Sărbători cu pace şi bucurie în suflet! Marți, dec. 23 2008

Aiestu blog şi „stăpânul” său vă urează, de Sfintele Sărbători şi cu prilejul apropiatei sosiri a Noului An 2009, să aveţi parte de Sărbători cu pace şi bucurie în suflet, sănătate, prosperitate şi cât mai multe realizări pe toate planurile, de care să vă bucuraţi împreună cu şi alături de cei dragi! La mulţi ani!

4 Responses »

 

Despre Crăciun, altfel… Sâmbătă, dec. 20 2008

A venit vacanţa (cu trenul din Franţa, Belgia, etc…)! Se apropie Sfintele Sărbători ale sfârşitului de an, prilej de a mai spune şi noi câteva vorbe… Despre semnificaţia Crăciunului şi prezenţa sa în onomastica românească sau cea creată de români şi în spaţii din afara hotarelor româneşti actuale am mai vorbit: numele de persoană (fie de botez – mai rar, fie de familie) de forma Crăciun, Crăciuna, cu derivate, dar şi numeroase toponime de forma Crăciuna, Crăciuneşti, Crăciunel, Crăciunov, Karacunovo… Numele sărbătorii a fost împrumutat şi vecinilor: în maghiară se spune Karacson.

Dar şi noi am preluat de la maghiari nume legate de sărbătoarea Crăciunului. Şi unde altundeva, decât în Ardeal, se putea întâmpla o astfel de interferenţă? Mai întâi, trebuie să spunem că, de la creştinarea lor (în rit romano-catolic) de către Regele Ştefan cel Sfânt (născut român, cu numele de ortodox Voicu – Vajk în maghiară), ungurii, ca mai toate popoarele europene creştine (ori creştinate) au urmărit să lase „amprenta” religioasă creştină asupra locurilor pe care le controlau. De aici, multitudinea hagionimelor care fac trimitere la sfinţi, diverse sărbători creştine sau/şi locuri sfinte, în toată Europa. Un astfel de loc sfânt este oraşul unde s-a născut Iisus Hristos, cunoscut în lumea ortodoxă ca Viflaim, iar în cea catolică – Bethleem. Varianta ortodoxă se regăseşte în numeroase colinde. De la varianta utilizată de catolici a rezultat în maghiară numele Bethlen. Acesta a fost purtat şi de persoane – între ei un renumit principe ardelean din secolul al XVII-lea, Gabor (Gabriel) Bethlen – dar a fost atribuit şi unor aşezări ardelene. Este vorba de trei localităţi care au primit acest nume, Bethlen. Prin evoluţia fonetică, în cadrul limbii române, numele a devenit Beclean. El se regăseşte în nordul Ardealului (oraşul Beclean, pe Someşul Mare), în sudul provinciei (comuna Beclean, pe Olt, imediat la vest de Făgăraş), dar şi în partea centrală a Transilvaniei. Aici poartă acest nume un cartier actual al municipiului Odorheiul Secuiesc.

P.S. Uitasem de Ignat, când, la români se taie, de secole, porcul (mai nou, trebuie asomat, după normele Uniunii Europene). I se face şi o „pomenire”, zisă şi „pomana porcului”… Faptul că porcul, după tăiere/asomare, se pârleşte are foarte mare legătură cu rădăcina onomastică a Ignatului. Acest nume este de origine latină, derivând din ignis – a arde. Este posibil, astfel, ca şi acest obicei, considerat de unii cam… barbar, să fie moştenit tot de la romani şi să aibă legătură, mai degrabă cu tradiţiile lor pre-creştine, întocmai ca şi Pluguşorul… Şi acest obicei are reverberaţii onomastice, atât în ceea ce priveşte numele de persoană – Igna, Ignat, Ignătescu – cât şi legat de toponime: Igniş (în Maramureş), Ignăţei (în Basarabia), Gnatievka (în Transnistria – mai exact în actuala regiune ucraineană Odessa) etc.

