Pasărea Colibri – Ciripituri (album) Duminică, mai 31 2020 

Centenar 2020 and Muzică , Paganel 12:26

 

Pasărea Colibri – Puterea obișnuinței Sâmbătă, mai 30 2020 

Centenar 2020 and Muzică , Paganel 18:49

 

Distribuția geografică a purtătorilor numelui Pietru Vineri, mai 29 2020 

Centenar 2020 and Creștinism and Cultură and Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , , , , Paganel 15:59

Ne referim la formele vechi românești – Pietru/Sâmpietru/Sânchetru/Sumchetru și altele – evoluate din cele latinești: Petrus/Sanctus Petrus. Acestea au corespondente și în unele forme din limbile romanice occidentale – Pietro, în italiană, Pierre, în franceză – care arată că modificarea lui e în ie se produsese chiar în partea finală a antichității, în latina populară, toate formele – românești, italiene, franceze – evoluând, probabil dintr-un *Pietrus. Antroponimul se leagă de importanta activitate a Sfântului Apostol Petru, primul Episcop al Romei.

La nivel mondial, din cei peste 10400 de purtători ai unor asemenea patronime, cu cele mai mari ponderi se remarcă România – 20,69%, Italia – 20,04%, Statele Unite – 14,71%, Brazilia – 11,7%, R. Moldova – 9,35%, Argentina – 7,05%, Franța – 2,38%, Israel – 2,36%, Rusia – 1,76%, Portugalia – 1,19%, Polonia – 1,07%, Uruguay – 0,96%. Dacă în Statele Unite, Rusia și, poate, Israel, pare să fie vorba de prezența unor migranți veniți din țări de limbă romanică în care aceste forme sunt frecvente, în Polonia credem că avem de-a face cu un amestec între persistența unor forme vechi românești și influența catolicismului de la Roma… Toate celelalte țări sunt state de limbă romanică, în care pecetea spirituală – confesional-lingvistică – a Romei (creștină și latin-romanică) este prezentă până în zilele noastre: țările de limbă romanică totalizează mai bine de 70% din purtătorii acestor nume, iar spațiul românesc, singur – 30%.

Dacă ne referim la spațiul carpato-balcanic, cele mai mari ponderi din zonă, rezultate din raportarea la cei aproape 3400 de purtători de asemenea nume, se regăsesc în România – 63,69%, R. Moldova – 28,83%, Polonia – 3,31%, Ucraina – 1,33%, Grecia – 1,21%, Austria – 0,92%. Izolat, asemenea antroponime sunt atestate și în Cehia, Slovacia, Ungaria, Albania și Cipru. Din nou, se remarcă faptul că regiunile balcanice au atestări la un nivel mai modest decât cele carpatice. Singura țară sud-dunăreană cu un procent supraunitar de prezență a acestor nume este Grecia, cu o importantă prezență a aromânilor, care au conservat, până azi, forma Sumchetru, foarte apropiată de cele atestate în Moldova istorică și în Ardeal: Sânchetru/Senchetru/Sinchetru/Sinchetriu.

Dacă ne referim strict la entitățile administrative de nivel regional, între cele din spațiul românesc se evidențiază Moldova – 25,35% din totalul spațiului carpato-balcanic, urmată de Basarabia – 24,49%, Muntenia – 16,66%, București-Ilfov – 7,74%, Dobrogea – 6,94%, Chișinău – 4,28%, Ardeal – 3,93%. De fapt, spațiul românesc actual însumează patru cincimi din totalul carpato-balcanic. Dintre celelalte regiuni se remarcă Ismail – 0,59 (Ucraina), Wielkopolskie – 1,12%, Slaskie – 0,62%, Dolnoslaskie – 0,56% și Mazowieckie – 0,32% (Polonia), Steiermark – 0,53% și Burgenland – 0,35% (Austria), Attiki – 0,71% și Dytiki Ellada – 0,5% (Grecia).

De notat ar fi mai multe idei:

-faptul că mai mult de jumătate din aceste antroponime se localizează în Moldova și Basarabia (cu Chișinău): de fapt, dacă adăugăm și Bucovina și regiunile Cernăuți și Ismail, plus Transnistria și Găgăuzia, ponderea Moldovei istorice depășește 56% din totalul spațiului carpato-balcanic;

-continuitate de atestări notabile ale patronimelor de acest fel, prelungită din Moldova istorică, în Dobrogea, Muntenia și Ardeal; dacă antroponimic centrul și vestul țării are o prezență mai modestă, prin raportare la întregul spațiu românesc, atestările toponimice, de forma Sânpetru/Sâmpetru se regăsesc exclusiv în această zonă;

-prezență însemnată a unor astfel de forme, atât la românii balcanici (la aromânii din Grecia, dar și din Albania), cât și la unele grupuri (dispărute) din spațiul carpatic (cei din estul Austriei sau din Silezia poloneză).

