În această seară, la Clubul Lunaticilor, la Ateneu Marți, apr. 27 2021 

Vă invităm la o discuție legată de numele creștine vechi românești (și nu numai), la Ateneu, de la orele 19.30.

Evenimentul poate fi urmărit aici: https://fb.me/e/1E20QeGz8

Onomasticon Thracicum – (încercare de) recenzie Duminică, mart. 28 2021 

Lucrarea amintită – ONOMASTICON THRACICUM – a fost publicată de cercetătorul Dan Dana, în anul 2014, la Atena, în seria Μελετήματα. Titlul complet al lucrării este Onomasticon thracicum: répertoire des noms indigènes de Thrace, Macédoine orientale, Mésies, Dacie et Bithynie, acesta exprimând intenția autorului de a acoperi aria de locuire a neamului tracic, în ce privește componentele sale.

Lucrarea, cuprinzând 457 pagini, numeroase hărți este structurată astfel: după Introducere, care include Istoriografia onomasticii trace, Sursele: date vechi și noi, Onomastica tracă și Principiile de selectare/introducere a numelor din lucrare în cadrul acesteia, cea mai importantă parte este Repertoriul propriu-zis, care formează baza lucrării (peste 400 de pagini), cu numele ordonate alfabetic. Este vorba de aproximativ 1500 de nume, purtate de peste 7 mii de oameni, atât din spațiul carpato-balcanic (tracic) propriu-zis, cât și în restul Imperiului roman. La final se află câteva suplimente – cuprinzând nume incomplete și incerte – și mai multe anexe, incluzând indexul de frecvențe, numele trace cele mai populare și un index invers, precum și tabelul hărților din cuprinsul operei.

Deja, de la apariția sa, lucrarea m-a incitat, dar, cum abia de curând – după unele… peripeții – am intrat în posesia ei, a face o recenzie după rigorile științifice (nu că aceasta n-ar fi astfel!) și mai ales, într-o publicație de specialitate după 7 ani de la publicare, e cam târziu… Așa încât mă limitez la a o semnala aici, cu câteva adaosuri legate de preocupările proprii cărora această lucrare le va servi din plin.

Este vorba de inventarierea, în format Microsoft Excel, dacă nu pe secole, măcar pe intervale istorice: înainte de Christos, primele secole creștine (I-III), perioada finală a antichității (secolele IV-VI), care se încheie atât cu dispariția reperelor onomastice trace, cât și cu a tracilor propriu-ziși. Apare, însă, o problemă: inventarierea să se facă după provinciile romane (sau, în general, la nivelul entităților politice din acea vreme) sau la nivelul unităților de tip regional de azi (NUTS 2 și/sau echivalent)? De asemenea, dacă un nume, atestat într-o regiune (din afara spațiului tracic, carpato-balcanic), se știe/se precizează că este provenit dintr-o arie a acestui spațiu, se notează și în regiunea unde e consemnat și în cea carpato-balcanică, sau doar într-unul din aceste locuri? Și dacă da, în care dintre ele?

După rezolvarea acestor probleme și inventarierea propriu-zisă (urmată și de prelucrarea datelor) mă pot gândi și la realizarea hărților cu aceste nume trace…

Deocamdată, am timp să mă gândesc (și) la aceste chestiuni, deoarece, pe „lista de așteptare” sunt, deja, destule alte teme de lucru!…

Asupra originii și vechimii oiconimului Giurgiu Marți, ian. 19 2021 

Vom vorbi astăzi despre oiconimul Giurgiu, numele așezării dunărene binecunoscute. Se pare că, exact ca în cazul altui oiconim dunărean – Hârșova (analizat cu alte ocazii) – slavii au găsit o formă toponimică, la apariția lor în zona Dunării de Jos. Probabil, forma stră-românească era tot Giurgiu, sau Georgiu, apropiată atât de cea latinească din care a evoluat – Georgius – cât și de cea păstrată și în hagionime: Giordz/Sângiordz/Somdzordz…, dar și de forma italiană – Giorgio. În spațiul românesc mai există asemenea forme, fie toponimice, fie antroponimice, atât la nord de Dunăre, inclusiv în Ardeal și Moldova – Giurgeni, Giurgița, Giurgeu, Giurgiulești, Giurgi, Giurgiu, Giurgești – cât și la sud de fluviu, la aromânii din Pind – Giurgia. Răspândirea acestor ocurențe reprezintă (încă) un argument, atât în favoarea vechimii lor (anterioare secolului al X-lea, după care aromânii n-au mai avut contact direct cu dacoromânii), cât și a originii lor vechi românești, fixate, undeva, prin secolele VI-VII.

Slavii au adăugat la forma amintită un sufix, -evo, rezultând o ocurență nouă – Giurgevo. De la aceasta s-a răspândit, până azi, derivatul cu sens de origine geografică din/de la Giurgiugiurgiuvean/giurgiuveancă, inclusiv patronimul Giurgiuvean(u), trecut prin forma intermediară, probabilă, giurgevean/giurgeveancă. Doar așa se explică păstrarea lui v intervocalic în acest derivat. Fixarea acestor ultime forme s-a produs în perioada de conviețuire româno-slavă (secolele VI-IX, sau, mai exact – VIII-IX, după creștinarea slavilor) și ca urmare a existenței unei elite politice slave în regiune.

În acest caz, există posibilitatea ca orașul-port dunărean Giurgiu să aibă o existență de cel puțin 1500 de ani, dacă nu ca așezare urbană – existentă, conform documentelor, doar din secolul al XIV-lea – măcar ca mic punct locuit, cu activități comercial-meșteșugărești.

Distribuția crono-spațială a purtătorilor numelui Ler Joi, dec. 10 2020 

Antroponimul Ler – cu numeroase variante și derivate – derivă de la expresia populară lerui-ler, frecventă în colindele românești. O prezentare a semnificației acestuia s-a realizat aici, noi urmând să ne ocupăm de repartiția geografică a purtătorilor numelui Ler. Dintre multiplele opinii legate de înțelesul expresiei, subscriem și noi la cea a derivării din aleluia, cu rotacizarea lui l dinspre final.

