Distribuția crono-spațială a numelui Andrei în spațiul carpato-balcanic Joi, Noi 30 2017 

Tradiția populară a reținut, de circa două milenii, ideea conform căreia, în primul secol al erei creștine, Sfântul Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat, a propovăduit Evanghelia printre daco-romanii din provincia Scythia Minor (Dobrogea de azi). Acest fapt este întărit, pe de-o parte, de păstrarea, în calendarul popular a singurului nume de lună derivat de la un patronim, pentru luna care începe după Ziua Sfântului Andrei (30 Noiembrie) – decembrie. Astfel, la daco-români, această lună este numită Îndrea sau Undrea, în vreme ce aromânii o numesc Andreu. Aceste nume confirmă, pe de-o parte unitatea traco-dacilor romanizați, iar pe de alta – creștinarea lor prin adoptarea religiei lui Christos în „haină” lingvistică latină. În sprijinul ideii că populația locală a păstrat, din vremea Sfântului Apostol Andrei, noua credință, vine tocmai forma Îndrea a numelui, în cadrul căreia, a latin nazalizat, din forma greco-romană Andreas a trecut, în română, în î/â. Aceeași evoluție se constată și pentru formele latine manus, panem, angelus, romanus, paganus și altele, devenite, în română, *mânu/mână, pâ(i)ne, înger, român/rumân/ar(u)mân, păgân etc.

În al doilea rând, vechimea creștinării primilor daco-romani din secolul I d. Hr. este întărită de numeroase patronime asemănătoare cu forma Îndrea, păstrate ca nume românești, de la primele atestări medievale (din secolul XIV) până azi: Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul (N. A. Constantinescu, 1963) sau Indreica, Indreiu, Indrea, Indrean – forme atestate și în prezent.

Dar, exceptându-l pe Sfântul Apostol Andrei, care, pe lângă faptul că a propovăduit Evanghelia în mai multe ținuturi atât la sud cât și la nord de Dunăre, fiind, de fapt, și primul Episcop al Bizanțului, denumit, după împăratul Constantin cel Mare, Constantinopolis, numele Andrei a mai fost atestat, din primele secole creștine în spațiul carpato-balcanic? Dacă da, unde anume și când apar primele mențiuni? La aceste întrebări – și nu numai – vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

 

NOTĂ: Ținând cont de faptul că inventarierea sutelor de variante și derivate ale numelui Andrei durează mai mult decât am prevăzut, publicarea restului textului se va realiza ulterior. Mulțumesc pentru răbdare și înțelegere!

Anunțuri

Despre creștinismul românesc: creștinare prin romanizare sau romanizare prin creștinare Luni, Oct 30 2017 

Adoptarea creștinismului de către populația traco-geto-dacă a fost un proces ce a debutat încă din primul secol al existenței noii confesiuni, cu o intensitate mai mare, dup adoptarea, de către Constantin cel Mare a Edictului de la Mediolanum (Milano), în anul 313. Vechimea termenilor religioși din limba română se explică doar prin pătrunderea creștinismului în regiunile balcano-dunărene încă din primele secole după Hristos. Probabil, până în secolul al IV-lea – când împăratul Constantin cel Mare recunoaște creștinismul ca religie oficială, comunitățile de creștini erau mici și puțin însemnate, fără a lipsi, însă, deoarece altfel nu s-ar explica tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei. Înflorirea vieții creștine s-a produs, apoi, mai ales la sud de Dunăre – la Tomis, Remesiana, Tauresium, etc. – dar aceasta s-a putut manifesta și la nord de fluviu, chiar și în Transilvania, așa cum o probează donariul paleocreștin de la Biertan, cu inscripție votivă în limba latină. Dependența – tot din secolul al IV-lea (mai exact, din anul 395 d. Hr.) – de Constantinopol (oficializată prin divizarea în acest an a Imperiului), atât în plan politic, cât și ecleziastic, explică atât refuzul lui Menumorut (la finele secolului al IX-lea) de a-și ceda voievodatul lui Arpad (voievodul crișean susținând că el ascultă de împăratul bizantin), cât și învestirea primilor mitropoliți în Țara Românească și în Moldova (a doua jumătate a secolului al XIV-lea) cu acordul patriarhului constantinopolitan.

Faptul că religia creștină a fost adoptată, încă din secolele I-III d. Hr., întâi de mici grupuri de locuitori din spațiul carpato-balcanic și apoi, din veacul al IV-lea, treptat, de majoritatea comunităților de traco-daco-romani, este dovedit și de preponderența cuvintelor autohtone (traco-dace și, mai ales, latine) din două texte fundamentale ale creștinilor: Tatăl nostru și Crezul.

Iată cele două rugăciuni, atât în varianta latină, cât și în cea românească (ortodoxă, respectiv, romano-catolică)[1]:

 

Pater noster:

Pater noster, qui es in caelis, sanctificetur nomen tuum,

veniat regnum tuum, fiat voluntas tua, sicut in caelo, et in terra.

Panem nostrum cottidianum da nobis hodie

et dimitte nobis debita nostra, sicut et nos dimittimus debitoribus nostris;

et ne nos inducas in temptationem, sed libera nos a malo. Amen![2]

 

Tatăl nostru (ortodox):

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău;

Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.

Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi;

Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri;

Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Amin!

 

Tatăl nostru (romano-catolic):

Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău;

vie împărăția ta; facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ.

Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi;

și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri;

și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău. Amin.

 

 

Credo:

Credo in unum Deum,

Patrem omnipoténtem,

Factórem cæli et terræ,

Visibílium ómnium et invisibílium.

Et in unum Dóminum Iesum Christum,

Fílium Dei Unigénitum,

Et ex Patre natum ante ómnia sæcula.

Deum de Deo, lumen de lúmine, Deum verum de Deo vero,

Génitum, non factum, consubstantiálem Patri:

Per quem ómnia facta sunt.

Qui propter nos hómines et propter nostram salútem

Descéndit de cælis.

Et incarnátus est de Spíritu Sancto

Ex María Vírgine, et homo factus est.

Crucifíxus étiam pro nobis sub Póntio Piláto;

Passus, et sepúltus est,

Et resurréxit tértia die, secúndum Scriptúras,

Et ascéndit in cælum, sedet ad déxteram Patris.

Et íterum ventúrus est cum glória,

Iudicáre vivos et mórtuos,

Cuius regni non erit finis.

Et in Spíritum Sanctum, Dóminum et vivificántem:

Qui ex Patre (Filióque) procédit.

Qui cum Patre et Fílio simul adorátur et conglorificátur:

Qui locútus est per prophétas.

Et unam, sanctam, cathólicam et apostólicam Ecclésiam.

Confíteor unum baptísma in remissiónem peccatorum.

Et expecto resurrectionem mortuorum,

Et vitam ventúri sæculi. Amen.

 

Crezul (ortodox):

Cred întru Unul Dumnezeu,

Tatăl Atotțiitorul,

Făcătorul cerului și al pământului,

văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru Unul Domn Iisus Hristos,

Fiul lui Dumnezeu,

Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,

născut, iară nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl,

prin Carele toate s-au făcut;

Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire

S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt

și din Maria Fecioara, Și S-a făcut om;

Si S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat

și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi;

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu slavă,

să judece viii și morții,

A căruia împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul,

Carele de la Tatăl purcede,

Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit,

Carele a grăit prin prooroci.

Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică;

Mărturisesc Un Botez, spre iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților;

Și viața veacului ce va să vie. Amin!

 

Crezul (romano-catolic):

Cred într-unul Dumnezeu,

Tatăl atotputernicul,

creatorul Cerului și al pământului,

al tuturor celor văzute și nevăzute.

Cred într-unul Domn Isus Cristos,

Fiul lui Dumnezeu,

unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de veci.

Dumnezeu din Dumnezeu. Lumină din Lumină. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,

născut dar nu creat, de o ființă cu Tatăl,

prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire

s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt,

din Maria Fecioară și s-a făcut om.

S-a răstignit, sub Ponțiu Pilat,

a pătimit, și s-a îngropat.

A înviat a treia zi după scripturi

și s-a suit la cer; șade de-a dreapta Tatălui

și iarăși va veni cu mărire

să judece pe cei vii și pe cei morți,

a cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Cred în Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul,

care de la Tatăl și de la Fiul purcede,

care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit

și a grăit prin profeți.

Cred într-una sfântă, catolică și apostolică Biserică.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.

Aștept învierea morților

și viața veacului ce va veni. Amin.

 

Din analiza comparativă a celor două rugăciuni, rezultă că, în cazul textului Tatăl nostru, din 42 de cuvinte, doar 5 sunt de altă origine (în general, slavă, doar a mântui fiind maghiar) – ceea ce însseamnă că 88,1% sunt cuvinte autohtone[3]. În Crezul, varianta ortodoxă are, din 89 de cuvinte, 14 de altă origine (din nou, mai ales slavă, deși există și termeni derivați din maghiară – mântuire, sau neogreacă – a pătimi), 84,3% fiind cuvinte de origine latină și traco-dacică (86,5% – în varianta romano-catolică, în care nu apar slavă și sobornicească). Mai mult, ambele texte religioase se pot transpune făcând apel, exclusiv la moștenirea lingvistică traco-daco-romană[4].

Amprenta mai târzie de secolele VI-VII, când strămoșii noștri intră în contact cu slavii, este evidențiată de cuvintele de origine slavă (multe, dar nu cu ponderi hotărâtoare) și, izolat, de influența maghiară (prin Regatul ungar s-a încercat trecerea la catolicism a românilor din Transilvania) sau de cea (neo)greacă (explicată de autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol, căreia i-au fost subordonate administrativ structurile ecleziastice – episcopii, mitropolii – din spațiul românesc până în secolul al XIX-lea).

Dealtfel, înregistrările din antichitatea târzie și din primele secole medievale, legate mai cu seamă de participanții la Conciliile ecumenice și de ierarhia eclesiastică a spațiului carpato-balcanic, evidențiază această adoptare a creștinismului, încă din primele secole de atestare a noii confesiuni. Astfel, distribuția crono-spațială, oarecum contrastantă, a acestor trăsături este evidențiată de o hartă de sinteză (figura 1), pe baza căreia, pe fondul unei majorități a regiunilor cu valori apropiate de medie, se remarcă mai multe aspecte.

Astfel, o primă clasă (cu roșu) s-a evidențiat în trecut prin prezența mai multor nume, dintre acestea Joannes fiind mai frecvent în trecut (înainte de 1500), în vreme ce azi apar Georgius (atestat mai frecvent și în primul mileniu), Koval/Kovacs și/sau Petrus. Dacă tot ce caracteriza onomastica creștină era specific și sud-estului Turciei, mai ales înainte de 1500, toate elementele menționate se regăsesc în Muntenegru și Polonia.

Unele nume au fost mai frecvente în trecut, în a doua clasă (reprezentată cu albastru), așa cum sunt Theodorus – înainte de anul 1000, Gregorius – până spre 1800, Michael – între anii 1000 și 1800, iar altele au reapărut, sporadic: Cyrillus și Dionysius, atestate din primele secole creștine și reintrate în top, temporar, înainte de 1800. Există și un grup de nume cu continuitate până azi: Constantinus, Georgius, Joannes, Nicolaus. Aceste particularități sunte specifice Greciei și unei mari părți a României. De notat, prezența timpurie, peste medie, a lui Andreas, înainte de anul 600, fapt ce confirmă, pentru români, tradiția creștinării strămoșilor lor de către Sfântul Apostol Andrei, lucru valabil și pentru aromâni, ce constituie și azi unul din grupurile etnice în Grecia.