4 Responses »

 

Cine (şi pe cine) conduce în România? Joi, dec. 18 2008

Mai întâi, să recapitulăm ce spun rezultatele alegerilor parlamentare de la Sânt’ Andreiu: au votat circa 7,2 milioane alegători, din peste 18,4 milioane (39,2%), deci o minoritate. Mai exact, aproximativ 4 electori din 10. Dintre aceştia, aproape 400 de mii au preferat să introducă în urnă voturi albe sau care au fost, ulterior, anulate. Rămân aproape 6,9 milioane de voturi valabil exprimate. Acestea s-au distribuit astfel: câte peste 2,2 milioane către PSD+PC (reprezentând 33,1%), respectiv PDL (32,4%), aproape 1,3 milioane – pentru PNL (18,6%), circa 425 mii – pentru UDMR (6,2%), restul de peste 670 mii voturi (adică 9,7%) nefiind luate în calcul la distribuirea mandatelor, deoarece formaţiunile politice sau respectivii candidaţi independenţi votaţi nu au întrunit pragul electoral. 

Raportate la totalul electoratului cu drept de vot, aceste procente arată astfel: 12,3% – PSD+PC, 12,1% – PDL, 6,9% – PNL şi 2,3% – UDMR. Restul de 5,6% reprezintă voturile albe, nule sau pe votanţii a căror opţiune nu se va regăsi în Parlament, din motive de prag electoral. Aşadar, voturile valabil exprimate pentru formaţiunile care au primit mandate parlamentare, reprezintă 33,6% din întregul electorat al României. Iar dintre acestea, cele două formaţiuni chemate să formeze Guvernul (PDL şi PSD+PC – cu aproximativ 70% din parlamentari), cumulează voturile a mai puţin de un sfert din electorat (24,4%).

Aceasta este consecinţa – şi matematică, şi reală – a neparticipării la vot, din motive diverse, a unei mari majorităţi a corpului electoral din România. Tot respectul pentru opţiunile electorale ale celor care s-au prezentat la urne – deşi am serioase rezerve că aceia care au votat un partid pentru un kil de ulei sau fiindcă li s-a zugrăvit faţada blocului au habar despre ceea ce se numeşte „cultură politică” şi „spirit civic”… Dar… să se gândească toţi aceia care, având sau nu, o afacere personală sau doar ca salariaţi (la stat sau în sectorul particular), care pe 30 noiembrie nu au fost la vot, dacă le va conveni ca o minoritate de nici 25% să decidă ce se va face în România cu banii strânşi de stat din taxele şi impozitele pe care ei le plătesc… Banii majorităţii care a „protestat” prin neprezentare la urne, vor fi utilizaţi în numele acestei minorităţi de nici 25%…

9 Responses »

 

Despre un (posibil) record de Guiness Book Miercuri, dec. 17 2008

S-a uscat demult cerneala celor care au semnat ultimele procese-verbale la Biroul Electoral Central. Printre ele, se află şi unul în care se arată că urmaşii – mai mult sau mai puţin turmentaţi – ai nehotărâtului (ca opţiune politicească) „cetăţean turmentat” s-au prezentat la urne într-un procent de numai 39,2%… Rezultat demn de Cartea Recordurilor, cel puţin în ceea ce priveşte „bătrânul continent”.

Am avut curiozitatea, în aieste zile de final de an, să mai fac niscaiva vizite electroniceşti pe site-ul http://www.parties-and-elections.de/, unde cetăţeanul german Wolfram Nordsieck prezintă, actualizate meticulos, nemţeşte, informaţii legate de elecţiunile europeneşti. Analizând, între altele, procentul de participare la vot la ultimele alegeri legislative din ţările europene au reieşit următoarele:

– în general, vechile democraţii, din statele situate în jumătatea vestică a Europei, au votanţi cu un spirit civic dezvoltat, aceştia participând la alegerile legislative în procente care trec de 70%. „Campionii” în această privinţă sunt alegătorii din Malta – 93,3% (2008), care depăşesc ponderile deţinute de electoratul din Belgia (91,2% – 2007) sau Luxemburg (91,7% – 2004), ţări în care votul este obligatoriu. Totuşi, există şi excepţii: Irlanda – 63,0 (2002), Regatul Unit – 61,3 (2005), Franţa – 60,2 (2008), Elveţia – 48,8 (2007). În „ţara ceasornicelor”, unde anual are loc cel puţin un referendum, la precendentele alegeri parlamentare (2003) s-au prezentat la urne doar 45,2% dintre electori.

