Despre numele satelor Viștea din Țara Oltului Marți, ian. 14 2020 

Ne referim la localitățile Viștea de Jos și Viștea de Sus, situate în partea centrală a Țării Oltului. Ambele, după Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, volumul al doilea, publicat de Coriolan Suciu în anul 1968, apar în documente în anul 1511. Satele sunt, însă, mult mai vechi, așa cum o dovedește faptul că biserica veche (cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”) din Viștea de Jos a fost ridicată la sfârșitul secolului al XV-lea, înainte de 1478, de boierul Costea.

În lucrarea de licență – Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului –, susținută în vara anului 1996, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, opinam că numele Viștea pare a fi de origine slavă veche. În Dicționar onomastic românesc (1963), p. 24, N. A. Constantinescu menționează patronimul oltean Veștea, ca derivat din numele – slav – al sărbătorii Bunei Vestiri – Blagoveștenie. Există posibilitatea ca toponimul Viștea să fi evoluat din aceeași formă, Veștea. În limba română mai întâlnim modificări ale lui e în i, așa cum este cazul cuvintelor de origine latină mens/mentis și dens/dentis, devenite, în română, minte și dinte. În plus, în satul Viștea de Sus, se află o altă biserică al cărei hram este „Buna Vestire” – ceea ce constituie, credem noi, încă un argument în plus în favoarea unei asemenea evoluții.

Despre temele traco-dace cu sens de „așezare” (cvasi-)urbană Duminică, ian. 12 2020 

Mergând pe urmele lui Sorin Olteanu (2010), care a delimitat mai multe arii dialectale ale limbii traco-dace, pornind de la formanții toponimici preponderenți în diferitele regiuni locuite de neamul tracic, opinăm că se poate realiza o hartă cu distribuția spațială a acestor arii dialectale. Harta ar urma să fie realizată la nivelul NUTS2/regional, ale spațiului carpato-balcanic (mergând, strict convențional, după decupajul regional actual), prin metoda clasificării ierarhice ascendente.

Cum datele onomastice (oiconimele) există, ar urma introducerea lor într-o bază de date, pe regiuni, însumarea numărului de toponime conținând fiecare formanți toponimici – dava, -para, -bria, -dina, -diza – eventual și alte oiconime, specific traco-dace. Apoi, se vor calcula valorile procentuale ale fiecărui formant, la nivel regional și per total, la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic. Cu aceste valori procentuale se va realiza harta.

Eventual, pe o altă hartă, se pot evidenția și influențele alogene – deja, destul de diversificate, chiar și la nivelul, destul de modest, al informațiilor documentare/epigrafice și chiar dacă vorbim despre epoca antică. Ar fi vorba de influențe celtice, venite dinspre partea central-vestică a Europei, pe cel puțin trei direcții – cea a Nistrului (Carrodunum, aproape de Hotin), cea dunăreană (Singidunum/Belgrad, Noviodunum/Isaccea) și cea balcano-asiatică (Serdica/Sofia, provincia Galatia din Asia Mică). Apoi, este vorba de influențe grecești (atestate prin puzderia de polisuri de pe litoralul pontic, dar și de așezările din sudul Peninsulei Balcanice) și, mai rar, chiar macedonene (tot în această zonă a Balcanilor). Aceste elemente ar întări ideea că, pe fondul preponderenței etnice traco-dace, în spațiul carpato-balcanic, asistăm, înspre partea finală a antichității, chiar înainte de pătrunderea romanilor, la o diversitate etno-lingvistică, cu influențe celtice, grecești, macedonene, ilire, scitice, etc.

Mențiuni onomastice legate de orașul Nașterii Domnului – Betleem/Viflaim Marți, dec. 31 2019 

Pe lângă numeroasele colinde românești care amintesc de Betleem – în care apare, preponderent, varianta, de influență greco-slavă, Viflaim, sau, mai rar, Viclaim, Vicleem – întâlnim câteva mențiuni toponimice cu trimitere la această așezare unde, acum mai bine de două milenii, s-a născut Pruncul Iisus.