 

Ioan Gyuri Pascu – Țara arde și babele se piaptănă Joi, mai 28 2020 

Centenar 2020 and Muzică , Paganel 19:34

 

Divertis – Sfârșitorul Miercuri, mai 27 2020 

Centenar 2020 and Opinii , Paganel 19:52

 

Divertis – Vai de no Marți, mai 26 2020 

Centenar 2020 and Opinii , Paganel 17:59

 

Divertis – Balada Shogunului Luni, mai 25 2020 

Centenar 2020 and Opinii , Paganel 7:13

 

Eugen Doga – Valsul fluturilor Duminică, mai 24 2020 

Centenar 2020 and Cultură and Muzică and Turism , , , Paganel 6:26

 

Cum și-a pierdut o generație cultura comună* Sâmbătă, mai 23 2020 

Opinii Paganel 7:31

Text preluat din Art Emis

Prof. univ. Patrick J. Deenen, S.U. 08 Decembrie 2019

Patrick Deneen


Studenții mei nu știu nimic. Ei sunt extrem de drăguți, agreabili, demni de încredere, în general onești, bine intenționați și cât se poate de cuviincioși. Dar creierul lor este în mare parte gol, lipsit de cunoștințe substanțiale care ar putea fi rodul unei educații moștenite sau un dar al generației anterioare. Ei sunt culminarea civilizației occidentale, o civilizație care a uitat aproape totul despre sine și care, în consecință, a ajuns la o indiferență aproape perfectă față de propria sa cultură.

Este greu să fii admis la universitățile unde am predat – Princeton, Georgetown și acum Notre Dame. Studenții de la aceste instituții au făcut ceea ce li s-a cerut: se pricep foarte bine să treacă un examen, știu exact ce este necesar pentru a obține nota maximă la fiecare materie (ceea ce înseamnă că rar devin pasionați de un subiect anume) și își construiesc C.V.-uri superbe. Ei sunt respectuoși și cordiali față de cei mai în vârstă, deși ușor indolenți și uneori chiar bădărani față de colegii lor. Ei respectă diversitatea (fără a avea nici cea mai mică idee despre ce este diversitatea) și sunt experți în arta de a nu judeca pe nimeni (cel puțin în public). Ei sunt crema generației lor, stăpânii universului, generația în așteptare care va conduce America și lumea.

Întrebări elementare despre civilizația pe care o vor moșteni musculițele efemere

Puneți-le câteva întrebări elementare despre civilizația pe care o vor moșteni și fiți pregătiți pentru priviri evazive sau chiar cuprinse de panică. Cine a luptat în războiul peloponesiac? Cine l-a învățat pe Platon și pe cine l-a școlit Platon? Cum a murit Socrate? Ridicați mâna dacă ați citit atât Iliada, cât și Odiseea. Povestirile din Canterbury? Paradisul pierdut? Infernul? Cine a fost Saul din Tarsus? Care au fost cele 95 de teze, cine le-a scris și care a fost efectul lor? De ce contează Magna Carta? Cum și unde a murit Thomas Becket? Cine a fost Guy Fawkes și de ce este o zi numită după el? Ce a spus Lincoln în al doilea discurs inaugural? În primul? Dar în al treilea discurs inaugural? Care sunt documentele federaliste?

Unii studenți, cel mai des datorită unei alegeri norocoase a materiilor pe care le-au studiat sau datorită unui profesor excentric de modă veche, ar putea cunoaște câteva dintre răspunsuri. Dar majoritatea studenților nu au fost educați să le cunoască. În cel mai bun caz au cunoștințe accidentale, dar în rest sunt stăpâni pe o ignoranță sistematică. Nu este „vina” lor faptul că posedă o ignoranță generalizată a istoriei, civilizației, politicii, artei și literaturii occidentale și americane. Ei au învățat exact ceea ce le-am cerut noi – să fie ca niște musculițe efemere, vii din întâmplare într-un prezent trecător. Ignoranța studenților noștri nu este un eșec al sistemului educațional – este încununarea sa. Eforturile mai multor generații de filozofi, reformatori și experți în politici publice – despre care studenții noștri (și cei mai mulți dintre noi) nu știu nimic – s-au combinat pentru a produce o generație de ignoranți. Ignoranța generalizată a studenților noștri nu este un simplu accident sau un rezultat nefericit, dar remediabil dacă angajăm profesori mai buni sau ameliorăm listele de lectură din liceu. Este consecința unui angajament al civilizației noastre de a se sinucide. Sfârșitul istoriei pentru studenții noștri semnalează sfârșitul istoriei pentru Occident.