Se pare că prima mențiune documentară datează din secolul al XV-lea, făcând trimitere la existența vechii biserici din satul muscelean Lerești. Dacă satul exista atunci, înseamnă că moșul întemeietor, probabil, un Ler, va fi fondat așezarea cam tot atunci, dacă nu mai devreme. Nu departe de această localitate, în aria comunei Dragoslavele, pe versantul sudic al Munților Făgărașului, este atestat și un munte, numit Lerescu. În aceeași vreme, la gurile Bugului, în zona Oceacovului, era atestată cetatea Lerici, aflată în stăpânirea moldovenilor.

Mențiunile documentare medievale se înmulțesc în secolele următoare, amintind, în sudul țării – Muntenia și Oltenia – mai mulți Leru(l), Lera, Lerescu, Leroae… De asemenea, purtători ai numelui apar, frecvent, în aria actualei comune băcăuane Poduri, precum și în Banat, la Mănăștiur.

În prezent, în spațiul românesc, se evidențiază două concentrări ale purtătorilor numelui. Prima se suprapune unei arii sud-vestice, incluzând fostele județe Arad, Severin, Hunedoara, Gorj și Vâlcea, iar a doua – la Curbura externă a Carpaților, în județele Bacău, Putna și Râmnicul Sărat. Ambele arii au prelugiri, cu atestări izolate, prima – în Bihor, Timiș-Torontal, Severin și Sibiu, iar a doua – spre Covurlui, Buzău, Ialomița, Ilfov (cu București), Prahova, Brașov, Dâmbovița și Teleorman. Atestări izolate se întâlnesc și în Iași, Lăpușna, Râbnița, Movilău, Maramureș.

La nivelul spațiului carpato-balcanic, cele mai mari concentrări, pe lângă cele din Banat, Ardeal, Oltenia, Muntenia, București-Ilfov și Moldova, se consemnează în estul Poloniei, Bielorusiei și al Cehiei, vestul Ucrainei, nordul Serbiei, centrul Croației, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Albania și nordul Greciei.

Din nou, despre dalmată și română, cu privire specială asupra dialectelor românești Joi, nov. 26 2020 

În continuarea – și, poate, completarea – ideilor expuse ieri, vom vorbi azi despre aria în care se vor fi produs contactele dintre reprezentanții dialectelor limbii române actuale: dacoromâni (în care s-au „topit” și o parte a românilor ziși „rotacizanți” sau „vestici” – cei din Apuseni sau Maramureș), istroromâni (ultimul „rest” al „rotacizanților”), meglenoromâni (situați, odinioară, mai la nord, în zona Sofiei și spre Valea Timocului) și aromâni – sau macedoromâni (locuitori, dintotdeauna, de la începutul erei creștine, ai zonelor din sudul Peninsulei Balcanice, între Rodopi la nord, Marea Egee la sud și Marea Adriatică și Ionică la vest). Precizăm că limitele între aceste dialecte și caracterul specific acestora nu sunt tranșante, că există „tranziții”, situații intermediare, care pot fi fie rezultatul contactelor între vorbitorii unor dialecte, fie urmarea unor migrații, care au dus la amestecul unor asemenea particularități. Exemple numeroase, cu detalii, legate de asemenea migrații și/sau contacte între diferitele părți ale neamului românesc se regăsesc în excelenta lucrare a lingvistului Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române.

Un rezultat al unui asemenea amestec pare a fi comunitatea românească din satul Žejân (Jeiăn, Žejane), cu vorbitori ai dialectului istroromân. Deși nu suntem siguri de o asemenea semnificație, presupunem că numele așezării este o variată, locală, a unui (posibil) Jieni, trecut prin forme ca Jăieni, Jâieni, Jeieni/Jeiăni… Dacă este așa, înseamnă că, măcar în parte, istroromânii – măcar cei din satul amintit – au emigrat de undeva din Țară. Arealul de origine cel mai nimerit al acestei emigrări ar putea fi Hunedoara. La nord, acest județ se suprapune peste Apuseni (arie rotacizantă), iar în extremitatea sa sudică se află izvoarele Jiului, de unde, originarii de acolo sunt numiți jian – la singular și jieni – la plural. Se pare că, în timp, fie prin emigrări definitive, fie, ca urmare a transhumanței păstorești, acești jieni au lăsat urme la mari distanțe și spre Răsărit, dovadă fiind cunoscutele cântece populare numite jiene, des întâlnite și în Mărginimea Sibiului sau în Țara Oltului…

Dar Hunedoara e și la limita estică a arealului cu trăsături ale graiului bănățean al dialectului dacoromân, unde, alături de particularități de acest tip – n intervocalic (Iscroni, Zăroni), pronunție cu ge/gi, pentru de/di (Gelmar), se regăsesc cele caracteristice Ardealului, cum este oiconimul Ghelari, în loc de Delari (care-i opune pe locuitori celor din Vălari, primii fiind de pe deal, iar ceilalți – de pe vale!). Asemenea trăsături se întâlnesc, însă, atât la istroromâni, cât și în tot arealul ce făcea, odinioară, legătura, spre est, între ei și românii din Țară – Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, nordul și centrul Serbiei (inclusiv vestul Banatului și Timocul), fiind prezente (și) în onomastică: Moscenițe – atestat în Peninsula Istria, Erđeljanović – frecvent în Croația și Serbia, Munčan, Olčan – consemnate în vestul Banatului și Timoc… Asemenea forme apar și în onomastica din sudul Crișanei (Arad), Banat și Oltenia: Rădoane, Imbroane, Băsărăboanea, Gruni, Muroni, Bogăton, sau sunt atestate în folclor și (încă) în vorbirea curentă a locuitorilor: Cimișoara, Argeal… Toponimul Moscenițe trimite la moșteni – țărani liberi dintr-o obște țărănească – termen prezent și azi (în toponimie) în sudul țării, dar care va fi fost întrebuințat, probabil, și în sud-vestul Ardealului, înaintea încorporării acestuia, ca voievodat autonom, în Regatul maghiar. În plus, patronimul Erđeljanović atestă chiar o migrație… ardelenească, după fonetism influențată și de intervenția autorităților maghiare (de la Erdely, nu de la Ardeal, forma românească), într-o zonă în care, probabil, se mai vorbea românește, dar în care românofonii practicau, deja, bilingvismul (româno-slav).

