Despre numele legate de Rusalii Luni, iun. 17 2019 

Deși sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) este foarte veche, datând de la începuturile creștinismului, aceasta nu a lăsat prea multe urme în onomastica românească. Totuși, deși puține, este folositor să le evidențiem.

De la Sfântul Duh, au rămas, în antroponimie, formele Duha, atestat în Moldova, în 1670, numele popei Duhu, prezent în Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, poate și Dușa, cu derivatele sale: Dușul, Duș, Dușe, Dușea, Dușescul, Dușan, Dușca, Dușică, Dușilă, Dușoiu, atestate atât la românii balcanici, cât și la nord de Dunăre, în Banat, Ardeal, Moldova, sau Muntenia. Am notat și toponime ca Dușești sau Dușani (N. A. Constantinescu, 1963).

De la numele sărbătorii de Rusalii a derivat, probabil, forma Rusalu, din care a evoluat toponimul Rusălești.

Reclame

Când – și de ce – au schimbat strămoșii noștri alfabetul latin cu cel chirilic? Luni, iun. 3 2019 

Fără să aibă prea multe precizări, P. P. Panaitescu, în Contribuții la istoria culturii românești, p. 38, consideră că acest pas a fost făcut undeva în secolul al X-lea, după creștinarea slavilor și adoptarea de către aceștia a alfabetului chirilic. Cum slavii erau elementul dominant și, pare-se, primicerii/cnejii și ducii/voievozii nord-dunăreni datorau supunere (politică), fie și nominală, țarilor bulgari de la Preslav, odată cu această subordonare politică, prin primirea și hirotonirea unor prelați (cel puțin de rang episcopal), subordonați scaunului ecleziastic arhiepiscopal (și chiar patriarhal) de la Ohrid, strămoșii noștri vor fi schimbat alfabetul latin, păstrat până atunci, cu cel chirilic, care se va menține, apoi, până după Unirea Principatelor, când Alexandru Ioan Cuza, Domnitorul Unirii, decide revenirea la alfabetul latin.

Totuși, cum s-a ajuns aici și de ce, dacă este să-i dăm credit lui P. P. Panaitescu, traco-daco-romanii, în curs de a deveni români, nu au adoptat alfabetul grecesc? În acest caz, considerăm că este necesar să ținem cont de mai multe aspecte..

În primul rând, de la Constantin cel Mare (împărat traco-roman), mai întâi, în anul 313, prin Edictul de la Mediolanum (Milano), creștinismul devine religie oficială. În câțiva ani, până în 318 (când dispar complet incursiunile dacilor liberi, mai ales ale carpilor) împotriva Imperiului, același împărat îi va fi convins pe traco-daci să se creștineze, treptat, aceștia învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină. Apoi, în anul 330, Constantin mută capitala de la Roma pe malurile Bosforului, într-un oraș care se va numi, de acum încolo, mai bine de un mileniu, Constantinopolis.

Câteva secole mai târziu, un alt împărat de origine traco-romană, Justinian, cel care a reclădit Megali Ecclesia, sub numele de Hagia Sophia și cel care (aproape) a reîntregit, cu mari eforturi (în oameni și bani), Imperiul roman, ridică, în anul 535, aproape de localitatea natală, Tauresium (azi satul nord-macedonean Taor), o nouă arhiepiscopie, la Justiniana Prima, căreia i-a subordonat (cel puțin) pe toți traco-romanii balcanici, sau, măcar, pe o mare parte dintre ei. Teritoriul alocat acestei arhiepiscopii a fost desprins din cel al arhiepiscopiei Salonicului, unde, ierarhul locului era vicar papal.

Din păcate, mai întâi incursiunile slavilor (după anul 602) și, apoi un atac al avarilor (în 615) au distrus orașul, iar arhiepiscopia a dispărut. Teritoriul său a reintrat, o vreme sub jurisdicția Salonicului, acesta rămânând sub autoritatea Romei până în anul 733, și păstrând latina ca limbă liturgică. Ulterior, scaunul arhiepiscopal de la Salonic, cu tot cu teritoriul aferent, a trecut sub controlul Patriarhiei Constantinopolului, care a modificat statutul Salonicului la cel de scaun metropolitan.

