Despre oină Miercuri, dec. 4 2019 

Oina, considerată „sport național” românesc, a apărut în Evul Mediu, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă , în 1364, o altă atestare, după Dicționar enciclopedic (1993-2009), înregistrându-se în 1763. Jocul, apărut, probabil, în lumea păstorească, este reglementat în 1899 – când s-a publicat Regulamentul de joc, în Monitorul Oficial. În perioada în care a fost ministru, Spiru Haret decide introducerea oinei în școli (1897-1899). În anul 1932, ia ființă Federația Română de Oină, care a fost reactivată după 1950, iar jocul mai era practicat în școlile din țară și în partea finală a perioadei comuniste.

După 1989, jocul multisecular este în vizibil declin…. Ciudat mod de a ne manifesta „mândria” și „atașamentul” față de sportul național românesc, considerat de unii, dacă nu ca „strămoș” al baseball-ului american, oricum, foarte apropiat ca reguli de acesta! După unele opinii, niște emigranți români din Ardeal ar fi ajuns prin anii 1850-1860 în Statele Unite și, ar fi pus bazele unui sport, înrudit cu oina, preluat, din 1857 de localnicii americani, sub numele de baseball – aserțiune pe care o privim, totuși, cu circumspecție.

Despre practicarea acestui joc pare a vorbi și oiconimul Oinacul, localizat în sudul țării, în actualul județ Giurgiu. Localitatea este atestată prima dată în 1843, așa cum menționează N. Stoicescu, în Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România. I. Țara Românească, vol. 2, București, 1970, p. 460). Toponimul este un derivat, cu sufixul -ac, întâlnit și în termeni precum malac, mârzac, porumbac, dar și în toponime ca Albac.

Antroponime derivate de la numele Sfintei Ecaterina Luni, nov. 25 2019 

Astăzi, în calendarul creștin-ortodox este prăznuită Sfânta Muceniță Ecaterina. Prilej, pentru noi, de a spune câteva cuvinte despre antroponimele derivate de la numele acesteia.

Numele apare, la noi, din Evul Mediu, în forme ca Ecatarina, Catarina, Catirina/Catrina, Icaterina și altele. De la aceste forme, feminine, s-a format și una masculină, Catrinu, de la care au derivat Catrinescu, Catrinoiu, Muntele Catrinului – supranume folosit de aromâni pentru Muntele Olimpului, sau Codrii Catrinului, derivate de la numele așezării păstorești Ecaterina, situată la poalele acestuia. Dacă tot am amintit de toponime derivate, să menționăm că asemenea nume de locuri există și la românii nord-dunăreni: Catrinari, în Bucovina.

Ca forme antroponimice derivate mai amintim: Trina, Trinea, Trincă, Trincea, Trincu, Trincoi, Trâncă, Rina, Cătrin, Cătrina, Cătrânău, Catrea, Cătrea, Cătreanu, Cătrior. Acestea au și derivate toponimice, cum sunt Trinu sau Cătriorești.

Sub influență străină (germană, rusă, maghiară) s-a ajuns la forme precum Cati, Cata, Catea, Cătița, Căta (notată și la românii din Banatul sârbesc), Catu, Cătescu, Cătilă, Cătina (formă prezentă și la aromâni), Catina, Catinca, Tinca, Cătincea, Catoiu, Cătuiu, Cătuț, Cătuța, Cătoca și altele. De la acestea au derivat și toponime cum sunt: Căteasca, Cătulești, Cătina, Tinca, Cătuțul.

De la forma cu l, derivat din r – prezentă atât în română, cât și în albaneză, spaniolă, italiană și maghiară – Cătălina, au rezultat: Catalin, Catalina (formă atestată și la aromâni), Cătălina, Catelina, Cătălin, Cătălina, Cătălinoiu.

Despre antroponimele derivate de la numele Sfinților Apostoli Filip și Matei Duminică, nov. 17 2019 

În săptămâna care se încheie au fost prăznuiți Sfântul Apostol Filip (joi) și Sfântul Apostol și Evanghelist Matei (sâmbătă). Pentru noi, însemnătatea acestor sfinți este cu atât mai mare, cu cât primul a propovăduit Sfânta Evanghelie în Dobrogea, alături de Sfântul Andrei, iar al doilea a scris cea mai veche dintre Evangheliile Noului Testament (datată undeva în anii 50-60 ai erei creștine).