Apar întrebări legate de dublete ca Bihor – un toponim în Muntenegru și altul, în vestul României de azi. De asemenea, ridică serioase motive de mirare faptul că, pentru vlahii dinspre Adriatica, vecini cu dalmații, numiți în textele latinești nigri valachi, iar în cele bizantine – mavrovlachos, care a evoluat spre maurovlachi, morovlachi, morlac(h)i – a circulat în paralel și s-a încetățenit termenul de morlaci, dar, un dublet asemănător există și în nordul României de azi, între oșeni și (mor)oșeni (al doilea – un alt termen folosit pentru maramureșeni). Ca să nu mai spunem de numele satului Morlaca, azi în componența comunei Poieni, județul Cluj, prezent în… Apuseni, arie „rotacizantă” tradițională… Ultimul oiconim ne îndreptățește să credem că am putea avea o migrație morlacă în vestul Ardealului… Forma maghiară a numelui – Marotlaka sau Marothlaka – ar trimite la un strămoș al ducelui Menumorut, numit Moruth, Maroth sau Morut, iar semnificația (maghiară a) toponimului ar fi cea de locul (casa) lui Morut(h)/Maroth. Ducatul lui Menumorut a stăpânit și satul Morlaca, așa cum, în componența ducatului său, cu reședința la Biharia, intra și întregul Bihor… În Muntenegru, în plină zonă locuită de morlaci, apare un toponim Bihor… Satul a fost donat, în 1399, de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, împreună cu toate veniturile cetății Bologa (în domeniul căreia intra și localitatea menționată) lui Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești (devenit vasal al regelui), în 1493 este amintit aici, un nobil român, Nicolae Vaida (vajda în maghiară = voievod), iar în 1666 – voievodul Petru Pui de Morlaca.

Adăugăm la acestea, seria de oronime din Munții Dinarici – din Muntenegru, până în sud-vestul Bosniei – legați de sălașele de vară ale stânarilor români: Durmitor, Cipitor, Visitor… Unul dintre ele – Dimitor – este o deformare de la Domnitor, care „trădează” faptul că, pe lângă numeroșii katunari (cnezi sau, mai degrabă, juzi) ai morlacilor, românii de acolo au avut și un domn(itor), așa cum confirmă, de fapt, și documentele medievale muntenegrene… Nu mai vorbim despre faptul că, tradițional, atunci când omul se odihnește, în Maramureș, tot arie tradițional „rotacizantă” se vorbește de faptul că o durmit… Sau despre faptul că și azi, locuitorii, gorali, adică munteni ai Carpaților polono-slovaci, slavizați între timp, rostesc putyra, pentru putină, fiind, cândva, în legătură, atât cu maramureșenii, cât și, peste Panonia, cu alți rotacizanți…

Facem o paranteză spre a (ne) întreba dacă între toponimul Morlaca din Apuseni, dubletele Bihor din vestul Țării și din Balcani) și oronimul Dimitor, fost Domnitor este vreo legătură? Și, dacă este, care să fi fost direcția de migrare: dinspre vestul României de azi spre Balcani, sau invers? Deocamdată, ce știm destul de sigur este că Muntele Dimitor se află la izvoarele râului Una (nume care sună românește!), de pe cursul Unei au migrat spre Burgenland un grup de vlahi care, în secolul al XVI-lea, apar conduși de un voievod – ungurește vajda – numit Kunić. Reședința acestui voievod s-a numit, de atunci Vajda, iar după 1920, când Burgenlandul a devenit, în urma unui plebiscit, al nouălea land austriac – se cheamă Weiden. În localitate, școala se numește Vlahia și are numele scris, de copii, în culorile tricolorului românesc…

Conchidem, deocamdată, doar că, în vestul Bosniei de azi, exista un voievodat românesc (vlah), care stăpânea în bazinul râului Una, inclusiv în zona izvoarelor acestuia, unde, în amintirea sa, s-a păstrat oronimul Domnitor, astăzi Dimitor. Silviu Dragomir, în lucrarea amintită, la p. 50-51, precizează că vlahii din vestul Bosniei erau menționați în documentele Ragusei, de la începutul secolului al XIV-lea, ca element demult integrat în relațiile ei comerciale. Deci, cel puțin de la sfârșitul secolului al XIII-lea și până la debutul veacului al XVI-lea, în bazinul Unei a existat un voievodat vlah (românesc), condus de un voievod, care era și domnitor. Vlahii de aici au migrat spre nord, către Burgenland, după 1500, dar și-au păstrat organizarea, dovadă fiind atestarea, ca voievod, în izvoarele maghiare, a voievodului Kunić. Atât numele voievodului, cât și mărturiile istorice și înregistrările statistice – habsburgice și/sau maghiare – arată că populația vlahă era în curs de slavizare, proces început de când aceasta se afla, încă, în bazinul râului Una. Deja, în Burgenland, vlahii vorbeau o limbă cunoscută ca o varietate de (sârbo-)croată, fiind, în prezent, în plin proces de germanizare…

Existența unei elite românești în Balcani nu este atestată doar onomastic și documentar, ci și de creațiile folclorice. Astfel, un dans, numit și azi kokonjeste/kokonjesče, dăinuiește în sudul și vestul Serbiei (în zona orașului Niš și în Šumadija), spre granițele cu Muntenegru și Bosnia-Herțegovina. Numele arată că acesta era un dans de coconi (= de domni), termenul cocon fiind atestat și la nord de Dunăre, până în Moldova, nordul Ardealului și Maramureș (unde i se spune cocon pruncului nou-născut, care devine astfel, ca semnificație, domnul casei, fiind cea mai importantă făptură a familiei).