În spațiul românesc este vorba de toponimul Beclean, cu trei atestări, în trecut. Una a dispărut, între timp, prin încorporarea fostului sat, Beclean, în componența municipiului Odorheiul Secuiesc. Au mai rămas orașul Beclean, pe Someșul Mare și satul Beclean, lângă Făgăraș. Toate aceste oiconime derivă din forma maghiară Bethlen, evoluată din Bethleem. Varianta maghiară menționată – Bethlen – este utilizată și ca atroponim.

La celălalt capăt al Europei, în Peninsula Iberică, numele Bethlehem a dat reverberații, tot în toponimie. De exemplu, în Spania, o arteră din capitala Cataloniei, Barcelona, se numește Calle de Belén. Aceste reverberații onomastice iberice, au trecut și peste Oceanul Atlantic, în America Latină, unde, în Brazilia, unul dintre marile orașe ale acestei țări poartă numele Belém. De asemenea, pe lângă bine-cunoscut oraș natal din Iudeea al lui Iisus Christos – numit, oficial, Beit Lahm și neoficial, Bayt Lahm – este consemnată, în statul nord-american Pennsylvania, o așezare urbană cu numele Bethlehem.

Semnificația geografică a baladei „Toma Alimoș” Marți, dec. 10 2019 

Pentru început, redăm textul acestei creații populare, preluat de aici, cu corijări, legate, în principal, de ortografia actuală și de adăugarea semnelor diacritice:

Foicica fagului,
La poalele muntelui,
Muntelui Pleșuvului,
În mijlocul
Câmpului
La puțul
Porumbului,
Pe câmpia verde, -ntinsă,
Și de cetine coprinsă,
Șade Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat.
Șade Toma tolănit
Și cu murgul priponit
În pripoane de argint,
Și mănâncă frumușel,
Și bea vin din burdușel,
Și grăiește în ast fel:
– Închinar-aș, și n-am cui!
Închinar-aș murgului,
Murgului sirepului,
Dar mi-e murgul vită mută,
Mă privește și m-ascultă,
N-are gură să-mi raspundă!
Închinar-aș armelor,
Armelor drăguțelor,
Armelor surorilor,
Dar și ele-s fiare reci,
Puse-n teci
De lemne seci!
Închinar-oi codrilor,
Ulmilor
Și fagilor,
Brazilor,
Paltinilor,
Că-mi sunt mie frățiori,
De poteri ascunzători;
De-oi muri,
M-or tot umbri,
Cu frunza m-or inveli,
Cu freamătul m-or jeli!
Și cum sta
De închina
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta;
Armele din teci ieșea,
Murgulețu-i râncheza.
Până vorba-și isprăvea,
Burdușelul
Ridica,
Vinișorul
Că gusta
Și-n picioare se scula.
Ochii-și negri d-arunca,
Peste câmpuri se uita
Și departe ce-mi zărea?
Că-mi venea, măre, venea
Stăpânul
Moșiilor
Și domnul câmpiilor,
Manea, slutul
Și urâtul;
Manea, grosul
Și-arțăgosul;
Venea, măre, ca vântul,
Ca vântul și ca gândul,
Cu părul lăsat în vânt,
Cu măciuca de pământ.
Pân’ la Toma când sosea,
Din guriță mi-i grăia:
– Bună ziua, verișcane!
– Mulțumescu-ți, frate Mane!
– D-alei, Tomo Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat,
Pe la mine ce-ai cătat?
Copile
Mi-ai înșelat,
Florile
Mi le-ai călcat,
Apele mi-ai turburat,
Livezi
Verzi
Mi-ai încurcat,
Păduri
Mari
Mi-ai dărâmat.
Ia să-mi dai tu mie seamă,
Ia să-mi dai pe murgul vamă!
Toma, măre, de-auzea,
Din guriță-i cuvânta:
– Ce-ai văzut
Om mai vedea,
Ce-am făcut
Om judeca;
Pân-atuncea, măi fârtate,
Dă-ți mânia la o parte
Și bea ici pe jumătate,
Ca să ne facem dreptate!
Toma, pân’ să isprăvească,
Îi dă plosca haiducească
Pe jumate s-o golească,
Mânia s-o potolească,
Ca c-un frate să vorbească.
Manea stânga
Și-ntindea
Să ia plosca
Și să bea,
Iar cu dreapta
Ce-mi făcea?
Paloș mic că răsucea,
Pântecele
I-atingea,
Mațele
I le vărsa
Și pe cal incălica,
Și fugea, nene, fugea,
Vitejia
Cu fuga!
Foicică de rogoz,
Savai, Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat,
Cumpătul că nu-și pierdea.
Mâna
La rană
Punea
Și din gură cuvânta:
– D-alelei, fecior de lele
Și viteaz ca o muiere,
Nu fugi, că n-am dat vamă,
Nu fugi, c-o să-mi dai seamă!
Vreme multă nu pierdea,
Mațele că-și aduna,
Cu brâu lat se încingea,
Mijlocelul că-și strângea
Și la murgul se ducea,
Și pe murg încălica,
Iar din gură mi-i grăia:
– Murgule, murguțul meu,
Datu-mi-te-a taică-tău
Ca să-mi fii de ajutor
La nevoie și la zor,
Să te-ntreci cu șoimii-n zbor
Pân-o fi ca să nu mor.
Tinerel că m-ai slujit,
Dar s-acuma, îmbătrânit,
Să te-ntreci la bătrânețe
Cât puteai la tinerețe.
Azi te jur pe Dumnezeu
Să mă porți ca gândul meu
Și s-ajungi p-ăl câine rău,
Că mi-a răpus zilele,
Zilele, ca câinele,
Pentru tine, murgule!
Pâna Toma se gătește,
Murgul coama-și netezește
Și din gură mi-i grăiește:
– Lasă șeaua, sai pe mine,
Și de coamă țin-te bine,
Ca s-arăt la bătrânețe
Ce-am plătit la tinerețe!
Până Toma se ținea,
Murgul, măre, și zbura;
Și zbura, tocmai ca vântul,
Fără s-atingă pământul.
Cât o clipă de zbura,
Mult pe Manea-l întrecea,
Iara Toma, de-l vedea,
Îndărăt se întorcea
Și din fugă-i cuvânta:
– Maneo, Maneo, fiară rea,
Vitejia ți-e fuga,
Că, de m-ai junghiat hoțește,
Mi-ai fugit și mișelește.
Ia mai stai ca să-ți vorbesc
Pagubele să-ți plătesc,
Pagubele
Cu tăișul,
Faptele
Cu ascuțișul!
Bine vorba nu sfârșea,
Murgulețu-și repezea
Și cu sete mi-l lovea;
Capu-n pulbere-i cădea,
Iar cu trupul sus, pe șea,
Calu-n lume se ducea.
Foicică micșunea,
Vreme multă nu trecea
Și pe Toma-l ajungea
Moarte neagră, moarte grea.
De pe cal descălica,
Ochiul
Se-mpăienjenea,
Capul
I se învârtea
Și-n des codru se pleca,
Iar din gură ce-mi grăia?
– D-alelei, murguțule,
D-alelei, drăguțule,
Ce-am gândit
Am izbândit,
Dar și ceasul mi-a sosit.
Sapă-mi groapa din picior
Și-mi așterne fânișor,
Iar la cap și la picioare
Pune-mi, pune-mi câte-o floare:
La cap, floare
De bujor,
Să mi-o ia mândra cu dor,
La picioare,
Busuioc,
Să mă plângă mai cu foc.
Apoi, măre, să te duci,
Drumu-n codri să apuci
Pân’ la paltinii trăzniți,
Unde-s frații poposiți.
Nimeni frâul să nu-ți puie,
Nici pe tine sa se suie,
Făr’ d-un tânăr sprâncenat
Și cu semne de vărsat,
Cu păr lung și gălbior,
Care-mi este frățior,
Frățior de vitejie,
Tovarăs de haiducie.
Numai el frâul să-ți puie
Și pe tine să se suie;
Tu să-l porți și pe el bine,
Cum m-ai purtat și pe mine!
Bine vorba nu sfârșea,
Suflețelul că-și dedea:
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta,
Și cu freamăt il plângea.
Murgul jalnic râncheza,
Cu copita că-mi săpa,
Groapă mică că-i făcea,
Fânișor îi așternea,
Floricele că-i sădea,
Cu trei lacrimi le stropea,
Drumu-n codri c-apuca
Și mergea, măre, mergea
Pân’ la paltinii trăzniți,
La voinicii poposiți.

