Instantanee bruxelleze Vineri, Ian 30 2009 

S-a întors frigul la Bruxelles, dar nu gerul de la începutul lunii… Totuşi, noaptea este suficient de frig cât să se aştearnă bruma, iar în timpul zilei, deşi este soare – lucru neobişnuit aici, unde frecvent este înnorat sau chiar plouă – este un fel de „soare cu dinţi”… Totuşi, încă este iarnă, chiar dacă zăpada a ţinut doar o săptămână…

Românii şi produsele fabricate în România devin o prezenţă obişnuită şi în Vest… Peste drum de Campus de la Plaine al ULB se află o reprezentanţă „Dacia”… Produselor sale li se face aici reclamă, inclusiv în mass-media: deunăzi am văzut în cotidianul „Metro”, în varianta sa de limbă neerlandeză, o reclamă la un model „Logan” destinat transportului de produse diverse (gen „papuc”)… Tot în presă, dar şi în cărţile expuse în librării, referinţele la România sunt tot mai dese şi, în general favorabile sau, cel puţin, echidistante. Au apărut şi ghiduri turistice care promovează, obiectiv, ceea ce are ţara noastră de arătat străinilor…

Câteva sute de metri mai departe de reprezentanţa „Dacia”, între Campus de la Plaine şi Solbosh (unde se află o parte din clădirile administrative ale ULB), într-unul din numeroasele fast-food-uri se aude (şi) româneşte… Ca şi la un restaurant vecin cu unul grecesc, numit „Zorba, the Greek”, nu departe de sediul Parlamentului European de la Schuman…

În schimb, la librăria ULB de la Solbosh, o studentă şi un student conversează în maghiară, semn că Europa central-estică (re)începe să fie „la ea acasă”  în Capitala Uniunii Europene… În Parc Royal a fost vernisată o expoziţie cu fotografiile câtorva sute de evrei belgieni, care trebuiau să ajungă, în 1943, la Auschwitz-Birkenau. Expoziţia a fost deschisă pentru a comemora o jumătate de secol de la eliberarea acestui lagăr de către armata sovietică… Cele câteva sute de evrei belgieni n-au ajuns, însă la Auschwitz, mulţumită eroismului a trei membri ai Rezistenţei belgiene antinaziste…

Doi paşi mai încolo, un şofer de autobuz claxonând în trafic şi apostrofându-l pe un alt conducător auto, foarte grăbit şi intrat, neregulamentar, pe contrasens, spre a depăşi o coloană de maşini… Se mai întâmplă aşa ceva şi aici, rar este adevărat, dar se întâmplă…

Pe străzile comerciale dintre Grand Place şi De Brouckere, magazinele anunţă încheierea sezonului de solduri… Deja, însă, „cohortele” de cumpărători ce le „invadaseră” imediat după Anul Nou s-au împuţinat extrem de vizibil… Iar în metrou, la De Brouckere, am auzit vorbind o tânără în româneşte, la doi paşi de mine… Vorbea la telefon, în „dulşele grai” moldovenesc, de pe la noi… Şi mi-am amintit că, peste exact patru săptămâni, pe vremea asta, voi fi, din nou, Acasă, în „oraşul celor şapte coline”…

Cum s-au amestecat dacele cu romanii (eseu despre naşterea poporului român) Miercuri, Ian 28 2009 

După cucerirea Sarmisegetusei şi sinuciderea regelui Decebal, Traian a trecut operativ la organizarea unei noi provincii imperiale, singura situată la nord de Dunăre. I s-a spus Dacia, după numele vechiului regat, abia învins… Nu era o greşeală, fiindcă, chiar dacă, în cele două războaie daco-romane – 101-102 şi 105-106 – au pierit mulţi dintre luptătorii daci, populaţia civilă – femei, copii, bătrâni şi chiar mulţi dintre oştenii daci – continuau să trăiască în cuprinsul acestei provincii…

Şi totuşi… Dacia fusese, oarecum, „secătuită” de „vâna” sa bărbătească. Aşa cum am menţionat, o parte a armatei dacice căzuse în bătălii, ori suferea de pe urma rănilor, multe – de nevindecat… O altă parte a fost transformată, ca „pradă de război”, în prizonieri şi dusă la Roma, ca să vadă şi „Cetatea Eternă” măreaţa biruinţă a împăratului… O altă parte a oştenilor lui Decebal s-a retras în ţinuturile dacilor liberi, cu gândul de a se întări şi a relua, cândva, lupta… Deci, Daciei îi cam lipseau bărbaţii, care, războiul fiind sfârşit, erau acum necesari la muncă: la ridicat castre, la construit oraşe, temple, drumuri, apeducte, băi publice, la lucrat ogoarele…

Documentele vremii spun şi ce soluţie a adoptat Traian: a adus cetăţeni ai Imperiului, nu doar de ici-de colo, ci, zic cronicile, ex toto orbe romano… Că este aşa, o dovedesc, până azi, şi unele diferenţe de lexic românesc de origine latină… Astfel, dacă în spaţiul extracarpatic este utilizat rinichi – derivat din reniculus, adus, pare-se de militari romani originari din provincii orientale ale Imperiului, în vestul ţării, regional – utilizat azi mai ales în Apuseni şi în continuă restrângere ca arie – este întrebuinţat rărunchi, rezultat tot din latină, dar din ranunculus – adus de provenienţi din părţile apusene ale împărăţiei romane (în plus, prezenţa lui rărunchi în Apuseni este firească, aceasta fiind, prin tradiţie, o arie rotacizantă)…

Aşadar, o mare mulţime de colonişti, de veterani ai armiei romane, demobilizaţi, au primit loturi de pământ în provincia Dacia. Fiind şi un „avanpost” în faţa barbarilor migratori, împăratul Traian, spirit practic, era interesat să aibă aici şi un puternic element roman, care să contribuie şi la o romanizare mai rapidă a Daciei. Se pare că a reuşit… Dar cum, oare?

Să zicem că, într-unul din multele sate dacice, în casa unui oştean dac, căzut în luptele de la Sarmisegetusa şi a cărui familie se refugiase la dacii liberi, a fost aşezat un asemenea veteranus demobilizat… Vecină cu romanul era o femeie dacă, rămasă văduvă, tot în urma războaielor daco-romane. Femeia avea în grijă şi un copilandru, rămas, astfel, orfan…

Într-o zi, ieşind pe prispă, romanul o vede pe vecina lui chinuindu-se, cu un ciocan, să repare gardul, care dădea să se părăginească. Romanul nu stă mult pe gânduri, ia ciocanul şi repară gardul… După alte câteva zile, femeia îl observă pe roman încercând să coase un nasture: vine, îi ia acul şi îl coase ea. Şi, tot aşa, după un an-doi de asemenea ajutoare reciproce (ori, poate, mai mult, sau mai puţin…), află satul că cei doi vecini au hotărât să „desfiinţeze” gardul dintre gospodării şi să facă una singură, căsătorindu-se.