Oronimul dinaric Cipitor – cu sensul de loc de ațipit, deci, de odihnă – trimite la legătura, vecinătatea balcanică a românilor „vestici” (morlacilor) cu alt grup românesc balcanic – cu aromânii. Probabil, o asemenea vecinătate, cu vorbitorii unui dialect care folosește, adesea pe a protetic – inclusiv în felul cum se (auto)denumesc: aromâni, arumâni, sau, mai des, armâni – i-a determinat pe amintiții morlaci să elideze pe a, din Ațipitor, considerând că acest fonem este „în plus”!… Exact cum procedează, și azi, meglenoromânii, în expresii ca eu runc, în loc de eu arunc, sau cum s-ar putea explica păstrarea, în Carpații timoceni a oronimului, azi sârbesc Rtanj, pentru mai vechea formă românească Artanul (păstrată, la nord de Dunăre, în numele unui sat gorjean, care nu a avut „problema” elidării lui a, nefiind în vecinătatea aromânilor). Și, tot în Timoc, dar în sectorul său bulgăresc, aproape de Vidin, poate, o infiltrație aromânească spre nord ar putea explica fenomenul invers, al adăugării unui a protetic, în toponimul traco-roman Ratiaria, devenit, până azi, Arcear.

O prezență armânească lângă Dunăre nu este chiar așa surprinzătoare, dacă adăugăm că niște migrații de români sud-dunăreni sunt atestate onomastic chiar la nord de fluviu, în Oltenia, fie de numele satului doljean Țărțăl, pronunție influențată de fonetismul grecesc (caracteristică, frecvent, azi, atât aromânilor și meglenoromânilor, cât și slavilor din Macedonia de Nord sau muntenegrenilor), în loc de Cercel (din contră, la sud de Dunăre, în regiunea Plevna, există oiconimul Cercelani, cu fonetism dacoromân!), ori de oiconimul Samarinești, din Mehedinți, cu trimitere la așezarea aromână pindeană Samarina. Migrația samarinenilor pindeni la nord de Dunăre este „jalonată” de alte două oiconime în Serbia de azi – Samarinovac (una în comuna Žitorađa, din sudul Serbiei și alta – în Timoc, în componența orașului Negotin). Și, dacă am vorbit de Negotin (pronunțat local Negocin, Nigocin cu fonetism bănățean), un nume aproape identic există în R. Macedonia de Nord – Negotino – într-o arie locuită de aromâni, la fel cum vechiul centru românesc balcanic, numit, probabil, Vrani, azi, în sârbește, Vranje, este omonim cu cel al satului bănățean din Caraș… Greu de spus din ce direcție s-a produs migrația, atât fiindcă, în Timoc apare un loc numit Almažan, atestând o migrație din Țara Almăjului (Banat), cât și, deoarece, în sudul Banatului, numele satului Naidăș arată așezarea aici a unor români balcanici (meglenoromâni), care pronunță astfel. Corect, fără acel i epentetic, oiconimul ar fi trebuit să apară Nadăș, așa cum sunt numite mai multe alte așezări în vestul, centrul și chiar estul României (Nadeș, Nadăș, Nadișa etc).

În lucrarea Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice, Silviu Dragomir a determinat, cu mare precizie, care a fost aria de locuire a strămoșilor „rotacizanți” ai istroromânilor. Savantul menționat i-a plasat în partea de nord a Peninsulei Balcanice, la sud-vest de românii timoceni și la vest sau chiar nord-vest de meglenoromâni și aromâni. Probabil, chiar dinainte de anul 1000, prin migrații (unele, chiar de la nord de Dunăre, din Bihor, sau de pe Valea Jiului ardelean, poate și din Oaș și Maramureș?), românii „vestici” și-au extins aria de locuire spre sud-vest și vest, atingând coasta dalmată, din Muntenegru, până în Peninsula Istria. Aceștia acopereau și toată Câmpia Panonică, până în Carpații polono-slovaci, spre nord și până în Burgenlandul austriac în vest.

La sud și sud-vest de ei, începând, probabil, chiar din sudul Serbiei și din Kosovo de azi, spre Marea Egee și Munții Rodopi, se găseau aromânii, care au rămas, în mare majoritate, în aceeași regiune, dar au migrat, unii dintre ei, și spre Dunăre (în Timoc), sau chiar la nord de fluviu (în Oltenia). În urmă cu un mileniu, după lingvistul Gheorghe Ivănescu, la sud de Dunăre, spre Marea Egee, exista un singur dialect – macedo-meglenoromân, care, probabil, după 1300-1400, s-a separat în cele două dialecte actuale – aromân (macedoromân) și meglenoromân.

La sud de timoceni, din zona Sofiei spre est, în lungul lanțului Munților Balcani și la poalele lor, se situau meglenoromânii. După ce s-au afirmat prin ridicarea Asăneștilor ca lideri ai Imperiului vlaho-bulgar, după înlăturarea dinastiei acestora de la conducerea țaratului (1280), meglenoromânii au migrat, cel puțin în două „valuri” (pe la 1280-1300, dar și după 1400, ca urmare a ocupării fostului țarat de către otomani), atât spre Timoc, cât, mai ales la nord de Dunăre, regăsindu-se, și azi, printre cei care pronunță, adăugând un epentetic, oichi, streichie, roichie, uinșpe, uinchi, etc, prezenți, mai ales în Oltenia și Muntenia, dar atestați, de secole și în Banat, sudul Ardealului sau al Moldovei. O migrație de mai mică intensitate a unor meglenoromâni s-a produs și spre sud și vest, spre ținuturile locuite de aromâni, cu care, în mare măsură, aceștia s-au și amestecat, așa explicându-se atestările, în folclorul armânesc, a unor forme ca mâină (în loc de mână) sau azbuirător (în loc de azburător = vorbitor). Poate, toponimul Cipitor, dacă nu e creația unor morlaci vecini cu niște aromâni, să fi fost creat de migranți meglenoromâni în teritoriul românilor „rotacizanți”… Adăugarea acestui i epentetic, pare a fi o moștenire din antichitatea traco-moesică, după Sorin Olteanu – de pildă, din Khamon/Khamos s-a ajuns, prin adăugarea lui i epentetic, la forma Khaimos, consemnată în izvoarele grecești, preluată, apoi, de romani, în varianta Haemus, vechiul nume al Munților Balcani.