Top antrop 1-2014 ok

Figura 1

Următoarea clasă (marcată cu verde) se remarcă prin prezența peste medie, în trecut, a unor nume ca Theodorus – înainte de anul 1000 sau Joannes – înainte de anul 1500, în vreme ce în prezent se evidențiază Koval/Kovacs. Dacă pentru estul Turciei, nu mai putem consemna elementele amintite pentru epoca actuală, toate trăsăturile menționate se regăsesc în Vojvodina, nordul Cehiei, vestul Ucrainei, estul și nordul Poloniei.

Constantinus și Petrus au fost consemnate și în trecut și azi ca patronime frecvente în sud-vestul Ucrainei, nord-vestul Bulgariei și Cipru. Astăzi, acestor nume li se alătură și Demetrius, Georgius, Joannes, Nicolaus, acestea fiind caracteristicile celei de-a patra clase (evidențiată cu galben).

În ceea ce privește continuitatea cu frecvență ridicată a celor mai răspândite nume, cu rezervele amintite, ținând cont de dificultățile semnalate, remarcăm faptul că doar două nume au o continuitate aproape completă între primele 10 pentru tot intervalul analizat. Astfel, Gregorius este amintit de la primele înregistrări din era creștină, dar dispare din top după 1800, în vreme ce Joannes pătrunde între numele cel mai des întâlnite după anul 300. Urmează Petrus, cu 4 atestări, fiind menționat, datorită prestigiului apostolului, din primele secole creștine. Constantinus – păstrând memoria împăratului, de origine traco-romană, ce a oficializat creștinismul în anul 313 – este menționat aproape continuu după anul 300. Între numele cu 3 atestări se evidențiază Stephanus, printre primele patronime după anul 300, dar dispărut după 1500, în vreme ce Georgius și Nicolaus apar în top după anul 600, dar, cu o pauză, se mențin până azi. Unele nume amintindu-i pe apostoli au circulat mai frecvent în primele secole: Andreas – de la începuturile creștinismului până spre anul 600, Marcus și Philippus – înainte de anul 300, sau Paulus, amintit printre cele mai răspândite nume între anii 300 și 600. Dintre numele vechi, unele s-au remarcat o vreme: Theodorus (între anii 300 și 1000), Leo (între 600 și 1500), Michael (între 1000 și 1800), iar altele au revenit, temporar în top: Cyrillus, Dionysius (menționate înainte de anul 300 și reintrate, vremelnic, după 1500). Pe de altă parte, unele nume vechi, cu rezonanță, au avut o prezență efemeră între primele: Alexander, Eusebius (între 300 și 600) sau Basilius (între 600 și 1000).

Remarcăm, de asemenea, că dintre numele cu cel puțin 3 intervale în care sunt menționate în top, 5 se regăsesc în zilele noastre între primele 10: Constantinus, Georgius, Joannes, Nicolaus și Petrus. Dacă Joannes și Petrus se regăsesc ca patronime calendaristice atât la ortodocși, cât și la catolici, celelalte 3 antroponime – Constantinus, Georgius și Nicolaus sunt caracteristice, fără întrerupere, de mai bine de un mileniu, doar lumii creștine orientale, ortodoxe.

Pătrunderea creștinismului încă de la începuturile acestei confesiuni, în ținuturile locuite de traco-dacii aflați în curs de romanizare este dovedită și de faptul că, încă dinainte de Edictul de la Mediolanum, unii localnici au îmbrățișat noul cult, cu toate riscurile ce decurgeau din această atitudine. Astfel, în timpul unuia din împărații care au persecutat creștini – Diocletian (284-305 d. Hr.), la Durostorum (în Dobrogea de azi) era atestat, ca episcop, Dasius, purtând un nume traco-dac.

Anterior chiar, în secolul I, unul din discipolii Sfântului Apostol Pavel, a fost Carpus[5], ajuns episcop la Beroe, în sud-estul Bulgariei de azi. În cazul acestui patronim, ar putea fi vorba de un membru al tribului traco-dac al carpilor, localizați în antichitate în partea centrală a Moldovei de azi. După acceptarea creștinismului în limba latină, carpii au „dispărut” din istorie, dându-se romani și creștini, păstrând, însă, prin numele de persoană Carp (întâi, ca nume de botez, apoi – și ca supranume/nume de familie) amintirea vechiului nume tribal[6]. Din informațiile documentare și/sau arheologice, carpii dispar din mențiuni, în secolul al IV-lea (mai exact, din 318 d. Hr.), explicația acestei dispariții fiind legată, în opinia specialiștilor, de însemnatele pierderi militare din cursul conflictelor cu romanii și de dislocările în interiorul Imperiului, realizate de împărații romani începând cu anul 270 d. Hr.

Noi înclinăm spre o altă cauză a presupusei „dispariții” a carpilor. În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum/Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca religie oficială în Imperiul roman. Cum împăratul era de origine traco-romană (fiind născut la Naissus/Niš), era posibil să-i fi chemat pe marii preoți traco-daci și să le propună renunțarea la cultul lui Zamolxis și trecerea la noua confesiune. Se pare că, dacă nu toți, o parte importantă amarilor preoți ai cultului lui Zamolxis au acceptat propunerea împăratului Constantin, fiind urmați de un număr însemnat de traco-daci. Odată cu această trecere, prin adoptarea creștinismului, traco-daco-romanii au adoptat și limba latină, dar și termenul romanus, devenit, în dialectele de mai târziu ale limbii române, român/rumân/ar(u)mân/*rumon/rumăr. 

Acest fapt este întărit de prezența, în terminologia creștină a limbii române a numeroși termeni de origine latină (cruce, creștin, biserică, preot, botez, Dumnezeu, Paște, Crăciun, cuminecare, păresimi, etc.), a numeroase antroponime de origine constantinopolitană (legate de vechea Biserică Creștină a Imperiului roman de răsărit, numit, în timpurile moderne, „bizantin”): Ioan, Nicolae, Andrei, Gheorghie, Vasilie, Dumitru și altele și de prezența, în două din rugăciunile importante ale creștinilor – Tatăl nostru și Crezul – a peste 80% termeni de origine latină (atestați în variantele ortodoxe ale acestor texte religioase). Se adaugă tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei (păstrată de numele popular dat lunii de după ziua Sfântului Andrei: 30 Noiembrie – decembrie: Îndrea/Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni) și circulația unor forme populare pentru numele calendaristice de sorginte constantinopolitană: Ziane/Sânziane, Nicoară/Nicăruș/Sânnicoară, Îndrei/Indrei, Georzu/Giurgi/Sângeorz, Văsâi/Sânvăsii, Medrea/Sâmedru/Sumedru, Sântoader, etc. Cum „dispariția” carpilor din mărturiile documentare s-a produs la câțiva ani după Edictul de la Mediolanum, bănuim că, la fel ca și ceilalți traco-daci (romanizați sau nu), carpii au renunțat la a ataca Imperiul și chiar la a se mai declara… carpi, dar, ca și în cazul unor tradiții precreștine păstrate după creștinare (a da ortul popii – tradiție legată de trecerea în „lumea cealaltă” a lui Hades; cultul „cavalerului trac” devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul și păstrat ca drapel de luptă al oștirii din Evul Mediu până azi, etc.), strămoșii românilor moldoveni de azi au considerat că pot păstra numele lor caracteristic, ca patronim. Acesta a supraviețuit (până azi, chiar), mai întâi ca nume de botez, iar din faza finală a Evului Mediu (secolele XVII-XVIII), s-a încetățenit ca supranume/nume de familie.

 

Romanizarea (mai ales prin creștinare) a traco-dacilor este dovedită și de adoptarea de nume romane de către episcopii regiunilor dunărene: astfel, tocmai din Pannonia, de la Strigonium[7] (azi Esztergom, în Ungaria) a pornit, în anul 325, spre primul Conciliu de la Niceea, episcopul Domnus, în Singidunum (Belgradul actual), rezida, în 335, un episcop (arian) numit Ursatius, iar la Appiaria, în nordul Bulgariei de azi, era atestat, înainte de anul 407, un ierarh cu numele Lupicinus. Mai devreme, în 325, printre participanții la primul Conciliu ecumenic, de la Niceea, s-a numărat și episcopul macedonean Bunius. Tot din aceeași zonă, mai exact din Dardania, în anul 458 este menționat ca ierarh un Ursicinus. Populația locală nu a fost eliminată de pătrunderea, din secolul al VII-lea, a slavilor la sud de Dunăre, o dovadă în acest sens fiind dată de participarea, în 787, la al doilea Conciliu de la Niceea, a unui prelat cu numele Ursus, venit din Abritum (localitate din nord-estul Bulgariei contemporane).

 

Note:

[1] Precizăm că am numărat o singură dată acele cuvinte care se repetă (tată, care, și, cer/ceruri și altele). Cuvintele de altă origine decât cea latină sau traco-dacă au fost redate cu roșu.

[2] Am încercat, cu rezervele de rigoare, să reconstituim cum va fi arătat acestă rugăciune, în secolul al VI-lea d. Hr., în spațiul carpato-balcanic, în (încă) dialectul traco-daco-roman al limbii latine:

Tată Nostru care esti in Ceru, săntesca-se Nume Tău,

Vinie/vină Imperătie Ta, facă-se volie Ta, cumu in Ceru si pre pămentu

Păne nostră cella de tote dzie, dă-ne nouă adzi

Si ne liartă nouă păcate nostre, cumu si noi liertămu pecătosi nostri

Si nu ne duce pre noi in cercare, si ne liberă de celu măru/rău. Că a ta este imperătie, putere si mărire, a Tată, a Filiu si a Săntu Spirit, purure, Amen/Amin!

[3] Vechimea creștinării strămoșilor noștri este întărită și de sensul căpătat în idiomul traco-daco-romanilor de la Dunărea de Jos de termenul latin libertare. Acesta se referea la eliberarea din starea de dependență față de proprietar a sclavilor supuși acestuia, care deveneau liberți – oameni liberi. Cum și proprietarii de sclavi (vorbitori de latină) au aderat la creștinism, sensul termenului a trecut către a absolvi pe cineva de greșeli/păcate. Acest fapt s-a petrecut în faza târzie a Imperiului roman (secolele IV-V), forma libertare>iartare/iertare fiind prezentă și la reto-romani, în expresia Iartats de ce am fat (=Iertați de ce am făcut). Cum evoluțiile fonetice din viitoarele limbi romanice română și reto-romană sunt identice (căderea lui l inițial și a lui b intervocalic), aceasta ar întări existența unei vecinătăți (undeva la contactul între Alpii estici și Câmpia Panonică) între vorbitorii celor două idiomuri cel puțin până la venirea slavilor în această arie. Românii sunt menționați de Anonymus ca trăind în Panonia în secolul al IX-lea și ulterior (N. Drăganu menționează antroponime și toponime românești acolo, în veacurile XI-XIV), iar unele grupuri romanice (probabil vorbitoare ale unui idiom apropiat de reto-romana de azi) sunt atestate în Austria în secolele IX-XIII (interval în care acestea au sfârșit prin a fi germanizate). Că este așa, o confirmă și tratamentul aplicat de vorbitorii de română (căderea lui l) cuvintelor preluate de la vechii slavi (de exemplu – poliana, devenit poiană).

[4] Astfel, Tatăl nostru ar avea forma:

Tatăl Nostru Carele ești in Ceruri sânțească-se Numele Tău,

Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi

Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm păcătoșilor noștri

Și nu ne duce pe noi în cercare, ci ne eliberează de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și mărirea. Amin!