Studenții noștri sunt întruparea angajamentui sistemic de a produce indivizi fără trecut pentru care viitorul este o țară străină, nişte nulități lipsite de cultură…

Lamentații cauzate de ignoranța studenților au fost pronunțate pe parcursul vieții mele, printre mulți alții, de oameni ca E. D. Hirsch, Allan Bloom, Mark Bauerlein și Jay Leno. Dar aceste lamentații au fost împletite cu speranța că un apel la partea noastră angelică (și a lor) ar putea întoarce din drum această tendință (apropos, aceasta este o aluzie la primul discurs inaugural al lui Lincoln). E. D. Hirsch chiar a elaborat un curriculum de autoajutorare, un ghid despre cum să devii educat din punct de vedere cultural insuflat, în tradiția spiritului american pragmatic, cu convingerea conform căreia pierderea facultăților culturale poate fi împiedicată de o listă bună de lectură menționată într-o anexă la materiile de studiu. Ceea ce lipsește în general este recunoașterea faptului că această ignoranță este consecința intenționată a sistemului nostru educațional, un semn al succesului și sănătății sale robuste.

Am căzut în obiceiul nociv și necontestat de a gândi că sistemul nostru educațional este defect, dar de fapt el funcționează perfect. Sistemul nostru educațional urmărește să producă amnezie culturală, lipsă de curiozitate generalizată, agenți liberi situați în afara realităților concret-istorice și obiective educaționale compuse din procese fără conținut și expresii preluate pe nemestecate, cum ar fi „gândirea critică”, „diversitatea”, „modalități de cunoaștere”, „dreptate socială „și „competență culturală”. Studenții noștri sunt întruparea unui angajament sistemic de a produce indivizi fără trecut pentru care viitorul este o țară străină, nulități lipsite de cultură care pot trăi oriunde și pot efectua orice fel de muncă fără a se interesa despre scopurile sale, instrumente perfecționate pentru un sistem economic care pune preț pe „flexibilitate” (geografică, interpersonală, etică).

Promovare „multiculturalismului” – devotament față de eviscerarea oricărei moșteniri culturale şi omogenizare prin des-culturalizare

A poseda o cultură într-o astfel de lume, o istorie, o moștenire, un angajament față de un anumit loc și anumite persoane, forme specifice de recunoștință și îndatorare (în loc de un angajament generalizat și dezrădăcinat față de „justiția socială”) și un set solid de norme etice și morale care stabilesc limite clare la ceea ce ar trebui și nu ar trebui să facem (în afară de a fi „excesiv de critic”) reprezintă un obstacol și un handicap. Indiferent de specialitate sau cursurile generale de studiu, obiectivul principal al educației moderne este de a șterge resturile oricărei specificități și identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri, de a-i transforma în angajați perfecți pentru economia și organizarea statală modernă, care penalizează atașamentele profunde. Eforturile de promovare a prețuirii „multiculturalismului” au semnalat devotamentul față de eviscerarea oricărei moșteniri culturale, în timp ce actuala poveste a „diversității” semnalează angajamentul ferm pentru omogenizare prin des-culturalizare.

Trebuie să cunoaștem… Ce?

Mai presus de toate lecția principală primită de studenți reprezintă scopul adevărat al educației: singura cunoaștere esențială este aceea că ne știm a fi radical autonomi în cadrul unui sistem global atotcuprinzător, legați de un angajament comun de indiferență reciprocă. Angajamentul nostru față de indiferența reciprocă este ceea ce ne leagă împreună ca popor global. Orice rămășiță a unei culturi comune ar interfera cu această primă directivă: o cultură comună ar implica faptul că împărtășim ceva mai dens, o moștenire pe care nu am creat-o noi și un set de angajamente care implică limite și un anumit devotament.