În fine, la nord de Dunăre și la est de o linie ce ar porni din vestul Olteniei, peste Apuseni, până în Maramureș, se situau vorbitorii dialectului dacoromân. La început, în urmă cu aproximativ un mileniu, după spusele lui Gheorghe Ivănescu, la vest de linia respectivă se găseau vorbitorii dialectului „vestic” sau „rotacizant”, care acopereau, ca o „pânză”, o mare întindere, prin Panonia, spre Peninsula Istria și Burgenland. Fragmentarea, prin asimilarea românilor panonici și nord-carpatici de către maghiari, germani (austrieci) și/sau slavi (poloni, slovaci, cehi, sloveni, croați, bosnieci, sârbi…) a întinsei arii „rotacizante” a izolat ultima fărâmă a acestora, istroromânii, în Peninsula Istria, în vreme ce rotacizanții din vestul României (din Bihor, Apuseni, Maramureș…) s-au contopit cu dacoromânii, dialect rezultat, și el, din „unirea” vechilor dialecte (după Ivănescu) moldo-muntean și ardeleano-maramureșeano-crișano-bănățean. Pe lângă amintita migrație (posibilă) a unor jieni și sau bihoreni spre vestul Peninsulei Balcanice, dacoromânii au lăsat urme și în sudul acesteia: pe lângă acel Negotino nord-macedonean (probabil, creație timoceană), o prezență moldovenească se constată în nordul Greciei, printre aromâni, prin oronimul Galatsanos Tumba (Tâmpa Gălățeană), iar dinspre Banat, în zona orașului Sofia, prin antroponimul Moldovanov, avem de-a face cu un curent dinspre localitățile cărășene Moldova Veche sau Moldova Nouă, mai apropiate geografic de capitala bulgară decât regiunea Moldovei istorice.

Dacă acum un mileniu, sau chiar pe la 1500, exista un oarecare echilibru demografic între vorbitorii diferitelor dialecte ale românei, astăzi, ca urmare a evoluțiilor etno-lingvistice dar și a celor politico-administrative (mai ales), majoritatea covârșitoare a vorbitorilor limbii române aparține dialectului dacoromân, vorbit atât în cele două state român(ofon)e – România și R. Moldova – cât și în vecinătatea acestora, din Transnistria ucraineană, până în Timocul bulgaro-sârbesc.Prin imigrări, mai ales în perioada interbelică, o parte a românilor balcanici – mai ales aromâni, dar și meglenoromâni – s-a repatriat în România. Totuși, ca urmare a evoluțiilor lingvistice, demografice și istorice, româna – având ca bază dialectul dacoromân – are, „încorporate” și particularități specifice (și) celorlalte dialecte: numeroase cuvinte dacoromâne cu a protetic – de pildă, este corect mestec sau amestec, zvârl sau azvârl, lunec sau alunec? – dintre care cităm prezența, în folclorul bănățean, a formei astrâng, în loc de strâng…, toate fiind comune cu prezența aceluiași a protetic în dialectul aromân. Apoi, ca urmare a migrației la nord de Dunăre a unor vorbitori de dialect de tip meglenoromân – cum i-a numit lingvistul Gheorghe Ivănescu – de la jumătatea secolului al XIX-lea au pătruns în limba literară mai mulți termeni utilizați de munteni și olteni, cu strămoși meglenoromâni: pâine, câine, mâine, mâini, în loc de pâne, câne, mâne, mâni/mânuri… În fine, „năravul” de a elimina finalul articulului hotărât postpus în dacoromână – -l – se regăsește și la istroromâni… Fie acest obicei este preluat de la aceștia, fie avem de-a face cu o evoluție comună, în ambele dialecte. Oricum ar fi, prin elementele amintite în acest paragraf, deși la baza limbii române literare actuale stă dialectul dacoromân, prin „încorporarea” unor elemente specifice (și) dialectelor balcanice, limba română este A TUTUROR ROMÂNILOR, INCLUSIV A CELOR SUD-DUNĂRENI (BALCANICI)!

Să spunem câteva cuvinte și despre ce a (mai) rămas de la dalmați în Balcani… Pornim de la un oiconim – Supetar – prezent pe litoralul (azi) croat al Mării Adriatice. Probabil, ca și în cazul hagionimelor românești Sângiorz, Sânpietru, Sânmedru, Sânmarin, de la o formă (neo)latină San Petru, s-a ajuns la forma actuală, cu trecerea lui a din San în u, prezentă și în formele românești (frecvent aromâne, dar nu exclusiv) Sumchietru, Sumedru și Sumarin, în vreme ce, la meglenoromâni apare o evoluție intermediară, de la a la o, în Somdžordz. Am amintit ieri de frecvența modificărilor a>u în dalmată (chiar mai mare decât în română), și această evoluție San Petru>Supetar confirmă acest lucru. De fapt, având în vedere tratamentul aplicat de aromâni – și ei balcanici, ca și dalmații – putem bănui că această evoluție este destul de veche, putându-se produce, poate (și), din vremea transformării latinei populare balcanice în limbile romanice de mai târziu. Prin comparație, albaneza – limbă evoluată din incompleta romanizare a ilirilor din sudul Peninsulei Balcanice – are forma Shën Pjetrit în care nu se regăsește modificarea lui a în u, prezentă la dalmați și aromâni. În schimb, forma Pjetrit, asemănătoare cu cea italiană – Pietro -, cea franceză – Pierre – și cele românești – Pietru, Chietru, arată că transformarea formei latinești Petru(s) în Pietru este foarte veche – din vremea latinei populare – dar nu are atestări (și) în dalmată… De asemenea, forma latinească târzie san(ctu) a devenit, atât la traco-daco-romani, cât și la ilirii parțial romanizați (deveniți, ulterior albanezi), săn(ctu), anterior venirii slavilor în Balcani (deci, până în 600 d. Hr.), deoarece, în albaneză s-a păstrat forma Shën, unde ë=ă.

