Considerații referitoare la distribuția variantelor și derivatelor numelui Cristofor Joi, feb. 20 2020 

După finalizarea, în linii mari, a introducerii în calculator a datelor legate de variantele și derivatele de la patronimul Cristofor suntem în măsură să facem câteva aprecieri statistico-geografice.

Astfel, mai întâi, la nivel mondial, am inventariat 283 de mii de purtători ai acestor nume. Mai bine de un sfert – peste 78 de mii (27,73%) – se găsesc în România, care ocupă primul loc ca număr total de purtători. Concentrări importante mai sunt în Brazilia – aproape 43 de mii (14,94%), Indonezia – peste 35 de mii (12,5%), Statele Unite – peste 27 de mii (9,67%). Republica Moldova se apropie de 6 mii de purtători ai acestor nume (2,07%). Reținem faptul că situarea pe primul loc, cu peste un sfert din total, a României poate fi considerat un argument în favoarea atât a vechimii, cât și a frecvenței mari de utilizare a acestui nume în spațiul românesc.

Dacă ne concentrăm doar asupra spațiului carpato-balcanic, din cei peste 98 de mii de purtători ai acestor patronime, peste patru cincimi se află în spațiul românesc: 77,15% în România și aproape 6% în R. Moldova. În rest, nici o altă țară nu se apropie de 3%, cu valori între 1 și procente situându-se, în ordine descrescătoare, Albania (2,77%), Slovacia (2,53%), Cehia (2,45%), Ungaria (2,21%), Ucraina (2,03%), Croația (1,6%), Austria (1,34%). De notat că, cu excepția Ucrainei (țară majoritar ortodoxă, dar care a avut și are și o importantă comunitate greco-catolică și s-a aflat, în mare parte, sub influența occidentală, prin apartenența la Regatul Poloniei medievale și/sau la Republica Polonă interbelică, ori subordonat Curții imperiale de la Viena), în celelalte cazuri este vorba de țări cu o puternică influență a catolicismului (inclusiv în Albania, cel puțin înainte de trecerea unei mari părți a populației la Islam).

Totuși, pe de altă parte, e vorba de state/regiuni unde au existat și însemnate comunități românești, încă destul de vizibile, măcar în Ucraina și în Ungaria.

Dacă ne referim la spațiul românesc actual – acoperind, în sens restrâns – teritoriul României interbelice, pe primele locuri, cu peste 10 mii de purtători ai antroponimelor derivate de la Cristofor în fiecare caz, se situează, în ordine, Muntenia, București-Ilfov, Moldova și Ardeal, care concentrează aproape 46% din total și mai mult de jumătate din toate aceste patronime din spațiul românesc.

Alte (scurte) considerații legate de antroponimele creștine vechi românești Vineri, feb. 14 2020 

După finalizarea introducerii în calculator a datelor la nivel comunal pentru România și Republica Moldova și completările parțiale la nivel regional, pentru spațiul carpato-balcanic, putem veni cu unele completări.

Astfel, ca importanță, variantele și derivatele lui CristoforCristu, Cristea, Cristescu și multe altele – însumează câteva zeci de mii de purtători, numai în România și alte câteva mii – în Republica Moldova. Dacă adăugăm și faptul că totalul variantelor și derivatelor se apropie de 150, aceste elemente evidențiază atât importanța acestui patronim, cât și vechimea și extensiunea sa spațială.

Pe de altă parte, după introducerea parțială în calculator a datelor pentru spațiul carpato-balcanic, la nivel regional, ies în evidență, cu o prezență notabilă a unor forme ale antroponimului amintit, sudul Poloniei, vestul și sudul Ucrainei, Slovacia, Cehia, Ungaria, Croația, Serbia, nordul Bulgariei și al Greciei.

Datorită faptului că numele Creștin este înrudit cu Cristofor, evoluând de la Chrestus/Christus, l-am adăugat în tabelul cu date. Sensul dezvoltat de ambele nume este identic, cel de „urmaș al lui Christos”.

Despre diversitatea formelor numelor creștine vechi românești Marți, feb. 11 2020 

După un inventar – sumar – al acestor forme, în număr de peste 100, atunci când a trebuit să încep introducerea lor în baza de date, cu tot cu totalul pe localități și pe fiecare variantă și derivată, m-a surprins, plăcut, diversitatea acestora. Doar un exemplu, pentru o variantă și cu date introduse pentru mai puțin de jumătate din județe: varianta Cristu/Cristea a numelui Cristofor, are, deja, vreo 60 de variante și derivate, cu un total de câteva mii de purtători ai acestora. Mai precizez, încă o dată, că este vorba, deocamdată, doar de actualul teritoriu al României, pentru că, dacă iau în calcul și Republica Moldova, se mai adaugă alte câteva mii de purtători ai acestui patronim.