Putem, deja, după „trecerea în revistă” a acestor fapte, să considerăm că, până în secolul al VIII-lea, cel puțin, strămoșii noștri aflați sub autoritatea împăratului de la Constantinopol, au utilizat nu doar alfabetul latin, ci și limba latină, ca limbă liturgică. Aceasta, chiar și în condițiile în care, după 580, limba oficială în capitala imperiului a devenit greaca, iar regiunile balcanice nordice au intrat, în secolele VII-VIII, sub autoritatea slavilor și, ulterior, sub controlul bulgarilor turanici, care au creat, aici, primul țarat bulgar. Că este așa, o dovedesc toponimele românești din zona Salonicului – Sărună, numele (a)românesc al orașului (derivat din latinescul Salona), Cavura, un mini-golf, din Golful Salonic (rezultat din forma latină cavula), formă veche românească, dezvoltată în gaură (pluralul ei, Găvuri, a fost notat de Ion Conea, în Munții Retezatului), numele pe care și-l dau fărșeroții (rezultat dintr-un greco-latin pharsaliotes = de la Pharsalus), antroponimele Nicăruș, Nicuruș, derivate diminutivale de la Nicoară, evoluat dintr-un latin popular Nicola și chiar numele dat de românii macedoneni primului țarat bulgar – Vârgaria – rezultat dintr-o formă, slavă, *Bâlgaria, de dinainte de preluarea lui ă de la români. Dacă ultima formă a fost afectată, ulterior, de influența greacă (cu B trecut în V, ca în numeroasele Valtos, derivate din românescul Balta, prezente pe litoralul nordic al Mării Egee), TOATE toponimele și antroponimele amintite au suferit modificarea lui l în r, fenomen general la toți românii, produs, cel mai probabil, în secolele VII-IX.

Mai adăugăm că, deși scaunul eclesiastic de la Justiniana Prima a dispărut (ca și orașul ridicat de Justinian), satul natal al împăratului a continuat să fie locuit, de traco-romani, care, chiar dacă, deveniți români, ulterior s-au slavizat, au făcut ca vechiul toponim, Tauresium să se păstreze, până azi, în forma Taor.

Chiar dacă regiunile estice ale Peninsulei Balcanice, aflate sub controlul bulgarilor, mai probabil vor fi avut o altă organizare eclesiastică, păstrarea latinei ca limbă de cult și prezența unor autohtoni traco-romani, nu doar subordonați țaratului de Preslav, dar având chiar rang bisericesc înalt, este revelată de participarea unui episcop de Abritus (azi, Razgrad, în nord-estul Bulgariei), numit Ursus (formă latină, ce poate ascunde, bănuim noi, un stră-român, pe nume Ursu), la Conciliul Ecumenic de la Nicaea (în anul 787).

Toate aceste particularități sunt puse în evidență, din păcate, doar pentru elementul local, autohton, sud-dunărean. Dar, în câteva rânduri, Imperiul roman și-a extins controlul (cel puțin în vremea împăraților Constantin cel Mare și Justinian) și asupra unor regiuni nord-dunărene (din Banat, până în Basarabia), iar în secolele IX-X, așa cum am mai amintit, practic întregul spațiu nord-dunărean locuit de români se găsea sub controlul (fie și doar nominal) al țaratului bulgar sau, eventual, chiar al Imperiului constantinopolitan (așa cum lasă să se înțeleagă chiar voievodul crișean Menumorut, în secolul al IX-lea, în explicația refuzului său de a-și lăsa voievodatul liderului ungur, Arpad). O asemenea (tot nominală) subordonare este „trădată” și în colindele maramureșene, din care se pot cita versurile: „În poartă la Țarigrad/Șade-un fecior de-împărat”! Or, asta presupune, dacă nu o subordonare politică față de „cetatea cezarilor/țarilor” – Constantinopolul, măcar o subordonare administrativă (nominală) față de țaratul bulgar și una bisericească (de rang episcopal, cel puțin?) față de întâi-stătătorul Bisericii de la Constantinopol.