Crezul ar avea forma de mai jos:

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,

Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți anii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iară nu făcut;

Cel de o ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut;

Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră îndreptare

A venit din ceruri și S-a întrupat de la Sântul Spirit și din Maria Fecioara,

Și S-a făcut om;

Si S-a crucificat pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a suferit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi;

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu mărire, să judece viii și morții,

A căruia împărăție nu va avea fine.

Și întru Sântul Spirit, Domnul de viață Făcătorul,

Carele de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit,

Carele a spus prin profeți.

Întru Una, Sântă, Universală și Apostolească Biserică;

Spun Un Botez, spre iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților;

Și viața timpului ce va să vie.

Amin!

Am notat, cu italice termenii înlocuiți, fie cu variante românești mai vechi, fie cu termeni românești (neologisme) de origine neoromanică.

[5] Opinăm că aceasta ar fi prima atestare antroponimică derivată de la numele tribului dacic al carpilor, care a dus, după creștinarea populației locale din Moldova de mai târziu, la extinderea, ca nume de persoană a lui Carp, mai ales în partea estică a spațiului românesc.

[6] Prezentarea acestei evoluții se regăsește în articolul Are the Bearers of Carp Name the Descendants of the Ancient Tribe of the Carpi? – in Lucrările Științifice ale Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”, no. 45, 2017, p. 125-149, Iași, ISSN: 1222-989X;

[7] Toponimul, derivat de la un cuvânt de origine latină, a evoluat spre forma românească strigoi, printr-un intermediar vechi românesc strigoniu. Probabil într-un loc bântuit de asemenea strigoi, spre alungarea lor, s-a ridicat o biserică creștină, devenită, în Evul Mediu, sediul binecunoscutei Arhiepiscopii (maghiare) de Esztergom.

Despre carpi Miercuri, Aug 31 2016 

Carpii au fost unul dintre triburile (probabil traco-dace) care au populat partea de est a Regatului dac (probabil, la est de Carpații Orientali), în ultima parte a antichității. Despre rolul lor (mai ales legat de conflictele cu Imperiul roman, în secolele II-IV d. Hr.), se poate citi, aici, un material, cu informații documentate. Din informațiile documentare și/sau arheologice, carpii dispar din mențiuni, în secolul al IV-lea (mai exact, din 318 d. Hr.), explicația acestei dispariții fiind legată, în opinia spcialiștilor, de numeroasele conflicte cu romanii și de dislocările în interiorul Imperiului, realizate de împărații romani începând cu 270 d. Hr.

Și totuși… În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum/Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca religie oficială în Imperiul roman. Cum împăratul era de origine traco-romană (fiind născut la Naissus/Niš), era posibil să-i fi chemat pe marii preoți traco-daci și să le propună renunțarea la cultul lui Zamolxis și trecerea la noua confesiune. Odată cu această trecere, prin adoptarea creștinismului, traco-daco-romanii au adoptat și limba latină, dar și termenul romanus, devenit, în dialectele de mai târziu ale limbii române, român/rumân/ar(u)mân/*rumon/rumăr. Acest fapt este întărit de prezența, în terminologia creștină a limbii române a numeroși termeni de origine latină (cruce, creștin, biserică, preot, botez, Dumnezeu, Paște, Crăciun, cuminecare, păresimi, etc.), a numeroase antroponime de origine constantinopolitană (legate de vechea Biserică Creștină a Imperiului roman de răsărit, numit, în timpurile moderne, „bizantin”): Ioan, Nicolae, Andrei, Gheorghie, Vasilie, Dumitru și altele și de prezența, în două din rugăciunile importante ale creștinilor – Tatăl nostru și Crezul – a peste 80% termeni de origine latină (atestați în variantele ortodoxe ale acestor texte religioase). Se adaugă tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei (păstrată de numele popular dat lunii de după ziua Sfântului Andrei – 30 Noiembrie: Îndrea/Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni) și circulația unor forme populare pentru numele calendaristice de sorginte constantinopolitană: Ziane/Sânziane, Nicoară/Nicăruș/Sânnicoară, Îndrei/Indrei, Georzu/Giurgi/Sângeorz, Văsâi/Sânvăsii, Medrea/Sâmedru/Sumedru, etc.

Cum „dispariția” carpilor din mărturiile documentare s-a produs la câțiva ani după Edictul de la Mediolanum, bănuim că, la fel ca și ceilalți traco-daci (romanizați sau nu), carpii au renunțat la a ataca Imperiul și chiar la a se mai declara… carpi, dar, ca și în cazul unor tradiții precreștine păstrate după creștinare (a da ortul popii – tradiție legată de trecerea în „lumea cealaltă” a lui Hades, cultul „cavalerului trac” devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul și păstrat ca drapel de luptă al oștirii din Evul Mediu până azi, etc.), strămoșii românilor moldoveni de azi au considerat că pot păstra numele lor caracteristic, ca patronim. Acesta a supraviețuit (până azi, chiar!), mai întâi ca nume de botez, iar din faza finală a Evului Mediu (secolele XVII-XVIII), s-a încetățenit ca supranume/nume de familie.

Păstrarea acestui nume se explică și prin continuitatea vieții politico-administrative și religioase la est de Carpați. Astfel, vechea Petrodava (în traducere: Cetatea Piatra) reapare în documentele medievale sub numele Piatra lui Crăciun (Crăciun fiind, probabil, un cneaz local, ce a alăturat mica sa formațiune politică Țării Moldovei). La est de Siret, vechea așezare dacică Paloda (cu un nume autohton, asemănător termenului latin paludem) a devenit, sub influența slavilor, Bârlad, centrul politic al Țării berladnicilor (menționată documentar în secolele XI-XIII) și integrată și ea în aceeași Țară a Moldovei. Pe de altă parte, probabil, așa cum am susținut cu un alt prilej, muntele sfânt al dacilor, Kogaionon, ar fi fost Ceahlăul, transformat, după creștinarea populației locale, în muntele sfânt al românilor moldoveni, așa cum, deja, îl descria Dimitrie Cantemir, cu trei secole în urmă.

Prima mențiune documentară a patronimului Carp datează din 1453, fiind localizată în aria actualei comune Filipești, județul Bacău, fiind urmată, în 1479, de o alta, atestată la Suceava, pe atunci cetatea de scaun a Țării Moldovei. Următoarele atestări, până în secolul al XIX-lea (în documente, înregistrări statistico-fiscale – catagrafii, liste cu deputații aleși în adunările legislative) sunt, aproape exclusiv, moldovenești. Singurele excepții le constituie atestarea, în secolul al XVI-lea, a unui Cărpoi, în Oltenia actuală, în comuna Bobicești, județul Olt, urmată, în veacul al XVII-lea, de o altă mențiune, a unui Carpu, la CârstăneștiOteșani, județul Vâlcea. În catagrafia rusă din 1774 apar 79 de mențiuni, 44 – în forma Carpu și 29 – în varianta Carp, izolat fiind notate și primele forme influențate de ucraineni – un Carpenco, la Toporăuți (fostul județ Cernăuți) și un Carpuc (probabil, Carpiuc), la Vetreanca (fostul județ Hotin). Rar, din secolul al XVII-lea, atât documentele istorice, cât și catagrafiile atestă numele Carp și ca prenume, fapt constatat, atât în perioada interbelică (în Anuarul SOCEC al României Mari, 1925), cât și azi, în Basarabia, deși asemenea situații se întâlesc, izolat, și la vest de Prut (un Constantinescu Carp, la Ploiești, în Anuarul cu abonații telefonici din 1959). Această menținere a prezenței numelui și ca prenume întărește ideea perpetuării sale pe „filiera” nume de trib – nume de botez – nume de familie.

Patronimul a pătruns și în toponimie. Un sat din comuna Moara, județul Suceava, poartă numele Moara Carp, un altul, aflat în comuna Țibănești, județul Iași a purtat numele Tungujei-Carp, denumirea mai veche a satului Mihail Kogălniceanu, comuna Țigănași (același județ) a fost Rateș Carp, o localitate basarabeană din fostul județ Cahul se numește Cărpești (deși apare și varianta Cârpești, mai des întâlnită), iar un deal situat la sud de comuna Coarnele Caprei, județul Iași este denumit Dealul Cărpoaiei.

Începând din perioada interbelică, numele începe să pătrundă și în ținuturile intracarpatice, unite cu România în 1918, după ce, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începuse să fie atestat și în sudul țării (de exemplu, la Buzău). Tot în perioada interbelică este atestat, izolat, chiar și în Cadrilater, în fostul județ Durostor. În forma Carpina este prezent și la aromâni (T. Papahagi, Antologia aromână, 1922).

Să precizăm ce explicații s-au dat până acum legat de semnificația patronimului. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, citat de https://dexonline.ro, afirmă că numele derivă de la: gr. Kάρπος < ϰαρπός „fruct”. Ținând cont, însă, de repartiția geografică a numelui, atestat, continuu, în Moldova carpato-nistreană în ultimele peste 5 secole (și chiar și la est de Nistru), suntem de părere că, pe baza argumentelor de mai sus, putem lua în considerare ideea ca patronimul Carp să continue prezența, din partea finală a antichității, a vechiului trib al carpilor, ai cărui urmași sunt românii moldoveni de astăzi.

Despre limba română Sâmbătă, Ian 2 2016 

LA MULȚI ANI, 2016! Anul Nou să vă aducă sănătate, pace, liniște, prosperitate și multe bucurii!

Ca primă reacție din noul an, voi da cuvântul lui Gabriel Liiceanu, care a scris un foarte bun (dar trist!) articol, legat de limba română:

Despre Bacea Duminică, Noi 1 2015 

Scriu acest material, oarecum, sub „presiunea timpului” și, tocmai de aceea, așa cum precizează Cristea Sandu Timoc, în Cuvântul înainte al cărții sale Vlahii sunt români (1997), „ar putea fi unele scăpări, pentru care cerem scuze cititorilor”. Apariția acestui text este și o consecință, indirectă[1], a unei excelente manifestări culturale, desfășurate la Iași, în acest sfârșit de săptămână.

În urmă cu aproape două decenii (1998), într-una din multele și îndelungile discuții din cadrul unor tabere școlare tematice, desfășurate la Ciric sau la Muncel, românul Pătru Iancu Timoceanu, din Bor (oraș din partea sârbească a Timocului), mi-a precizat că, în vremurile trecute, în transhumanța lor, ciobanii cu turmele de oi din Carpații timoceni se coborau spre locurile de iernat, spre finele lui octombrie, trecând, spre sudul Banatului prin vadul de la Sâmedru (sârbizat – Smederevo), spre a ajunge în Bacea, ținutul bacilor, situat între Dunăre și Tisa. Ținutul respectiv este împărțit, astăzi, între Ungaria (partea nordică – peste care se suprapune, parțial, comitatul numit Bács-Kiskun) și Serbia (partea sudică, ce formează, sub numele Bačka, sectorul vestic al provinciei Vojvodina)[2].

Informația a rămas, ulterior, în stand-by, până prin 2003-2006, când am inițiat o documentare (întâi pe site-ul companiei ungare de telefonie fixă – http://www.telefonkonyv.hu, apoi – pe cel al companiei similare din Serbia – http://www.belestrane.988info.rs/site/), completată, ulterior (până în 2010), cu informații cuprinse în site-urile altor companii de telefonie (fixă și/sau mobilă) din alte țări din spațiul carpato-balcanic, pe baza cărora am putut reconstitui, secvențial, aria de distribuție spațială a purtătorilor unor nume ce atestă migrația dinspre Bacea a strămoșilor celor ce poartă asemenea nume. Astfel de nume se regăsesc, atât în forme nerotacizate – Băcean(u) sau Bățean(u) – acestea fiind influențate, în bună măsură, de modificarea fonetică, la aromâni, a lui ce/ci, în țe/ți, fie în cele afectate de rotacizarea lui n intervocalic – Băcear(u) sau Bățear(u). Distribuția spațială a acestor nume este evidențiată în hărțile de mai jos.