Primul lucru (aproape) sigur al baladei este faptul că Toma Alimoș, numit „haiduc din Țara de Jos”, era originar din partea de sud a Moldovei (cunoscută, de la începuturile voievodatului carpato-nistrean, ca Țara de Jos a Moldovei), probabil dintr-o arie situată între Bârlad (unde se afla sediul vornicului de Țara de Jos) și Galați (unde, din antichitate, a fost o importantă așezare, port la Dunăre). Faptul, pare a fi întărit atât de toponimul Muntele Pleșuvului, care apare, și azi, în Munții Vrancei, spre limita cu partea sud-estică a Transilvaniei, un altul – Câmpul (care poate trimite cu gândul la satul Câmpuri, de unde era originar Moș Ion Roată, primul țăran, răzeș, care a fost ales deputat în Adunarea legislativă a Moldovei), precum și sintagma paltinii trăzniți, care se apropie de numele satelor vrăncene Paltin și Spulber

Presupunerea noastră este întărită și de asocierea mediului natural – în special a codrului, dar și a animalelor (oița năzdrăvană Miorița, murgul) – cu eroul principal (baciul moldovean, haiducul Toma Alimoș), idee care apare și în balada păstorească Miorița. Deci, putem bănui că, fiind originar din Țara de Jos a Moldovei (dintre Galați și Bârlad, sau chiar din Codrii Tigheciului basarabean), Toma Alimoș, dintr-o familie de țărani răzeși, avea moșii în partea aceasta a Moldovei, fiind rudă cu boierul Manea (apelativul verișcane îi arată a fi, probabil, veri). Mă rog, erau rude, dar nu în relații tocmai bune, motiv pentru care Toma își alcătuise o ceată de haiduci care stăteau, adesea, la adăpostul codrilor vrănceni, din răzășeasca Țară a Vrăncii… Despre aceasta – ca și despre Tigheci (dar și despre vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc) – chiar principele-cărturar Dimitrie Cantemir afirmă, în Descriptio Moldaviae, că se autoguvernează singure, ca niște adevărate republici.

Faptul că era neam de răzeși, deci, de țărani liberi și nu de orice fel de răzeși, ci dintre cei din fruntea satului de unde era de baștină, reiese din al doilea nume al lui Toma – Alimoș. Acesta pare o poreclă, evoluată dintr-o formă, inițială, A(l)-lui-Moș. Or, dacă, zilele trecute am adus vorba despre o parte a semnificațiilor termenilor moș și bătrân, afirmând că și unul și celălalt fac trimitere la elita conducătoare a satelor de țărani liberi (a obștilor țărănești) – vorbind de judele satului și/sau de Sfatul Bătrânilor, Toma Alimoș era, dacă nu membru al acestei elite (foarte posibil, din moment ce apare ca lider al unei cete de haiduci), măcar urmaș al unui asemenea membru, al unui lider local, numit Moș(u).

Această particularitate fonetică din expresia inițială – A(l)-lui-Moș – ca și prezența altor termeni și forme specifice graiului moldovenesc (dar și a unora din cel muntean), întăresc localizarea spațială a acțiunii și originea geografică a lui Toma Alimoș și a boierului Manea, în partea sudică a vechiului voievodat al Moldovei (=Țara de Jos), într-un ținut cuprins între Bârlad (la nord), Câmpuri-Țara Vrăncii (la vest), Siretul-Inferior-Dunăre/Galați (la sud) și Codrii Tigheciului (la est). Dacă despre Manea știm că era parte a clasei boierești, pentru Toma, informațiile din baladă indică faptul că era cel puțin urmașul unui lider al Sfatului Bătrânilor dintr-un sat răzășesc, dacă nu chiar membru al acestuia. Ca ultimă idee, cu trimitere la geografia istorică a zonei, balada a apărut, cel mai timpuriu, în veacul al XV-lea, undeva după 1480, deoarece fosta Țară a Berladnicilor a devenit parte a Țării Moldovei în a doua parte a secolului al XIV-lea, în vreme ce extremitatea sudică a Moldovei de azi – inclusiv Țara Vrăncii – în vremea domniei lui Ștefan cel Mare, probabil după ce marele voievod a fost ajutat să-i alunge pe otomani de fii Vrăncioaiei (în urma bătăliei de la Războieni, din 1476).