În plus, deși am fost „acuzați” noi, românii, că, spre deosebire de frații noștri neo-latini din partea apuseană a Europei, n-am păstrat toponime, la nord de Dunăre, care să provină din antichitate, pentru localitățile dacice și/sau daco-romane de la nord de fluviu, nu este așa, nici pe departe! Astfel, în Moldova carpato-nistreană, antica Petrodava apare, în documentele medievale sub numele de Piatra lui Crăciun, apoi, Piatra, iar de la Unirea Principatelor – Piatra Neamț. Vechea Paloda (cu un nume derivat dintr-un termen traco-dac, înrudit cu latinescul paludem = loc mlăștinos, cu exces de umezeală) a fost tradus de vechii slavi, iar din slavul berlo (cu sensul de loc cu exces de umezeală) s-a dezvoltat oiconimul Bârlad. Medievalul Civitas Moldaviae, cu sensul de Cetatea/Târgul Moldovei, ar deriva dintr-un termen de origine germanică/gotică, moldă = copaie (cu trimitere la forma albiei râului omonim). Adăugând un sufix slav, -ovo/-ova, s-a ajuns la numele Moldova, dat întâi râului, apoi Țării Moldovei, primei ei capitale și, apoi, întregului teritoriu medieval românesc estic, cuprins între Carpații Orientali și Nistru. Probabil și numele Tighina e tot din antichitate, probabil de la un grecesc Antigonae. Adăugăm antroponimul Carp, care-i atestă, în Moldova și Basarabia, prin mii de purtători, pe urmașii celor din tribul dacic al carpilor, localizat în Moldova, până în secolul al IV-lea și posibila transformare a anticului Kogaionon, din muntele sfânt al lui Zamolxe, în Muntele Sfânt al creștinilor români din Moldova, numit, azi, Ceahlău.

În sud, de la vechiul Turris, latinesc, tradus în gotică, printr-un Thurm, s-a ajuns la forma Turnu, pentru așezarea situată la confluența Oltului cu Dunărea, azi Turnul Măgurele. Tot dintr-un nume vechi, dar traco-dacic, vine și numele așezării de pe apa Buzăului, numită tot Buzău, oiconim evoluat din anticul Buseus.

Iar în Ardeal, e vechi, de prin secolele V-VII, numele Cluj, rezultat dintr-un latinesc (in)clus(us), cu trimitere la Apusenii ce par că „închid”, spre vest, culoarul pe care merge vechiul drum către Oradea (Dragoș Moldovanu). Acesta apare, în primele documente maghiare, în limba latină, în forma Castrum Clus și nu Kolozs(var), forma ungurească (aceasta, dacă românii ar fi ajuns după maghiari în oraș, trebuind să evolueze, probabil, în românește, în *Culușoara). În vecinătatea acesteia, în zona Bihorului, nume de origine traco-dacică, derivat dintr-un *bihalu(s) = bivol, s-a aflat capitala voievodatului lui Menumorut, Biharea. Și tot vechi trebuie să fie și numele capitalei voievodatului bănățean, Urbs Morisena = Cetatea/Târgul/Orașul *Moreșana, evoluat din anticul traco-dac/traco-daco-roman Marisia/Marisus, printr-un intermediar, româno-slav, Moreș. Așa se numea, în documentele de limbă latină ale Regatului Ungariei, actuala așezare Cenad, de pe malul Mureșului. Nu în ultimul rând, de la numele traco-daco roman Dierna, pronunțat, bănățenește, Gierna, sub influență slavă și ținând cont de faptul că afluentul râului se cheamă Bela Reca (Râul Alb), locuitorii din sud-estul Banatului au numit râul, afluent al Dunării, Cerna (Neagra). Și nu am „epuizat” exemplele și nici nu insistăm asupra zecilor de nume de râuri – Dunăre, Nistru, Prut, Siret, Tisa, Iza, Someș, Criș, Mureș, Arieș, Ampoi, Timiș, Bârzava, Caraș, Motru, Olt, Lotru, Argeș și altele – plus numele Carpaților, toate moștenite de la strămoșii noștri.

Revenim la evoluția eclesiastic-administrativă a Peninsulei Balcanice… Având în vedere faptul că, din 934, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut pe liderul bisericesc al țaratului bulgar, ca patriarh, sediul acestei patriarhii bulgare a ajuns, după mai multe „peregrinări”, cauzate și de conflictele bulgaro-bizantine – Preslav, Moglena, Vodena, Prespa – la Ohrid, în anul 990. După (re)încorporarea, de către împăratul Vasile Bulgaroctonul, a fostului țarat la Imperiu (1018), scaunul eclesiastic de Ohrid a rămas doar la nivel de arhiepiscopie, fiind redenumit, în 1157, „arhiepiscopia Justinianei Prima și a întregii Bulgarii”, spre a fi „legată” de episcopia înființată de împăratul Justinian, în prima parte a secolului al VI-lea. Titulatura a fost acceptată de Patriarhie, în 1261, în forma „arhiepiscopia Justinianei Prima, a Ohridului și a întregii Bulgarii”. De notat că, printre cele 32 de episcopii sufagane, la crearea acestei entități eclesiastice, una dintre episcopii se numea a „vlahilor”, deci îi includea, cel puțin, pe românii balcanici, dacă nu, chiar și pe cei nord-dunăreni, așa cum este demonstrat, documentar. Astfel, ceva mai târziu, după cucerirea otomană a Balcanilor, din secolul al XV-lea, Țara Românească și Moldova au fost subordonate Ohridului, când scaunul eclesiastic de aici a fost ridicat, din nou, la rang de Patriarhie, iar mitropoliții și episcopii români nord-dunăreni se subordonau acesteia. Mai târziu, la inițiativa sultanului, în 1767, Patriarhia de Ohrid a fost desființată, teritoriul acesteia fiind acordat Patriarhiei de Constantinopol.