– există şi state situate în partea estică a continentului cu ponderi însemnate ale prezenţei la urne: Cipru – 89,0% (2006), Turcia – 84,3 (2007), Grecia – 74,1 (2007), Muntenegru – 71,1 (2006). În general, însă, statele central- şi est-europene, foste comuniste în bună măsură, prezintă valori situate între 50 şi 65%. Pe ultimele locuri se situează: Slovacia – 54,6% (2006), Bosnia-Herţegovina – 54,5 (2006), Polonia – 53,8 (2007), Albania – 49,2 (2005) şi, la mare distanţă, România – 39,2%. De remarcat că „recordul” românesc a coborât sub cele 40,6 procente înregistrate în Polonia în 2005.

Suntem, astfel, departe, în urmă, chiar şi de verii noştri albanezi – întru „brânză”, „bardă”, „barză”, „mânz”, „mazăre”, „măgură”, „viezure” şi alte vorbe ce atestă originea noastră comună şi un nivel de trai nu mult prea diferit… Acest „record” reprezintă, pe de altă parte, fiindcă tot se apropie Sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou, expresia adâncă a acelor „multe urări (i)europene” pe care corpul electoral românesc le adresează clasei politice din „spaţiul mioritic”.

8 Responses »

 

Hoţia la români – completare Duminică, dec. 14 2008

În urmă cu mai multe săptămâni am prezentat mai multe argumente în sprijinul acestui nărav, bine păstrat de urmaşii dacilor romanizaţi. Întru întărirea celor spuse atunci vine un citat din lucrarea istoricului bucovinean Ion Nistor – Istoria Bucovinei, p. 67 (ediţie publicată în 1991, la Editura Humanitas). Iată citatul:

„Naturalistul Hacquet, profesor la noua universitate înfiinţată de austrieci la 1782 la Liov, vizitase Bucovina în lung şi-n lat, ajungând până în munţii huţăneşti, până la Putila. Acolo, el auzi la 1788 din gura vornicului huţan că strămoşii lor fuseseră pe vremuri ucigaşi şi tâlhari de drumul mare, iar văgăunile munţilor le serveau drept adăpost în caz de urmărire. Numai de curând huţanii se deprinseră la muncă stăruitoare şi cinstită. (…) Totuşi, aproape jumătate din locuitorii munţilor huţăneşti – spune Hacquet – au rămas credincioşi încă vechilor lor obiceiuri şi apucături prădalnice.”

Mai trebuia completat – şi facem noi acest lucru – că aceste „vechi obiceiuri” datau de pe vremea când aceştia vorbeau româneşte, fiind numiţi, la singular „huţ”, termen rezultat din hoţ. Cadrul natural duce cu gândul la munţii ce înconjoară Ţara Loviştei şi lotrii pripăşiţi acolo încă din vremea primelor incursiuni ale romanilor în Dacia. De asemenea, fiind vorba de Bucovina, bine împădurită, cred că nu mai este nevoie să spunem ce bine se potriveşte o altă vorbă românească: „românul fură ca-n codru”… Sublinierile din citatul anterior ne aparţin.