Despre absența formelor cu sân(t)/sântă pentru unele nume creștine vechi românești Sâmbătă, ian. 18 2020 

Dintre numele care au dăinuit din primele secole ale erei creștine (veacurile I-VI), care poartă amprenta preluării prin filieră latină, unele – așa cum este cazul cu Andrei, Anton – nu au forme în care să apară derivatul vechi românesc din latinescul sanctus – sân(t). Dacă, în cazul lui Anton există explicația că nu e așa de răspândit – deși vechimea sa este incontestabilă, dovedită de forma Întonie, pentru Andrei – care, pe lângă faptul că este, dacă nu cel mai de timpuriu, sigur se află printre cele mai vechi patronime românești de sorginte creștină (ca rezultat, prin formele Îndrea, Undrea, Indrea, Indrei, etc., din numele Sfântului Apostol Andrei, care a predicat Evanghelia atât la traco-romanii sud-balcanici, cât și la cei din Dobrogea, în primul secol al erei creștine) – nu există astfel de forme. Toponimele Sânandrei, Sântandrei atestate în vestul țării nu se iau în calcul, fiind (re)creări românești, probabil, după forma maghiară Szentendre, și, în plus, folosesc forma cultă, utilizată de Biserică, Andrei.

Ar exista, totuși o explicație, pe care, deocamdată, o avansăm cu titlu de ipoteză. Dacă Andrei, derivat de la forma greco-latină Andreas a găsit loc de afirmare, fiind păstrat, în memoria colectivă a traco-daco-romanilor în toată perioada persecuțiilor contra creștinilor (deci, și înainte de anul 313 d. Hr.) și a apucat să dea forme locale, populare, din care au derivat cele românești medievale/actuale (Îndrea, Undrea, Indrea și altele), celelalte nume au intrat în repertoriul onomastic creștin traco-daco-roman DUPĂ oficializarea, de către traco-romanul Constantin cel Mare, a creștinismului ca religie în Imperiu. Din acest moment, Biserica Creștină, ca instituție oficială ce utiliza latina, în primul rând, ca limbă liturgică, a propus, ca nume, inclusiv variante ce cuprindeau și epitetul sanctus, astfel încât, în popor, până la crearea limbii române, au intrat forme, paralele, ca Sanctus Ioannes/Ioannes, Sanctus Petrus/Petrus, Sanctus Theodorus/Theodorus, Sanctus Georgius/Georgius, Sanctus Basilius/Basilius, Sancta Maria/Maria, ș. a. m. d., care au dus, odată cu transformarea dialectului traco-daco-roman al limbii latine în limba română (secolele VIII-IX, probabil), la forme vechi românești ca Sânziane/Ziane, Sâmpetru-Sum-Chetru/Petru, Sântoader/Toader, Sângiorz/Giorz, SânvăsâiVăsâi, Sântămărie-StămărieMărie și altele…

De-altfel, Andrei a „pățit” același lucru ca și numele derivat de la Iisus Christos, intrat în latină în forma Chrestus, cu variante, latinești, ca Cristus, care are, de asemenea, doar forme fără sanctus, evoluate în română spre Crestu, Cristu, Cristul, Crist, etc. Ori, ca și numele Sfântului Apostol, și cel al Mântuitorului a circulat tot de la începuturile creștinismului, christianus – ca urmaș al lui Christos (în sensul urmării învățăturilor creștine) – dând, în românește, creștin. Formele cu c, nu cu h, denotă, în română, evoluția lor direct din latină, spre deosebire de greci și slavi, care au h, derivat din greaca veche (forme ca Hristu, Hristea, Hristache, venite în română prin greacă, în Evul Mediu, sau termenul hristianski, cu sensul de creștin, la slavi).