Primele atestări creștine ale numelui Filip în spațiul carpato-balcanic sunt foarte vechi. Imediat după atestarea sfântului (ajuns episcop, la Tomis, deci, în Dobrogea de azi, în primul secol al erei creștine), apare o mențiune în Creta, în secolul al II-lea, urmată de o alta – în veacul următor, în sud-estul Traciei (azi, în Turcia europeană). Pentru secolele IV-VI atestările devin mai frecvente: una în sud-estul Bulgariei, alta în Cipru, alături de mențiuni în Dalmația croată, sudul Turciei actuale (3 atestări succesive), alta – pe litoralul egeic al Asiei Mici și o alta – în nordul Greciei.

Pentru veacurile VII-X se cunosc atestări în Albania, Macedonia de Nord, sud-estul Bulgariei, Peloponez, insulele egeene, Achaia și în mai multe zone din Asia Mică (azi, în componența Turciei). În secolele următoare – XI-XV – sunt mențiuni din Asia Mică, Creta, Peloponez, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina și Ucraina. În spațiul românesc, în Evul Mediu (secolele XI-XV) patronimul era atestat frecvent, situându-se pe locul 58.

În prezent, variate și derivate de la numele sfântului se localizează în Cipru (Filippou/Philippou, locul 24), Serbia (Filipović, locul 27), Croația (Filipović, locul 28), Macedonia de Nord (Filipovska/Filipovski, locul 38), Bulgaria (Filipov/Filipova, locul 50), Bosnia-Herțegovina (Filipović, locul 59), Muntenegru (Filipović, locul 67), Ungaria (Fulop, locul 72), Grecia (Filippou, locul 76), România (Filip, locul 81), Ucraina (Pilipenko, locul 84).

De la antroponimul Filip au rezultat și toponime, cel mai vechi fiind Philippopolis – „orașul lui Filip”, așezare din Tracia denumită după Filip, regele Macedoniei (și tatăl lui Alexandru Macedon). Varianta traco-dacă era Pulpudava, evoluată spre Pulpudeva, din care, după venirea slavilor, s-a ajuns la forma actuală, Plovdiv, al doilea oraș ca mărime din Bulgaria de azi. La noi, menționăm: Pilipăuți – în Bucovina, Filipeni – în Basarabia, Filipești (trei așezări cu acest nume), Filipeni, Filipea – în Moldova, Filipești, Filipeștii de Pădure, Filipeștii de Târg – în Muntenia, Filpea, Filpișul Mare, Filpișul Mic – în Ardeal.

În ceea ce privește mențiunile legate de antroponimul Matei, prima sa atestare în spațiul analizat se leagă de un episcop rezident în Albania, la începutul secolului al VI-lea. Următoarele înregistrări sunt de după anul 1000, din secolele XI-XV, când patronimul apare în Turcia, Grecia, Albania, Macedonia de Nord, Bosnia-Herțegovina, Croația, Ungaria, Polonia, Ucraina. De asemenea, există mențiuni și din secolele XVI-XVIII, în Turcia, Grecia, România.

Astăzi, formele derivate sau variante ale numelui Matei sunt atestate, frecvent în Ungaria (Mate, locul 62), Croația (Matijevic, locul 63), Polonia (Maciejewski, locul 84), Bosnia-Herțegovina (Matić, locul 96), Bielorusia (Matveeva, locul 100), Cipru (Matheou, locul 102), Ucraina (Matvienko, locul 102). Dacă în Evul Mediu Matei se găsea pe poziția 57 în spațiul românesc, în prezent nu se mai află între cele mai frecvente 150 de antroponime românești.

De la patronimul Matei a derivat și o serie de toponime: Valea lui Matei, Mateiești, Mateieni, Poiana lui Matei – în Moldova, Mateuți – în Basarabia, Matei (două oiconime), Mateiaș – în Ardeal, Schitul Matei, Mateești – în Muntenia, Mateești – în Oltenia, Padina Matei – în Banat

Distribuția numelor legate de Sfântul Mina Marți, nov. 12 2019 

Ieri, în calendarul creștin-ortodox a fost prăznuit Sfântul Mina, ocrotitorul celor păgubiți. Ne vom referi, în cele ce urmează, la formele și variantele derivate de la numele sfântului.