7 Responses »

 

(Nerostiţi) precursori ai „încălzirii globale” şi ai vorbelor „de tâlc” prezidenţiale… Miercuri, dec. 10 2008

Am revăzut, de curând, filmul „Mihai Viteazul”… Cum acţiunea filmului îmi era (răs)cunoscută, am avut răgaz să mă mai uit (şi) la detalii. Astfel, undeva prin „partea doua” (aşa scrie la începutul respectivei părţi), se ajunge la reconstituirea bătăliei de la Şelimbăr. Cărţile de istorie consemnează cu precizie data: 28 octombrie 1599. Deci, miez de toamnă… Dar… ce să vezi, în film: după ce oştenii lui Mihai sunt arătaţi trecând munţii pe o vreme de iarnă (credibil, spre final de octombrie), cadrele filmate care prezintă decorul reconstituitei încleştări între viitorul voievod al Unirii Ţărilor Române şi (încă) principele Ardealului, cardinalul Bathory Andras, ne arată o infuzie de vegetaţie verde… ca în plină vară…

Din aceste imagini, fără a fi rostit, scris, tehnoredactat, nici un cuvinţel, ci cu ajutorul marilor posibilităţi oferite de „a şaptea artă”, se pot deduce următoarele: ori 1599 a fost un an cu o toamnă enervant de călduroasă, de şi-au păstrat copacii frunza verde până în prag de noiembrie, ori autorii filmului au anticipat, tacit, „încălzirea globală”, încă din 1970, când a fost realizată pelicula. Iar, în altă ordine de idei, tot filmul menţionat dovedeşte că, înaintea celebrei vorbe a prezidentului în funcţie – „iarna nu-i ca vara” – apăruse alta: „toamna îi ca vara”!…

16 Responses »

 

Despre numele vechi ale sărbătorilor româneşti… Luni, dec. 8 2008

Am vorbit, de curând, despre Ziua de Sânt’ Andrei, despre Sân-Nicoară sau (urmează acum) despre Sânt’ Ion… S-ar putea ca unii să se întrebe de ce nu folosesc numele oficiale, încetăţenite azi, ale acestor sărbători – Sfântul Andrei, Sfântul Nicolae sau Sfântul Io(a)n. Păi să vedem de ce…

Numele de forma Sânt’ Andrei, Sân-Nicoară, dar şi altele, despre care vom vorbi, „mai la vale”, îşi au rădăcinile în acelaşi creştinism primar, în variantă populară, moştenit de români de la strămoşii lor daco-romani. Astfel, particula sân(tu’) – la feminin sântă – îşi are originea în latinescul sanctus/sancta, de unde provin şi „fraţii” şi „surorile” formelor româneşti: saint/sainte – în franceză, san/santa – în italiană, santo/santa – în portugheză şi spaniolă. Nu are rost să mai insistăm asupra faptului că, deja, strămoşii noştri foloseau termeni de forma *săn(tu’)/*săntă, anterior venirii slavilor, care ni l-au „oferit” pe î/â şi au contribuit la modificarea vocalei latineşti a (devenită deja, probabil, ă la daco-romani) în î/â, dar au făcut şi ca sân(tu’)/sântă, din româna veche, să circule în paralel, o vreme, cu cele de origine slavă sfânt/sfântă, care s-au generalizat până la urmă… Dar, nu de tot…