Despre semnificația termenilor „moș” și „bătrân” Duminică, dec. 8 2019 

Se pare că una dintre semnificațiile vechi ale termenului „moș” – de sorginte autohtonă, traco-dacă, se leagă (și) de calitatea de membru al Sfatului Bătrânilor. După intrarea în uz a cuvântului „bătrân” de origine latină, sensul articolului fost preluat de acesta, în vreme ce, cuvântul „moș” a păstrat alte semnificații. Între acestea se numără una foarte veche – legată de moșul întemeietor al unui sat de țărani liberi. La numele acestuia – Șerban, Pop(a), Bucur, Botoș, Andrieș și altele – s-au adăugat sufixe ca -ești și/sau -eni/-ani, rezultând toponime ca Șerbănesti, Popești, București, Botoșești/Botoșani, Andrieșeni, etc, al căror sens, în general, era de „comunitate de țărani liberi, al cărei întemeietor (rămas, adesea, legendar) era cel cu numele amintit”.

Despre oină Miercuri, dec. 4 2019 

Oina, considerată „sport național” românesc, a apărut în Evul Mediu, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă , în 1364, o altă atestare, după Dicționar enciclopedic (1993-2009), înregistrându-se în 1763. Jocul, apărut, probabil, în lumea păstorească, este reglementat în 1899 – când s-a publicat Regulamentul de joc, în Monitorul Oficial. În perioada în care a fost ministru, Spiru Haret decide introducerea oinei în școli (1897-1899). În anul 1932, ia ființă Federația Română de Oină, care a fost reactivată după 1950, iar jocul mai era practicat în școlile din țară și în partea finală a perioadei comuniste.

După 1989, jocul multisecular este în vizibil declin…. Ciudat mod de a ne manifesta „mândria” și „atașamentul” față de sportul național românesc, considerat de unii, dacă nu ca „strămoș” al baseball-ului american, oricum, foarte apropiat ca reguli de acesta! După unele opinii, niște emigranți români din Ardeal ar fi ajuns prin anii 1850-1860 în Statele Unite și, ar fi pus bazele unui sport, înrudit cu oina, preluat, din 1857 de localnicii americani, sub numele de baseball – aserțiune pe care o privim, totuși, cu circumspecție.

Despre practicarea acestui joc pare a vorbi și oiconimul Oinacul, localizat în sudul țării, în actualul județ Giurgiu. Localitatea este atestată prima dată în 1843, așa cum menționează N. Stoicescu, în Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România. I. Țara Românească, vol. 2, București, 1970, p. 460). Toponimul este un derivat, cu sufixul -ac, întâlnit și în termeni precum malac, mârzac, porumbac, dar și în toponime ca Albac.

Antroponime derivate de la numele Sfintei Ecaterina Luni, nov. 25 2019 

Astăzi, în calendarul creștin-ortodox este prăznuită Sfânta Muceniță Ecaterina. Prilej, pentru noi, de a spune câteva cuvinte despre antroponimele derivate de la numele acesteia.

Numele apare, la noi, din Evul Mediu, în forme ca Ecatarina, Catarina, Catirina/Catrina, Icaterina și altele. De la aceste forme, feminine, s-a format și una masculină, Catrinu, de la care au derivat Catrinescu, Catrinoiu, Muntele Catrinului – supranume folosit de aromâni pentru Muntele Olimpului, sau Codrii Catrinului, derivate de la numele așezării păstorești Ecaterina, situată la poalele acestuia. Dacă tot am amintit de toponime derivate, să menționăm că asemenea nume de locuri există și la românii nord-dunăreni: Catrinari, în Bucovina.

Ca forme antroponimice derivate mai amintim: Trina, Trinea, Trincă, Trincea, Trincu, Trincoi, Trâncă, Rina, Cătrin, Cătrina, Cătrânău, Catrea, Cătrea, Cătreanu, Cătrior. Acestea au și derivate toponimice, cum sunt Trinu sau Cătriorești.