Astfel, întâlnim, frecvent, din epoca medievală, pe Minea, cu derivate ca Mineață, Mineș, Minescu, Minovici (formă prezentă și la aromâni), Minaciu, Minar, Minica, Minoiu, Minoniu, Minu, Minulescu, Minulici, Minuț, Minuțescu, Mină, Miniul. Menționăm și derivate toponimice: Mineaia, Mineasa, Minești.

De influență slavă veche sunt formele cu sufixe precum -co, sau -cu: Mincu, Minculescu, Mincă (formă atestată și la aromânii fărșeroți), Minca, Mincarul, Mincuțoaia. Ceva mai recent, în urma influenței bulgare, au rezultat derivate cu sufixele –ciu, -cea: Minciu, Mincea, Mincioagă. Ca formă toponimică, am notat oiconimul Minceni.

Din nou, despre numele creștine românești vechi Luni, oct. 21 2019 

Pentru readucere aminte, este vorba despre nume care au intrat în sistemul onomastic al strămoșilor noștri în primele veacuri ale erei creștine (mai exact, în secolele IV-VI), aspect abordat în urmă cu câteva săptămâni, aici. Exact în această vreme, în clasamentul (provizoriu, incomplet, deocamdată), am notat: Ioannes (locul 1; 3,71%), Theodorus (2; 3,43%), Petrus (6; 1,14%), Domnus (8; 1%), Basilius (9; 1%), Constantinus (17; 0,71%), Andreas (21; 0,57%), Georgius (30; 0,29%), Nicolaus (32; 0,29%), Demetrius (34; 0,14%). De reținut că este vorba despre spațiul carpato-balcanic, locuit de traco-dacii care, izolat, în veacurile I-III și masiv, în secolele IV-VI, au intrat în procesul de creștinare, prin romanizare (sau de romanizare, prin creștinare). Între paranteze, primul număr, înainte de „;”, indică locul în ierarhia onomastică, iar al doilea – ponderea deținută din totalul numelor, în intervalul analizat). De asemenea, pentru antichitate și Evul Mediu, ierarhia se referă la nume de botez.

Pentru Evul Mediu (secolele XI-XV), la nivelul Țărilor Române (Transilvania, Țara Românească, Moldova), ierarhia (incompletă și ea, din păcate) arată astfel: Ioan (locul 1; 11,14%), Nicolae (2; 5,46%), Petru (3; 5,38%), Gheorghie (9; 2,84%), Teodor (11; 1,89%), Andrei (12; 1,78%), Dimitrie (17; 1,31%),  Constantin (22; 0,87%), Ilie (31; 0,62%), Vasilie (45; 0,36%), Maria (64; 0,19%), Marin (114; 0,04%).

În fine, pentru perioada actuală, spațiul românesc – reprezentat de cele două state român(ofon)e, România și R. Moldova și la nivel de nume de familie – ordinea acelorași nume de mai sus (aproximativ) arată după cum urmează: Ioan (locul 2; 2,08%), Constantin (3; 1,17%), Gheorghie (4; 0,92%), Dimitrie (5; 0,88%), Teodor (7; 0,61%), Marin (10; 0,53%), Petru (11; 0,51%), Nicolae (14; 0,49%), Vasilie (19; 0,41%), Ilie (22; 0,36%), Andrei (33; 0,24%).

Frecvența mare a acestor nume și faptul că au și numeroase forme vechi, de sorginte (greco-)romană, plus evidența și bunul-simț, ne îndreptățesc să considerăm această situare în ierarhia ultimilor (aproape) două mii de ani, pe primele locuri, continuu, ca un argument indubitabil în favoarea creștinismului românesc născut în primele secole după Hristos – secolele I-VI. În plus, acestea nu sunt nici pe departe singurele argumente în favoarea acestei idei. Se adaugă prezența unor cuvinte vechi – de origine greco-latină – în terminologia creștină românească (biserică/băsearică, lege – cu sensul de credință religioasă, Dumnezeu/Dumnidzălu, preot/preftu, cruce/cruți, botez, Paște, Crăciun/Cârciun, cuminecare, păresimi/păreasini, duminică/dumanica/dumirecă, etc.), ponderea de peste 80% cuvinte latinești în rugăciunile vechi, fundamentale Tatăl Nostru și Crezul, atât în varianta romano-catolică, cât și în cea ortodoxă, descoperirile arheologice de la Biertan, Cluj, din Dobrogea și nu numai, păstrarea, ca antroponim a numelui Carp, continuator, în Moldova istorică a vechiului nume de trib al carpilor daci, transformarea Muntelui Sfânt al lui Zamolxe – Kogaiononul în Muntele Sfânt creștin – Ceahlăul și altele. Termenii creștini dintre paranteze reprezintă, după semnul „/”, variante aromâne și chiar istroromâne ale acestor cuvinte, ca dovadă a preluării și păstrării lor și în dialectele balcanice ale limbii române.