Nu de tot, deoarece mai există, aproape uitate, vechi forme ale numelor populare ale unor sărbători creştine importante pentru strămoşii noştri şi în trecut, dar şi (mai spre/în) zilele noastre. Astfel, Anul Nou începe cu Sânvăsii (sau Sânvăsâi) – numele vechi al Zilei Sfântului Vasile – „împăratul” sau „stăpânul anului”. Numele derivă din grecescul basileos – „împărat”, „domn”; de aici au rezultat, prin intermediar latin (basilica), biserică/băsearică (la aromâni), dar şi busuioc – „floarea împăratului” sau „a Domnului” (din latinescul basilicum), numele (greco-)catolic Bazil, dar şi termenul aromânesc văsălie (de origine grecească – cu sensul de „împărăţie”, „domnie”), precum şi toponimul vrâncean Văsuiu. Termenul românesc biserică/băsearică este foarte apropiat de francezul basilique, dar şi de numele provinciei italiene Basilicatta. Paradoxal, românii, singurul popor neo-latin azi majoritar ortodox, au păstrat pentru a denumi „Casa Domnului” pe biserică/băsearică derivat din termenul (greco-)latin basilica, în vreme ce popoarele-surori occidentale au un derivat din grecescul ecclesia: chiesa – la italieni, eglise – la francezi, iglesia – la spanioli. Acest fapt întăreşte vechimea creştinismului primar românesc, de origine romană veche şi explică organizarea bisericească a occidentului abia după ce Constantin cel Mare a oficializat creştinismul ca religie în Imperiul roman (dar a şi mutat capitala de la Roma la Constantinopol, de unde şi influenţa grecească în instituţiile lumii catolice romanice; şi termenul „catolic” este grec la origine – katolikos, cu sensul de „universal”). Un creştinism primar, repede „lăsat în voia sorţii” (secolele V-VII), explică şi păstrarea unor derivate din basilica şi la reto-romani (baselga), dar şi la dispăruţii dalmaţi balcanici (bašalka).

O altă sărbătoare importantă în calendar se petrece la 23 aprilie, numită, în popor, Sângeorz sau Sângeorgiu. Forma românească seamănă izbitor cu cea italiană – San Giorgio, ceea ce confirmă vechimea ei (ca şi numele româneşti Giurgiu, Giurgeu, Giurgiţa, Giurgiuleşti, Giurgeşti/Jurjeşti, dar şi Giurgia – la aromânii din Munţii Pindului, legate de acelaşi sfânt; despre importanţa şi vechimea cultului războinic dedicat Sângeorzului vom vorbi cu un alt prilej). De această sărbătoare religios-populară se leagă începutul sezonului păstoresc, fiind momentul în care turmele de oi lasă locurile de iernat din câmpie sau stânele din depresiuni, spre a urca la locurile de văratic din munţi. Poate de aceea, mai toate numele derivate de la acest hagionim se găsesc în câmpie, lângă Dunăre (Giurgiu, Giurgeni, Giurgiuleşti) sau în depresiuni intra- şi/sau submontane carpatice sau pindene.

Deşi creştinii celebrează pe Sfântul Ioan Botezătorul mai ales pe 7 ianuarie (la Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului – sărbătoare legată strâns de Ziua Botezului Domnului – Boboteaza, din ziua precedentă), numele vechi legat de acest sfânt este păstrat pentru 24 iunie – ziua naşterii Botezătorului – numită Sânziene. Specialiştii susţin că numele derivat din latinescul Johannes nu este Io(a)n, preluat pe filieră greco-ortodoxă, ci *Iane, păstrat doar în acest Sânziane/Sânziene (evoluat din Sancti Dies Johannes, cu aceeaşi evoluţie din d latinesc -sau dacic – în z românesc, prezentă în cuvinte precum Dumnezeu, zeu, zână, zi, zece, sturz, târziu – sau barză, brânză, mazăre, viezure).  Ca o mică paranteză, este interesantă evoluţia numelui zeiţei romane a vânătorilor sau a celor pribegiţi, Diana (având corespondent pe Atena – la greci şi pe Bendis – la traco-geto-daci), în românescul zână…

O altă sărbătoare importantă cu nume vechi este cea a Sânpetrului (29 iunie), Supetru – la aromâni, sfânt important în calendarul creştin, indiferent că este ortodox sau catolic, fiindcă Petru este „piatra” pe care Iisus a „zidit” religia creştină. Iarăşi, numele vechi românesc seamănă mult cu varianta italiană – San Pietro, dar şi cu cea croată, de origine dalmată – Supetar (pe coastele Adriaticii). Numele este prezent şi el şi în toponimia românească – Sânpetru (Ţara Bârsei), Sânpetrul Mare (Banat).