După un alt interval de timp, să zicem, câteva luni, se naşte primul copil din familia daco-romană, abia întemeiată… Fiul acestei familii va învăţa în casă ambele limbi: şi pe-a mamei, ca limbă maternă dar şi pe-a tatălui… Păi, ce-a-nvăţat (şi n-a uitat), în aproape 2000 de ani acest „pui daco-roman”? În primul rând, termenii legaţi de familie – termen care, deja am văzut, este de origine latină, semn că romanii erau şi buni familişti… El, în calitatea sa de copil al unei familii daco-romane, poate chiar al primei astfel de familii, a reţinut şi alţi termeni: a învăţat, de pildă, de la mama sa, de care a fost mai ataşat dacă era băiat acest termen – de origine dacică. S-a născut şi al doilea prunc (şi prunc este tot dacic, fiind des folosit în Maramureş): să zicem, o fată… Cum al doilea copil era fată – mai ataşată de tatăl ei – s-a fixat acest termen, care este de origine latină… Toţi ştiau, însă, că sunt copiii mamei (copil – cuvânt dacic), dar şi fiii şi fiicele tatălui (fiu şi fiică – termeni latini). Aceşti copii au fost daţi şi la şcoală, să înveţe latineşte, să scrie şi să citească… Termeni precum şcoală, a învăţa, a scrie sunt de origine latină, păstraţi, am putea spune, miraculos, peste 1500 de ani, la un popor cvasi-analfabet (la 1899, doar 22% dintre locuitorii României cu vârsta de la 7 ani în sus ştiau să scrie…). A învăţa are chiar o evoluţie semantică interesantă, derivând din latinescul invitare, semn că învăţătorul îi invita pe copii la el acasă să înveţe carte… Pe de altă parte, un termen ca a scrie, arată respectul pentru cuvântul scris, în primul rând pentru cel din Sfânta Scriptură… Iar şcoli primare, întemeiate, treptat, în toate aşezările româneşti, au cerut, la jumătatea veacului al XIX-lea, în vremea lui Cuza, tocmai aceşti „ţărani analfabeţi”, ce alcătuiau majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării…

De fapt, termenul ţăran înseamnă, la origine, tocmai oamenii pământului… Din latinescul terra – pământ – au rezultat în română – ţară, ţărână şi ţarină sau ţarnă. Acei locuitori care munceau pământul – pe ţarinile lor, alcătuind ţări mai mari sau mai mici – erau ţăranii sau ţărenii (a doua variantă – folosită, încă, de românii timoceni). Ei erau cei ce lucrau pământul ţării, adică al locului unde se fac bucate (ţări situate, mai frecvent, în depresiuni submontane sau intramontane, pe culoare de vale, la adăpost de crivăţ, caniculă sau năvălitori). Această sens pentru  ţară – de loc unde se fac bucate –  a mai fost încă întâlnit de Ion Conea, la ţăranii Ţării Vrancei, în perioada interbelică…

Aceasta înseamnă că ţăranii erau oamenii pământului – exprimare ce a devenit titlul unui capitol în cartea Fraţii Jderi a lui Mihail Sadoveanu, născut şi el într-o veche Vatră ţărănească – cea a Paşcanilor… Ştiind că sunt ei ai pământului şi nu pământul al lor, cum cred destui astăzi, eronat, aveau şi cu ce explica această convingere: ei aparţineau acelui loc, ţării respective, deoarece aceea le dădea lor roadele ca să-şi poată creşte copii şi nepoţii care urmau să le ducă, mai departe, numele şi sângele şi, la capătul vieţilor lor, în ţărâna locului, din care se născuseră (conform filosofiei creştine), urmau să-şi doarmă „somnul de veci”…

Că a fost aşa şi nu altfel, este dovedit de faptul că, fiind preponderent agricultori, daco-romanii nu se puteau „plimba” 1000 de ani prin Balcani, ca să revină exact în aceleaşi locuri, la nord de Dunăre, în Carpaţi şi la Marea Neagră, spre a culege ei, ce-au semănat alţii… Nu pot fi nomazi oameni ce întrebuinţează, de circa 2000 de ani, un vocabular agrar preponderent de origine latină: a ara, aratru (termen folosit în Banat pentru plug), a semăna, a culege, grâu, secară, orz, ceapă, usturoi (ai – în Banat), fasole, in, cânepă, măr, păr, prun, cireş, nuc, alun, piersic, viţă-de vie, dar în care a mai rămas şi câte un cuvânt dacic: mazăre, zarzăr… Ultimul cuvânt amintit – zarzăr – are, el singur, o întreagă „poveste”: astfel, se pare că, fiind înrudit genetic cu piersicul şi caisul, ar proveni din Orientul Mijlociu. Ajungând în Balcani, prima dată la tracii balcanici, mai exact la dardani, s-a răspândit atât spre nord, cât şi spre sud, sub forma, probabilă, de „dardanus (lucru posibil, deoarece şi piersicul preia în numele său o provenienţă geografică). Acest termen a evoluat spre zarzăr, respectând regulile fonetice de evoluţie ale românei (inclusiv rotacizarea lui n) , trecând printr-un intermediar de forma dzardzăr (dovedit de un toponim din Grecia de azi, creat de aromâni: Dzardzaros). Totuşi, rotacizarea nu s-a produs peste tot, în sudul Transilvaniei, mai exact în Ţara Oltului, circulând şi forma zarzăn, care, însă, confirmă şi ea evoluţia dintr-un *dardanus.

Este interesant „amestecul” daco-roman în terminologia viticolă: puşi de Burebista să stârpească viile, al căror rod îi făcea, adesea, să plece beţi la război, dacii au uitat cum se cheamă planta şi licoarea ce o sorbiseră, dar n-au uitat că bobului i se spune strugure, lăstarului – curpen, şi nici de buciumii sau butucii de viţă… Iar pentru viţă de vie şi vin i-au întrebat pe romani cum se cheamă, când aceştia au reintrodus această plantă în Dacia…

Unii ţărani s-au specializat în creşterea animalelor – de la animal derivă termenul vechi românesc  nămaie sau nimaie (întâlnit din nordul ţării până în zonele locuite de aromâni). Din vremea romanizării dacilor datează diferenţierea clară dintre animalele crescute pe lângă casa omului – domus, în latină – zise domestice şi cele trăind în pădure – silva – denumite silvaticae, adică – sălbatice. Din latină vin termeni legaţi de creşterea animalelor, precum: bou, vacă, viţel, porc, scroafă, purcel, cal, iapă, capră, ied, oaie, miel, găină, staul, în vreme ce mânz sau cârlan sunt de origine dacică… Cum nu toţi crescătorii de animale erau sedentari, iar unii, păstorii, practicau transhumanţa – pendulând între locurile de iernat de la şes şi cele de văratic de la munte -, şi terminologia păstorească relevă acest amestec daco-roman, dar cu mai mulţi termeni dacici. Astfel, păstor, păcurar (picurar – la aromâni), caş, lapte, a mulge sunt de origine latină, în vreme ce baci, urdă, brânză, zăr, strungă, stână sunt dacici. Amestecul între urmaşii tracilor carpato-balcanici şi romani a dat naştere şi unor termeni noi, rezultaţi din această convieţuire daco-romană. Îl menţionăm aici pe stânar, cu varianta stâner (cu sensul de locuitor şi lucrător la stână, baci, păstor), care a fost frecvent folosit în nord-vestul Peninsulei Balcanice, lăsând o mulţime de toponime şi antroponime, de la graniţa austriaco-slovenă de azi (în Alpii Iulieni), până în sudul Serbiei şi în Muntenegru. Acesta a funcţionat şi la nord de Dunăre, fiind încă utilizat, ca apelativ, în Oltenia, dar ajungând şi în vestul Moldovei, unde sunt prezente nume derivate de la acesta…

Păstoritul daco-traco-dardano-romanilor era recunoscut ca o activitate însemnată, încă din vremea Imperiului, vorbindu-se, de pildă, despre caseum dardanicus (caşul dardanic) ca despre un produs de calitate. Aşa cum Dardania (situată, aproximativ, pe teritoriul Serbiei de azi) îşi câştigase un renume prin păstorit, la fel se va întâmpla, în Evul Mediu, cu păstorii români balcanici, dar şi cu cei din Bacea panonică, primii recunoscuţi ca atare de otomani, ceilalţi – de către maghiari.