Mai adăugăm că, deși de esență latină – fundamentată în perioada în care, la conducerea Imperiului roman de răsărit (latinofon) s-au găsit, între anii 313 și 580 (de la Constantin cel Mare, la Justin, fiul și urmașul lui Justinian), numeroși împărați traco-daco-romani – creștinismul autohton a rămas să graviteze spre Biserica Constantinopolitană, chiar dacă, în secolele VI-VIII, Justinian a decis ca eparhia Justiniana Prima să fie subordonată Bisericii Romei. Atestă acest lucru faptul că majoritatea numelor prezentate în ierarhiile de mai sus, continuu, pe primele locuri – Constantin, Gheorghie, Dimitrie, Teodor, Nicolae, Vasilie, Ilie, Andrei – se regăsesc, din primele secole creștine, doar în Biserica răsăriteană, cea romană, apuseană, preluându-le abia spre începutul celui de-al doilea mileniu creștin, frecvența mare, și la Roma, regăsindu-se, anterior, doar pentru numele Ioan, Petru, Maria și Marin.

Concluzia ce se desprinde din prezentarea ideilor de mai sus este că, creștinat prin învățarea limbii latine, neamul traco-dacic a păstrat, cu sfințenie, aproape două milenii, aceste nume vechi, primite odată cu decizia de a accepta propunerea împăratului traco-roman Constantin cel Mare (undeva, în intervalul 313-318 d. Hr.) să treacă la religia creștină, în „haină lingvistică” latină. Intervalul de mai sus este delimitat de momentul promulgării Edictului de la Mediolanum/Milano (313 d. Hr.) de către împăratul Constantin și de ultima incursiune a carpilor în Imperiul roman (318 d. Hr.), după care carpii moldoveni nu au „dispărut” ci „s-au dat” romani (și creștini). De-altfel, cea mai bună dovadă a faptului că ipotetica discuție a lui Constantin cel Mare cu marii preoți ai lui Zamolxe va fi avut loc, este prezența, în ierarhiile de mai sus, continuu, a numelui împăratului ce i-a convins pe traco-daci să se creștineze, învățând latina, cu vorba bună!

Dialecte și graiuri românești Miercuri, oct. 16 2019 

Alte dovezi ale prezenței românești vechi la nord și est de Nistru Marți, oct. 15 2019 

Lucrez, în ultima vreme (și) la o bază de date legată de evoluția activităților turistice în spațiul românesc în ultimele două milenii (pentru cei cărora li se pare ciudat, citez câteva toponime antice – Germisara, Thermidava, Ad Aquas Herculi Sacras, Aquae – toate legate de prezența apelor termale, valorificate în antichitate, iar, pentru Evul Mediu și începutul epocii moderne – numeroase toponime ce atestă hanurile – Hanul lui Manuc, La Hanuri, Hanul Conachi, Hanul Trei Sarmale – numite și rateșe – Rateșul Cuza, Ratuș, etc, sau antroponime ca Drumeț, Călător, Hangiu și altele). Și, după vechea vorbă românească „unde dai și unde crapă!”, căutând asemenea nume în Ucraina de azi, am dat peste patronime derivate de la Călător și Drumar (care, după DEX, are, în Ardeal, și sens de „călător”).

Astfel, apar, în țara vecină, patronime precum Calatur, respectiv Drumarețcaia (le-am redat în formă românizată și cu alfabet latin), prezente, în mare măsură, la nord și est de Nistru. Și mi-am amintit de davele cu care dacii au „presărat” traseul spre/dinspre Marea Baltică, de unde aduceau chihlimbar – din Insula Gotland, numită și Insula Chihlimbarului – pe care-l vindeau romanilor, de judecii care judecau diverse pricini ale românilor din Galiția de azi, atestați de toponimul Jidaciv (Emil Diaconescu, 1942), de „țările” bronnicilor/brodnicilor și bolohovenilor, localizate de A. V. Boldur, în Istoria Basarabiei, la nord și est de Nistru (cu prelungiri și la sud și vest de acest râu), fapt dovedit de existența unor toponime ca Seret, Homor, Cernăuți, Brăilov, Tecucia, Tulcin, cu dublete asemănătoare și dincoace de Nistru…, sau de numeroasele nume – antroponime și toponime – legate de păstorit, întinse atât spre Pripiat, în nord, cât și spre și dincolo de Nipru, în est…