Urmează ziua de Sânt’ Ilie (Sântilia), zi de târg importantă în masivele montane carpatice, dovadă păstrarea sa în câteva denumiri din Munţii Făgăraşului şi nu numai… De fapt, de la Sânpetru, până la Sântămăria Mică, culmile muntoase carpatice au cunoscut aşa numitele „nedei” – „târguri de două ţări”, la care se întâlneau românii din „ţările” vecine munţilor (ardeleni cu munteni, olteni cu bănăţeni, etc.) spre a târgui – că aveau ce, fiindcă tocmai începuseră să se coacă „bucatele” (cereale, fructe, etc.) şi pentru că era cald, dar şi spre a pregăti nunţile din toamnă (sensul iniţial al „Târgului de Fete” de pe Muntele Găina).

O altă sărbătoare importantă este Ziua Schimbării la Faţă a Mântuitorului (6 august), care n-a lăsat urme în numele legate de datinile populare, dar este marcată, de multă vreme, prin bine-cunoscuta Sărbătoare a Muntelui, desfăşurată în Ceahlău. Şi despre tradiţia de „munte sfânt” a Ceahlăului, încă de pe vremea lui Burebista, vom vorbi cu o altă ocazie…

La puţină vreme după, urmează Sântămăria Mare, celebrată mai ales la catolici, dar şi la ortodocşii români ardeleni. Importanţa sărbătorii la români este probată şi toponimic, de numele satului haţegan Sântămăria-Orlea. Apropiată de forma daco-românească este şi cea a fraţilor aromâni – Stămărie. Ambele sunt foarte asemănătoare cu formele romanice occidentale: Sainte Marie (franceză), Santa Maria (italiană, spaniolă, portugheză). Tot legate, poate, de această sărbătoare (sau de Sântămăria Mică, de la 8 septembrie) sunt şi numele Samarina – la aromâni şi Samarineşti – în Oltenia, nume ce se apropie de cunoscuta formă italiană San Marino… 

Dacă Sântămăria Mică este ultima sărbătoare la care se mai puteau organiza nedei pe culmile muntoase, intrarea în luna lui Brumărel, când, la munte, pe lângă primele brume, poate apărea şi prima zăpadă, aduce, de Sâ(n)medru/Sumedru, încheierea sezonului pastoral montan şi începutul coborârii turmelor spre locurile de iernatic, cu popasuri intermediare, vremelnice, în locuri de tomnatic – aşa cum o demonstrează numirile Tomnatic din Apuseni sau din Banat. Sâ(n)medru derivă din Sanctus Demetrius (26 octombrie), la fel ca şi forma aromânească Sumedru. Hagionimul este şi el prezent în onomastică – atât în patronime de formele Sumedrea, Simedrea, Simedreanu, cât şi în toponimele de forma Smederevo. Despre numele oraşului sârbesc, cu loc de vad de trecere peste Dunăre, pentru turmele ce veneau dinspre Munţii Dinarici, Balcani sau din Carpaţii sud-dunăreni, românii timoceni ştiu că derivă din românescul Sâmedru, pe acolo trecând, odinioară, toamna, turmele spre numeroasele sălaşe de iernat din Câmpia Banatului sau din Bacea. Şi în spaţiul românesc actual a existat un Sâmedru, menţionat spre finele secolului al XIV-lea, tot în forma slavizată – Smederevo. Este vechiul nume al Romanului, unde, de Sâmedru, turmele de oi ce coborau din Munţii Stânişoarei spre Bălţile Jijiei sau spre Stepa Bălţilor, trecând prin Şaua Ruginoasa-Strunga şi mahalaua ieşeană a Păcurarilor, se opreau mai întâi, aici, la târg, pe 26 octombrie… Numele mai este, totuşi, păstrat şi azi, într-o formă coruptă, tot la Roman, un cartier de aici chemându-se Smirodava.