Două (ultime) mențiuni, mai întâi, despre faptul că, deși e foarte răspândit și atestat între cele mai frecvente nume, în cei 1700 de ani, Constantin nu are, nici el, variante cu sanctus!… Poate, deși împăratul traco-roman a fost cel care a permis manifestarea Bisericii Creștine în forme legale, oficiale, deschizând drumul spre transformarea sa în singura religie oficială imperială, Biserica nu l-a considerat „al ei”, ci doar un om politic care a susținut-o! N-ar fi singurul caz, deoarece, dintr-un documentar prezentat ieri, pe postul Viasat History, am aflat că, deși au lucrat împreună, la Roma, Sfântul Apostol Petru a primit din partea Bisericii (viitoare romano-catolice) toate onorurile, ca urmaș, ucenic al lui Christos („temelie a bisericii”, „piatră” a ei), Sfântul Apostol Pavel/Paul nu a avut parte de o atenție similară, ci mult mai modestă!… Probabil, așa se explică (și în română), fixarea unor forme vechi (numeroase) derivate de la Petrus – Pietrea, Pietra, Pietro, Pietrul, Pietrana, Pietrimanul, Peatră, Chetrian, Chetroiu, Sâmpietru, Sempietru, Simpetriu, Simpetru, Simpietru, Simpătru, Sânpetru, Sănpătru, Sănchitru, Sum-Chetru; Pietrilești – în timp ce, de la Paulus, după N. A. Constantinescu (1963), au rămas doar Paul (și el, fără sân/sânt), azi, ușor de confundat cu forma (catolică) modernă și Pau… Inclusiv numele sărbătorii care îi omagiază – și în calendarul catolic și în cel ortodox – pe cei doi sfinți (29 iunie) se referă doar la primul: Sâmpetru/Sum-Chetru… Iarăși, precizăm că oiconimele de forma Sânpaul, atestate în nordul și estul Ardealului, nu pot fi luate în considerare, fiind calchieri românești ale unor forme maghiare.

Doina (Mihai Eminescu) Joi, ian. 16 2020 

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Sursa: https://www.versuri.ro/versuri/mihai-eminescu-doina-_az82.html

Despre numele satelor Viștea din Țara Oltului Marți, ian. 14 2020 

Ne referim la localitățile Viștea de Jos și Viștea de Sus, situate în partea centrală a Țării Oltului. Ambele, după Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, volumul al doilea, publicat de Coriolan Suciu în anul 1968, apar în documente în anul 1511. Satele sunt, însă, mult mai vechi, așa cum o dovedește faptul că biserica veche (cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”) din Viștea de Jos a fost ridicată la sfârșitul secolului al XV-lea, înainte de 1478, de boierul Costea.

În lucrarea de licență – Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului –, susținută în vara anului 1996, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, opinam că numele Viștea pare a fi de origine slavă veche. În Dicționar onomastic românesc (1963), p. 24, N. A. Constantinescu menționează patronimul oltean Veștea, ca derivat din numele – slav – al sărbătorii Bunei Vestiri – Blagoveștenie. Există posibilitatea ca toponimul Viștea să fi evoluat din aceeași formă, Veștea. În limba română mai întâlnim modificări ale lui e în i, așa cum este cazul cuvintelor de origine latină mens/mentis și dens/dentis, devenite, în română, minte și dinte. În plus, în satul Viștea de Sus, se află o altă biserică al cărei hram este „Buna Vestire” – ceea ce constituie, credem noi, încă un argument în plus în favoarea unei asemenea evoluții.

Colind de Bobotează Luni, ian. 6 2020 

Colinde din Transnistria Duminică, ian. 5 2020 

Trei Crai de la Răsărit – Colind din Transnistria Sâmbătă, ian. 4 2020 

Mențiuni onomastice legate de orașul Nașterii Domnului – Betleem/Viflaim Marți, dec. 31 2019 

Pe lângă numeroasele colinde românești care amintesc de Betleem – în care apare, preponderent, varianta, de influență greco-slavă, Viflaim, sau, mai rar, Viclaim, Vicleem – întâlnim câteva mențiuni toponimice cu trimitere la această așezare unde, acum mai bine de două milenii, s-a născut Pruncul Iisus.

În spațiul românesc este vorba de toponimul Beclean, cu trei atestări, în trecut. Una a dispărut, între timp, prin încorporarea fostului sat, Beclean, în componența municipiului Odorheiul Secuiesc. Au mai rămas orașul Beclean, pe Someșul Mare și satul Beclean, lângă Făgăraș. Toate aceste oiconime derivă din forma maghiară Bethlen, evoluată din Bethleem. Varianta maghiară menționată – Bethlen – este utilizată și ca atroponim.

La celălalt capăt al Europei, în Peninsula Iberică, numele Bethlehem a dat reverberații, tot în toponimie. De exemplu, în Spania, o arteră din capitala Cataloniei, Barcelona, se numește Calle de Belén. Aceste reverberații onomastice iberice, au trecut și peste Oceanul Atlantic, în America Latină, unde, în Brazilia, unul dintre marile orașe ale acestei țări poartă numele Belém. De asemenea, pe lângă bine-cunoscut oraș natal din Iudeea al lui Iisus Christos – numit, oficial, Beit Lahm și neoficial, Bayt Lahm – este consemnată, în statul nord-american Pennsylvania, o așezare urbană cu numele Bethlehem.