Acest lucru arată, atât continuitatea activităților comerciale ale dacilor romanizați – numiți wlohy/volohi – de către strămoșii polonezilor și ucrainenilor, cât și existența unor instituții – județi/judecii/judecători, pentru mai multe sate – sau chiar voievozi, conducători ai țărilor amintite, precum Ploscânea sau Onut, ori desfășurarea unor activități agro-pastorale, bazate pe jus valachicum, dovedite și mai târziu, așa cum o demonstrează savantul polonez Gr. Jawor, în lucrarea Așezările de drept valah din Rutenia Roșie.

P.S. http://www.wordpress.com mă anunță că acesta este articolul cu numărul 1000, apărut pe Poianetu’ lui Iocan! 🙂

„Fake-news” în onomastică… Marți, oct. 1 2019 

Am mai vorbit, de câteva ori, despre numele românești cu sufixele -escu (pentru antroponime, mai rar, și toponime) și -ești (pentru toponime, ce definesc, de regulă, dar nu exclusiv, localități), afirmând evoluția din traco-dacicul -isc/-isk. De la forma de masculin a antroponimului – cu sufixul -escu, s-a născut și una de feminin, -(e)asca. Asemenea toponime definesc, de regulă, vechi moșii, aparținând celui care purta un nume, cu sufixul la masculin (-escu), evoluate, în timp, adesea, spre așezări.

Este vorba despre localitățile: Șelăreasca (comuna Bârla, Argeș), Uiasca (comuna Bascov, Argeș), Căteasca (Argeș), Baloteasca (comuna Leordeni, Argeș), Păuleasca (comuna Mălureni, Argeș), Brăteasca (comuna Merișani, Argeș), Păuleasca (comuna Micești, Argeș), Goleasca (comuna Recea, Argeș), Coteasca (comuna Vlădești, Argeș), Dărmăneasca (orașul Dărmănești, Bacău), Corbasca (Bacău), Belciuneasca (comuna Stănișești, Bacău), Olăneasca (comuna Salcia-Tudor, Brăila), Urleasca (comuna Traian, Brăila), Comăneasca (comuna Tudor Vladimirescu, Brăila), Văcăreasca (comuna Glodeanul-Siliștea, Buzău), Ojasca (comuna Unguriu, Buzău), Robeasca (Buzău), Berzasca (Caraș-Severin), Poneasca (comuna Bozovici, Caraș-Severin), Strugasca (comuna Cornereva, Caraș-Severin), Cândeasca (comuna Belciugatele, Călărași), Vlădiceasca (comuna Valea Argovei-Călărași), Cojasca (Dâmbovița), Cristeasca (comuna Cornești, Dâmbovița), Oreasca (comuna Lungulețul, Dâmbovița), Ireasca (comuna Gohor, Galați), Frunzeasca (comuna Munteni, Galați), Goleasca (comuna Bucșani, Giurgiu), Comasca (comuna Oinacul, Giurgiu), Cămineasca (comuna Schitul, Giurgiu), Drăgăneasca (comuna Ulmi, Giurgiu), Hodoreasca (comuna Câlnic, Gorj), Cogeasca (comuna Lețcani, Iași), Piteasca (comuna Găneasa, Ilfov), Măineasca (comuna Petrăchioaia, Ilfov), Vlădiceasca (comuna Snagov, Ilfov), Crețuleasca (comuna Ștefăneștii de Jos, Ilfov), Chiteasca (orașul Scornicești, Olt), Leleasca (Olt), Arvăteasca (comuna Grădinile, Olt), Zorleasca (comuna Valea Mare, Olt), Gogeasca (comuna Cărbunești, Prahova), Nevesteasca (comuna Podenii Noi, Prahova), Loloiasca (comuna Tomșani, Prahova), Dolhasca (Suceava), Odobeasca (Drăcșenei, Teleorman), Păuleasca (comuna Frumoasa, Teleorman), Orbeasca de Jos, Orbeasca de Sus (comuna Orbeasca, Teleorman), Ludăneasca (comuna Răsmirești, Teleorman), Zâmbreasca (Teleorman), Ghireasca (comuna Mălușteni, Vaslui), Dumasca, Focșeasca (comuna Tăcuta, Vaslui), Muereasca, Muereasca de Sus (comuna Muereasca, Vâlcea), Odobasca (comuna Poiana Cristei, Vrancea), Bordeasca Veche, Bordeasca Nouă (comuna Tătăranul, Vrancea), Vintileasca (Vrancea) – în România, Grozasca (comuna Cetâreni, Ungheni), Feteasca (comuna Leușeni, Hâncești), Otovasca-Bâc (comuna Bubuieci, Chișinău), Popeasca (comuna Iermaclia, Ștefan Vodă), Basarabeasca (Basarabeasca) – în Republica Moldova. O localitate Odobasca este atestată și în Transnistria ucraineană. De asemenea, localitatea aromână Nevesca ar putea avea legătură cu chestiunea analizată de noi. Precizăm că numele din paranteze se referă la județ, în cazul României și la raion, în cel al R. Moldova.