Rămân cel puțin câteva semne de întrebare. Era posibil ca, după 733, (stră-)românii să folosească, dacă nu latina, măcar alfabetul latin, până în secolul al X-lea, când l-au adoptat pe cel chirilic? Este posibil, așa cum, ofensiva (întâi eclesiastică, apoi politică) a Constantinopolului să fi dus, în secolele VIII-XI, la pătrunderea, în română, a unor termeni bisericești, de origine greacă: patriarh, mitropolit, episcop, arhimandrit, paraclis, iconostas, parastas, naos, pronaos, schit… Faptul că slavona și alfabetul chirilic au fost utilizate și de ierarhii bisericești din Ardeal, arată că acestea au fost adoptate înainte de începutul cuceririi Transilvaniei de către unguri (sau a celei mai mari părți a acesteia), care a început, masiv, abia după anul 1000, după cum afirmă P. P. Panaitescu. Era posibil ca, deși subordonarea episcopală față de Roma să fi încetat în secolul al VIII-lea, iar din secolul X să fi dispărut din viața religioasă românească și alfabetul latin, să fi avut, totuși, unele „insule” care să fi devenit, după 1054, comunitățile de români catolici (localizați mai ales în Moldova)? Acești români, catolici, au la bază, în parte și (foști) catolici unguri, italieni, armeni, cumani, germani, poloni…, dar, în bună măsură, respectivele comunități erau românești, mai de dinainte, deoarece altfel nu se poate explica asimilarea, treptată, a celorlalte (mici) grupuri de catolici ne-român(ofon)i.

O cercetare, detaliată, cât mai (apropiat) exhaustivă, a mărturiilor documentare, epigrafice, arheologice, a tradițiilor, onomasticii acestor comunități de români catolici, ar putea aduce lămuriri, măcar în parte. Dacă acești români catolici sunt urmașii celor care au ascultat (mai) mereu liturghia în latină, vorbind între ei, întâi, în dialectul traco-daco-roman al latinei, apoi, în stră-română și, în final, în românește, aceștia ar fi continuatorii „seminței” creștinismului traco-daco-roman „sădite” aici, în spațiul carpato-balcanic, în primele secole creștine, de Sfântul Apostol Andrei și/sau de Constantin cel Mare.

Armindenul – 1 Mai Miercuri, mai 1 2019 

Cum știu că, din nou, se vor înghesui „inteligenții” din „mass-media” să „propovăduiască” această zi ca „ziua muncii”, revin cu semnificațiile mult mai vechi, datând din perioada romană și cea a creștinării strămoșilor noștri. O voi face până când aceiași „inteligenți” vor sublinia, mai întâi, înaintea semnificației primite, pe filieră socialisto-comunistă, de acum circa un secol, de „sărbătoarea celor ce muncesc”, pe aceea despre care voi vorbi mai la vale…

Pentru aceasta, îi vom da „cuvântul” învățatului Alexandru D. Xenopol, profesor la Universitatea din Iași, care, în Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, p. 176-178, descrie conținutul unei inscripții ce conține cheltuielile colegiului fabrilor din Alburnus Maior (Roșia Montană), pentru serbarea zilei de 1 Mai. Istoricul ieșean glăsuiește:

„La unele zile de sărbătoare se țineau ospețe comune, la care luau parte toți membrii cei ce primiau ajutoare. Ni s’a păstrat socoteala cheltuelei unui asemenea ospăț, făcut de dregătorii colegiului ca act justificativ. Banii trebuincioși pentru întâmpinarea acestei cheltueli se văd a fi fost adunați în decursul lunei lui Aprilie. Așa se vede notat pe o parte a tabulei cerate ce ne-au transmis acest interesant menu al străbunilor noștri, banii încasați înainte de sărbătoare. […]

La ziua întâi a fiecărei luni se țineau la Romani sărbătorile familiare ale zeilor casnici, Larii, căror se vede că li se făcea la 1 Mai o cinste mai deosebită, când natura întreagă reînvia sub suflarea caldă a primăverei. Pe pajiștile înverzite ale Daciei mâncară acei străbuni ai Românilor miel fript cu salată și ca vrednici Romani udară această mâncare cu libațiuni îmbelșugate de vin. Poate că vinul cel bun însemnat pe lista cheltuielilor să fi fost chiar pelin! Serbară deci Armindinul pe care îl serbăm și astăzi cu miel și vin pe iarbă verde. Deși obiceiul este învederat roman, numele ce’l însamnă astăzi este slavon.”

