Primele mențiuni despre neamul tracic datează din perioada homerică. Astfel, relatând evoluția războiului troian, Homer, în Iliada precizează că, în perioada luptelor (desfășurate, aproximativ, acum mai bine de 3100 de ani, în intervalul 1193-1183 î. Hr.[1]) o parte a triburilor trace s-au aliat cu grecii, iar o alta – cu troienii. Există opinii conform cărora și troienii ar fi fost traci, aceste păreri bazându-se și pe asemănarea fonetică dintre numele troienilor, respectiv tracilor. Dacă este așa, ar însemna că troienii plecați cu Aeneas spre Peninsula Italică, după distrugerea Troiei ar fi, de fapt, traci[2].

Tracii au fost un popor indo-european, localizat în partea centrală și sud-estică a Europei, cu unele prelungiri în vestul Asiei Mici. În primul rând, este necesar să stăruim asupra limitelor extinderii neamului traco-geto-dac, devenit, în urma romanizării, poporul român, vorbitor al unei limbi neoromanice, româna, cu cele 4 ramuri (dialecte) ale sale: dacoromân, aromân (macedoromân), meglenoromân şi istroromân. Astfel, despre traco-geto-daci se afirmă că locuiau, în antichitate, înaintea absorbirii celei mai mari părţi a teritoriilor locuite de ei în Imperiul roman, în nord-vestul Peninsulei Asia Mică (traco-frigienii), în partea centrală, estică şi nordică a Peninsulei Balcanice (provinciile romane de mai târziu Macedonia, Thracia, cele două Moesii, Dardania şi, parţial, Dalmatia[3] şi Pannonia[4]). Limita lor nord-vestică a coincis, încă dinainte de apariția sa, dar şi după regatul creat de Burebista, cu Valea Moravei (azi graniţă între Cehia şi Slovacia), iar în nord şi nord-est, aceştia erau prezenţi în Carpaţii Nordici, în lungul Nistrului superior, râu dincolo de care treceau spre a ajunge, în est, până pe ţărmul Mării Azov[5]. Ca şi românii, mai târziu, traco-dacii erau împărţiţi în trei ramuri principale: în Asia Mică – traco-frigienii (asimilaţi, probabil, în mare măsură, dacă nu în vremea regatelor elenistice, cel târziu după cucerirea romană sau în cadrul procesului de grecizare ce a afectat Imperiul roman de răsărit după anul 602 d. Hr.), tracii balcanici (în estul şi nordul Peninsulei Balcanice) şi geto-dacii (localizaţi mai cu seamă în Dobrogea de mai târziu şi la nord de Dunăre).

Considerăm că evoluţia etnolingvistică a traco-geto-dacilor a dus, treptat, la conturarea a trei dialecte tracice: dialectul geto-dac, localizat în special la nord de Dunăre, dar şi în Dobrogea, dialectul tracic balcanic, vorbit în partea estică a Peninsulei Balcanice şi dialectul traco-frigian, ai cărui vorbitori se localizau în partea de nord-vest a Peninsulei Asia Mică. Astfel, printre diferenţe, atât cât le putem desluşi, menționăm că traco-frigienii utilizau, cu precădere, patronimele simple, spre deosebire de ceilalţi traci, care foloseau nume compuse (I. I. Russu, 1981). Pe de altă parte, dacă tracii balcanici întrebuinţau pentru a denumi aşezările termeni precum -bria, -diza sau -para, geto-dacii utilizau tema -dava.  