Au existat şi termeni legaţi de activităţi ne-agricole ce au supravieţuit, semn că au fost întrebuinţaţi… Chiar şi la un nivel modest, daco-romanii au continuat să îşi vândă sau să îşi cumpere produsele, pentru care se şi tocmeau cu negustorii/neguţătorii, adică neguţau… Unii meşteşugari au avut în continuare activitate şi după retragerea aureliană: faurii/făurarii sau fierarii (prelucrători ai fierului – pentru brăzdarul plugului, pentru coase, ori chiar pentru arme, destinate apărării de năvălitori sau hoţi), ori lemnarii – specializaţi în prelucrarea lemnului, existent şi atunci din belşug… Strămoşii noştri au încercat chiar şi să ridice unele cetăţi sau, mai degrabă cetăţui – nişte fortificaţii, modeste, din pământ, cu întărituri din lemn, termenul cetate derivând din latină: civitas/civitatis…

Degradarea înfloritoarei vieţi din fosta Dacia felix, mai ales după retragerea aureliană şi ruralizarea treptată a populaţiei civile, rămasă fără ocrotirea armatei şi jurisdicţia administrativă a autorităţilor imperiale este dovedită, atât de absenţa oricăror termeni derivaţi din urbs/urbis – urban, urbe, urbanism sunt neologisme recente în limba română – , cât şi de „degradarea” sensului unor cuvinte, de origine latină, păstrate în continuare de daco-romani. Astfel, dacă în vremea Daciei romane, carraria însemna drum de care, după 275 d.Hr., sensul său a „involuat” spre ceea ce înseamnă, şi azi, cărare – o simplă potecă. Dacă multele colonia şi municipium daco-romane aveau străzi pavate, cu pavimentum, după retragerea aureliană, pavajul s-a distrus, a fost năpădit de vegetaţie devenind ceea ce înseamnă azi pământ în româneşte… La marginea înfloritoarelor oraşe romane de odinioară, edili au prevăzut să existe câte un parc, cu alei, cu vegetaţie, parc având o formă rectangulară, de quadrum. Respectivul parc, îngrijit sistematic înainte de 275 d. Hr. s-a „sălbăticit”, vegetaţia a invadat totul, transformându-se, treptat, într-un codru, greu de străbătut… Dacă în vremea Daciei romane, fiecărui localnic răposat i se ridica un monumentum funerar, după retragerea autorităţilor imperiale, daco-romanii au mai putut doar să le rezerve celor trecuţi „în cealaltă lume”, câte un modest mormânt. De asemenea, s-au distrus, în timp, nu doar vechile drumuri romane, ci şi vechile pons/pontis construite pentru traversarea râurilor… Daco-romanii vor mai construi, mult timp, din veacul al III-lea d. Hr, doar nişte modeste punţi, în rest trecerea apelor realizându-se doar prin vaduri, iar podurile de piatră reapărând abia după întemeierea statelor medievale româneşti. 

Aceste state au avut ca „temelie”, însă, nişte „întocmiri” administrativ-juridice de origine latină. Astfel, obştile ţărăneşti au rămas conduse de un jude, termen rezultat din latinescul judex, dintr-un alt termen înrudit cu acesta – judicum – derivând atât numele unităţii administrative româneşti utilizat de la întemeiere în Ţara Românească (1300) şi generalizat în România după 1859 şi până astăzi – judeţul, cât şi cel utilizat în Moldova, vreme de cinci secole, între 1352 şi 1859 – ţinutul, ambele cu sensul de loc unde se ţine judecata. De aici derivă, fiind preluate de la românii ardeleni, inclusiv scaunele (de judecată) ale saşilor şi secuilor, colonizaţi după 1200 în Transilvania.

De asemenea, daco-romanii l-au păstrat şi pe dux/ducis, care apare în secolele IX-X, în forma românească veche duca (utlizată, însă, la jumătatea veacului al XIX-lea şi de Nicolae Bălcescu, prin cuvântul arhiduca, în lucrarea sa fundamentală Românii supt Mihai Voievod Viteazul), cu referire la primii duci ai ducatelor (voievodatelor) româneşti intracarpatice. Pe lângă asta, din tradiţia statului roman a dominatului (potrivit căreia, conducătorul Romei era şi dominus) a rezultat insituţia românească a domniei. Domnii (domnitorii) românilor din Ţara Românească şi Moldova, conştienţi de apartenenţa lor la Roma (fie ea, Roma propriu-zisă, fie – Noua Romă, adică vechiul Bizanţ, devenit Constantinopol, după 330 d.Hr.), nu şi-au arogat de la titlul de imperator, pe cel de împărat, ştiind, încă din vremea lui Menumorut (secolul al IX-lea) sau chiar mai dinainte, că ei sunt subordonaţi (fie şi doar eclesiastic) împăratului roman (în cazul de faţă constantinopolitan, văzut drept continuator al vechii Rome imperiale). Legătura cu imperiul, din vremea când acesta mai era şi roman (fie el şi „de răsărit”, după 395 d. Hr.) şi cu limba oficială a Romei (latina), este demonstrată de continuitatea lui imperium şi a lui imperator în cuvintele româneşti împărăţie şi împărat. Spre deosebire de daco-români, aromânii (macedo-armânii), rămaşi în componenţa Imperiului roman de răsărit şi după 602, când împărăţia se grecizează treptat, au moştenit, din elenul basilios (stăpân, conducător, cu sens şi de împărat) pe văsălie, cu semnificaţia de împărăţie.

Şi, poate, tocmai această amintire şi continuitate a legăturilor cu „Noua Romă” (Constantinopolul), evocată în faţa lui Arpad de Menumorut în secolul al IX-lea, explică adoptarea, după schisma de la 1054, atât a religiei ortodoxe de către un popor neolatin (românii), cât şi strânsele relaţii ale acestora cu Bizanţul, atât înainte, cât şi după 1453, când Constantinopolul a fost ocupat de otomani. O dovadă în acest sens o constituie şi păstrarea elinei (a limbii greceşti) drept limbă de cancelarie în Moldova şi Ţara Românească, alături de slavonă. Aceasta din urmă a fost întrebuinţată, poate, din vremea când elementul conducător al cnezatelor şi voievodatelor din spaţiul românesc (secolele VIII-XII) l-au constituit vechii slavi. Iar utilizarea alfabetului chirilic (el însuşi derivat din cel grecesc) pentru documentele de cancelarie moldo-muntene scrise în româneşte poate data fie din vremea primului ţarat bulgar, fie, mai degrabă, să aibă legătură cu perioada afirmării primului stat creat şi condus de români – Imperiul româno-bulgar al Asăneştilor (1185-1275).   

Revenim la retragerea aureliană… Aşa se face că, timp de câteva secole, de la finalul veacului al III-lea d. Hr. până în secolele VIII-IX, după spusele lui Lucian Blaga, daco-romanii, transformaţi, treptat, în poporul român s-a(u) „retras” din istorie, adâncindu-se în istorie, dar, mai ales afundându-se, în adâncul pădurii, al codrului – termeni tot de origine latină, care demonstrează, alături de vorba codru-i frate cu românul, una din caracteristicile acestui neam, de „popor de pădure” (despre o altă expresie, complementară acesteia, românul fură ca-n codru, am mai vorbit…). O dovedesc şi termeni precum arbore sau pom şi numele multor specii de arbori şi/sau arbuşti: fag, carpen, ulm, frasin, paltin, plop, arin, salcie, tisă, ienupăr, jneapăn, merişor – toţi de origine latină, iar pe de altă parte, cuvântul copac alături de brad, stejar, gorun – moşteniţi de la daci. Ne-au rămas cunoscute, secole la rând, şi ierburile pădurii, dar şi cele ale bălţilor (cuvânt dacic), unde se găseau, frecvent alte păduri, de luncă, adesea inundabile, alcătuite şi ele din plop, salcie, arin… De fapt, se pare că în asemenea păduri inundabile, din luncile râurilor mari, s-a produs atât metateza din paludem latinesc, în *padule daco-roman, dar şi modificarea de sens, din zonă mlăştinoasă, inundabilă, către cel, general, de areal forestier specific pentru pădure, din româna de mai târziu.