Am reprodus textul așa cum apare el în ediția a III-a a operei savantului, publicată, în anul 1925, la Editura „Cartea Românească” din București.

Așa cum subliniază și Xenopol, numele Arminden, dat zilei de 1 Mai se leagă, din perioada conviețuirii româno-slave, de doi termeni slav(on)i: Irmin/Armin = Ieremia/Irimia și den’ = zi, adică Ziua lui Ieremia. Nu este deloc o întâmplare că numele sărbătorii este marcat, până azi, și în toponimie tot în Ardeal, atât de denumirea unui sat din județul Alba – Ormindea, cât și de un toponim referitor la locul situat în cuprinsul Dealul Galaților, la nord de Făgăraș – Fața lu’ Arminden (I. Boamfă, 1996). Acest nume definește un versant cu expoziție sudică, însorită, unde localnicii ieșeau la iarbă verde.

Numele vechi și persistența lor în onomastica românească Luni, apr. 22 2019 

Între primele mențiuni medievale de conducători ai unor entități politice românești și/sau locuite (și) de români, se numără cea a lui Gelu Românul, liderul unui voievodat din nordul Ardealului (cu reședința la Dăbâca), în secolul al IX-lea. Un altul este Niculiță, intrat în conflict cu împărăția de la Constantinopol, un secol la târziu, conducătorul unui stat românesc (cu sediul la Larisa), în Tesalia, numit Vlahia Mare (care va dăinui până la cucerirea sa de către otomani, în veacul al XIV-lea). Apoi, cel mai mare conducător al țaratului româno-bulgar (cu capitala la Tărnovo) a fost Ioniță cel Frumos (Caloian), care a domnit în prima parte a secolului al XIII-lea (cel mai de seamă reprezentant al dinastiei românești a Asăneștilor).

„Sărind” peste câteva veacuri, ajungem în secolul al XIX-lea, în Imperiul austro-ungar, unde s-au născut Gheorghe Pomuț, Nicolae Tesl(e)a și Ion Caba, toți etnici români. Gheorghe Pomuț, născut la Jula (Gyula), și-a făcut studiile la Brașov (familia lui era originară din Săcele) și, pentru că a participat la Revoluția din 1848-49, de teama represaliilor imperiale, a plecat în Italia, de unde, cu un vapor, a ajuns în Statele Unite. Ulterior, în anii războiului de secesiune, a intrat în armata nordistă, cu rang de ofițer. După război, a fost trimis ca reprezentant al guvernului american la Sankt Petersburg, fiind cel care a cumpărat Alaska de la ruși, pentru Statele Unite. Nicolae Tesl(e)a s-a născut în Dalmația, a plecat și el peste Ocean și acolo s-a afirmat ca inventator, dar a sfârșit sărac, uitat de lume, într-o cameră de hotel din New York. În fine, despre Ion Caba am relatat ieri: originar din Ardeal, a emigrat în Statele Unite, a intrat în armata americană, ajungând la gradul de căpitan. Ca trimis american, s-a documentat la Chișinău și în Basarabia, în general (1919), scriind, ulterior, un raport care prezenta obiectiv situația regiunii sub administrație românească. Raportul a dus la schimbarea opticii delegațiilor americană și britanică în privința Basarabiei, spre o atitudine favorabilă României.