Totuşi, aşa cum se vor produce lucrurile şi după cucerirea romană şi după încheierea procesului de constituire a limbii române şi a poporului român, au existat curenţi migratorii între diferitele ramuri ale tracilor. Astfel, tribul (bi)thynilor din Asia Mică are la origine o ramură a tribului tracic balcanic al thynilor. De la numele moesilor din spațiul balcano-dunărean vine numele tribului mysilor din Asia Mică. De asemenea, numele strâmtorii Dardanele dovedeşte trecerea unei părţi a dardanilor balcanici în Asia Mică. Tot din Peninsula Balcanică a migrat, dar la nord de Dunăre, tribul sucilor, localizat în sudul României de azi. Au existat şi migraţii în sens invers, după cum o probează numele antic al oraşului balcanic PlovdivPulpudeva, în care, termenul de la final (-deva) este o deformare a dacicului -dava sau numele vechi al așezării albaneze Dhërmiu – Thermidava.

Pe de altă parte, în sprijinul ideii că a existat chiar o circulaţie a unor traco-frigieni la nord-vest de Bosfor şi Dardanele (şi chiar la nord de Donaris) pledează atât toponimul Dzardzaros (Grecia), aromânesc la origine, cât şi termenul românesc nord-dunărean zarzăr/zarzăn, care definesc un arbore venit dinspre Asia, împreună cu „ruda” sa, piersicul. Atât toponimul creat de românii balcanici, cât şi termenul nord-dunărean arată că arborele a ajuns la ei prin intermediul dardanilor mutaţi în Asia Mică, dintre care o parte au reemigrat înspre estul Europei ulterior.

Sp traco-dacic sec V-II i Hr bun

Figura 1

 

Cercetări recente vin nu doar să dovedească afirmaţiile noastre, ci chiar să detalieze aceste arii dialectale ale limbii traco-dace. Astfel, pe baza cartografierii distribuţiei spaţiale a toponimelor tracice care derivă de la termeni cu sensul de „aşezare, cetate”, Sorin Olteanu (2010) pune în evidenţă 6 arii dialectale: la nord de Dunăre se evidenţiază o arie geto-dacică. În partea de nord a Peninsulei Balcanice, inclusiv în Dobrogea (cu prelungire spre Macedonia), se conturează o arie daco-moesică. Sudul Dobrogei se particularizează printr-o mică arie corespunzând crobyzilor. La sud de Munţii Balcani se pun în evidenţă o arie traco-moesică – pe versanţii sudici ai Balcanilor şi una tracică propriu-zisă (bessică), localizată în vestul Traciei, iar în estul acesteia se evidenţiază aria thynilor, care se prelungeşte şi la sud de Marea Marmara, în Asia Mică.

Arii dialectale trace-Olteanu

Figura 2 Arii lingvistice/dialectale traco-dacice (S. Olteanu, 2010)

 

Dacă în aria geto-dacică este prezent formantul –dava, în cea daco-moesică, alături de acesta sunt prezenţi, secundar, formanţi tracici precum -para sau, mai rar, –bria. Ambii formanţi tracici se regăsesc şi în aria traco-moesică, unde –dava  este atestat mai rar, spre a mai fi notat doar izolat în aria tracică. În fine, aria crobyză se pune în evidenţă prin prezenţa, alături de –dava, a lui –dina, în vreme ce, în aria (bi)thynică, se conturează prezenţa mai ales a formantului –diza.

Distribuţia aşezărilor mai importante din spaţiul traco-dacic este evidenţiată în harta următoare.

Sp traco-dacic sec V-II i Hr+asez

Figura 3

 

Izvoarele documentare, epigrafice și onomastice evidențiază faptul că, pe acest fond etno-lingvistic traco-dacic, se inserau și alte grupuri etnice. Astfel, în partea vestică a spațiului nord-dunărean (în lungul Dunării mijlocii) se localizau triburi celtice, iar în nord-vest, pe Morava, dacii veneau în contact cu triburi germanice. În zona Munților Apuseni trăiau agatârșii, la nord de Nistru – diverse triburi baltice, iar la est de arealul locuit de geto-dacii nistreni – sciții (infiltrați, însă, și la vest de Nistru, și chiar în Dobrogea).