Tenacitatea cu care bradul – ale cărui rădăcini, spre deosebire de molid, care se dezvoltă aproape de suprafaţă, în lateral (fiind uşor de dezrădăcinat), se afundă spre interiorul solului – rămâne în picioare, putând fi doar frânt, dar nu dezrădăcinat, a făcut din acest conifer un arbore ritual, prezent în toate riturile importante de trecere prin viaţă: la naşterea unui prunc se obişnuia să se sădească un brăduţ, iar dacă acesta prindea rădăcini, însemna că şi copilul va fi voinic şi sănătos… Bradul apare şi la nuntă, dar şi la înmormântare, văzută şi ca o „nuntă cu întregul Cosmos”, după cum sugerează şi balada Mioriţa…

Revenim la ante-menţionata primă familie de daco-romani… Copiii acestei familii daco-romane au crescut, inclusiv puiul de dac rămas orfan când era copil. La vremea sorocită, ambii băieţi au devenit, fiecare, mire, iar, la ceva vreme după ei, şi fata – mireasă, întemeindu-şi, fiecare, noua familie proprie. Dar, mire şi mireasă sunt de origine dacică, semn că şi dacii iubeau viaţa de familie. Mirele şi mireasa au făcut nuntă (numtă – la aromâni, iar la megleno-români se pare că numele aşezării Nânta – populată de către ei, la un asemenea eveniment se referă). Nuntă făcută cu nuni (nănaşi sau naşi), care i-au cununat (adică, i-au încoronat, la biserică, pentru totdeauna, în faţa Domnului) şi apoi, cu toţi nuntaşii, au nuntit, între 3 zile şi o săptămână (cât ţinea, pe vremuri, o nuntă, lucru vizibil până acum câteva decenii, la maramureşeni, aromâni, ardeleni, bucovineni…).  Au avut şi ei copii, cărora părinţii lor le-au spus nepoţi – alt termen latinesc. Aceşti nepoţi i-au numit, pe părinţii părinţilor lor, poate cu unul dintre primele cuvinte din viitoarea limbă română, bunelul sau bunicul şi buna sau bunica. Poate că nicăieri nu se observă mai bine decât în lumea copiilor, a copilăriei, nevoia ca toată această lume să fie „diminutivată”… Astfel, copii, între ei, nu-şi spun după prenumele oficial: în loc de Elena, Maria, Ion, Vasile, ei se cheamă, între ei, Lenuţa, Măriuca, Ionică, Vasilică… În lumea lor, jucăriile, păpuşile, maşinile, mingea sunt jucărele, păpuşele, maşinuţe, mingiuţă… Tatăl şi mama (termeni moşteniţi şi ei din latină) sunt tăticul şi mămica (sau ticu’ şi mica), iar părinţii lor – bunelul şi bunica…

De ce s-o fi încetăţenit, la strămoşii românilor, aceşti termeni, în această formă? Cred că foarte mulţi dintre noi îşi amintesc că, în copilărie, atunci când făceau vreo poznă, în urma cărora părinţii ar fi vrut să-i „altoiască” exemplar, veneau bunicii şi le luau apărarea nepoţilor, care fie erau iertaţi complet, fie parţial de „pedeapsă”… Ajunşi la o vârstă înaintată, cu foarte multă experienţă şi înţelegere, aceşti bătrâni ştiau mai bine că, în lumea sa, copilul trebuie lăsat să se bucure de copilărie, chiar dacă mai face şi pozne, că din ele învaţă… Apoi, frecvent, cine erau cei care aduceau sau pregăteau bunătăţi pentru nepoţi, dacă nu aceşti bătrânei, buni la suflet? Cine le spunea nepoţilor poveşti?… De aici, de la faptul că nepoţii i-au perceput pe bătrânei ca buni la suflet, din cuvântul latinesc bonus (bun) s-au „născut” la aceşti daco-romani, copii, nepoţei ai lor, termenii, diminutivaţi, bunelul/bunicul şi bunica…

Dar faptul că aceşti nepoţi ai buneilor aveau şi „rădăcini” dacice, explică şi păstrarea, în paralel cu termenul menţionat, a lui moş – de origine dacică. Într-o formă asemănătoare – moshe – acesta este prezent şi la albanezi, urmaşi ai illirilor incomplet romanizaţi. Dar… acest moş, ca o dovadă a (stră)vechimii sale, a dezvoltat el însuşi, nu o singură familie de cuvinte, ci mai multe… Mai întâi, probabil că, iniţial, nevestei moşului i se spunea moaşă. Treptat, însă, ca urmare a experienţei moaşei la moşit nou-născuţi, s-a dezvoltat o familie nouă şi un verb nou, în aceast nouă familie de cuvinte – a moşi… Iar în locul moaşei cu sensul de nevastă a moşului a fost folosit, din vremea convieţuirii cu slavii, babă. Notăm, însă, că aromânii, oltenii, bănăţenii, crişenii şi o parte dintre ardeleni l-au preluat, în paralel sau/şi în locul lui moş pe auş – de origine latină…

De la moşul şi moaşa lor, nepoţii vor fi moştenit o mică moşie. În lumea rurală daco-romană, în care tradiţia obştilor ţărăneşti libere, datând dinaintea Daciei lui Burebista, s-a păstrat şi în vremea stăpânirii romane, toţi cei care stăpâneau, în comun, în devălmăşie, moşia din hotarul satului au fost numiţi moşneni – în Muntenia şi moşteni – în Oltenia (termenul se pare că a funcţionat şi la istro-români, unde asta ar dovedi numele satului Moscenice – *Moşteniţa, probând şi situarea lor, cândva, în vecinătatea arealului banato-oltean). Prezenţa vechilor sate de ţărani liberi, multe din ele mai vechi decât apariţia statelor româneşti medievale este dovedită de sutele de oiconime ce au sufixul -eşti în componenţă (sufix considerat de specialişti a fi latinesc, sau, mai degrabă dacic, derivat dintr-un -isk) şi/sau –eni/-ani (de provenienţă slavă).

Cel care moştenea o avere, indiferent de ce fel va fi fost ea, a fost numit moştenitor, apărând şi în această nouă familie de cuvinte, un verb nou – a moşteni. Pe de altă parte, dintre aceşti ţărani liberi s-a dezvoltat, începând din vremea dezvoltării cnezatelor, ducatelor şi voievodatelor româneşti, acea categorie socio-profesională a stăpânilor de moşii, numiţi boieri sau moşieri. Categoria lor socială a fost numită moşierime…

Şi toate astea derivă de la cuvântul dacic moş…

Dar… daco-romanii au păstrat şi din veteranus un cuvânt cu sens nou: bătrân, dar nu cu sens de militar din armata romană, lăsat la vatră, ci cu înţelesul de om în vârstă, dar şi cu experienţă de viaţă, apropiat de dacicul moş. Cum s-a produs această „alunecare” semantică? La demobilizarea lor, militarii romani, ajunşi veterani, se aflau la capătul a 20 de ani de serviciu în slujba împăratului. Deci aveau circa 40 de ani… Cum speranţa de viaţă la naştere, acum două milenii se afla pe la vreo 50 de ani, nu mai aveau mult de trăit, fiind socotiţi, pentru acele vremuri, bătrâni… Dar, pe de altă parte, numeroasele campanii militare, luptele în care erau angajaţi, le asigurau, dacă scăpau cu viaţă, şi o vastă experienţă.

Pe de altă parte, derivat, de astă dată, de la sensul de loc moştenit de la un veteran de urmaşii lui, a circulat în română termenul, identic ca formă, de bătrân cu sensul de moşie…

Se va spune că nu se poate ca obştile ţărăneşti să fi supravieţuit, pe câtă vreme romanii utilizau pe scară largă sclavia şi ar fi, mai degrabă, de presupus ca dacii din provincie să fi fost, în mare parte, transformaţi în sclavi. Contrazice o astfel de idee, atât vechimea sufixului cu sens de plural colectiv -eşti, utilizat în tot spaţiul românesc (deci, şi la sud de Dunăre, mai rar, totuşi), care spuneam că ar putea fi chiar latinesc, derivatele lui moş, cu sens de moşie, moşnean, moştean (ţăran liber), precum şi un pragmatism al romanilor, mai interesaţi, după încheierea războiului, în a şi-i face cât mai repede prieteni şi colaboratori pe dacii rămaşi în viaţă, pe care îi ştiau şi harnici şi de sprijinul cărora au şi avut, destul de curând nevoie, spre a lupta, împreună, contra migratorilor. Or, cum ar fi putut să se numească o provincie plină de sclavi daci, în prima jumătate a secolului al III-lea, Dacia felix?