În ambele „secvențe temporale” – secolele IX-XIII, respectiv XIX-XX – este vorba despre purtători ai unor antroponime legate de numele Gheorghe, Nicolae și Ioan, extrem de vechi (datează din perioada creștinării prin romanizare a traco-dacilor) și situate, continuu, printre cele mai răspândite nume românești (Ioan și Gheorghe se situează între primele 3 nume ca frecvență, iar dovada că Nicolae este din aceeași vreme este dată de forma rotacizată Nicoară, prezentă și la românii balcanici/aromâni în formele Nicăruș și Nicuruș!). Coincidență sau nu, formele medievale sunt diminutive ale acestor nume – Gelu, dintr-un Georgel(u), de la Gheorghe/George, Niculiță, de la Nicolae și Ioniță – de la Ioan – iar, prin cei trei români, născuți în Imperiul austro-ungar și emigrați în Statele Unite, în veacul al XIX-lea, apar și în această epocă, semn că specificul onomastic românesc a rămas neschimbat, peste veacuri (inclusiv la românii balcanici)…

Trio Ganes – Muzică pop ladină (raeto-romană) din sudul Tirolului (nordul Italiei) Vineri, apr. 5 2019 

Lo&Leduc – 079 (în rumantsch/raeto-romană) Joi, apr. 4 2019 

Despre strămoșii numelui Vasilescu Duminică, mart. 3 2019 

Azi este prăznuit, în calendarul creștin-ortodox, alături de mai mulți sfinți, și un martir, amintit în forma Vasilisc. Acesta a fost prelat în Comana Pontica (în nordul Asiei Mici), sfârșind ca martir la începutul veacului al IV-lea.

Ținând cont de faptul că numele, atât în forma sa traco-dacă, cât și în cea latin(izat)ă, era Basiliscus, prin influența Bisericii Constantinopolului, devenită grecofonă, din secolul al VI-lea și ortodoxă – de la jumătatea celui de-al XI-lea, calendarul medieval românesc a preluat forma grecizată – Vasilisc (probabil, dintr-un Vasiliskos) – care explică (și) cum s-a ajuns la forma românească actuală – Vasilescu!

(Câteva) gânduri legate de baza de date administrative (și nu numai)… Luni, ian. 28 2019 

Lucrez, de ceva vreme, la inventarierea, la nivel de unități administrative elementare actuale (comune, orașe, municipii sau echivalente), a unuia dintre antroponimele relevante pentru spațiul românesc (o opinie subiectivă, recunosc, dar, cine nu e mulțumit de „ofertă” să facă același lucru pentru ce nume crede că sunt „relevante”!)… Așa cum am mai remarcat și cu alte prilejuri – deja e a cincea oară când „scanez” (cam) aceleași surse de documentare! – apar niște… probleme/dileme:

1.Dacă nu ar fi mai indicat ca, înainte de a tot inventaria antroponime (și nu numai, fiindcă sunt mult mai multe elemente cu repartiție spațială), să încep (și să termin!) baza de date administrative, la nivel de localități (actuale și/sau dispărute), pentru tot spațiul românesc și pentru toate epocile și perioadele istorice?

2.Varianta „alternativă” e un fel de „cooperativă” botezată „munca în zadar”! Adică, pe lângă cele mai frecvente 100 de antroponime (pentru care, la o socoteală „sumară”, acum vreo doi ani, la 4 nume pe an, aș avea nevoie de vreo 25 de ani, cel puțin!), ar mai fi încă vreo alte câteva (zeci?), pentru care ar trebui (re)scanate (cam) aceleași surse de documentare (deja am descoperit „rateuri”, inerente, dealtfel, atunci când „lucrezi” între o „deplasare la supermarket” și „corectat n-șpe lucrări” sau „de completat o raportare” urgentă, care trebuie predată „ieri”)… În plus, mai intervin vârsta, oboseala, starea de sănătate și (re)luarea acelorași activități (ultra-)repetitive… Aș fi putut adăuga datele „lipsă” în fișierul/fișierele cu datele inițiale, dar, pe lângă faptul că are și calculatorul unele limite, am constatat că și simpla (re)căutare a acelor/acelui fișier(e) este extrem de cronofagă și distrăgătoare a atenției de la „treaba în curs” (și asta e posibil să… uit la un moment dat care era!)…

3.Am mai auzit remarci „compătimitoare” că m-am „înhămat” la o treabă ce depășește, poate, posibilitățile unei (întregi) echipe de cercetători… Cu „urmarea”, că nimeni n-a zis că va da o mână de ajutor, nici măcar „de complezență”… Între timp, printre colegi, fiecare e pre(a)ocupat de „traseul” său, profesional-academic-avansator – și, dacă treaba asta a mea, cam conservatoare, ca să nu-i zic(ă) „învechită” și/sau „retrogradă” – nu intră în(tre) „țintele” de articole isi/sisi/pisi – adio „colaborare”!… Nu zic, am dat și peste entuziaști care doreau să contribuie, dar… cine să-i pregătească (metodologic, în primul rând), când și chiar unde (că unii sunt din alte localități, situate chiar la sute de km distanță)? Pe de altă parte, ce vine „din urmă”, în majoritate (doctoranzi, masteranzi, studenți), te încurajează – zilnic și silnic – să pui în practică zisa lui Bruce Willis, dintr-un film (aici, acum, nu mai contează care): „Trebuia să o facă cineva și pe asta!”…

Așa că, deocamdată, (ne)hotărât între (di)lemele/(prob)lemele de mai sus, merg mai departe. Mă întorc la „inventarierea” ultimelor județe din „Anuarul SOCEC al României Mari” (1925).