Câteva cuvinte despre limbile dalmată și română Miercuri, nov. 25 2020 

Pe litoralul estic al Mării Adriatice, suprapusă zonei de coastă aparținând astăzi Croației și, în extremitatea sa sudică, Muntenegrului, s-a dezvoltat, din perioada stăpânirii romane (ce a durat, din secolul I î. Hr., până în secolul V d. Hr.), o limbă romanică – dalmata – rezultat al romanizării ilirilor din regiune, ce făcea legătura între aria de vorbire a românei și cea de utilizare, din Evul Mediu până azi, a limbilor reto-romană și italiană. Apărută într-o zonă nu prea romanizată (interiorul – bosniac, croat și/sau muntenegrean – deține un număr modest de inscripții în latină, chiar mai puține decât cele rămase după cele 16 secole de stăpânire imperială în Dacia!), aceasta a supraviețuit doar pe litoral, unde, din epoca migrațiilor, a fost „atacată” fie de aceștia (reprezentați, mai ales de slavii sudici, preponderent vorbitori de sârbo-croată), fie de italieni (în special prin cei din aria Veneției).

Romanizarea ilirilor a făcut progrese în primele secole ale erei creștine, în jurul anului 100 fiind, probabil, peste 150 de mii de iliro-romani. La finele antichității (în jurul anului 600), aceștia ajunseseră la 240 de mii (cei mai mulți în viitoarele state Croația și Bosnia-Herțegovina). Procesul de etnogeneză a dus la nașterea, în secolele următoare, din dialectul iliro-roman al latinei, ca limbă romanică, a dalmatei, pe la anul 1000 fiind cam 200 de mii de vorbitori ai acesteia.

Notăm pe de-o parte că, unele comunități mai modeste de dalmați, se vor fi găsit și în Albania, Kosovo, vestul Serbiei, precum și în Slovenia. Pe de altă parte, nu toți ilirii au acceptat romanizarea, cei din zonele interioare ale Sloveniei, Croației, Bosniei-Herțegovina, Muntenegrului și Serbiei slavizându-se. O mare parte din cei din Albania și, parțial, Kosovo, au intrat doar parțial sub influența romanizării, aceștia stând la baza elementului albanez de mai târziu.

După anul 1000, numărul dalmaților a scăzut continuu, la puțin peste jumătate din câți erau anterior, către anul 1500 (circa 120 de mii), și la aproximativ 70 de mii la începutul secolului al XIX-lea, cei mai mulți – în Dalmația croată. Dinspre sud spre nord, dalmata a tot „dat înapoi”, dispărând, în partea meridională, din secolul al XVI-lea, când, deja, nu mai era utilizată nici măcar în Republica ragusană (azi – orașul croat Dubrovnik), și, în partea nordică a litoralului dalmatin, odată cu ridicarea la Ceruri a ultimului vorbitor, Tuone Udaina, trăitor în Insula Vikla (Veglia), la finalul secolului al XIX-lea (1898).

Cu un an mai devreme, italianul Carlo Bartoli a reușit să noteze, dialogând cu Tuone Udaina, aproximativ 2800 de cuvinte, povestiri și diverse întâmplări din viața ultimului vorbitor de dalmată – mai exact, din dialectul său vegliot -, pe care le-a publicat, în italiană și germană. Așa se face că, am găsit, de curând, acest dicționar, pe baza căruia am încercat o paralelă între dalmată și română.

În primul rând, cam 460 de cuvinte – din circa 700 ale dicționarului – se regăsesc în ambele limbi, adică aproximativ două treimi. Unele forme sunt chiar identice buca/bucă, bun, lac, noi, voi (pronume), tot, turta/turtă ș.a.m.d. Altele sunt mai mult sau mai puțin apropiate – ail/ai, amur/amar, anca/încă, ardar/ardere, bin/bine, braz/braț, bu/bou, buarba/barbă, cand/când, comnut/cumnat, cemitier/cimitir, cituot/cetate, despreziur/disprețuire, diaul/diavol, dolc/dulce, dona/doamnă, duag/doagă, entrur/intrare, faguor/fag, fil/fir, fasul/fasole, femia/femeie, fiar/fier, finiastra/fereastră, fualja/foaie (folia – în dialectul istroromân), fuarca/furcă, gruas/gros, inflorer/înflorire, intric/întreg, jamo/amu, jarba/iarbă, jasca/iască, jualb/alb, lenzul/lințoliu, luang/lung, luc/loc, marianda/merinde, muart/mort, muasca/muscă, muncial/muncel, nai/nea, nenčoin/niciun, nuester/nostru, paira/pară, pial/piele, piardro/pierdere, poluastro/puiestru, prendar/prindere, prinz/prânz, puant/punte, puarta/poartă, puas/pas, raipa/râpă, rondaina/rândunea, ruosa/roză (în graiul moldovenesc transnistrean), sait/sete, sapaun/săpun, saur/soră, sois/sus, strengar/strângere, sudaur/sudoare, tacar/tăcere, tierč/târziu, tun/tunet, uapto/opt, vuarz/orz, vaina/vână, vedar/vedere, ven/vin, venč/yinghits (=douăzeci, în dialectul aromân) vestro/vostru, viant/vânt, vindre/vineri, zue/joi și altele.

Dintre termenii religioși s-au păstrat – basalca/biserică, Di/Zeu (Dumnezeu), domienca/duminică, priast/preot, etc.

La acestea se adaugă unii termeni din dialectul ragusan (vreo 260), notați în secolul al XIV-lea, dintre care amintim: chesa/casă, fachir/facere, pen/pâ(i)ne, teta/tată. Notăm că sunt diferențe dialectale, atâtea câte se pot observa: în dialectul vegliot, pâine apare consemnat ca pun, tată – tuota, iar facere – fur.

Limba dalmată avea și cuvinte din alte limbi – de pildă din greacă sau din germană (chiar din vremea goților – buonda – bandă). Majoritatea termenilor, însă, provin, cum era de așteptat, din latină. Nu am identificat (deocamdată), dacă vor fi existat și cuvinte moștenite din substratul (traco-)ilir.