Sub influență străină (germană, rusă, maghiară) s-a ajuns la forme precum Cati, Cata, Catea, Cătița, Căta (notată și la românii din Banatul sârbesc), Catu, Cătescu, Cătilă, Cătina (formă prezentă și la aromâni), Catina, Catinca, Tinca, Cătincea, Catoiu, Cătuiu, Cătuț, Cătuța, Cătoca și altele. De la acestea au derivat și toponime cum sunt: Căteasca, Cătulești, Cătina, Tinca, Cătuțul.

De la forma cu l, derivat din r – prezentă atât în română, cât și în albaneză, spaniolă, italiană și maghiară – Cătălina, au rezultat: Catalin, Catalina (formă atestată și la aromâni), Cătălina, Catelina, Cătălin, Cătălina, Cătălinoiu.

Despre antroponimele derivate de la numele Sfinților Apostoli Filip și Matei Duminică, nov. 17 2019 

În săptămâna care se încheie au fost prăznuiți Sfântul Apostol Filip (joi) și Sfântul Apostol și Evanghelist Matei (sâmbătă). Pentru noi, însemnătatea acestor sfinți este cu atât mai mare, cu cât primul a propovăduit Sfânta Evanghelie în Dobrogea, alături de Sfântul Andrei, iar al doilea a scris cea mai veche dintre Evangheliile Noului Testament (datată undeva în anii 50-60 ai erei creștine).

Primele atestări creștine ale numelui Filip în spațiul carpato-balcanic sunt foarte vechi. Imediat după atestarea sfântului (ajuns episcop, la Tomis, deci, în Dobrogea de azi, în primul secol al erei creștine), apare o mențiune în Creta, în secolul al II-lea, urmată de o alta – în veacul următor, în sud-estul Traciei (azi, în Turcia europeană). Pentru secolele IV-VI atestările devin mai frecvente: una în sud-estul Bulgariei, alta în Cipru, alături de mențiuni în Dalmația croată, sudul Turciei actuale (3 atestări succesive), alta – pe litoralul egeic al Asiei Mici și o alta – în nordul Greciei.

Pentru veacurile VII-X se cunosc atestări în Albania, Macedonia de Nord, sud-estul Bulgariei, Peloponez, insulele egeene, Achaia și în mai multe zone din Asia Mică (azi, în componența Turciei). În secolele următoare – XI-XV – sunt mențiuni din Asia Mică, Creta, Peloponez, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina și Ucraina. În spațiul românesc, în Evul Mediu (secolele XI-XV) patronimul era atestat frecvent, situându-se pe locul 58.

În prezent, variate și derivate de la numele sfântului se localizează în Cipru (Filippou/Philippou, locul 24), Serbia (Filipović, locul 27), Croația (Filipović, locul 28), Macedonia de Nord (Filipovska/Filipovski, locul 38), Bulgaria (Filipov/Filipova, locul 50), Bosnia-Herțegovina (Filipović, locul 59), Muntenegru (Filipović, locul 67), Ungaria (Fulop, locul 72), Grecia (Filippou, locul 76), România (Filip, locul 81), Ucraina (Pilipenko, locul 84).

De la antroponimul Filip au rezultat și toponime, cel mai vechi fiind Philippopolis – „orașul lui Filip”, așezare din Tracia denumită după Filip, regele Macedoniei (și tatăl lui Alexandru Macedon). Varianta traco-dacă era Pulpudava, evoluată spre Pulpudeva, din care, după venirea slavilor, s-a ajuns la forma actuală, Plovdiv, al doilea oraș ca mărime din Bulgaria de azi. La noi, menționăm: Pilipăuți – în Bucovina, Filipeni – în Basarabia, Filipești (trei așezări cu acest nume), Filipeni, Filipea – în Moldova, Filipești, Filipeștii de Pădure, Filipeștii de Târg – în Muntenia, Filpea, Filpișul Mare, Filpișul Mic – în Ardeal.

În ceea ce privește mențiunile legate de antroponimul Matei, prima sa atestare în spațiul analizat se leagă de un episcop rezident în Albania, la începutul secolului al VI-lea. Următoarele înregistrări sunt de după anul 1000, din secolele XI-XV, când patronimul apare în Turcia, Grecia, Albania, Macedonia de Nord, Bosnia-Herțegovina, Croația, Ungaria, Polonia, Ucraina. De asemenea, există mențiuni și din secolele XVI-XVIII, în Turcia, Grecia, România.