P.S. Am scris aieste gânduri (și rânduri) și pentru mine, ca să mi le (re)amintesc, când o fi să (mai) uit din ele! 🙂

Din nou, despre Făgăraș… Duminică, ian. 6 2019 

În urmă cu aproape un deceniu, avansam câteva (re)considerații legate de semnificația acestui nume. Istoricul cercetărilor/opiniilor legate de Făgăraș este suficient de bogat. Îl putem trece, din nou, „în revistă”.

Astfel, pe filieră populară, de sorginte maghiară, s-a avansat o etimologie care susține originea din termenii ungurești fa = lemn și garas = groși (bănuți), sugerându-se că, la construirea cetății Făgărașului (1310), în vremea voievodului Ladislau Apor, muncitorii ce lucrau la clădire ar fi fost plătiți cu bănuți de lemn (G. Paràszka, Magyar Nyelvőr, XLII, p. 107 și XLIV, p. 448-449). Ideea este criticată, argumentat, de Ioan Cavaler de Pușcariu – Date istorice despre familiile nobile române, II, p. 109.

W. Scheiner – în Balkan-Archiv, II, p. 51-52 – era de părere că numele ar proveni de la fuvar = Wagen > fuvaros > fuharos. Problema este că termenul
fuvar este recent în germană, deci nici această opinie nu (prea) se poate susține… În plus, numele german al orașului este Fogarasch…

Plecând de la forma din documentele slavo-române, fugraš, s-a avansat ideea unui diminutiv fugaraš, derivat dintr-un fugar, dar și această etimologie, fantezistă (avansată tot de Scheiner), se lovește de faptul că radicalul numelui este fag-.

G. Kisch, în Reflexe romanisch-germanischer Kulturberührungen im Wortschatze des Gotischen und Rumänischen, Sibiu, 1931, p. 19-20, opinează că numele ar deriva de la un patronim german – Fagar, Fager sau Fugger – plus românescul -aș, dar aceasta se lovește de existența, la 1300, a unei forme Fogar și de extensiunea spațială a orașului.

S-a încercat și explicarea prin cuvintele fag și oraș. Nu există, însă, nici o atestare a unei forme care să cuprindă acești termeni…

A rămas, însă, termenul fag, de la care s-a încercat o explicație, ca derivat de la făgar = pădure de fag, la care s-a adăugat sufixul românesc -aș, deci făgăraș = pădurice de fagi, făget mic. Ipoteza a fost susținută, încă de la începutul secolului trecut, de Nicolae Iorga Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, București, 1906, p. 61 – și de Silvestru Moldovan Ardealul, I. Ținuturile de pe Olt, ediția a II-a, Brașov, 1911, p. 74.

La opinia avansată de cei doi autori din urmă – citați, ca și autorii celorlalte păreri, de Nicolae Drăganu, în Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, Cluj, 1933, p. 562-565 – am adăugat, mai recent, o argumentație culeasă la teren, în primăvara anului 1996. Astfel, cu prilejul anchetei cu chestionarul toponimic al lui Marius Sala (publicat în revista Limba română, 1964), am aflat de la localnicul Oană Măței din Cârțișoara, că, în hotarul fostului sat Streza-Cârțișoara, există un loc numit Frăgar, unde se află un tufiș de fragi cu un trunchi gros, datând cel puțin de pe vremea străbunicilor săi. Am concluzionat atunci că, dacă frăgar înseamnă tufiș bătrân de fragi, atunci făgar(iu) poate avea sensul de pâlc de fagi bătrâni, loc cu fagi bătrâni. Cum întinderea acelui pâlc cu fagi nu era prea mare, s-a adăugat sufixul -aș și a ieșit, astfel, toponimul Făgăraș (I. Boamfă, Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului, Iași, 1996, p. 46).