Despre importanţa Sânt’ Andreiului am vorbit deja, numele sfântului fiind păstrat în numele popular al lunii decembrie – Îndrea/Undrea, la daco-români şi Andreu – la aromâni. Urmează ziua de Sân-Nicoară, forma veche a Zilei Sfântului Nicolae. Din Sanctus Nicola, prin influenţa rotacismului, s-a ajuns la acest Sân-Nicoară. Numele este şi el păstrat în onomastică, prin patronime ca Nicoară, Nicoriţă sau prin toponime cum este Nicoreşti. 

Ultima mare sărbătoare cu nume vechi păstrat în tradiţia popular-creştină românească este Crăciunul. La romanicii occidentali, Ziua Naşterii Mântuitorului, prin care se naşte o lume nouă, cea creştină, derivă de la latinescul natus: Nadal – în spaniolă, Noel – în franceză, sau Natale – în italiană. Românii, cât vor fi înţeles ei din acel creştinism primar, propovăduit de preoţii trimişi de urmaşii Sfântului Andrei, au dat acestei zile sensul de (re)creere a lumii, de a doua Creaţie, după prima (Geneza sau Facerea din Vechiul Testament). Astfel, din latinescul creatio/creationem au rezultat formele Crăciun – la daco-români şi Cârciun/Cărciun – la aromâni. Numele acestei însemnate sărbători creştine a fost împrumutat de la românii din Panonia şi Bacea şi de maghiari, în forma Karacson, fiind prezent şi în onomastica creată de români, atât în ţară – Piatra lui Crăciun (primul nume sub care este atestată, în secolul al XIV-lea, vechea Petrodava dacică – astăzi Piatra-Neamţ), Crăciuna (cetate de hotar în sudul Moldovei, în vremea lui Ştefan cel Mare), Crăciuneşti, Crăciunel etc, patronimele Crăciun, Crăciunescu, ş. a. – cât şi în afara acesteia: un lac din estul Ucrainei se numeşte Karacunovo, în Macedonia apare un Crăciunov, în Ungaria (dar şi în Secuime) sunt maghiari cu numele Karacsony, iar printre românii timoceni mulţi poartă numele, sârbizat la final, Crăciunovici.   

Am adus vorba, în treacăt, şi de Bobotează. Chiar dacă nu este la sfârşitul anului, ci la începutul lui, această zi deosebită, ca şi următoarea, încheie ciclul sărbătorilor de iarnă, deschis la 6 decembrie. Acest nume – Boboteaza – exprimă foarte bine simbioza româno-slavă şi adaptarea ambelor comunităţi la creştinismul primar, popular, din secolele VI-IX. Acest „hibrid lingvistic” româno-slav, născut, probabil, în vorbirea unor slavi bilingvi, în curs de a fi fost aproape asimilaţi de români, traduce, parţial, sintagma românească „Botezul Domnului”. Forma botez/botezare derivă din latinescul baptisare, aplicându-i-se aceeaşi influenţă slavă ce a schimbat pe a romanic în o, prezentă şi în multe toponime şi cuvinte dacice/daco-romane (Someş, *Moreş/Mureş, Motru, Olt, Lotru, Morava balcanică, Timoc, Lom, Osăm, Oltina, codru, troian/troiene, doină, Dochia). În schimb, prima parte a Bobotezei, „domn”, a fost tradusă în slavă – „bog”. Astfel, probabil, la început, acest „hibrid” va fi avut forma *Bog-botează, tradus ca „botează (pe) Domnul”. Ulterior, fonemul g s-a pierdut, probabil şi datorită dificultăţii de a pronunţa două consoane alăturate, dar şi din cauza desemantizării primei părţi a hagionimului.

Şi cealaltă mare sărbătoare, legată de Mântuitorul Iisus, Paştele, îşi are rădăcinile tot în limba latină, în termenul Pascua, întocmai ca şi în limbile romanice occidentale (Pacques – în franceză). Cu o săptămână mai devreme, sunt sărbătorite Floriile. Numele, legat, de la apariţia creştinismului, de intrarea lui Iisus în Ierusalim şi de începutul „Săptămânii Patimilor”, derivă însă de la sărbătoarea romană primăvăratică numită Floralia, peste care, se pare, s-a suprapus. Termenul este păstrat şi la aromâni – în forma Flurie. Tot Postul Paştilor – care durează 40 de zile, poartă numele popular de Păresimi, derivat, ca şi francezul Quaresme, din latinescul Quadragesima.