Creaturi perfect vidate, receptive și ascultătoare, fără obligații reale sau devotament

Filosofia și practica antică au lăudat, ca o formă excelentă de guvernare, acea res publica – devotamentul față de lucrurile publice, față de lucrurile pe care le împărtășim împreună. Noi în schimb am creat prima Res Idiotica din lume – din cuvântul grecesc idiotes, adică „individ privat”. Sistemul nostru educațional produce unități solipsiste, autonome, al căror unic angajament public este lipsa de angajament față de public, lipsa unei culturi sau istorii comune. Acestea sunt creaturi perfect vidate, receptive și ascultătoare, fără obligații reale sau devotament. Ei nu vor lupta împotriva nimănui, pentru că așa ceva nu se face, dar ei nu vor lupta în general pentru ceva sau cineva. Ei trăiesc într-un Truman Show permanent, o lume construită ieri care nu este altceva decât un decor pentru solipsismul lor, fără vreo istorie sau traiectorie anume.

Îmi iubesc studenții – fiecare dintre ei, ca orice ființă umană, are un potențial enorm și daruri minunate de oferit lumii. Însă îi deplâng pentru ceea ce le aparține de drept, dar nu le-a fost oferit. În zilele faste le disting setea de cunoaștere și suferința și știu că dorința lor naturală de a afla cine sunt, de unde au venit, încotro ar trebui să meargă și cum ar trebui să trăiască se vor afirma mereu. Dar chiar și în acele zile mai bune nutresc speranța că lumea pe care ei au moștenit-o – o lume fără patrimoniu dobândit prin succesiune, fără trecut, viitor sau afecțiuni profunde – se va nărui și că acest colaps ar putea fi adevăratul început al unei educații reale[1].

Notă – Patrick J. Deenen este profesor asociat de studii constituționale la universitatea americană „Notre Dame”, S.U.A. Subtitlurile aparţin redacţiei şi au fost extrase din text.

———————————–
[1] Original – https://www.mindingthecampus.org/2016/02/02/how-a-generation-lost-its-common-culture/

*Textul de mai sus a fost reprodus integral, fără nici o altă modificare.

 

Sărbătorirea împreună a zilelor de 21 și 22 Mai – propunere Vineri, mai 22 2020 

Altfel de spaţii and Centenar 2020 and Creștinism and Opinii and Politică. Altfel , , , , Paganel 10:22

După ce am prezentat, din nou, ieri, pe larg, contribuția Sfinților Împărați Elena și Constantin la începuturile creștinării (prin romanizare) a strămoșilor noștri, traco-daci, azi ar trebui să marcăm o altă aniversare cu însemnătate deosebită în istoria neamului nostru. Mai întâi, la 10/22 Mai 1866, Carol I a depus jurământul în fața Corpurilor Legiuitoare ale Principatelor Unite (României), în calitate de domnitor. Apoi, în data de 10/22 Mai 1877, România a devenit Independentă. În fine, după proclamarea țării ca Regat – 14/26 Martie 1881, ziua de 10 Mai (stil vechi)/22 Mai (stil nou) a devenit Ziua Națională a țării, până în anul 1947, când regimul comunist l-a silit pe Regele Mihai să abdice, proclamând, la 30 decembrie, „republica populară”, fără nici o consultare a cetățenilor.

Având în vedere faptul că ar trebui să avem și noi o regulă clară în ceea ce privește aniversarea momentelor importante din istoria modernă a României (din perioada 1859-1918), și această celebrare ar trebui să se fixeze la data de 22 Mai, pe stil nou (pentru „iubitorii” zilei de 10 Mai, pe stil vechi, precizez că, în acest caz, și Ziua Națională actuală a României ar trebui „mutată”, tot pe stil vechi, la 18 Noiembrie, dar, în acest caz, este necesară schimbarea Constituției!). Astfel încât, așa cum am opinat și anul trecut, ținând cont de importanța ambelor zile pentru neamul nostru – 21 Mai, sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena – și 22 Mai – începutul domniei lui Carol I (1866), proclamarea Independenței (1877) și Ziua Regatului (1881-1947), aceste două zile ar putea fi declarate sărbători și să fie libere, spre a mai avea românii un prilej de aniversare și relaxare, într-o perioadă mai călduroasă a anului (că tot s-au plâns unii că Ziua Națională este în sezonul rece)! Nu e prima dată când avansăm o asemenea opinie! în 28 noiembrie 2008, am lansat o propunere: „De aceea, ţinând cont de legătura strânsă între cele două date, prin acest „proiect”, sunt de părere că, alături de 1 Decembrie, şi Ziua Sfântului Andrei ar trebui declarată zi de sărbătoare. Doar am „zis”/”scris”, „n-am dat cu parul”…”

De câțiva ani, alături de Ziua Națională – 1 Decembrie – și sărbătoarea Sfântului Andrei – 30 Noiembrie – este zi liberă!

 

Pagina următoare »