În sprijinul ideii că romanii nu au utilizat, decât izolat, relaţiile sclavagiste în Dacia vine şi sensul nou căpătat în română de verbul a ierta/iertare. Acesta derivă din latinescul libertare – cu sensul, iniţial, de eliberare din sclavie a unui om, care, astfel, devenea libert – om liber. Credem că o astfel de „translare” semantică a avut loc şi în legătură cu pătrunderea ideilor creştinismului primar, în urma propovăduirii Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei la Dunăre… A ierta are, în română, un sens, general, de absolvire de toate păcatele 

Se pare că acelaşi sens l-a căpătat libertare şi în reto-romană, limbă vorbită tot într-un ţinut de graniţă al Imperiului. Cel puţin asta arată expresia, cu care (scuze pentru că o repetăm), vom încheia şi de astă dată: iartats de ce am fat!

Convergenţe lingvistice romanice Miercuri, Ian 28 2009 

Retragerea aureliană (271, după alţii – 275 d. Hr.) a părut să rupă abia înfiripata lume daco-romană de restul romanităţii, după nici două secole de la întemeierea sa de către „bădica Traian”. Şi totuşi… în titlul unei cărţi valoroase, istoricul şi omul politic Gheorghe Brătianu se întreabă dacă poporul român este „o enigmă” sau „un miracol istoric”?… Păi să vedem ce zic „faptele lingvistice”, după aproape două milenii…

Cei care au călătorit prin aiestă lume şi spre alte orizonturi decât cele din bine-cunoscutul „spaţiu mioritic”, ori „carpatodanubianopontic” au avut ocazia de a vedea, în aeroporturi sau în gări, scris, de regulă în engleză – „departures”. Ori, în lumea europeană francofonă – „departs”. Fiind familiarizaţi cu terminologia, nu insistăm prea mult: se observă că termenul englezesc seamănă izbitor cu cel francez şi este normal să fie aşa, de acest lucru fiind „vinovaţi”, pare-se, normanzii… Dar… ce treabă au cele două cuvinte cu limba română? Păi asta este, că au: astfel, atunci când cineva pleacă de lângă altcineva, nu se cheamă că cei doi se despart? Păi acest despărţit/despărţire aduce cu francezul depart… Am putea adăuga că, despărţitul pleacă departe de cei apropiaţi… Păi… şi acesta, departe, seamănă cu depart… Se poate cita şi un vers-două din binecunoscutul cântec Ciobănaş cu 300 de oi – „De-i vedea pe mândra, draga mea/Spune-i că m-am depărtat de ea”… Aşchia (românească, ori franţuzească) n-a sărit prea departe de trunchiul comun (cel latinesc)…

Fiindcă amintisem de asemănarea dintre departures anglo-american şi departs din franceză, trebuie să menţionăm că, printre primii prieteni ai nou-născutei democraţii nord-americane, spre finalul veacului al XVIII-lea, au fost francezii. Dintre ei, bine-cunoscutul general Lafayette a luptat în armata nord-americană. Dar… lumea nu ştie că numele acestui general francez este derivat din rădăcina latinească fagus, de unde, pădurile de fag au fost numite, de către români, făgete – termen ce a dat şi toponime – Făget, Făgeţel, Făgăt ş. a., iar de către urmaşii romanicilor din spaţiul, cândva, de limbă occitană – faget care a creat şi el numiri precum: Faget, La Fayet, Lafayette…

Tot în spaţiul occitan se regăsesc numiri ce fac referire la pomii fructiferi. Printre ei se află şi Prunet, care, credem noi, nu mai are nevoie de traducere, fiind întâlnit, într-o formă identică, şi la noi… În aceeaşi zonă este consemnat şi Peret, care are, şi el, echivalente româneşti: Peri, Peretu’, Periş…

Mai la sud, într-o insulă din mijlocul Mediteranei, regăsim un pisc, numit Monte Rotundu… Toponimul este din Sardinia, care n-are nici o treabă cu limba română… Nu are rost să mai spunem că nume de tipul Rotundul sau Rotunda sunt foarte numeroase în spaţiul românesc…

E lung pământul… Ba e lat! – zicea poetul… Sigur e rotund… Parcă lumea aceasta romanică, mare, destul de diferită la prima vedere, nu mai pare chiar aşa… Iar în loc de încheiere, fiindcă am pomenit de „bădica Traian” la începutul aiestei postări, să mai spunem că, memoria colectivă populară a generat şi un termen, cu un sens complet diferit, prin care nu păstrează, fără să aibă habar, doar „pecetea Romei”, ci chiar amintirea Împăratului Traian, ce a întemeiat provincia romană Dacia, împărat născut în Spania de astăzi…

Astfel, în sudul Moldovei şi al Basarabiei, pe direcţia est-vest, romanii au ridicat, la nord de fortificaţiile lor de pe Dunăre, nişte valuri de pământ, în ideea ca, dacă nu vor opri, măcar să întârzie înaintarea barbarilor ce veneau dinspre Răsărit ori Miazănoapte. Acestea apar chiar şi în Dobrogea. Dar… cum, pe atunci, chiar şi în unii ani când migratorii nu atacau, se „năpustea”, dinspre nord, în fiecare an, „generalul iarnă”. Acesta „depozita” la nord de respectivele valuri de pământ adevăraţi „munţi” de zăpadă. Poporul le-a numit şi le numeşte „troiene”, la singular – troian. S-a dezvoltat chiar şi un verb – a troieni… Familiei sale de cuvinte i se aplică şi regula generată de influenţa slavă, a modificării lui a iniţial în o, întocmai ca în doină, Olt, Motru, Someş…

Încă un mic… amănunt: înainte de 1991, sudul Basarabiei se găsea sub dominaţie sovietică… Pe hărţile, tipărite, normal, în limba rusă, în primul rând, respectivele valuri de pământ ridicate de romani, cărora poporul le zice că sunt ale „lui Traian”, era scris, în transcriere cu litere latine, Troianski val. Cuvântul val nu este rusesc, semn că până şi puterea sovietică a găsit de cuviinţă să respecte termenul românesc.

Mai adăugăm că ante-menţionatul Miazănoapte, precum şi „opusul” său geografic Miazăzi sunt „fraţi” buni întru latinitate ai termenilor italieni Mezzanotte şi Mezzogiorno sau ai celor francezi Minuit şi Midi…  Putem să mai spunem şi că usturoiului bănăţenii îi spun ai, pronunţia fiind identică cu cea din franceză – în care se scrie ail. Tot în Banat, tuturor celor născuţi, trăitori într-o aşezare sau zonă li se spune nat – asemănător cu italianul nato… De asemenea, olteano-aromânescul anţărţ este şi el, „rudă” bună cu francezul antan… Fiindcă tot am ajuns şi pe la aromâni, Constantin Belimace a scris cunoscuta poezie-program Părintească dimândare, unde dimândare – cu sens de cerere, poruncă aduce foarte mult – şi ca sens şi ca formă – cu italianul demandare, francezul demander sau englezul to demand… „Sărim” de la aromâni, din nou, la moldoveni, care îi utilizează pe chiperi şi pe chipăruş, apropiaţi şi ei ca înţeles şi formă de italianul peperoni – ardei. Şi tot la moldoveni, încă la cei mai de la răsărit dintre ei, la românii transnistreni se păstrează cel mai bine arină – cu sensul de nisip – derivat din latinescul arena… Dar şi spaniolii spun tot arena…

Tot la moldoveni, pentru oameni se întrebuinţează, frecvent, varianta regională oamini – care seamănă cu italianul uomini. Iar cum, în popor, soţia omului este numită, frecvent femeia mea, ori, regional – muierea mea, o să poposim puţin asupra acestor doi termeni. Primul derivă din latinescul familia – ca o recunoaştere a faptului că „temelia familiei” este femeia. Dovadă a vechimii dar şi a întinsei sale arii de circulaţie, femeie are şi mai multe variante regionale: fimeie – în Moldova, fumeaie – la aromâni… Apar, de asemenea şi variantele fămeie sau fomeie. Dar, la fel ca românii au gândit şi francezii – care îl au pe femme.