Bac(z)eanu-Bac(z)earu-total coef ok

Bac(z)eanu-total coef ok

Bac(z)earu-total coef ok

Baceanu-total coef ok

Distribuţia spaţială a patronimului Băcean scoate în evidenţă prezenţa urmaşilor emigraţilor din Bacea în special în vecinătatea acestui ţinut al bacilor: Croaţia, Serbia, România, Ungaria, cu unele prelungiri spre nord şi est, înspre Ucraina, R. Belarus şi R. Moldova.

Varianta sa rotacizată, Băcear, cunoaşte o distribuţie asemănătoare, în primul rând în vecinătatea Bacei – Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Slovacia (suprapusă peste aria unde se regăseau odinioară românii vestici, rotacizanţi, din nou cu prelungiri spre părţile estice ale României, spre Ucraina sau R. Belarus.

Bacearu-total coef ok

Băţean, variantă influenţată de fonetismul grecesc, scoate în evidenţă o concentrare mult peste medie în nordul Greciei şi în Muntenegru, arie influenţată de aceeaşi modificare fonetică, probabil din vremea dominaţiei medievale bizantine asupra zonei, dar şi în Serbia, Bosnia-Herţegovina şi Croaţia, unde fonetismul se poate datora aceleiaşi cauze sau este rezultatul erorilor de transmitere ale funcţionarilor imperiali ai Curţii vieneze. O explicaţie asemănătoare credem că are şi prezenţa acestei variante în Ucraina – mai ales în partea sa vestică, fost teritoriu aflat sub stăpânire austriacă – de unde purtătorii numelui vor fi emigrat spre estul şi sudul ţării, dar şi spre R. Belarus.

Bateanu-total coef ok

În fine, ultima variantă a numelui, Băţear, concentrată doar la nivelul Greciei, este o vie ilustrare a afirmaţiilor bizantine (G. Murnu, 2003), potrivit căreia strămoşii aromânilor ar fi venit, undeva înaintea sfârşitului primului mileniu al erei creştine dinspre nord. Ştim, inclusiv pe baza onomasticii, că nu toţi aromânii şi meglenoromânii de astăzi sunt urmaşii unor imigranţi dinspre Dunăre (Gh. Ivănescu, 2000), dar şi de unde anume, mai exact, au venit strămoşii lor. Este vorba despre zona Bacei, de unde, ca băceni, au decis să plece spre sud, probabil, cel mai târziu, imediat după aşezarea maghiarilor în Panonia (fapt argumentat de absenţa oricărui cuvânt unguresc la românii sud-dunăreni). Cum zona era afectată de rotacism în acea perioadă, în paralel cu forma Băceanu, circula şi Băcearu, aceasta, utilizată de emigranţii panonici fiind modificată sub influenţă elenă în cea actuală.

Batearu-total coef ok

Pe aceste baze am presupus că vechimea ca toponim a numelui Bacea ar putea coborî spre sau chiar înainte de anul 1000 al erei creștine. O asemenea constatare asigura acestui choronim o vârstă ce îl plasa printre cele mai vechi regionime din spațiul carpato-balcanic și (sigur) printre cele create de strămoșii noștri.

Între timp, activitatea de documentare a continuat. Ne-a atras atenția, recent, un citat preluat de Nicolae Iorga (1937), după Procopius din Caesarea: in Bacensi est civitate. O așezare, numită Bassiana, este menționată, pentru secolele V-VII, și de surse mai vechi (Iordanes, Getica 53, Geogr. Ravennat, Cosmographia, p. 214, 16). Așezarea era localizată între Dunăre și Sava, la sud de Bacea, în actualul Srem, parte a Vojvodinei sârbești. Nicolae Iorga se întreabă (Histoire des Roumains, vol. II, p. 278) dacă de la această mențiune derivă denumirea slavă Bačka. Această mărturie confirmă prezența unor băceni la finalul antichității în zona regiunii numite Bacea și faptul că termenul, probabil de origine traco-dacică, fusese păstrat și era utilizat de localnicii romanizați, dintre care, măcar o parte erau, și atunci, păstori.

Astfel, izvoarele documentare citate, care pomenesc o fortificație cu numele Bassiana (scrierile lui (Iordanes, Geograful Ravennat) sau menționând că „in Bacensi est civitate” (Procopius din Caesarea) plasează vechimea toponimului cu cel puțin patru secole înainte de anul 1000, undeva prin veacul al VI-lea. Așezarea fortificată Bassiana se găsea în hotarul localității actuale Donji Petrovci (Vojvodina, Serbia). Sensul celor două forme ale numelui – Bassiana/(in) Bacensi (est civitate) – se completează reciproc. Cum limba latină (și cea greacă) nu avea(u) fonemul ș acesta a fost transcris prin ss. Probabil și un posibil ă (prezent în limba traco-dacilor, dar nu și în latină) a fost redat prin a. Am avea, astfel, o primă formă latină (Bassiana), care ar reproduce pronunția locală *Bășeana/*Bășiana, în vreme ce a doua expresie (in Bacensi est civitate) s-ar traduce prin „în (ținutul) Băcenilor este cetate/fortificație”. O cetate a Băcenilor, numită chiar *Băciana/*Băceana (după graiul local, probabil *Bășiana/*Bășeana nu ar fi o surpriză, deoarece locuitorii din Bacea (situată puțin mai la nord) puteau traversa zona în transhumanța lor spre/dinspre Carpații timoceni (și în secolele V-VII, când, o mare parte din timp, sudul Banatului nu se găsea sub autoritatea Imperiului, acest drum putea constitui o alternativă la cel ce trecea la nord de Dunăre, prin vadul de la Sâmedru/Smederevo de mai târziu) și aceștia vor fi fost chiar fondatorii localității. În fine, și alternanța fonetică *Băciana/*Bășiana are o explicație, probabilă, chiar posibilă. Respectivii păstori, traco-daco-romani, știau că pronunția „corectă”, „literară” era cea cu ci/ce (*Băciana/*Băceana), dar foloseau, frecvent, un fonetism local, „popular”, cu și/șe (*Bășiana/*Băciana), fonetism păstrat, în apropiere, până în zilele noastre, în Banatul actual, fie în expresii de tipul „șie să fac” – prezentă în folclor (în locul literarului „ce să fac”), fie în toponimie: un toponim, probabil slav la origine, diminutiv al lui reka (= râu la slavi), a devenit Recița, dar, în nomenclatura locală (inclusiv în cea oficială) s-a impus forma populară – Reșița (pronunțat, adesea, Rieșița). Pronunția cu șe/și în loc de ce/ci  se regăsește, de fapt, și la românii timoceni, care mergeau cu oile la iernat în Bacea și aceștia mai știu acest lucru, după spusele lui Pătru Iancu Timoceanu (1998) din Bor (în versuri din diferite cântece populare timocene: vesălia când să fașie, izvoriel cu apă rieșe, șie mi-a fost mai drag pră lumie, etc.).

Pe de altă parte, dacă Bassiana se transcrie nu *Bășiana, ci *Bășeana, ar trebui reconsiderată opinia potrivit căreia sufixul de singular -ean (și pluralul -eni/-ani) ar fi slave, aceste forme putând fi autohtone, traco-daco-romane, forma *Bășiana putând fi o pronunție locală (de singular feminin) a unei *Bășeana, așa cum, până astăzi, ardelenii pronunță Ardial, în loc de Ardeal sau tot ei (dar și aromânii) spun valia, nu valea. În fine, Procopius din Caesarea, ori face o măruntă confuzie între Bacea de la nord de Dunăre și Bassiana ca fiind în (ținutul) Băcenilor, ori exprimarea sa vorbește de o cetate a Băcenilor (Bacensis), originari din Bacea, numită Bassiana. În sprijinul importanței activităților pastorale ale băcenilor în Srem (dar și în zonele învecinate – Slavonia, Bacea, Banat, Timoc etc.) stau și mărturiile antroponimice (concentrarea aici a multor patronime derivate de la Băcean/Băcear – originar din Bacea) și toponimice (cu trimitere la numeroase stâne, sălașe și hodăi ale acestor păstori). Aceste nuclee pastorale s-au păstrat până pe la începutul secolului trecut, așa cum o confirma și harta topografică austriacă, pe baza acesteia fiind realizată reprezentarea cartografică de mai jos, cu toponimele referitoare la activitățile pastorale. De asemenea, prezența elementului românesc în Bacea (este drept, din ce în ce mai modest ca număr și pondere) este confirmată până astăzi[3].

Toponime pastorit ok.ai

Aceste elemente, corelate, ar face din Bacea cel mai vechi nume de regiune locuită de strămoșii noștri (și denumită chiar de ei) cu o vechime de chiar 2000 de ani. Astfel, confom site-ului http://imperium.ahlfeldt.se/places/13848.html, accesat la 28 octombrie 2015, localitatea Bassiana apare atestată între anii 30 î. Hr. și 640 d. Hr., însă nu știm dacă, anterior secolelor VI-VII a purtat același nume. Ținând cont, însă, de faptul că romanii (din necesități practice, în primul rând) au utilizat neschimbate, secole la rând, aceleași toponime, credem că toponimul în cauză datează de peste două milenii, mai exact din perioada de început a administrației romane în Moesia. Dacă Bassiana era o formă locală a unui *Băciana, acesta ar fi prima confirmare a unui termen traco-dacic – baci (I. I. Russu, Etnogeneza românilor, 1981, p. 253-254) – cu ajutorul onomasticii.

Note:

[1] Păstrarea în toponimia administrativă a celor două țări a acestor nume este o confirmare a preluării și adaptării numelui, românesc la origine, al ținutului tiso-dunărean, Bacea.

[2] În discuțiile din cadrul manifestării (și mai ales din preajma ei) a reieșit ideea că românii nu au fost (mai) deloc creatori de „structuri supra-teritoriale”, fapt reflectat de cvazi-absența unor choronime/regionime create de ei înșiși. Deși ideea rămâne (o bună parte dintre aceste choronime fiind la origine creații ne-românești, iar cele românești, acolo unde apar, sunt creații recente: Crișana, Transnistria), ea nu poate fi nici absolutizată și nici măcar exagerată: unele asemenea nume sunt creații românești la „bază” – Maramureș – choronim ce a definit, inițial, o țară românească, la fel ca și Moldova, Basarabia – „extins” de ocupantul rus, în 1812, de la numele dat, de pe la 1350, sudului teritoriului pruto-nistrean (Bugeacul), eliberat de tătari sub conducerea dinastiei muntene a Basarabilor, sau pleacă de la termeni geografici populari românești – Bucovina, derivat de la cuvântul local nord-moldovenesc bucovină, cu sensul de „loc cu fagi, făget”, poate chiar și Muntenia – nume sub care moldovenii au cunoscut, de la începuturile sale, viitorul voievodat sud-carpatic dezvoltat inițial în/sub munte. Nu știm cât de românești sunt nume ca Ardeal (dar, dacă N. Drăganu nu are dreptate în a-l încadra ca unguresc și se dovedește a fi dacic?), Banat (deși o instituție a banilor, conducători ai unor ținuturi de margine – „mărci” a preluat o tradiție românească, de origine sud-vest slavă, cea a băniilor, prezentă și în vechiul nume, românesc, al Olteniei, Bănia Craiovei) sau Dobrogea (intrat în istorie, ca regionim, după transformarea ținutului dunăreano-pontic în pașalâc, după numele despotului său, Dobrotiță, care nu se știe dacă era român, bulgar sau… bizantin).