În urmă cu circa un deceniu, domnul profesor Alexandru Ungureanu a avansat, însă, ipoteza ca numele menționat să aibă sensul de producător de cărbune de lemn/cărbunar/mangalagiu. Ipoteza pare credibilă, singurul impediment fiind, așa cum afirmam și acum aproape un deceniu, absența unor mențiuni onomastice derivate, nu de la diminutivul făgăraș, ci direct de la făgar. Dar, aseară târziu, (re)citind lucrarea menționată a savantului clujean Nicolae Drăganu, am dat peste acea mențiune, ce apare chiar în două surse, la 1300: mai întâi, citându-l pe B. P. Hasdeu, Negru Vodă, CLXXV, amintește că, în cronica municipală a Făgărașului apare textul „1300. Ist Fogaras abermahl erbaut”, în același an fiind amintită construirea așezării și în analele Mănăstirii franciscane: „Anno 1300 Fogar denuo aedificata”.

Această ultimă formă, menționată în analele mănăstirii romano-catolice – numită de localnici La Pateri – este, probabil, o deformare de la un toponim Făgar, care va fi circulat, la început, în paralel cu forma ce a derivat din ea și, până la urmă, s-a impus, nu doar aici, ci în toate numele – toponime și antroponime – ce au rezultat dintr-însa: Făgăraș. Aceasta este încă o confirmare a justeței opiniei domnului Alexandru Ungureanu. Forma amintită în anale, la 1300, derivă din apelativul făgar, dispărut și el, fiind dovada – sigura, deocamdată -, că acesta a existat. De fapt, în 24 mai 2009, afirmam: „ Se pare că aria principală de răspândire a acestuia a fost partea central-sudică a Ardealului, cu „ramificaţii” spre nord (Maramureş), nord-est (Moldova) şi sud (Oltenia) dar pare a fi dovedită şi marea sa vechime, el dispărând undeva după anii 1200-1300.”

Despre numele Ștefan Joi, dec. 27 2018 

Azi, în calendarul ortodox este prăznuit Sfântul Arhidiacon Ștefan, cel dintâi martir, acesta fiind celebrat ieri și de Biserica Romano-Catolică. Despre însemnătatea numelui am mai scris, dar putem aduce unele completări.

Astfel, de la forma Ștefan, extrem de răspândită, au rezultat o serie de ipocoristice: Fan, Fane, Fanea, Fani, Fanu, etc., atestate, de-a lungul timpului, la toți românii, inclusiv la cei balcanici.

Ca derivate ale numelui menționăm formele: Ștefănescu, Ștefăniță, Ștefăniu, Ștefănoiu, Ștefănache, Ștefănucă, Ștefănuț, de asemenea, cu o arie largă de distribuție. Mai notăm aici formele Fanciu, Fâncel, asemănătoare cu cea bulgărească, Fančo. 

De la forma scurtă Ștef au rezultat: Ștefu(l), Ștefescu, Ștefulescu, Ștefa, Ștefea, Ștefca, Ștefei, Șteflea – întâlnite în tot spațiul românesc.

Forma bulgaro-rusă Stepan a dat naștere la derivate precum: Stepanescu, Stepean, Stăpan, Stepa, Stepca, Stepcea, dar și Ștepan sau Ștepanescu, atestate în Muntenia, Moldova și Ardeal.

De la forma ucraineană Stecko au rezultat: Steț, Stețco, Stețu și altele, consemnate în Maramureș, Ardeal și Moldova.

Pe de altă parte, de la forma maghiară, Istvan, au apărut variantele Estivan, Istăvoiu, Istfan, Iștfan, Ișfan, Ișfănescu, Esfan, precum și Iștoc, Pișta și altele, atestate în Banat, Ardeal, Moldova, Muntenia și Oltenia.

Patronimul a creat și câteva derivații toponimice: Valea Ștefanului (în Muntenia), Ștefănești (în Muntenia, Oltenia, Moldova, nordul Bucovinei, Basarabia), Ștefănel (în Oltenia), Dealul Ștefăniței (în Ardeal), Ștefești (în Muntenia), Ștefeni (tot în Muntenia), Șteflești, Ștefanca, Ștefăneaca (toate – în Ardeal), Stețcani – devenit Tețcani, apoi Tescani (în Moldova) – , Piștești (în Oltenia), dar și Fâncel (în estul Ardealului), sau Panciu – derivat, probabil, dintr-o formă bulgară, Stepančo (în sudul Moldovei).

Ca forme feminine amintitm: Ștefana, Fana, Fănica, Ștefania, Ștefanca –
atestate, din epoca medievală, în Oltenia, Muntenia, Moldova, Ardeal, etc.

Pagina următoare »