Dacia Burebista sec I i Hr bun

Figura 4

 

Pe litoralul pontic, dar și la sud de Munții Haemus (Balcanii de mai târziu) se grupau și importante comunități de greci (prezenți și în Asia Mică, alături de armeni), în vreme ce, în lungul liniei ce îi separa pe tracii balcanici de iliri se regăsea o populație amestecată, cu triburi aparținând ambelor neamuri, precum și macedoneni[6]. În urma unor migrații spre est și sud-est, grupuri de celți s-au stabilit atât în lungul Dunării de Jos, unde au întemeiat așezări (Singidunum, Durostorum, Noviodunum), izolat, pe Valea Nistrului (Carrodunum), cât și în Peninsula Balcanică[7] și chiar în Asia Mică[8]. La rândul lor, traco-geto-dacii au migrat dincolo de limitele neamului tracic, spre nord, est[9], sud-est, etc.

Cu toată dificultatea de a face aprecieri statistice, putem afirma că, în vremea Regatului dac al lui Burebista, populația Daciei număra circa 2 milioane locuitori, pe o suprafață de peste 500000 km2 (la care s-ar adăuga încă aproximativ 2 milioane de locuitori în regiunile sud-balcanice și din Asia Mică, aflate fie sub controlul Imperiului roman, fie în afara statului dac). La sfârșitul secolului I d. Hr., în vremea regelui Decebal, pe un teritoriu mult mai restrâns (circa 250000 km2), limitat doar la regiuni nord-dunărene, Regatul dac mai număra aproximativ 1 milion de locuitori. Regiunile sud-dunărene făceau parte deja din Imperiul roman[10], însumând aproximativ 5 milioane locuitori.

 

 

NOTE:

[1] Homer, Iliada (trad. George Murnu), p. 8

[2] Chiar dacă, la origini, tracii balcano-frigieni erau înrudiți cu seminția lui Aeneas, perioada de aproximativ un mileniu în care cele două grupuri au trăit departe unul de celălalt și s-au aflat în contacte, inclusiv lingvistice cu neamuri diferite (cu armenii, hittiții, sarmații, sciții, balticii – în cazul traco-dacilor, respectiv, cu estruscii, cartaginezii, galli – în cel al viitorilor romani) a făcut ca idiomurile vorbite de cele două grupuri să evolueze divergent. Aeneas și oamenii lui au ajuns la gurile Tibrului în jurul anului 1177 în. Hr., în vreme ce primele contacte cu traco-dacii au avut loc, în secolul al II-lea î. Hr., în Asia Mică și în Peninsula Balcanică. Astfel, nu se susține „teoria” tracomanilor/dacomanilor potrivit cărora „romanii erau daci”, această opinie constituind, în realitate o imensă aberație istorică.

[3] Ion Iosif Russu, Etnogeneza românilor, p. 77, 84.

[4] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 36-45.

[5] Ion Iosif Russu, op. cit., p. 77.

[6]Aceștia erau, înainte de a fi elenizați (acest proces fiind în desfășurare în vremea Regatului/Imperiului macedonean), un neam distinct de greci, aflat, probabil, din punct de vedere etno-lingvistic, la „întâlnirea” dintre greci, iliri și traci.

[7]În zona actualei capitale a Bulgariei (Sofia) a luat naștere o așezare al cărei nume pare să fie celtic (Serdica).

[8]Prezența lor dincolo de Marea Marmara este evidențiată de numele unei provincii romane, Galatia.

[9]Astfel, la nord de Nistru, până în bazinul Vistulei, sunt menționate dave dacice (Gildova, Vidava), prezența unor traco-daci fiind atestată documentar și în Crimeea.

[10] Nord-vestul Asiei Mici era inclus, în mare parte, în provincia Bythinia et Pontus, iar regiunile balcano-dunărene – în provinciile Macedonia, Thracia, Moesia Inferior și Moesia Superior. În total, acestea aveau o suprafață de aproape 400000 km2.

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.