[3] Prezenţa până târziu a românilor în Bacea este confirmată atât de documente, de statistici, cât şi de onomastică. Astfel, într-un document din veacul al XVIII-lea, autorităţile oraşului Kecskemét (situat în centrul Bacei, azi – în sudul Ungariei) atrăgeau atenţia locuitorilor să nu mai vândă case păstorilor români, deoarece aceştia erau deja prea numeroşi în localitate. Românii sunt menţionaţi în această aşezare şi în a doua jumătate a secolului următor, într-un articol publicat în Dacoromania, VIII, 1934-1935, ca participanţi la o Societate de lectură (Ion Breazu, Literatura Tribunei, p. 11). Antroponimia din vestul ţării atestă patronimul Bacican, care face trimitere la urmaşii unor originari din Bacea (numită Bačka de către sârbi), deci a unor români veniţi din regiune după extinderea numelui slav asupra (sudului) zonei. De asemenea, românii mai sunt menţionaţi ca prezenţi în câteva localităţi din vestul regiunii Bačka şi de recensămintele sârbeşti de după anul 2000.

Bibliografie:

 

Boamfă Ionel (2007), Ţara Oltului – studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relaţiilor cu toponimia, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi (reeditare 2008), ISBN: 978-973-7742-59-9;

Boamfă Ionel (2011), Spatial Distribution of Pastoral Activities in Romania based on  Anthroponimy – in Analele Universităţii din Craiova, Seria Geografie, vol. 14 (serie nouă), 2011, p. 70-89, Craiova, p-ISSN: 1224-4112, e-ISSN: 2069-6191;

Boamfă Ionel, Horea-Șerban Raluca-Ioana, Camară Gabriel, Camară Iosif (2012), Features of the Pastoral Activities in the European Romanic Space reflected by Anthroponimy, Charles University in Prague, Faculty of Science, Department of Social Geography and Regional Develoment, The Institute of History, Academy of Sceinces of the Czech Republic, Czech Geographical Society, p. 126, http://www.ichg2012.cz/en/book-of-abstracts, http://www.yumpu.com/en/document/view/4959951/book-of-abstracts-international-conference-of-historical-geographers, ISBN: 978-80-904521-8-3;

Boamfă Ionel, Camară Gabriel, Camară Iosif (2015), Elements of historical geography reflected in the anthroponomy of Olt Country in the 1500-2004 period, în International Conference of Historical Geographers 2015, Royal Geographical Society (with IBG), London, 5 to 10 July 2015, http://www.ichg2015.org/wp-content/uploads/ICHG-2015-Programme-Book.pdf;

Boamfă Ionel, Camară Gabriel, Camară Iosif (2015), Cartographic Representation of Anthroponyms of Historical Moldavia, în 27th Cartographic Conference, 16th General Assembly, August 23-28, Rio de Janeiro / Brazil, ICC 2015, http://www.icc2015.org/abstract,208.html, ISBN 978-85-88783-11-9;

Dragomir Silviu (1959), Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Editura Academiei, București;

Drăganu Nicolae (1933), Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București;

Iorga N. (1937-1945), Histoire des Roumains, vol. I-X, București;

Ivănescu Gheorghe (2000), Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi;

Jawor Grzegorz (2013), Așezările de drept valah și locuitorii lor din Rutenia Roșie în Evul Mediu Târziu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași;

Meteş Ştefan (1977), Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti (ediţia a II-a);

Murnu George (2003), Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, Editura Europa Unită, Bucureşti, ISBN: 973-96238-0-4;

Nandriş Grigore (1934-1935), Păstoritul românesc în Carpaţii poloni în lumina Atlasului linguistic al Poloniei subcarpatine Dacoromania, anul VIII, 1934-1935, p. 138-148, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti;

Russu I. I. (1981), Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;

* * * (1888-1916), Harta topografică austriacă, ediția 1886-1916, scara 1:200000, Wien;

* * * (1893-1986), Hărțile topografice românești, edițiile 1893, 1917-1944, 1963-1973, 1996, București;

* * * (1973-1984), Harta topografică sovietică (Peninsula Balcanică), ediţia 1973-1984, scara 1:50000, Moskva;

http://edh-www.adw.uni-heidelberg.de/home, 15 octombrie 2013-04 septembrie 2014;

http://en.pkt.pl/yellow-pages/, 28 martie 2008, 22 februarie 2009;

http://eu.ixquick.com/do/phone.pl, 21 martie 2008;

http://imperium.ahlfeldt.se/places/13848.html, 28 octombrie 2015;

http://mapire.eu/en/, 27 iulie-21 octombrie 2014;

http://mercury.odessa.ua/search/, 25 august 2009;

http://phone.fin.cz/, 27 martie 2008, 22 februarie 2009;

http://soltdm.com/, 15 iunie 2011-18 septembrie 2014;

http://tiraspol.telkniga.info/, 12 noiembrie 2013-17 august 2014;

http://tis.telekom.si/, 27 martie 2008, 28 decembrie 2009, 22 iulie 2010;

http://www.bessarabia.ru/d_d1.htm, 14 octombrie 2014;

http://www.bcci.bg/services/directory.htm, 25 martie 2008;

http://www.belestrane.988info.rs/site/, 17 septembrie-8 octombrie 2006, 21 februarie 2009-15 februarie 2010, 30 iulie 2010;

http://www.bhtelecom.ba/index.php, 28 martie 2008, 18-22 iulie 2010;

http://www.bol.bg, 18 septembrie-12 octombrie 2006;

http://www.diadiktion.com/diadiktiondirectory-whitepagescyprus.htm, 17-18 iulie 2010;

http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/nepes.htm#studrom, 12 ianuarie 2006-17 martie 2014;

http://www.infobel.be, 18 martie 2008-15 februarie 2010, 28-31 august 2010;

http://www.lviv.net/tel/, 25 august 2009;

http://www.moldtelecom.md, 25 octombrie 2008-23 februarie 2010, 18 iulie-8 august 2010, 17 octombrie 2012-18 august 2014;

http://www.nomer.org/allukraina/, 25-31 august 2009, 29 decembrie 2009, 21 februarie 2010, 12 iulie 2010-15 august 2014;

http://www.nomer.org/chernivtsi/, 25 august 2009;

http://www.nomer.org/lida/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/minsk/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/pinsk/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/tiraspol/, 1 septembrie 2009, 18 iulie 2010;

http://www.nomer.org/zaporozhye/, 25 august 2009;

http://www.paginialbe.ro, 19 iulie 2002-30 iunie 2003; 1 octombrie-20 noiembrie 2004, 3-18 septembrie 2005, 15 februarie 2007-28 noiembrie 2009, 21 februarie 2010, 17 octombrie 2012-15 august 2014;

http://www.portal.edu.ro, 25 iulie-31 octombrie 2002; 26-30 iunie 2003; 1-15 octombrie 2004;

http://www.shqiperia.com/numeratori.php, 20 martie 2008, 21-22 februarie 2009;

http://www.telefonkonyv.hu, 3 octombrie-5 noiembrie 2003, 15 februarie-9 octombrie 2006, 18 noiembrie 2009-18 ianuarie 2010, 21-25 iulie 2010;

http://www.telekom.me/Phonebook.aspx, 21-22 februarie 2009, 18-19 iulie 2010;

http://www.telekomsrpske.com, 25 martie 2008;

http://www.tportal.hr/imenik, 25 martie 2008, 28-29 decembrie 2009, 12-31 iulie 2010;

http://www.whitepages.com, 3-20 septembrie 2005, 22 martie 2008-15 februarie 2010;

http://www.whitepages.gr/en/, 20-22 martie 2008, 21 februarie 2009, 29 decembrie 2009, 18 iulie 2010;

http://www.yellowpages.com.mk/default_en.aspx, 21 martie 2008;

http://www.zoznam.sk/hladaj.fcgi?co=telzoznam, 27 martie 2008, 22 februarie 2009, 28 decembrie 2009, 30 iulie 2010;

Sunt aromânii „ne-români”? Joi, Oct 22 2015 

Atât din afara României (mai ales din Grecia, dar și din alte țări – de exemplu, Republica Macedonia), cât și din țară (o minusculă minoritate) se afirmă, în ultimul sfert de veac, ideea că „a-român” înseamnă „ne-român”. Guvernul de la Skopje a și „condiționat” acordarea de ajutoare financiare și ore de emisie la posturile radio-tv naționale de renunțarea, din partea aromânilor (denumiți „vlahi”) la orice legături cu România.  După ce, încă de dinainte de 1989, unii aromâni au utilizat, zice-se, „tactic” ideea de a se „delimita” de români/românitate (pe acea vreme asociată cu regimul comunist de la București), acest „obicei” a devenit „regulă” și îl putem cita aici ca „exemplu” pe Vasile Barba, afiliat institutului de la Freiburg (Germania). Mai mult, „mirosind” că, la un moment dat, statul român se va „trezi” și va cere retrocedarea școlilor și bisericilor românești din Balcani, Grecia – aplicând principiul potrivit căruia „cea mai bună apărare este atacul” – a susținut, discret, este adevărat, „ideea” dezvoltării unui „popor” aromân în… România, care să „ceară” de la București, „drepturi” (a se citi „finanțare guvernamentală”, în primul rând), idee la care au „aderat”, oportuniști precum Costică Canacheu sau Puiu Hașotti…

Dar, lăsând pesonulitățile să dispară în obscuritatea pseudo-ideilor pe care le „afirmă”, să vedem dacă, și în ce fel, pot fi definiți/numiți aromânii drept „ne-români”. Noi, adepții argumentării ideilor susținute, le propunem „adepților ne-românității” aromânilor, dintre românii renegați sau de aiurea să ne explice, argumentat, fără a apela la istoria și limba strămoșilor noștri comuni (cei ai TUTUROR ROMÂNILOR, INCLUZÂNDU-I ȘI PE AROMÂNI!), două modeste exemple:

1.Dintre elementele ce evidențiază „pecetea Romei”, românii au, ca toți ceilalți romanici, o expresie de bun-venit, care, în dialectul dacoromân apare în forma, literară, „Bine ați venit!”, similară unor construcții romanice precum: „Benvenuto!” (italiană), „Bienvenido” (spaniolă), „Bienvenue” (franceză) ori „Bem-vindo” (portugheză)… În cel mai important dialect ROMÂNESC sud-dunărean (Gh. Ivănescu, 2000), cel macedoromân/aromân, această urare apare în forma „Ghini viniși”. Expresia în cauză include un termen (primul) prezent, în forme identice/asemănătoare, și în graiurile ardelenesc („ghine”) și „moldovenesc („ghini”) ale dialectului dacoromân, iar celălalt are un foarte bun corespondent („veniși”) în graiul oltenesc al aceluiași dialect!…

 2. Dintre particularitățile rămase, într-o formă sau alta, de la ceilalți strămoși – traco-geto-daci – menționăm vechiul drapel de luptă al (traco-)geto-dacilor: balaurul cu cap de lup. După Edictul de la Mediolanum/Milano al împăratului (traco-roman) Constantin, care a oficializat creștinismul, traco-daco-romanii au fost îndrumați, de marii preoți ai vechiului cult dedicat lui Zamolxe, să se „ralieze”, prin limba latină, noii „tendințe” din Imperiul roman. Strămoșii noștri aveau de ales între a rămâne „barbari” (și păgâni), precum migratorii ce veneau (preponderent) dinspre est sau a fi „romani” (și creștini), precum restul traco-dacilor care se aflau, atunci, sub dominația Romei.  Romanizarea prin creștinare sau creștinarea prin romanizare a inclus și „renunțarea” (cerută de marii preoți ai lui Zamolxe) la vechile tradiții (considerate pre-creștine) și acceptarea noilor ritualuri… Traco-daco-romanii nu au renunțat de tot la aceste tradiții, printre simbolurile la care strămoșii noștri NU AU ACCEPTAT să renunțe, numărându-se și „balaurul cu cap de lup” (steagul de război al traco-dacilor), prezent, până spre zilele noastre, atât în toponimia dacoromânilor și meglenoromânilor (Șopârca nord-maramureșeană, antroponime ca Șopârlă, Balaur, Țara Șopilor etc.), cât și în tradițiile aromânilor (vezi fotografia de mai jos, cu un păstor aromân, fotografiat de aromânii Manakia, în urmă cu un secol).http://www.dragos-serban.ro/luai-carliglu-si-tamboarea-ce-inseamna.html

În concluzie, îi rog pe adversarii ROMÂNITĂȚII AROMÂNILOR să DEMONSTREZE că AROMÂNII NU SUNT ROMÂNI, FĂRĂ A APELA LA ARGUMENTE LINGVISTICE ȘI ISTORICE TRACO-DACICE, TRACO-DACO-ROMANE ȘI ROMÂNEȘTI. Dacă reușesc o aiestă ispravă, mă angajez să renunț la afirmarea prezenței, în Balcani, a unei continuități traco-dacice, traco-daco-romane și românești.