Regional – în Banat şi Oltenia – circulă cuvântul muiere, derivat şi el din latină (mulier). Acesta are corespondenţe şi în celelalte limbi romanice: moglie – la italieni, mujer – la spanioli, ori muler – la portughezi… Româna este, însă, singura care i-a păstrat pe amândoi: şi pe femeie şi pe muiere…

Două vorbe şi despre cealaltă extremitate europeană – occidentală – a lumii romanice: Portugalia. Aici, ca şi la toţi românii, există cuvântul dor… 

Şi iar, după vechea zicere românească „unde dai şi unde crapă”, de unde plecarăm şi unde ajunserăm, chiar fără a ne depărta/despărţi de subiect… Dar, acum chiar voi încheia, cu o expresie care se regăseşte în vorbirea curentă a reto-romanilor. Dacă am vorbit ori scris (electroniceşte) prea mult, iartats de ce am fat!… 

Povestea (câte unei) vorbe… (II) Miercuri, Ian 28 2009 

Folosim de multă vreme, cuvinte ale căror începuturi, „rădăcini”, se pierd în negura vremurilor, dar şi a… vremii… Astfel, frecvent este utilizat verbul a merge. Ca multe altele, şi acesta este de origine latină, derivat din immergere, de unde derivă şi neologismul imersiune (cu sens de scufundare)… Lingvistul ieşean Gheorghe Ivănescu leagă dezvoltarea, pentru acest verb, a sensului de a păşi, de a se deplasa de activitatea transhumantă a păstorilor daco-romani, ulterior români. Pentru ei, toamna, la Sâ(n)medru, coborârea spre locurile de iernat însemna „scufundarea” în întunericul codrului ce se găsea sub păşunile (sub)alpine unde stăteau toată vara… Deci, de la o metaforă, a se scufunda în adâncul codrului s-a născut un verb cu un sens nou – a merge…

Tot de păstori, mai exact, de cei balcanici, se leagă, în opinia aceluiaşi savant de la Universitatea de pe Dealul Copoului, şi expresia a promite marea cu sarea. Înţelesul expresiei este, azi, şi de multă vreme, de fapt, cel de a face promisiuni exagerate, fără acoperire. Dar… de ce-ar fi fost creat de păstori, şi de ce, musai, de cei balcanici? Ciobanii aveau nevoie – şi au şi astăzi – de câte un drob de sare, pe care să-l dea oilor să-l lingă, când simt nevoia. Or, dacă în spaţiul nord-dunărean, sarea se regăseşte destul de aproape de culmile carpatice (în Subcarpaţi ori în Depresiunea Transilvaniei), culmile montane balcanice se găsesc – multe dintre ele – departe de arealele cu sare, singura modalitate de procurare a acesteia fiind obţinerea din apa marină, situată, adesea, la mare distanţă…  Prezenţa expresiei la daco-români dovedeşte că o parte dintre ei au venit – cu tot cu proverbul menţionat – din Peninsula Balcanică, după ce, probabil, ea se încetăţenise deja (şi) la sud de Dunăre…

Povestea (câte unei) vorbe… (I) Duminică, Ian 25 2009 

Am amintit ceva mai devreme despre acest cuvânt, fiecare… Mai întâi, însă, trebuie să lămurim ce este cu cuvântul cuvânt. Acesta este creaţie neaoşă, românească, derivată, poate din latinescul conventum – din care derivă şi francezul couvent, englezul covent (dar cu sensul de mănăstire, sau, mai exact, de loc unde se ascultă şi se respectă Cuvântul Domnului) -, de unde a rezultat şi convention (cu varianta românească, mai nouă, convenţie), cu sensul de înţelegere (la care se ajunge prin dialog, prin cuvinte)…

De ce este cuvânt  o creaţie tipic românească? Păi, în logica strămoşilor noştri, daco-romani, cel care cuvântează, respiră, deci trăieşte. Şi cu-vântul iese odată cu aerul respirat… Curenţii de aer îi (re)simţim mai ales dacă se transformă în vânt, altfel, poate, nici nu ne-am da seama că, totuşi, aerul pe cere-l respirăm există…

Revenind la fiecare: acesta va fi avut, cândva, forma *care fie(şte), cu sensul de orice om care fiinţează (trăieşte, există). Nu ştim când se vor fi produs metateza, apoi „sudarea” părţilor componente ale cuvântului – întâi în forma fieştecare (utilizată, încă, în veacul al XIX-lea) -, apoi în forma actuală fiecare. Sigur este, însă, faptul că această vorbă a apărut pe teren lingvistic românesc. Argumentele sunt cel puţin două…

Astfel, latin târziu nu are cum să fie, deoarece limbile romanice occidentale nu au un astfel de cuvânt. Apoi, se pare că el a apărut în româna comună, având în vedere faptul că aromânii pindeni – separaţi geografic de daco-români după anul 1000 şi fără nici un contact direct cu aceştia de pe la 1500-1600 – folosesc formele de prezent eu hiu, tu hii, el hie (eu sunt, tu eşti, el este), derivate, probabil din forme comune, de acum peste 1000 de ani: *eu fiu, *tu fii, *el fie…

Forma mai veche – fieştecare – ar arăta că, odinioară, în paralel, au circulat ambele forme ale conjugării verbului a fi: eu fiu/eu fiesc, tu fii/tu fieşti, el fie/el fieşte (pentru formele actuale eu sunt, tu eşti, el este) întocmai ca pentru alte verbe de conjugarea a IV-a: târâie/târâieşte, mârâie/mârâieşte, etc. Româna literară a păstrat aceste forme doar la conjunctiv prezent: eu să fiu, tu să fii, el să fie. Dar conjunctivul românesc este derivat, după spusele lui Gheorghe Ivănescu (Istoria limbii române), din condiţionalul-optativ latinesc (în sensul că românesc – prezent la aromâni şi în formele s’ sau se – este rezultat dintr-o formă care a dat pe si conditionnel în franceză şi pe se condizionale în italiană), lingvistul ieşean dând şi exemple de supravieţuire a lui condiţional românesc până în secolul al XIX-lea.  

Uite unde ne poate aduce un simplu cuvânt… Dar nu fiecare cuvânt… 

Titlul postării se vrea începutul unui serial. L-am parafrazat, oarecum, pe românul de origine balcanică, Anton Pann, născut la Sliven (1797), în Bulgaria de azi, care a scris binecunoscuta Poveste a vorbei, a cules mai multe manele autentice româneşti de secolele XVI-XVII (cu totul altceva decât prostituţia „muzicală” a maneliştilor de azi) şi a compus melodia Imnului naţional, Deşteaptă-te, române. Şi tot cu o vorbă de la Anton Pann voi încheia: mi se pare normal ca informaţiile să circule, liber, după o altă expresie a ante-pomenitului: De la lume adunate şi iarăşi la lume date…

In memoriam, Grigore Vieru Duminică, Ian 25 2009 

Aflători la marginile romanităţii, românii au rezistat (şi) prin limbă… Uneia căreia i-au zis „limba română”, sintagmă dezvoltată dintr-o *lingua roman(ic)a a traco-geto-carpo-daco-romanilor… Iar la două extremităţi europene ale romanităţii există două monumente închinate, direct, sau indirect, scrisului şi/sau limbii. Unul în Spania, unde, la Barcelona, cred, a fost ridicat un creion imens, dedicat Scrisului, iar celălalt, la extremitatea extremităţii est-europene a romanităţii, în Basarabia, unde, din 1989, la urmaşii carpilor şi tirageţilor romanizaţi, există o Sărbătoare a Limbii Române, în fiecare an, la 31 August.