Ținând cont de numărul mare – aproape 70 de nume actuale (nu le-am luat în calcul pe cele dispărute)! -, ar fi foarte ușor să alăturăm aici câteva toponime situate pe celălalt țărm al Atlanticului, în Canada și Statele Unite. Este vorba despre denumirile Drummond-Arthabaska – fost district electoral canadian în Québec, Kamouraska – de asemenea, vechi district electoral în aceeași provincie canadiană, Yamaska – la fel, Athabasca/Athabaska – toponim ce definește mai multe elemente geografice (oraș, munte, ghețar, lac, râu…), în provincia Alberta. Se adaugă Nebraska și Alaska – numele a două state componente ale Statelor Unite ale Americii. Doar că, pe lângă absența – aproape completă – până la jumătatea secolului al XIX-lea a românilor în America de Nord, trebuie foarte multă prudență atunci când ne întâlnim cu asemănări formale ale unor nume, așa cum este cazul cu denumirile nord-americane de mai sus. Concluzia, lejeră, este că aceste nume, de peste Atlantic, nu au absolut nici o legătură cu sistemul onomastic românesc! Seamănă cu nume românești, ca formă, și atât!

Cum, însă, „datul cu bâta-n baltă” la „oră de maximă audiență” este „sport național” la români și nici unii universitari (?) nu fac excepție, ieri, la deschiderea noului an academic, mi-a fost dat să aud că, citez, un nume precum Stoleriu, „se pronunță Stolériu, dacă se referă la o meserie, dar, dacă derivă de la o poreclă, Stolea (? – mirare personală!) pronunția este Stoleríu”! Am marcat și accentele. Mărturisesc că, după ce, în vreo trei decenii, după citirea, atentă, a mai multor ediții ale „Istoriei limbii române” (N. Densușianu, S. Pușcariu, A. Rosetti, Gh. Ivănescu) și consultarea și a altor lucrări în domeniu, precum cele ale lui N. Drăganu (1933), N. A. Constantinescu (1963) – n-am întâlnit o asemenea „argumentare”!…

Dar… „am stat de vorbă” cu specialiștii. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, p. LVI, amintind de sufixele -ar(iu), –ărea, lucru valabil și pentru -er(iu), precizează că acestea se folosesc spre a arăta îndeletnicirea – albinar, buștenar, bărcar/păstor. Și N. Drăganu afirma, chiar mai înainte, același lucru… Am „chestionat” și DEX-ul, în varianta online, care afirmă, pentru stoler doar caracterul profesional – tâmplar, dulgher!…

În plus, cu peste douăzeci de ani în urmă, în intervențiile scurte, săptămânale, la Radio Iași, am menționat, între altele, că nume precum Funeriu, Funariu, Brăgariu, Zlătariu, Păcurariu, Stoleriu nu se pronunță cu accent pe penultima literă (i), deoarece sunt nume ce exprimă îndeletniciri, cu sufixe ce pleacă din latină: -arius, -erius, spre deosebire de nume ca Dimitriu, Vasiliu, Gheorghiu, Ștefăniu și altele, de origine greacă, în care, da!, accentul cade pe i. Dar, „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!” și e păcat că un cetățean, „universitar” face onomastica românească de râs, la deschiderea noului an universitar, într-un amfiteatru plin, vorbind despre lucruri pe care nu le cunoaște!…