Despre tezaurul antroponimic românesc Vineri, Iul 31 2015 

Dacă despre tezaurul toponimic românesc se știu destul de multe, această operă fiind în diverse stadii de realizare, pentru diversele componente ale spațiului românesc, în ceea ce privește o lucrare similară care să trateze, din punct de vedere istoric, geografic, etimologic, statistic, numele de persoană nu se știe (aproape) nimic. În acest sens, deși intențiile sunt vechi, spre a nu părea că este „laudă de sine”, nu am vorbit până acum. Ținând cont de faptul că această activitate presupune atât inventarierea surselor de documentare, găsirea unui nivel administrativ cât mai detaliat la care să se realizeze introducerea informațiilor antroponimico-statistice, introducerea acestor informații într-un fișier, la nivelul acestor unități administrative și prelucrarea ulterioară a acestor date, cât și realizarea textului și a materialului cartografic legat de fiecare din aceste nume, etc. și că un asemenea demers este extrem de cronofag, chiar dacă se lucrează pe o arie de dimensiuni reduse, am decis, în urmă cu doi ani, actualizarea și completarea unei baze de date antroponimice mai vechi cu o cât mai mare parte din cantitatea de material antroponimic ce poate fi inventariată, pentru Țara Oltului. Datele au fost introduse în calculator și prelucrate, atât la nivelul localităților actuale, cât și al unităților administrative  elementare (municipii, orașe, comune). Informația onomastică acoperă un interval pornind de la încadrarea acestui teritoriu, ca parte a Daciei romane la Imperiu și până la începutul mileniului actual, dar, în fapt, este vorba de două intervale: perioada romană (secolele II-III d. Hr.) și intervalul cuprins între secolul al XII-lea și zilele noastre. Sursele de documentare includ colecțiile de inscripții din perioada romană (pentru secolele II-III), colecțiile de documente istorice (pentru perioada medievală), urbariile și catagrafiile din secolele XVII-XIX, Anuarul SOCEC al României Mari – pentru perioada interbelică și listele electorale pentru anul 2004, la aceste lucrări ce acoperă diverse intervale de timp, adăugându-se lucrări de referință publicate de Ioan Cavaler de Pușcariu, Ștefan Pașca, C. Stan.

Vom reveni cu alte elemente legate de documentare, aspecte metodologice, periodizarea evoluției antroponimiei și altele.

Autohtonia aromânilor în Balcani Miercuri, Noi 19 2014 

Prezența de multă vreme în Peninsula Balcanică a românilor este, încă, subiect de controverse. Dacă unii – adversari ai continuității românilor la nord de Dunăre (în special unguri) afirmă că românii au apărut ca popor neolatin în Balcani, alții – printre care și grecii – susțin contrariul, încă de pe vremea Imperiului bizantin, acreditând ideea că aromânii ar fi urmașii unor daci (romanizați) emigrați în sudul Balcanilor, prin secolele X-XI, din zona Dunării (mai exact din zona confluenței Savei și Dravei cu fluviul). În sprijinul autohtoniei tracilor romanizați, deveniți români balcanici (macedo-români/aromâni/armâni) venim, însă cu câteva argumente de ordin fonetic, așa cum este rotacizarea lui „l” intervocalic, fenomen general în dialectele limbii române, petrecut înainte de anul 1000.

Astfel, din cuvintele latinești solis, salem, caelum, gelum au rezultat – inclusiv în dialectul aromân – soare/soari, sare/sari, cer/țer, ger/dzeru. Aceste particularități se regăsesc și în toponimia locală, în zone unde aromânii locuiesc și astăzi. Astfel, am notat un golf numit Cavura – la vărsarea Vardarului în Marea Egee, la vest de Salonic (inclus în golful mai mare cu același nume). Termenul pare să fi evoluat din latinescul cavula, care a dat în română termenul gaură. O formă asemănătoare, dar la plural, Găvuri, a fost notată de Ion Conea, în perioada interbelică, în Munții Retezat. Această formă, cavură, pare a fi singularul acestui Găvuri (despre confuzia între și g nu are rost să discutăm acum). Toponimul aromân menționat, întâlnit pe o hartă topografică sovietică, atestă o realitate fizico-geografică evidentă.

Un alt toponim care atestă același rotacism este numele dat de aromâni țării vecine la nord cu Grecia – Vârgaria – toponim foarte vechi, această denumire fiind dată Bulgariei, probabil chiar din vremea primului țarat bulgar (existent în Balcani în secolele VII-XI și extins inclusiv în zone din nordul Greciei de azi, locuite de aromâni), perioadă în care rotacizarea lui „l” era activă în limba strămoșilor noștri. Aici ar trebui să facem o paranteză și să (ne) întrebăm în ce măsură spațiul nord-dunărean va fi aparținut acestui țarat, de vreme ce, în dialectul daco-român este prezentă doar forma pentru numele modern al Bulgariei. Absența, inclusiv din toponimia nord-dunăreană a unei forme similare cu cea a aromânilor este un indiciu contra unei asemenea idei (ori, dacă țaratul balcanic va fi avut vreo autoritate la nord de Dunăre, ea va fi fost doar nominală, nelăsând asemenea urme în daco-română).

Printre numele de acest fel amintim și pe Sărună – numele derivat din cel roman – Salona (astăzi Thessaloniki – Salonic). Aromânii par să fie singurii care au păstrat numele derivat din forma de origine latină, aceasta fiind încă o confirmare a faptului că ei sunt urmașii tracilor romanizați din Peninsula Balcanică.

Pe de altă parte, numele unei ramuri a aromânilor, fărșeroți și, poate și al satului Frașari (localizat în sudul Albaniei), pare să fie derivat de la cel al localității Pharsalus, unde, în anul 48 î.Hr., armata lui Iulius Caesar l-a învins pe Pompei. În ambele cazuri s-a petrecut același fenomen de rotacizare. Totuși, în acest caz, ne exprimăm cu rezerve, ideea fiind respinsă de Theodor Capidan (în lucrarea Macedo-românii).

Croncarii bizantini par să aibă, totuși, dreptate, fie și parțial. O parte a românilor balcanici a venit dinspre nord, așa cum afirmă Anna Comnena, care spune că strămoșii acestora erau daci. Dintre cei veniți mai târziu – dinspre vestul Balcanilor sau din Panonia (probabil, alungați de Arpad, la începutul secolului al X-lea), vorbitori de română rotacizantă – sunt, probabil, cei care au dat numele unui vârf – Dzardara – probabil derivat de la numele tribului balcanic al vechilor dardani (atestați în antichitate în vechea Macedonie). Numele pare să ateste faptul că acești dardani au migrat peste strâmtoarea Dardanele în Asia Mică, de unde s-au întors cu un pom fructifer, înrudit cu piersicul, numit de români zarzăr, de la numele tribului care l-a adus în sud-estul Europei. Această formă, probabil, inițial *Dzardzăra, are un fonetism intermediar între daco-roman (prezent și în cuvinte latinești precum dicere, dies, decem, turdus, numele zeiței Diana) și cele românești literare actuale zicere, zi, zece, (s)turz, zână pronunțate, încă, popular, regional ca dzâcere/dzâcu, dzâ(uă), dzăce/dzațe sau folosite în nume ca Sturdza, ori în termenul dzânâ. Aceste forme cu dz se regăsesc astăzi la aromâni, dar și la maramureșeni, moldoveni și basarabeni.

În concluzie, chiar și cu rezerve, într-un caz, afirmăm faptul că, o bună parte a aromânilor sunt autohtoni în Balcani, fiind urmașii tracilor romanizați din regiune. Nucleul lor a fost consolidat prin migrarea mai târzie (probabil, din secolele X-XI), din zona dunăreană a unei părți a românilor rotacizanți.

Povestea (câte unei) vorbe… (VII) Vineri, Noi 13 2009 

De aiestă oară o să grăim despre baltă, baci şi cioban.

Legătura între aceşti termeni este extrem de strânsă. Astfel, primii doi derivă din fondul celor circa 150 de cuvinte de origine traco-dacică pe care românii le-au păstrat şi după ce s-au transformat, treptat, în vorbitorii unei limbi romanice. De asemenea, ultimii doi au legătură cu păstoritul, îndeletnicire ce i-a caracterizat şi pe strămoşii noştri traci, cât şi, în mare măsură pe reprezentanţii tuturor dialectelor  limbii române, fie ei situaţi la vest, sud sau nord de vechiul Donaris. În fine, toţi aceşti termeni, se leagă strâns între ei, deoarece, locurile de iernat ale păstorilor menţionaţi se aflau, adesea, în zonele cu exces de umezeală, care, măcar pentru o parte a sezonului rece, prin microclimatul mai moderat asigurat, permiteau un iernatic mai uşor turmelor pe care aceştia le aveau.

Prin acest material dorim să dăm şi un răspuns, bazat pe argumente ştiinţifice, utilizatorului lolekbolek, care a afirmat, aici, următoarele:

„1. ( daca tot tre sa citam din gesta):Quem terram habitarent sclauij, Bulgarij et Blachij, ac pastores romanorum
ei, fiecare traduce, interpreteaza cum vrea. eu am gasit 3-4 traduceri. cert este ca au imprumutat .( blato-slav, balta-roman )

2. nici cu Bacs lucrurile nu sunt simple.

asa se pare ca la maghiar pastoritul era organizat ca si firmele multinationale de astazi (IMG:http://forum.softpedia.com/style_emoticons/default/smile.gif)
http://hu.wikipedia.org/wiki/Pásztor
ranguri, functii etc. , apare si bacs.

dar apare si ca nume mic. http://hu.wikipedia.org/wiki/Bács_(keresztnév)

cert este ca la romani e foarte raspandit

3. cioban, Csobanka e de origine turca: http://tr.wikipedia.org/wiki/Çoban

si dexonline merge pe varianta asta.