Notăm prefacerea grupurilor ct și gn în pt și mn, ca în română: cognatus a dat comnut/cumnat, iar octouapto/opt. În schimb, grupul de litere cl din latină a rămas neschimbat – vieclo, pedoclo, oracla, cluf – spre deosebire de română (și italiană) în care a devenit ch(e)/ch(i): vechi, păduche, ureche, cheie. Mai notăm și trecerea, frecventă, a multor foneme (adesea a lui o, dar și a altora) în u, chiar mai des decât în română, ori diftongarea lui u (ori a lui o sau chiar a lui a) în ua. Aceasta nu pare o regulă generală, deoarece, după câte se pare, în vechiul dialect ragusan, a trece, uneori, în e.

Despre urmașii numelor Basilius și Basiliscus în spațiul românesc Duminică, iul. 5 2020 

În urmă cu mai bine de un an, menționam faptul că, dintr-o formă Vasilisc, atestată în calendar (derivată dintr-un traco-latin Basiliscus, atestat în Balcani în primele secole ale erei creștine, nume purtat inclusiv de un împărat de origine traco-romană, fiul lui Leo I Tracul, dar și de un episcop cu sediul la Serdica – Sofia de azi) ar deriva patronimul Vasilescu. De fapt, chiar și numele sfântului (martirizat la începutul secolului al IV-lea și prăznuit în calendarul ortodox la 3 martie) e o formă, grecizată, a lui Basiliscus.

„Luat de val”, am… „scăpat” din vedere faptul că, în trecerea cuvintelor de origine traco-dacă și latină spre cele românești, s-au produs niște modificări fonetice, care au afectat și diferitele forme onomastice vechi. Astfel, la fel cum termeni tracici ca *madhule, *viedhule, *moghula sau latinești precum cavula, coelis, gelis, lingula și alții, au suferit rotacizarea lui l (devenit r, fenomen semnalat, în Dacia romană, încă din secolele II-III, când este atestat Aluta/Alutus, dar și Arutela, în loc de Alutela!) – devenind mazăre, viezure, măgură, respectiv cavură/ga(v)ură, cer, ger, lingură, etc, și toponime și antroponime vechi, din perioada romanizării traco-dacilor au suferit aceeași influență. Astfel, din forma latină populară Nicola, derivată de la Nicolaus, a rezultat, în română, numele Nicoară, iar în spațiul locuit de aromâni, din forma latină a numelui Salonicului – Salona – s-a ajuns la Sărună.

În schimb, patronimul Basilius, cu derivatul său Basiliscus – format cu sufixul -isc(us)/-isk(os), de origine traco-dacă (atestat în zeci de toponime și antroponime din spațiul carpato-balcanic) – au suferit o altă modificare. Exact ca termeni precum familia, mulier – care au evoluat spre femeie/fămeie/fumeaie, muiere în dialectele limbii române – la fel s-au petrecut lucrurile și cu Basilius și Basiliscus, devenite, încă de acum mai bine de un mileniu, în românește, Băsâiu și Băs(i)escu, sau, mai degrabă – ținând cont de influența grecofonă a Bizanțului (de care depindeam, cel puțin confesional, dacă nu și politic) – Văsâiu și Văsiescu. Trecerea lui b din variantele latin(izant)e în v, în cele de influență greacă era deja o realitate, în Asia Mică a secolului al IV-lea, din moment ce observăm că numele acelui martir, consemnat în documentele latine sub forma Basiliscus, apare ca Vasilisc în calendarul ortodox de la noi, o formă derivată dintr-un grecesc Vasiliskos, care a circulat, de la început, în paralel cu varianta latină.

Astfel, în onomastica românească, se consemnează o mulțime de forme. Dintre formele antroponimice amintim: Basiu – comuna Pui (Hunedoara), Timișoara; Basiul – Chișinău, Criuleni, Ghetlova (Orhei), Leova (Cahul), Rogojeni (Soroca), Tighina, Dubăsari, Cocieri, Coșnița, Corjova (Dubăsari), Râbnița, Tiraspol; Băsăscu – Galați, Dolhești (Fălciu), București; Băsescu – Bacău, Dolhești, Duda-Epureni (Fălciu), Iași, Schitul Duca, Deleni (Vaslui), Bârlad, Focșani, Păunești (Putna), Chișinău, Bistrița, Brașov, Satchinez (Timiș-Torontal), Ovidiu, Tulcea, Pitești, Mioveni (Argeș), Radomirești (Olt), Ploiești, Caracal, Râmnicul Vâlcea, București; Vasii/Văsii – Arad, Hălmagiu, Hălmăgel (Arad), Reșița, Bocșa, Vermeș (Caraș), Timișoara, Buziaș, Sânnicolaul Mare, Pișchia, Sacoșul Turcesc (Timiș-Torontal), Lugoj, Bistrița, Brașov, Codlea, Râșnov, Săcele, Cristian, Sânpetru, Tărlungeni (Brașov), Sibiu, Agnita, Făgăraș, Bălan (Ciuc), Dobra (Hunedoara), Bicaz, Bacău, Onești, Comănești, Moinești, Ardeoani, Gârleni, Păncești, Zemeș (Bacău), Huși, Focșani, Agiud, Mărășești, Coțofănești (Putna), Stănișești (Tecuci), Galați, Constanța, Cernavoda, Năvodari, Negru Vodă (Constanța), Tulcea, Pitești, Târgoviște, Brăila, Făurei, Ianca, Însurăței, Mircea Vodă, Tufești, Zăvoaia (Brăila), Râmnicul Sărat, Cotești, Gugești, Jirlău, Podgoria, Salcia Tudor (Râmnicul Sărat), Buzău, Beceni, Cernătești, Săpoca, Vintilă Vodă (Buzău), Dragalina, Balaciu (Ialomița), Bragadiru, Otopeni, Popești-Leordeni, Dobroești, Luica (Ilfov), Ploiești, Băicoi, Breaza, Bușteni, Câmpina, Plopeni, Predeal, Sinaia, Slănic, Cornul, Cosminele, Drajna, Drăgănești, Florești, Lipănești, Măneciu, Scorțeni, Secăria, Teișani, Telega (Prahova), Ostroveni (Dolj), Târgul Jiu, Bălteni (Gorj), Băile Olănești, București; Văsui – Răducăneni (Fălciu), Tomești (Iași), Focșani, Săcele, Făgăraș, Timișoara, Azuga, Plopeni, Rușii de Vede, Putineiul (Teleorman), București; Văsuiu – Călimănești (Vâlcea); Văsescu – Iași, Chișinău, București; Văsiescu – Arad, Săvârșin (Arad), Lugoj, Curtea, Făget, Nădrag, Pietroasa, Tomești (Severin), Timișoara, Deta, Jimbolia, Lipova, Comloșul Mare (Timiș-Torontal), Romos (Hunedoara), Târgul Jiu, Bălănești (Gorj), București. Ca forme toponimice cităm: Băsăști (Bacău); Băsești (Sălaj); Văsuiu – sat dispărut, în comuna Vrâncioaia (Putna), Văsești, Dosul Văseștilor, Lunca Văseștilor – comuna Vidra (Alba), Văsieni (Ialoveni-Lăpușna), Văsieni (Telenești-Orhei). Încadrarea localităților unde apar antroponimele s-a realizat în funcție de județele interbelice (cu precizarea, în cazul R. Moldova, și a raionului actual).