Astăzi, formele derivate sau variante ale numelui Matei sunt atestate, frecvent în Ungaria (Mate, locul 62), Croația (Matijevic, locul 63), Polonia (Maciejewski, locul 84), Bosnia-Herțegovina (Matić, locul 96), Bielorusia (Matveeva, locul 100), Cipru (Matheou, locul 102), Ucraina (Matvienko, locul 102). Dacă în Evul Mediu Matei se găsea pe poziția 57 în spațiul românesc, în prezent nu se mai află între cele mai frecvente 150 de antroponime românești.

De la patronimul Matei a derivat și o serie de toponime: Valea lui Matei, Mateiești, Mateieni, Poiana lui Matei – în Moldova, Mateuți – în Basarabia, Matei (două oiconime), Mateiaș – în Ardeal, Schitul Matei, Mateești – în Muntenia, Mateești – în Oltenia, Padina Matei – în Banat

Distribuția numelor legate de Sfântul Mina Marți, nov. 12 2019 

Ieri, în calendarul creștin-ortodox a fost prăznuit Sfântul Mina, ocrotitorul celor păgubiți. Ne vom referi, în cele ce urmează, la formele și variantele derivate de la numele sfântului.

Astfel, întâlnim, frecvent, din epoca medievală, pe Minea, cu derivate ca Mineață, Mineș, Minescu, Minovici (formă prezentă și la aromâni), Minaciu, Minar, Minica, Minoiu, Minoniu, Minu, Minulescu, Minulici, Minuț, Minuțescu, Mină, Miniul. Menționăm și derivate toponimice: Mineaia, Mineasa, Minești.

De influență slavă veche sunt formele cu sufixe precum -co, sau -cu: Mincu, Minculescu, Mincă (formă atestată și la aromânii fărșeroți), Minca, Mincarul, Mincuțoaia. Ceva mai recent, în urma influenței bulgare, au rezultat derivate cu sufixele –ciu, -cea: Minciu, Mincea, Mincioagă. Ca formă toponimică, am notat oiconimul Minceni.

Din nou, despre numele creștine românești vechi Luni, oct. 21 2019 

Pentru readucere aminte, este vorba despre nume care au intrat în sistemul onomastic al strămoșilor noștri în primele veacuri ale erei creștine (mai exact, în secolele IV-VI), aspect abordat în urmă cu câteva săptămâni, aici. Exact în această vreme, în clasamentul (provizoriu, incomplet, deocamdată), am notat: Ioannes (locul 1; 3,71%), Theodorus (2; 3,43%), Petrus (6; 1,14%), Domnus (8; 1%), Basilius (9; 1%), Constantinus (17; 0,71%), Andreas (21; 0,57%), Georgius (30; 0,29%), Nicolaus (32; 0,29%), Demetrius (34; 0,14%). De reținut că este vorba despre spațiul carpato-balcanic, locuit de traco-dacii care, izolat, în veacurile I-III și masiv, în secolele IV-VI, au intrat în procesul de creștinare, prin romanizare (sau de romanizare, prin creștinare). Între paranteze, primul număr, înainte de „;”, indică locul în ierarhia onomastică, iar al doilea – ponderea deținută din totalul numelor, în intervalul analizat). De asemenea, pentru antichitate și Evul Mediu, ierarhia se referă la nume de botez.

Pentru Evul Mediu (secolele XI-XV), la nivelul Țărilor Române (Transilvania, Țara Românească, Moldova), ierarhia (incompletă și ea, din păcate) arată astfel: Ioan (locul 1; 11,14%), Nicolae (2; 5,46%), Petru (3; 5,38%), Gheorghie (9; 2,84%), Teodor (11; 1,89%), Andrei (12; 1,78%), Dimitrie (17; 1,31%),  Constantin (22; 0,87%), Ilie (31; 0,62%), Vasilie (45; 0,36%), Maria (64; 0,19%), Marin (114; 0,04%).