De când datează unele cuvinte românești de origine latină? Miercuri, sept. 25 2019 

Evoluția latinei carpato-balcanice a cunoscut mai multe faze. Prima a fost cea din vremea Imperiului întreg (până în secolul al III-lea), etapă în care și Dacia nord-dunăreană a făcut parte din teritoriul imperial… Deja, după Edictul lui Caracalla (212 d. Hr.), prin care toți locuitorii deveneau cetățeni romani, interesul traco-dacilor pentru învățarea – mai bine sau mai puțin bine – a limbii oficiale, a crescut…

Așa încât, probabil, de pe la mijlocul secolului al III-lea, asistăm la o creștere sensibilă a numărului de traco-daci bilingvi, care vorbeau și în idiomul local, dar foloseau, în relația cu autoritățile imperiale, limba latină. Această fază a ținut până pe la sfârșitul secolului al IV-lea, când Imperiul se divizează și, de acum încolo, influența latinei oficiale de la Roma – aflată, ea însăși în criză și deci, lipsită (aproape) complet de autoritate (inclusiv în plan lingvistic, așa cum certifică Appendix Probi) – se va diminua până la dispariție.

Probabil, de la începutul secolului al V-lea, până la sfârșitul veacului următor (după 580, latina Imperiului roman de răsărit este eliminată, fiind înlocuită cu greaca), dialectul traco-daco-roman al latinei carpato-balcanice, capătă trăsături tot mai originale… Pe lângă faptul că raportarea la latina oficială de la Roma e(ra) extrem de modestă (Roma este reintegrată la Imperiu, în prima parte a secolului al VI-lea, de un împărat traco-roman, Justinian), latina carpato-balcanică suportă o influență tot mai pregnantă din partea limbii elene. Aceasta era sigur vorbită, atât înainte de 330 (anul stabilirii capitalei imperiale pe malurile Bosforului), cât și după, așa cum o dovedesc atât numele – grecesc! – al noii Capitale – Constantinopolis (deși, împăratul, tot traco-roman, Constantin cel Mare intenționase să o numească Nova Roma, în latină!), cât și cel al bisericii care a devenit, după 535, Hagia Sophia: Megali Ekklesia (tot grecesc!)!… Și nu trebuie să ne mire faptul că, în aceeași vreme, mai multe zeci de locuitori traci, dintr-o așezare din sudul Peninsulei Balcanice, trimit(eau) o petiție către autoritățile (romane) ale localității, scrisă în grecește!… Tot așa se explică și tot în partea sudică a Balcanilor, dăinuirea numelui, cu rezonanțe dacice, al Plovdivului, evoluat din forma traco-dacă (tradusă din greacă, de traci bilingvi) Pulpudava (apoi Pulpudeva) – replică autohtonă a elenului Philippopolis… De fapt, după cum afirmă Gh. Ivănescu (1980) și S. Olteanu (2010), modificarea lui a în e pare a fi o influență elenă asupra graiului traco-dac balcanic din zonă… Tot așa, este posibil ca, în această a treia etapă, mai ales în zonele cu bilingvism greco-latin (Dobrogea, regiunea Sofiei, nordul Greciei), populația traco-dacă, în curs de romanizare (deci, chiar trilingvă, o vreme), să fi preluat și multe elemente specifice limbii grecești…

După intervalul 580-602, latina carpato-balcanică (dialectul traco-daco-roman al acesteia) se distanțează și mai mult de latina oficială (cu care, și așa, nu mai avea prea multe legături, transformându-se, până în secolul al IX-lea, într-un idiom neo-latin, limba română… Ruperea ultimelor legături, modeste, cu lumea latinofonă a fost accelerată de înlocuirea latinei cu greaca (580 d. Hr.) și de pătrunderea slavilor la sud de Dunăre (căderea frontierei dunărene a Imperiului – 602 d. Hr.).