4.szallas vine de la verbul szall, megszall etc. cu sens de odihna . o pasare cand se opreste din zbor :leszall.
si dexonline spune ca salas vine din magh. szallas. nu are legatura cu stana.

cine a scris asta? a reusit sa faca multe greseli

Sublinerea de la finalul citatului ne aparţine.

Să începem prin a oferi definiţiile din Dexonline:

BACI, baci, s.m. 1. Cioban care conduce o stână. 2. Cel care câștigă și aruncă primul la jocul de arșice. – Et. nec.

Sursa: DEX ’98 | Trimisă de paula, 28 Feb 2002 | Greșeală de tipar

BACI s. (reg.) sameș, scutar. (Baciul unei stâne.)

Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar

baci s. m., pl. baci

Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar

BACI ~ m. Cioban care conduce o stână. [Monosilabic] /Orig. nec.

Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004 | Greșeală de tipar

bací (bací), s.m. – 1. Cioban care conduce o stînă. – 2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater și posibil același care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu bašta „tată” (Slaw. Elem., 14) și cu baština „moștenire” (Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din mag. – Pentru proveniența rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb. Der. băcie, s.f. (cășărie; ocupația baciului); băcioi, s.m. (baci); băcit, s.n. (dijmă care se plătește baciului); băciță, s.f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).

Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 22 Jul 2006 | Greșeală de tipar

BÁLTĂ, bălți, s.f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.

Sursa: DEX ’98 | Trimisă de paula, 17 Mar 2002 | Greșeală de tipar

BÁLTĂ s. 1. (GEOGR.) (pop.) tău, (reg.) rât, (înv.) paludă. (~ cu pește bogat.) 2. (GEOGR.) (rar) lac. (~ Snagov.) 3. v. apăraie.

Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar

báltă s. f., g.-d. art. bălții; pl. bălți

Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar

BÁLTĂ bălţi f. 1) Întindere de apă stătătoare, de adâncime mică, cu vegetaţie şi cu faună specifică. A lăsa (ceva) ~ a) a părăsi (ceva) fără a duce la bun sfârşit; b) a nu se mai interesa (de ceva). 2) Apă adunată într-o adâncitură în urma unei ploi mari sau a revărsării unui râu. 3) Cantitate mare de lichid vărsat pe jos. [G.-D. bălţii] /<sl. blato

Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004 | Greșeală de tipar

báltă (bắlţi), s.f. – 1. Mlaştină. – 2. Luncă inundabilă a Dunării. – 3. Băltoacă. – Mr., megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. eng. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeaşi rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; şi de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci şi alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, şi βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Puşcariu, Lr., 180). Provenienţa ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuţi dat fiind că au trăit în regiuni mlăştinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puţin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin şi bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate şi anume metateza blabal, puţin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulţi specialişti încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriş, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 şi Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puţin probabil; şi este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. moderne; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 şi Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie și bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 şi Capidan, Raporturile, 230); şi pe care însuşi Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilităţi. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. băltac, s.n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s.f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreț, adj. (palustru); băltăreț, s.m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s.f. (baltă, mlaştină); băltău, s.n. (băltoacă); bălți, vb. (a se forma băltoace); băltig, s,n, (baltă, mlaştină); băltină, s.f. (luncă, teren inundabil); băltiș, s.n. (teren mlăștinos); băltoacă, s.f. (baltă mică; bulhac); băltoc, s.n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăştinos).

Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 6 Aug 2006 | Greșeală de tipar

CIOBÁN, ciobani, s.m. 1. Persoană care paște, păzește și îngrijește oile; păstor, păcurar. ♦ Proprietar de oi; baci. 2. Compus: ciobanul-cu-oile = numele unei constelații din emisfera boreală; lira. – Din tc. çoban.

Sursa: DEX ’98 | Trimisă de IoanSoleriu, 27 Apr 2004 | Greșeală de tipar

CIOBÁN s. oier, păstor, (înv. și reg.) păcurar, (Maram. și nordul Transilv.) oieș. (Un ~ cu o turmă de oi.)

Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar

ciobán s. m., pl. ciobáni

Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar

CIOBÁN ~i m. Persoană care are în grijă oile; păstor; oier; ovicultor. ♢ Steaua ~ului a) luceafărul de seară; b) steaua polară. ~ul-cu-Oile denumire populară a constelației Lira; Oierul. [Sil. cio-ban] /<turc. çoban

Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004

ciobán (ciobáni), s.m. – Păstor. – Mr. cioban, istr. țoban. Tc. çoban (Roesler 608; Șeineanu, II, 128; Miklosich, Türk, Elem., I, 278; Miklosich, Fremdw., 82; Berneker 159; Lokotsch 1921; Ronzevalle, 77); cf. ngr. τσοπάνης, τσοπάνος, alb. čoban, bg., sb. čoban(in), rut. čaban, pol. czaban, rus. čaban, mag. csobán(y). Cuvînt rar în dialecte. După Weigand, Jb., XVI, 222, intrat în rom. prin intermediul bg., ceea ce nu pare sigur; pentru motivele extinderii sale rom., cf. Caracostea, Mitt. Wien., 98. Pentru formele dialectale din ngr., cf. Höeg 127. Din rom. provin mag. csobán(y) (Edelspacher 12), și posibil rut. și pol. Der. ciobancă, s.f. (păstoriță); ciobăneasă (var. ciobăniță), s.f. (păstoriță); ciobănesc, adj. (de cioban); ciobănește, adv. (ca ciobanii); ciobănos, adj. (rustic, necioplit); ciobăni, vb. (a fi cioban); ciobănime, s.f. (mulțime de ciobani); ciobănie, s.f. (ocupația ciobanului).

Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 10 Apr 2007 | Greșeală de tipar

Ce reiese din această enumerare de definiţii? În primul rând, faptul că, pentru termenii baltă şi baci este susţinută (şi) o origine autohtonă a termenilor (ceea ce, în citatul menţionat mai sus nu apare). Ni se părea corect să fie reproduse definiţiile in integrum… Pe de altă parte, tot legat de specialişti, aceştia susţin că, atunci când un termen are foarte multe derivate, cu sensuri chiar diferite de cel al termenului iniţial, acesta este vechi în limba respectivă. De asemenea, ţinând cont de faptul că baltă se regăseşte la toţi românii, inclusiv la cei balcanici, putem afirma, bazându-ne şi pe localizarea numeroaselor toponime cu forma Valtos (în câmpia litorală de la nordul Mării Egee), că acestea sunt creaţii ale aromânilor şi/sau ale meglenoromânilor, care veneau cu oile la iernat, forme grecizate ulterior. Bălţi au găsit (şi au denumit) românii şi în lungul Dunării (de fapt, într-o foarte bună lucrare, Toponimia Văii Dunării româneşti, geograful Ion Conea afirmă că întreaga luncă, în trecut cu exces de umezeală, era numită, în trecut, de către români, Balta), pe ţărmul Mării Negre (exact ca şi pe cel egeic), în Basarabia (Bălţi), în Transnistria (prima capitală a RASS Moldoveneşti a fost fixată la Balta, între anii 1924 şi 1933) sau în… Panonia (Băltoni* – toponim hibrid, daco-roman, cu rădăcină traco-iliro-dacică şi sufix latin –onius).

O ultimă întrebare pentru lolekbolek: dacă baltă derivă din slavul blato, cu metateza produsă în acest caz, de ce slavul, la origine, Slatina, n-a trecut în spaţiul românesc la Saltina?

Despre baci, autorii care dau definiţiile de mai sus, uită să spună şi că termenul, legat şi de păstorit, dar şi de vârsta mai înaintată a baciului, a putut permite “translarea” de sens, întâi spre “păstor mai în vârstă, cu mai multă experienţă” şi, ulterior, spre cel de “om în vârstă”, sens cu care el a fost împrumutat de maghiară, din română. Apoi, specializarea pastorală a unei bune părţi a strămoşilor noştri – dovedită şi de termeni, traco-dacici, precum zăr, stână, stânar/stânaş/stânaci, brânză, urdă, strungă, cârlan, dar şi de cei latini, ca: lapte, oaie, miel, păcurar/picurar, caş – dovedeşte vechimea şi continuitatea acestei activităţi de către aceştia. Poate ne spune autorul citat ce termeni proprii maghiarei evidenţiază citatul “asa se pare ca la maghiar pastoritul era organizat ca si firmele multinationale de astazi” şi “aplecarea” spre păstorit a unui popor nomad până la aşezarea sa în Panonia…

Despre cioban, definiţiile de mai sus îl dau ca fiind de origine turcească. Dar… dacă ar fi turcic, mai exact, provenit de la cumani, cu care românii au convieţuit la cumpăna dintre primul şi al doilea mileniu al erei creştine? Autorii care afirmă că termenul este de origine turcească în română pot, greu, demonstra, mai întâi, cum de s-a răspândit toponimul Ciubanca în nordul Transilvaniei sau antroponimul Ciuban, atestat la numeroşi maramureşeni, la nord de Tisa (azi, în Transcarpatia). Pe de o parte, ardelenii au avut de-a face prea puţin cu otomanii, iar pe de alta, nu există dovezi fonetice care să demonstreze modificarea vocalei o în u după anul 1400, moment după care ardelenii au avut primele contacte cu turcii. În schimb, există numeroase probe care atestă că acest fenomen, specific românei, atât în perioada sa de formare, ca urmaşă a latinei populare carpato-balcanice, cât şi imediat după, a putut duce la transformarea cumanului *cioban în ciuban. Astfel, din latina populară derivă, din romanus, termenii care definesc toate ramurile românităţii: rumân – la dacoromâni, ar(u)mân – la macedoromâni, rumon – la meglenoromâni, respectiv rumăr – la istroromâni (care au avut chiar cel mai puţin de-a face cu otomanii). Termenii latineşti pons/pontis, mons/montis, frons/frontis, cohors/cohortis, conventus au dat la români punte, munte, frunte, curte, cuvânt. De asemenea, din anticul, dacic, Maris/Marisia/Marisus, sub influenţa slavă, apare *Moreş în jurul anului 1000 (menţionat în documente în latină ale cancelariei maghiare în numele capitalei voievodatului bănăţean – Urbs Morisena), pentru ca, ulterior, să fie rostit, tot de către români, Mureş. Traco-dacicul Donaris a trecut în Dunăre după aceeaşi regulă. Strămoşii aromânilor au transformat forma latinească Salona (Salonicul de azi) în Sărună, sigur înainte de anul 1000, fiindcă, ulterior, legăturile directe între aceştia şi strămoşii dacoromânilor s-au rupt (o dovadă fiind şi absenţa cuvintelor de origine maghiară la aromâni) şi toponimul a suferit şi rotacizarea lui l intervocalic. Apoi, fenomenul modificării lui o în u se regăseşte şi în alte două arii marginale romanice, la strămoşii francezilor şi cei ai portughezilor, ceea ce dovedeşte că el datează, ca începuturi, din secolele III-IV, când, pe de-o parte, Imperiul slăbeşte influenţa pe care o mai exercita asupra provinciilor marginale şi mai deţine, încă, totuşi, măcar o vreme (cea mai mare parte a veacului al III-lea) şi Dacia între graniţele sale. Astfel, francezii spun couronne, derivat, din latinescu corona ca şi cunună din română (acesta s-a modificat sub influenţa românilor rotacizanţi, care l-au modificat, eronat, pe r în n, aşa cum au procedat şi cu verbul a suspina/suspinare, care, la aromâni a rămas suschirare). Portughezii, pe de altă parte, pronunţă, de exemplu, Portu şi Purtugal, deşi scriu Porto, respectiv Portugal...