La nivelul spațiului carpato-balcanic, unele dintre aceste forme se regăsesc și în afara spațiului românesc actual (reprezentat de România și R. Moldova): Basiul – în Ucraina: Transcarpatia, Cernihiv, Vinnița, Hmelnițkii, Kiev (oraș), Dnipropetrovsk, Donețk, Harkiv, Luhansk, Crimeea, Odesa și Ismail – și în Bielorusia: Miensk (oraș), Brest, Hrodna și Miensk; Văsii – în Austria: Steiermark -, Turcia: Istanbul -, Ucraina: Rivne, Ivano-Frankivsk, Vinnița. Dacă în Austria și Turcia, unde asemenea forme apar izolat, ar putea fi vorba despre migranți dinspre spațiul românesc, în Ucraina și Bielorusia pare a fi vorba de continuarea răspândirii unor forme vechi românești dincolo de limitele spațiului românesc de astăzi.

Se constată că, fără a lipsi din (aproape) întregul spațiu românesc actual, formele antroponimice se întâlnesc mai ales în Crișana, Banat, Ardeal, Moldova, Basarabia și Transnistria, în vreme ce formele toponimice au atestări în Crișana, Ardeal, Moldova și Basarabia.

Revenind la ideea de la început, de la Basilius și Basiliscus, nu au rezultat Vasil(i)e și Vasilescu (forme re-create sub influența celei greco-slave, în epoca medievală), ci Basiu, respectiv Băsescu și Băsești, ori Vasiu/Văsâiu, Văs(i)escu, respectiv Văsești. Similar cu aceste forme, pe lângă numele re-create, deja menționate – Vasil(i)e, Vasilescu – a fost re-formată și una derivată, cu sân: a dispărut Sânvăsâi (care, acum un mileniu sau chiar mai devreme, a eliminat forma de sorginte latină *Sânbăsâi), apărând o formă mai nouă – Sânvasile.

Din nou, despre antroponimele creștine vechi românești Vineri, iul. 3 2020 

Aseară, târziu, am definitivat, într-o formă (aproape) finală, baza de date legată de antroponimele creștine vechi românești… Nu voi insista prea mult, dar câteva idei pot fi menționate, fie și doar cu titlu extrem de general:

Prima – faptul că numele Crăciun s-a dezvoltat, din primele secole creștine, mai cu seamă la nord de Dunăre… Se pare că, chiar dacă, la început, au existat atât împărați, cât și patriarhi constantinopolitani arieni, care au susținut că Iisus ar fi „creat”, ca „al doilea Adam”, această erezie a trecut și numele Cr(e)atione, devenit Crăciune a avut o circulație cel puțin stânjenită la sud de Dunăre, în cuprinsul Împărăției subordonate direct vechiului Bizanț… La nord de Dunăre, secole de-a rândul, afară de choroepiscopi, n-a mai venit nimeni să-i întrebe pe traco-dacii romanizați prin creștinare cum li se numește ziua Nașterii Domnului…

Apoi, se pare că arealul carpato-balcanic de formare a limbii române și a poporului român este confirmat de suprapunerea majorității vechilor nume creștine… Pe lângă restrângerea arealului balcanic (mai evidentă în ultimul secol, fapt confirmat și de înregistrările demografice!), constatăm o difuzie, continuă, din Evul Mediu spre zilele noastre, în spațiul est-slav (ucraineano-bielorus). Cauzele sunt multiple – existența (și) acolo a unui element traco-dac, romanizat prin creștinare, migrații de la vest și sud de Nistru în acest spațiu, preluarea prin/după creștinare, de către slavii estici a unora dintre formele populare utilizate de strămoșii noștri… – și, chiar dacă elementul romanic/românesc a sfârșit prin a fi asimilat (aproape integral), a lăsat aceste urme onomastice…

Constatăm, în unele cazuri, o difuzie masivă a formelor onomastice vechi – inclusiv la slavi, greci, germanofoni, albanezi… – iar în altele, o restrângere până aproape de dispariție…

Majoritatea antroponimelor creștine vechi românești continuă să circule atât în forma originară, cât și în cea cu afixul vechi românesc sân(tă), derivat din latinescul sanctus/sancta… Excepțiile rămân aceleași, pentru motivele deja amintite: Crăciun, Cristu, Îndrea și Înton.

Acestea ar fi câteva constatări „la cald”. Mai multe alte considerații – cu alte prilejuri (postări), și pentru că, în zilele următoare, trebuie să „onorez” alte „datorii” – demografice – mai vechi (de luna trecută)! 🙂

Cântece bătrânești – Miorița Sâmbătă, iun. 6 2020 

Ion Caramitru – Miala a laie (Miorița, varianta armână) Vineri, iun. 5 2020 

Pagina următoare »