Aieste rânduri (și gânduri) constituie o ipoteză de lucru, cu multe semne de întrebare (pe care mi le pun mie, în primul rând!), așa că „nu trageți în pianist!” 🙂

Încă un pas în direcția creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc Miercuri, sept. 18 2019 

Aseară am mai terminat o etapă, pe „drumul”, lung și anevoios, al creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc. Am găsit, cu ceva vreme în urmă, datele recensământului românesc din 2002. Cum, și fragmentele de teritoriu ce au aparținut României (din Ungaria, Ucraina, R. Moldova sau Bulgaria) au date, tot la nivel de localitate, cam din aceeași perioadă (exceptând R. Moldova, cu date din 2004, inclusiv Transnistria, toate celelalte țări au efectuat recensăminte în 2001), se poate porni, din perioada actuală, la alcătuirea bazei de date, la nivel de localitate (între informații urmând să intre nu doar numărul total de locuitori, ci și structura etnică a populației, exceptând Ucraina, unde există date pentru structura lingvistică). Etapa încheiată aseară a constat în separarea câtorva sute de comune nou-apărute, după 2002 (în total, în România, după 1989, au apărut peste 300 de comune noi, care se adaugă celor 2950 de municipii, orașe și comune, existente la căderea regimului comunist, cele mai multe – declarate după 2002) și, după verificarea finală, adăugarea și a mai multor sate nou-(re)apărute – cele mai multe, din județul Botoșani, dar, izolat, mai sunt unele și din județele Mureș, Buzău sau Giurgiu…

Urmează completarea datelor referitoare la structura etnică (din 2002, din rațiuni de „intimitate”/„informații confidențiale”, datele sub 5 locuitori, la nivel de localitate și sub 3 – la nivel de unitate administrativă elementară se trec cu semnul „*”; nu ar fi mai simplu ca, după ce specialiștii ar semna, cu bună-credință, un angajament că vor folosi datele doar în scop științific, informațiile COMPLETE ale recensămintelor – e vorba și de cel din 2011, existent, deocamdată, doar la nivel comunal! – să fie accesibile cercetătorilor?).

Apoi va urma o operațiune, probabil, și mai cronofagă: adăugarea semnelor diacritice, față de care administrația românească, în general (și nici cei care au efectuat și definitivat recensămintele nu fac excepție!), are o adevărată oroare. Mă rog, să zicem că, la vremea respectivă, prin anii 2002-2005, când au fost procesate datele, nu exista un soft cu caractere românești (ă, â, î, ș, ț), deși, ca student, în anii 1994-1996, lucrând la redactarea Revistei „Geea” (Revista Studenților Geografi din România), aveam, în Word Perfect, caractere diacritice românești, pe care le-am și folosit, de fiecare dată! Dar din faptul că, matale, funcționar în administrația românească, scrii „FANTINELE”, deci nu „FÂNTÂNELE” și nici măcar „FANTANELE”, ce pot eu să înțeleg, altceva decât lipsă de respect față de ce e românesc, în general și, în cazul dat, față de limba română??? Și asemenea „mo(n)stre” de lipsă de respect față de limba română am văzut și din partea celor care notează toponimia pe hărțile românești (și după 1989, nu doar în perioada comunistă) și chiar a celor care trec pe indicatoare numele de localități, râuri, străzi, etc… Ce să mai ceri unora ca aceștia să respecte regula lui â în interiorul numelor, sau a scrierii numelor masculine cu articolul hotărât –ul complet (în nume precum Râmnicul Sărat, Turnul Măgurele, Satul Mare)???

În fine, va trece și asta… Ulterior, având datele legate de populație, se pot realiza hărțile, la nivel comunal, prin metoda coeficienților de distribuție spațială, nu doar pentru Necoară/Nicoară și celelalte variante și derivate, pentru perioada actuală (că din acest motiv m-am oprit din inventarierea numelui menționat!), ci și pentru celelalte nume. Asta, în condițiile în care, la fondul de hartă, la nivel comunal, pentru perioada actuală, sper să pot adăuga, în timp, atât punctele/poligoanele și codurile pentru localități, cât și elementele legate de decupajul județean și de cel regional. În plus, plecând de la epoca contemporană, în baza de date vor fi adăugate satele dispărute, cele comasate și vechile nume ale celor existente, dar cu alt nume decât cel inițial, ca să nu mai tot „ghicesc”, nu doar pentru antichitate, cât mai ales pentru epoca medievală, unde se află cutare sau cutare sat unde sunt consemnate diferite antroponime, în colecțiile de documente istorice… Nici asta nu știu cât va dura (că e genul de activitate de care știi doar când o începi! 🙂 ), dar, ținând cont de câte bătăi de cap va da, sigur va dur(e)a!…

Pagina următoare »