Încă o precizare: ni se pare ciudată prezenţa formei ţoban la istro-români, mai firească fiind forma cioban... Oricum, şi în acest caz, numărul mare de derivate arată o vechime mare, poate nu la fel de mare ca a celor doi termeni deja analizaţi, dar, oricum, mai mare decât perioada preluării sale de la otomani…

Dar, cea mai clară dovadă că românii au putut (pre)lua de la cumani acest termen stă tocmai în… numele, transformat, la fel, dat chiar de către strămoşii noştri acestora: din *coman s-a ajuns la… cuman. Că a existat o formă *coman o dovedeşte prezenţa în română a numeroase toponime şi antroponime de forma: Comana, Comăna, respectiv Coman, Comanici(u), Comăneci, Comănescu. Tot din vremea relaţiilor româno-cumane pare să dateze şi toponimul balcanic Kumanovo, azi în Macedonia, într-un areal cu o deosebită stabilitate a elementului românesc. Probabil, din termenul românesc, cuman, derivă şi cel maghiar, kun.

Instalat ca element dominant, conducător, asupra românilor, cumanii par să ne fi dat nu doar numeroasele toponime din zonele joase, cu vegetaţie stepică – Bahlui, Vaslui, Covurlui, Suhurlui, Călmăţui, Teslui, Desnăţui, Bărăgan, Bucecea, Bugeac, Buceag etc. – ci şi o însemnată antroponimie – Basarab(ă), Toxabă – cu derivatul toponimic Taxobeni, în Basarabia – Tâncabă – de asemenea, cu un derivat Tâncăbeşti, în Muntenia – Tartabă, Odobă/Odobescu (şi el cu derivate toponimice de forma Odobeşti, în sudul Moldovei şi în Muntenia), Tartabă, Talabă, Hârjoabă, etc. De asemenea, colaborarea cumanilor cu românii, în veacurile XII-XIII este probată atât de sprijinirea de către româno-cumanii nord-dunăreni a Imperiului româno-bulgar al dinastiei româneşti Asan (dar cu nume derivat de la un patronim cuman), cât şi eşecul politicii Regatului maghiar de catolicizare a Cumaniei, arie geografică extracarpatică situată la Curbura Carpaţilor. Nu în ultimă instanţă, istorici de renume – de pildă, Neagu Djuvara – afirmă că întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab, era cuman, urmaş în linie directă al cumanului, făgărăşean, Negru Vodă (poreclit “negru” tocmai fiindcă era cuman). După Dan Busuioc von Hasselbach, cumane par să fie şi toponime ca Arpaş – în Ţara Oltului (poate şi Avrig), Horpaz şi, posibil, Hărpăşeşti – în Moldova. Nu este o întâmplare că, înainte de marea invazie tătară de la 1240-1241, care a desfiinţat Cumania, cu tot cu episcopia ei catolică, aproape toată Ţara Oltului fusese anexată de maghiari, mai puţin Comăna… Poate, Negru Vodă de acolo a plecat, întâi în ideea de a readuce Ţara Oltului sub control româno-cuman, iar, apoi, spre a întemeia o nouă “ţară”, “românească”, la sud de Carpaţi…

Că este  posibil să fi fost cumanii cei care ne-au lăsat pe cioban putem întări prin evidenţierea şi a altor asemănări între limba cumană şi cea turcă: în sudul ţării există toponimul Teleorman, cu sensul de „pădure nebună”, identic ca înţeles cu Deliorman din Cadrilater, creat de otomani. Sensul acesta se explică prin faptul că aceste popoare provin din zone stepice, semideşertice, cu orizont deschis şi prezenţa pădurii, cel puţin într-o primă fază, le-a „înnebunit”… Pe de altă parte, cumanul kalaat, cu sensul de „cetate”, este asemănător cu turcescul kale, cu sens identic. De asemenea, este evidentă identitatea de sens a toponimelor de forma Ozun (Trei Scaune) sau Uzun (Vlaşca), create de cumani şi Uzun Bair (Dobrogea), unde uzun/ozun au înţelesul de „lung”…

Dovada că românii au preluat, în primul rând prin păstorii care mergeau la iernat, în Balta Dunării, termeni de origine cumană sau/şi că aceştia din urmă au convieţuit cu românii până când strămoşii noştri i-au asimilat complet este dată de prezenţa unor termeni legaţi de vegetaţia ierboasă în spaţiul montan, aşa cum o arată toponime ca Bucegi (numele unei grupe montane) sau Buceciul (toponim în spaţiul montan al Ţării Loviştei, desemnând, la circa 1500 de metri altitudine, un areal ierbos, obţinut, probabil, prin defrişarea vegetaţiei forestiere). Din cumanul kalaat (cu sensul de “cetate”) par să derive numeroasele aşezări cu numele Galaţi (una, continuatoarea vechii fortificaţii romano-bizantine de la Barboşi, pe Dunăre), altele – în Ardeal (în Ţara Oltului, Năsăud sau Alba), dar, poate, şi Galata ieşeană (care, ca aşezământ monastic păstrează ziduri fortificate, ca de cetate).

În aceste condiţii, vor fi bune ideile unor specialişti în evoluţia limbii, dicţionarele, dar noi afirmăm că este şi mai folositor, pentru demersul ştiinţific cât mai obiectiv posibil, apelul la informaţia de natură geografico-istorică, existentă, după câte s-a constatat, cu prisosinţă.

Şi o ultimă precizare, legată de sălaş. Afirmă autorul citat că ar fi maghiar. O fi, dar maghiarii de la cine l-au luat? Nu cumva este un împrumut din slavă – ca şi multe alte câteva sute de cuvinte – derivat din termenul selo, cu înţeles de “aşezare”, deci de loc unde cineva trăieşte, deci se poate şi odihni? De aici derivă şi termenii româneşti sălişte (în Ardeal) şi silişte (în spaţiul extracarpatic), cu sensul de “loc unde a fost o aşezare”, intrat şi în toponimia spaţiului românesc. De remarcat asemănarea rădăcinii din sălaş şi din sălişte, ambii termeni prezenţi în toponimia românească a Ardealului. Am notat, însă, un Salaš, în zona bulgărească a Vidinului, locuită până azi de români timoceni. Aceştia sunt singurii care ştiu că zona, sârbo-maghiară azi, dintre Dunăre şi Tisa se numea, în trecut, pe româneşte, Bacea, aceasta fiind plină de sălaşe, atestate, cu zecile de toponimia actuală. De aici au emigrat, spre est, bănăţenii numiţi Băcean(u) şi spre sud, aromânii purtători ai numelui Batsanos, ca originari din sălaşele (de iernat) din Bacea, izgoniţi, probabil, de aşezarea acolo a maghiarilor. Izvoarele bizantino-greceşti chiar confirmă aşezarea în Peninsula Balcanică a unor români veniţi din zona confluenţei Savei cu Dunărea (zona Sremului, situată imediat la sud de Bacea). Prezenţa în toponimia sârbă (Bačka) şi în cea maghiară (Bacs) a unor nume derivate din acest Bacea românesc este, şi ea, o dovadă a preluării celor două numiri de la românii de la vest de Tisa (azi – aproape dispăruţi, asimilaţi).

Rămâne întrebarea: dacă sălaş este, totuşi, unguresc, tot maghiarii au creat şi toponimul de lângă Vidin? Din câte ştim, maghiarii n-au avut mai deloc treabă cu teritoriul actual al Bulgariei, influenţa lingvistică a acestora fiind practic nulă în zonă. În schimb, este evident că şi în Ardeal, şi în zona Timocului şi în Bacea au trăit şi mai trăiesc români, în toate aceste arii fiind prezente toponime derivate de la apelativul sălaş, preluat, probabil de români, de la slavi, în vremea convieţuirii cu aceştia (secolele VI-IX).

Iar legat de importanţa păstoritului la urmaşii traco-geto-daco-romanilor, fie ei români nord-dunăreni, fie români balcanici, iată două exemple provenind de la… slovaci şi albanezi. În Carpaţii Slovaciei, termenul vlah are, astăzi, sens de păstor, cioban. Acest lucru s-a petrecut în Evul Mediu, când păstorii care urcau vara cu oile în acest spaţiu montan erau români (adică „vlahi” în limba slovacă). Iarna, aceştia coborau cu oile la iernat, fie în Bacea, fie în jurul lacului *Băltoni/Balaton. În schimb, datorită faptului că mai toţi aromânii vecini cu ei se îndeletniceau tot cu păstoritul, albanezii îi denumesc pe aceşti români balcanici ciobani, unde acest termen nu mai are sens profesional, ci etnic. De asemenea, este vorba de păstori români care urcau cu oile în munţii Albaniei, vara, iar iarna coborau fie spre litoralul albanez, fie spre Marea Egee, unde numeroasele toponime Valtos/Balta dovedesc şi azi acest lucru.

Despre Făgăraş… Duminică, Mai 24 2009 

Am afirmat, cu alte ocazii,că denumirea aşezării de pe Olt ar deriva de la *făgar – termen ce ar fi avut sensul de loc cu fagi, făget. Argumentul este dat atât de prezenţa -până azi – a unor făgete pe malul drept al Oltului, cât şi de situarea ipoteticului castru roman de acolo pe acelaşi mal al vechiului Alutus. Tot ca argument menţionez şi prezenţa toponimului Frăgar, cu sensul de loc cu fragi, loc unde se fac fragi, notat la Cârţişoara. O altă opinie a fost avansată de domnul profesor Alexandru Ungureanu şi susţine faptul că numele localităţii ar deriva de la *făgarii care s-ar fi îndeletnicit cu realizarea de cărbuni din lemn (mangal), obţinut din aceleaşi făgete nord-alutane (termenul fiind sinonim, astfel, cu cărbunar sau mangalagiu). Prin diminutivare, s-ar fi ajuns la *făgăraş (un *făgar mai mic), devenit, ulterior, patronim, nume de loc (posesiune a unui cetăţean cu acest nume), aici, mai târziu, dezvoltându-se aşezarea omonimă.

În sprijinul ideii vine şi prezenţa toponimului în nordul Moldovei (o pădure Făgăraş, în apropiere de lacul Dracşani), în Oltenia şi în nordul Maramureşului, în vreme ce patronimul Făgăraş, ca nume de familie, este prezent în centrul Transilvaniei (în localităţi precum Corunca, Cristeşti, Deda, Glodeni, Iernut, Pogăceaua, Râciul, Sâncraiul de Mureş, Sântana de Mureş, Solovăstru, Tăureni, Ungheni, Zaul de Câmpie judeţul Mureş). Distribuţia spaţială a toponimelor şi a antroponimelor trădează o răspândire destul de largă a apelativului. Se pare că aria principală de răspândire a acestuia a fost partea central-sudică a Ardealului, cu „ramificaţii” spre nord (Maramureş), nord-est (Moldova) şi sud (Oltenia) dar pare a fi dovedită şi marea sa vechime, el dispărând undeva după anii 1200-1300. Aceasta ar presupune atât o circulaţie, în paralel, a termenilor cărbunar şi *făgar, cât şi trecerea ultimului, prin diminutivare, în *făgăraş. Ar mai fi un singur semn de întrebare de rezolvat, ca ipoteza să fie consistentă pe de-a-ntregul: cum se face că, deocamdată, presupusul apelativ *făgar nu se regăseşte în onomastică, fiind menţionată doar forma diminutivată, *făgăraş? Normal ar fi ca, exact ca în cazul lui morar/murar – morăraş/murăraş, ori a lui olar – olăraş să se regăsească şi perechea *făgar – *făgăraş…

Pagina următoare »