Şi-uite-aşa, ajungem, târâş-grăpiş, la un „maestru al cuvântului” românesc, cel care rămâne, nemuritor, printre noi, în sufletele noastre: Grigore Vieru… Poate, din Ţară, lucrurile nu se văd aşa, dar cei înstrăinaţi, fără voie, fie români încăpuţi pe mâna unor vecini hrăpăreţi – cazul celor din Basarabia, ţinutul Herţei şi din nordul Bucovinei după 1940/1944 -, al celor care n-au apucat nicicând să aparţină, măcar o secundă României – alţi români, din ţări vecine sau aproape vecine, mai ales balcanice… -, ori cei plecaţi ei din ţară, deloc de prea mult bine, înţeleg cel mai bine, un vers al celui plecat, acum o săptămână, să se întâlnească cu Eminescu: „Şi-atunci când taci, taci tot în limba ta!”…

Mândria de a fi român Duminică, Ian 25 2009 

http://video.google.com/videoplay?docid=3248980463358300047

Pentru o „unitate în diversitate” românească… Duminică, Ian 25 2009 

A trecut şi Ziua Unirii celei „mici”, cu o aniversare de 150 de ani, la care iarăşi s-a manifestat conform obiceiului: paradă militară, „Hora Unirii” în care politicienii s-au prins „electoral” alături de cei pe care speră să-i mai fraierească încă o dată la alegeri… Totuşi… sub „masca” unităţii „de nezdruncinat” a neamului românesc, se evită sublinierea unei realităţi – atât la nivel regional, cât şi local, chiar micro-local – care, dacă ar fi încurajată să subziste ar putea, paradoxal, să consolideze coeziunea, solidaritatea naţională şi mult-invocata „unitate” naţională a unor cetăţeni din ce în ce mai apatici, dezinteresaţi, blazaţi…

Nu vă temeţi că veţi deschide o „cutie a Pandorei”, încurajând (re)descoperirea specificului regional/local!… Eu, de pildă, ca om al acestei planete, mă simt altfel decât alţii – africani, americani, asiatici – fiindcă sunt european. Ca european, ştiu că sunt diferit de alţi europeni, ca şi mine, fiindcă eu sunt român, iar ei – spanioli, belgieni, francezi, bulgari, maghiari… Ca român, sunt altfel decât alţi români – basarabeni, timoceni, pindeni, dobrogeni, olteni – fiindcă sunt făgărăşean la origini, dar temeinic (şi ireversibil) moldovenizat. Ca făgărăşean ce se revendică a fi (şi, sau în primul rând) moldovean, sunt altfel ca moldovenii (în sens larg al moldovenismului) din Chişinău, Cernăuţi, Suceava, Bârlad, Roman sau Huşi, fiindcă mă simt ieşean!… Ca ieşean, sunt altfel decât alţi ieşeni, deoarece dacă ei locuiesc în Canta, Păcurari sau Bucium, eu, deşi una scrie în cartea de identitate – de ieşean – momentan şed la Bruxelles… La fel, îmi cunosc şi respect rădăcinile familiale – ce coboară, în istorie, pe linie paternă, cu aproape patru secole – dar, ca membru al familiei în care m-am născut şi la care ţin, ştiu că sunt altfel decât fratele, tatăl, surorile sau mama mea…

Exemplele de acest fel ar putea continua… Poate, chiar la infinit. Ideea este că, noi, românii – împreună şi cu cetăţenii având altă naţionalitate decât noi – putem trăi împreună, chiar cultivându-ne, fiecare, de la nivel regional spre cel local şi chiar individual, „altfelitatea” noastră. Nu împotriva celorlalţi, ci, pentru ca, împreună şi alăturea de ei, printr-o competiţie loială, decentă, civilizată, să facem, împreună, ca această ţară să devină mai „mare” în plan economic, politic, cultural, sportiv… La fel, în ţară, să facem ca, Moldova să devină „fruncea” în faţa Banatului. Sau, poate Oltenia, ori Maramureşul să fie „fruncea”!… În Moldova, de ce să nu se laude şi Vasluiul că are ceva, bun, de valoare, mai bun decât, să zicem, Bârladul, Iaşii sau Botoşanii? De ce să nu ajungă un ieşean din Bularga sau Dacia să se simtă mândru de cartierul lui, cel puţin la fel ca unul care locuieşte în Copou?…

În fond, este vorba despre a aplica, la nivelul ţării, deviza Uniunii Europene: „Unitate în diversitate”. A fi european, nu înseamnă să „uit” că sunt român. Şi să ştiu, zicând în româneşte, că sunt mândru că-s român, să şi am cu ce argumenta această „mândrie”… La fel, a fi român, nu trebuie să însemne că românii moldoveni, basarabeni, olteni, ardeleni, trebuie să „uite” că sunt (şi) moldoveni, basarabeni, olteni, ardeleni… Altfel spus: „eu sunt european, rămânând român!”, „eu sunt român, rămânând moldovean!”, „eu sunt moldovean, rămânând ieşean!”, etc. Se vorbeşte despre cutare sau cutare regiune (de dezvoltare) a României: de ce să nu vorbim şi despre o Românie a regiunilor?… Există o ţară românească/o Românie: de ce n-ar exista şi o Românie a „ţărilor” (re)descoperite?

Blogu’ de tzurca a pomenit, deunăzi, despre mândria de a fi… Nu are importanţă ce! Fiecare* poate completa această sintagmă – „mândria de a fi” – cu ceea ce simte el/ea că i se potriveşte. Pe lângă aşteptata reformă administrativă – despre care vorbesc şi autorităţile – este necesar să fie revigorate aceste particularităţi, specificităţi. Iar respectiva reformă trebuie să ţină cont şi de aceste specificităţi. Este nevoie, însă, pentru asta de implicarea fiecăruia, de responsabilitate… Pasivitatea duce la blazare… şi, în loc de „altfelitatea” fiecăruia, a fiecărei localităţi, „ţări”, regiuni, vom ajunge să vorbim doar despre banala „lafelitate”, despre indivizi, nu cetăţeni, despre persoane, localităţi, regiuni, de-personalizate, „trase la xerox”.

Stă, la „dospit”, un fel de idee de reformă administrativă… Am mai făcut vorbire, în postările aiestui blog despre acest subiect sensibil… Zic că stă la „dospit”, fiindcă o astfel de idee, fie ea şi lansată pe un blog, nu se face aşa, precum Grigore (după) Ureche sau Ion (de pe) Creangă… Ziceam, cândva, despre împăcarea „caprei” europene cu „varza” respectării particularităţilor regionale/locale… Aici e marea dificultate şi, chiar dacă ideea respectivă, când va deveni publică, nu va fi perfectă – nici n-am această pretenţie – sper să fie o extrem de modestă contribuţie la aplicarea, reală, a devizei „Unitate în diversitate” în spaţiul zis „carpatodanubianopontic”… Iar dacă va stârni comentarii, critici, e bine, e mai bine decât să fii ignorat, cu tot cu ideile tale… Şi, pe cât de rău este să fii ignorat, la fel este şi să fii ignorant… mai ales cu lucruri care te privesc. 