Pe de altă parte, dezlegarea la orice fel de mâncare, „de frupt”, între posturi, poartă, din vechime, numele de câşlegi, derivat din latină: caseum ligat. Lucru care se va întâmpla la Crăciun, peste nici trei săptămâni…  

P.S. Aflai că şi Rusaliile sunt o sărbătoare veche, al cărei nume derivă de la una romană, precreştină – Rosalia sau Rozalia (mulţumesc, Crina!). Sărbătoarea se practică în tot spaţiul românesc. Pentru mai multe detalii despre aceasta, iată un link: http://www.graiul.ro/?p=7350

13 Responses »

 

Varietăţi culturale de Sân-Nicoară la Bruxelles Duminică, dec. 7 2008

Vineri seară, la Cercle Eagle, s-a desfăşurat o seară muzicală, la care protagoniştii nu sunt vedete, ci tot bruxellezi, dornici să cânte şi să încânte. Şi pentru că Bruxelles-ul nu este doar o capitală bilingvă a unui stat federal, ci şi una dintre capitalele Uniunii Europene, soliştii au cântat nu doar în franceză, ci şi în engleză, italiană, spaniolă şi portugheză…
Tot în acest week-end şi tot la Bruxelles, se aude cântând şi româneşte. Vineri, sâmbătă şi duminică, un cor de copii din Focşani susţine concerte de colinde româneşti în capitala Uniunii Europene. Tradiţiile româneşti sunt prezente, astfel, şi aici, marcând, conform unui obicei vechi, intrarea în luna sărbătorilor de iarnă, ce ţine, la români, de la Sân-Nicoară până la Sânt’ Ion.

4 Responses »

 

Poate vă interesează… Marți, dec. 2 2008

… să ştiţi pe cine aţi votat – sau nu (după caz) – şi a fost ales, în judeţul Iaşi.

La Camera Deputaţilor:

colegiul 1: Luminiţa Iordache – PSD
colegiul 2: Relu Fenechiu – PNL
colegiul 3: Petru Movilă – PD-L
colegiul 4: Vasile Mocanu – PSD
colegiul 5: Neculai Răţoi – PSD
colegiul 6: Anghel Stanciu – PSD
colegiul 7: Cristian Adomniţei – PNL
colegiul 8: Tudor Ciuhodaru – PSD
colegiul 9: Vasile Oajdea – PD-L
colegiul 10: Teodor Spînu – PD-L
colegiul 11: Cristina Dobre – PNL
colegiul 12: Nicuşor Păduraru – PD-L

La Senat:

colegiul 1: Varujan Vosganian – PNL
colegiul 2: Sorin Lazăr – PSD
colegiul 3: Florin Constantinescu – PSD
colegiul 4: Mihaela Popa – PD-L
colegiul 5: Dumitru Oprea – PD-L

Lor să le mulţumiţi sau să le cereţi socoteală…

5 Responses »

 

PNŢCD a înviat! Marți, dec. 2 2008

Biroul Electoral Central a încheiat azi de repartizat câştigătorii mandatelor de parlamentari, după alegerile de duminică. Cel mai mic număr de parlamentari, pe formaţiuni politice, este de 1 (unul), reprezentat de deputatul Mircea Irimescu, câştigător la colegiul 6 din judeţul Suceava. Acest unic parlamentar reprezintă PNŢCD şi a candidat, ca şi alţi mai mulţi reprezentanţi ţărănişti pe listele PNL. Prilej de bucurie, probabil pentru urmaşii lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu care reintră în Parlament după 8 ani de aşteptare… Amară bucurie…

Leave a Response »