rol de soluționare a unor chestiuni locale, organism care a activat doar două luni.

[11] Electoratul dobrogean și cel timocean au votat pentru trimiterea în Camera Deputaților de la Istanbul a 6 membri, în circumscripția electorală a vilayetului (provinciei) Tuna (Dunărea), iar aromânii – pentru desemnarea reprezentanților din vilayeturile Yania (Ianina) și Monastir.

[12] Aplicarea deciziilor aprobate prin acest referendum, salutar pentru că prevede reducerea numărului de parlamentari, ar pune unele probleme, dacă se revine la un legislativ unicameral. Astfel, ambele regimuri cu caracter totalitar (guvernarea legionar-naționalistă, din perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, înlocuită cu una militar-naționalistă, filo-germană, până la 23 august 1944, precum și cea controlată de comuniști, inaugurată la 6 martie 1945, cu largul concurs al sovieticilor) fie au desființat complet Parlamentul (în septembrie 1940), fie au eliminat Senatul (în 1946). Astfel, susținătorii parlamentului unicameral se află într-o „companie” politică deloc agreabilă. Pe de altă parte, un legislativ unicameral ar fi mai ușor de controlat de către un șef de stat cu tendințe autoritare.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.