Să mă ierte limba română pentru scorneli precum „altfelitate” şi „lafelitate”… M-am jucat şi eu puţin…

* Şi fiindcă veni vorba de limba română, ce frumos a fost făurit acest cuvânt românesc, fiecare: adică cel „care fie(şte)” (mai demult se folosea şi exprimarea „fieştecare”) sau, mai exact „care există”, „care trăieşte”…

P.S. Aflătoriu la Bruxelles, pentru încă aproximativ o lună, am o dilemă… de raportare geografică la spaţiul zis „carpatodanubianopontic”, ori, mai precis, la „coloana sa vertebrală” carpatică: eu, de aici, sunt „intracarpatic” sau ” extracarpatic”? 🙂

Iar referitoriu la acelaşi spaţiu „carpatodanubianopontic” – într-o altă postare, am să mai fac vorbire despre cum este spaţiul ăsta aşa de legat de sine însuşi, cu mult timp înainte de apariţia dacilor, chiar a ălora neromanizaţi încă, ori a „creatorului” Mioriţei, pe aieste plaiuri mioritice…

Românii şi „Hora Unirii”… Joi, Ian 22 2009 

Am căutat pe net, oarecum la întâmplare, n-au importanţă motivele, „Hora Unirii”… Pe site-urile româneşti cu muzică, dai doar peste manele… Am găsit un singur site românesc, ce populariza muzică autentică, site îngrijit de un grup de basarabeni… Şi m-am întrebat: Ce treabă să mai aibă românii cu „Hora Unirii”? Atâţia ani de comunism, în timpul cărora – mai ales în întunecata şi geroasa (la propriu) „(i)epocă de aur” ceauşistă – o mulţime de „scriitori”, „poeţi” şi alţii asemenea, adăpaţi la „ţâţa ideologică” a regimului naţional-comunist (precum Vadim sau Păunescu) au folosit adevăratele simboluri naţionale până la a le perverti, a le banaliza şi a le aduce în situaţia de a fi asociate cu anii totalitarismului… Poate şi din această cauză, mulţi dintre cei care au crescut în acei ani nu s-au mai „omorât” să-şi educe copii (şi) în spiritul valorilor cultural-naţionale autentice… Cum, după 1989, şi „educaţia cultural-patriotică” sau „civic-patriotică” este „frumoasă, sublimă, dar (cam) lipseşte cu desăvârşire”, avem astăzi o mulţime de „manelo-patrioţi”… Aceştia îi urăsc pe unguri, ţigani, evrei, etc., dar dacă sunt întrebaţi prin ce pot dovedi „românismul” lor, în afară de manele, rămân muţi…. Dacă s-ar face un sondaj ad-hoc, mulţi dintre tinerii României post-decembriste habar n-au despre cine vor fi fost compozitorul, ori autorul versurilor unor cântece patriotice, şi, poate, nici măcar n-au auzit de Imnul naţional, „Deşteaptă-te, române!” sau de „Hora Unirii”, cât despre alte cântece (autentic) patriotice – nici să nu mai pomenim!… La ce le trebuie? La ce la trebuie cultură, educaţie? La ce bun să ştie că, fiind cetăţeni ai Pământului sau ai Europei, ei sunt români şi au cu ce se mândri de acest fapt? Le ce bun să ştie prin ce se pot mândri că sunt români?… Şi este normal să fie aşa, fiindcă unii dintre cei care ne (şi le) conduc (îngrozitor de prost!) destinele, „vestiţii” politicieni din Români(c)a, îşi aduc aminte, electoral, de asemenea momente, doar la „zile mari”, cum este şi 24 Ianuarie…

Şi cum să ne mai „culturalizăm”, să facem diferenţa dintre manifestările patriotard-populist-naţionaliste şi kitsch, pe de-o parte şi ceea ce trebuie să ştim, ca români, spre a ne cultiva şi păstra, decent, „mândria de a fi români”, când, un bine-cunoscut personagiu politicesc (dar şi literar, cu „antecedente” de dinainte de 1989), cunoscut şi sub porecla de „porcul României”, propunea în Parlament, să se scurteze Imnul naţional? Sau, când, la (i)Realitatea TV, o realizatoare, olteancă, pare-se, „de pământ”, propunea, prin vara trecută, să se mute Ziua Naţională vara, că la 1 Decembrie este frig?… Nu-i dau numele, fiindcă nu vreau să îi fac publicitate, deşi ar merita să se facă de râs… Le propun unor bine-cunoscuţi manelişti – nu le pomenesc nici lor numele şi fiindcă „fanii” lor îi cunosc prea bine, apoi, deoarece te „împiedici” până şi pe internet de ei şi nici prin cap nu-mi trece să le mai fac şi „reclamă! – să facă „remake”-uri, fireşte, manelistice pentru „Hora Unirii”, „Deşteaptă-te, române!” şi alte cântece naţional-patriotice… Sigur ar reuşi, că, deja, de vreo doi ani, Imnul Uniunii Europene, „Oda bucuriei”, are şi o asemenea „variantă”!… Iar maneaua are, se pare, toate şansele de a deveni „brand” naţional… Din păcate!…

Pe de altă parte, şi în acest ianuarie, vor veni la Iaşi, pentru a dansa „Hora Unirii” (electorale) şi politicieni, mulţi dintre ei „sudişti”… „Sudişti” care ar trebui să ştie, o dată pentru totdeauna, dacă îi respectă pe moldoveni, pe ieşeni şi ziua în care Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza, că această zi nu este 24, ci 5 ianuarie 1859… La 24 Ianuarie 1859 a votat, la fel, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, care avea şi atunci, capitala la Bucureşti, nu la Iaşi!!!… Dar, cum moldovenii „e” blajini şi răbdători (adică, în limbajul multora de la sud de Milcov şi, din păcate, şi al destul de mulţi dintre românii de la vest de Carpaţii Orientali – proşti), se continuă prostul „obicei” al jucatului „Horei Unirii” la Iaşi, pe 24 Ianuarie… Şi cum să nu se înghesuie „(ne)onorabilii” politicieni, în „dulşele târg al Ieşilor”, în aiestu an, 2009, când la vară sunt europarlamentare, iar spre finalul anului, dacă îi întrebaţi, îşi vor aminti mai degrabă de ziua alegerilor prezidenţiale decât de Ziua Naţională… 

Am arătat, în paginile legate de distribuţia crono-spaţială a miniştrilor din spaţiul românesc, cum Moldovei i se „alocă”, după 1918 şi, mai ales, după 1938/1940/1944/1989 un loc de „cenuşăreasă”, de provincie periferică a României, (hiper)centrată pe bucureşti… Oarecum asemănător, pledează pentru diluarea/dispariţia „mândriei de a fi moldovean”, „blogu’ de tzurca” în postarea Mandria de a fi roman, moldovean, iesean !? Dar… (mai) există o „mândrie de a fi moldovean”?… De moldovean aparţinând căreia dintre Moldove? Că sunt cel puţin 4…

Nu are rost să căutăm, acum, vinovaţi, ci să ne întrebăm dacă un popor „de mâna a doua” – ne îmbrăcăm de la „second hand” (spus în english, nici măcar în româneşte, semn că, şi la ea în ţară, româna este „second” language!), venim „de afară” cu maşini „de mâna a doua”, avem în transportul în comun, în multe oraşe, autobuze, tramvaie „second”, etc. -, popor acceptat, cu tot cu ţara lui, cam pe „uşa din dos” la „masa bogaţilor” (NATO, Uniunea Europeană), nu va ajunge/rămâne (că se pare că a cam ajuns!) un popor, ori, mai degrabă, o populaţie de „desculţi” şi de inculţi?!… 

P.S. Dacă va creşte traficul pe Wikipedia sau pe alte site-uri de popularizare, deoarece mulţi români vor căuta să afle cine a scris partitura muzicală a „Horei Unirii”, tot este ceva…

Şase! A venit Obama! Marți, Ian 20 2009 

În urma mai multor runde de negocieri, pe ambele fronturi – şi pe cel din Gaza şi pe cel al gazului – s-a făcut linişte. Rusia şi Ucraina au gătat cu sfada şi, în loc de ger, au nimerit, în sfârşit, robinetul cu gaz, iar Israelul a început să se retragă din binecunoscuta Făşie arabă… Ale cui or fi meritele? Ale Rusiei? Ale Ucrainei? Ale vreunei ţări din Uniunea Europeană? Ei, aş! Se termină interimatul la Casa Albă şi, de azi, în locul mult hulitului George Bush (care se va duce unde îi spune şi numele de familie să meargă – adică între „tufişurile” sau printre „bălăriile” istoriei), a venit un nou şef. Aşa că, ruşi, ucraineni, arabi palestinieni, evrei, toţi s-au făcut, dintr-o dată, cuminţi, şoptind: Şase! A venit Obama!…

Pagina următoare »