În fine, pentru perioada actuală, spațiul românesc – reprezentat de cele două state român(ofon)e, România și R. Moldova și la nivel de nume de familie – ordinea acelorași nume de mai sus (aproximativ) arată după cum urmează: Ioan (locul 2; 2,08%), Constantin (3; 1,17%), Gheorghie (4; 0,92%), Dimitrie (5; 0,88%), Teodor (7; 0,61%), Marin (10; 0,53%), Petru (11; 0,51%), Nicolae (14; 0,49%), Vasilie (19; 0,41%), Ilie (22; 0,36%), Andrei (33; 0,24%).

Frecvența mare a acestor nume și faptul că au și numeroase forme vechi, de sorginte (greco-)romană, plus evidența și bunul-simț, ne îndreptățesc să considerăm această situare în ierarhia ultimilor (aproape) două mii de ani, pe primele locuri, continuu, ca un argument indubitabil în favoarea creștinismului românesc născut în primele secole după Hristos – secolele I-VI. În plus, acestea nu sunt nici pe departe singurele argumente în favoarea acestei idei. Se adaugă prezența unor cuvinte vechi – de origine greco-latină – în terminologia creștină românească (biserică/băsearică, lege – cu sensul de credință religioasă, Dumnezeu/Dumnidzălu, preot/preftu, cruce/cruți, botez, Paște, Crăciun/Cârciun, cuminecare, păresimi/păreasini, duminică/dumanica/dumirecă, etc.), ponderea de peste 80% cuvinte latinești în rugăciunile vechi, fundamentale Tatăl Nostru și Crezul, atât în varianta romano-catolică, cât și în cea ortodoxă, descoperirile arheologice de la Biertan, Cluj, din Dobrogea și nu numai, păstrarea, ca antroponim a numelui Carp, continuator, în Moldova istorică a vechiului nume de trib al carpilor daci, transformarea Muntelui Sfânt al lui Zamolxe – Kogaiononul în Muntele Sfânt creștin – Ceahlăul și altele. Termenii creștini dintre paranteze reprezintă, după semnul „/”, variante aromâne și chiar istroromâne ale acestor cuvinte, ca dovadă a preluării și păstrării lor și în dialectele balcanice ale limbii române.

Mai adăugăm că, deși de esență latină – fundamentată în perioada în care, la conducerea Imperiului roman de răsărit (latinofon) s-au găsit, între anii 313 și 580 (de la Constantin cel Mare, la Justin, fiul și urmașul lui Justinian), numeroși împărați traco-daco-romani – creștinismul autohton a rămas să graviteze spre Biserica Constantinopolitană, chiar dacă, în secolele VI-VIII, Justinian a decis ca eparhia Justiniana Prima să fie subordonată Bisericii Romei. Atestă acest lucru faptul că majoritatea numelor prezentate în ierarhiile de mai sus, continuu, pe primele locuri – Constantin, Gheorghie, Dimitrie, Teodor, Nicolae, Vasilie, Ilie, Andrei – se regăsesc, din primele secole creștine, doar în Biserica răsăriteană, cea romană, apuseană, preluându-le abia spre începutul celui de-al doilea mileniu creștin, frecvența mare, și la Roma, regăsindu-se, anterior, doar pentru numele Ioan, Petru, Maria și Marin.

Concluzia ce se desprinde din prezentarea ideilor de mai sus este că, creștinat prin învățarea limbii latine, neamul traco-dacic a păstrat, cu sfințenie, aproape două milenii, aceste nume vechi, primite odată cu decizia de a accepta propunerea împăratului traco-roman Constantin cel Mare (undeva, în intervalul 313-318 d. Hr.) să treacă la religia creștină, în „haină lingvistică” latină. Intervalul de mai sus este delimitat de momentul promulgării Edictului de la Mediolanum/Milano (313 d. Hr.) de către împăratul Constantin și de ultima incursiune a carpilor în Imperiul roman (318 d. Hr.), după care carpii moldoveni nu au „dispărut” ci „s-au dat” romani (și creștini). De-altfel, cea mai bună dovadă a faptului că ipotetica discuție a lui Constantin cel Mare cu marii preoți ai lui Zamolxe va fi avut loc, este prezența, în ierarhiile de mai sus, continuu, a numelui împăratului ce i-a convins pe traco-daci să se creștineze, învățând latina, cu vorba bună!

Pagina următoare »