Problematica abordată este una diversă, dar, în linii mari, este vorba de următoarele aspecte:

– evoluția crono-spațială a teritoriului românesc, de la triburile traco-geto-dace la statele românești medievale;

– trecerea în revistă a construcției edificiului statal românesc, în strânsă legătură cu evoluțiile geopolitice de pe continentul european;

– prezentarea evoluției organizării politico-administrative românești la care se raportează datele reprezentate pe hărți;

– evidențierea unor particularități regionale legate de prezența la urne, votul pentru anumite partide/orientări politice sau/și candidați independenți, precum și de reprezentativitatea parlamentară;

– reliefarea evoluției istorice a prezenței la vot, a votului pentru anumite partide/formațiuni/orientări politice și a reprezentării parlamentare a diferitelor formațiuni/orientări politice în spațiul românesc;

– scoaterea în prim-plan a diversificării spectrului politic românesc în cei peste 180 de ani de viață parlamentară;

– în continuarea (și în completarea) alegerilor legislative românești am inclus și prezentarea alegerilor europarlamentare la care România și-a trimis reprezentanții, chiar dacă este un interval scurt (2007-2014), cu doar trei scrutinuri europene;

– atenție specială a fost acordată și alegerilor locale, precum și celor destinate alegerii conducătorilor în spațiul românesc, începând cu prima parte a secolului al XIX-lea până în zilele noastre;

– de asemenea, am ținut cont și de desfășurarea diferitelor plebiscite și referendumuri în România, consultări ce acoperă, inegal, un interval de aproape 150 de ani;

– tot pe un secol și jumătate se întinde și prezentarea originii geografice a miniștrilor și prim-miniștrilor din guvernele românești, motivația alăturării acestui aspect la particularitățile electoral-geografice românești fiind dată de faptul că executivul a fost și este un rezultat, indirect, al votului cetățenesc la scrutinurile legislative;

– ca parte a spațiului românesc – și componentă a României pe un interval de câteva decenii – am acordat atenție și fenomenului electoral din al doilea stat românesc, apărut la est de Prut, ca o consecință a aplicării pactului Molotov-Ribentropp; de asemenea, am considerat necesară și o scurtă prezentare a nivelului și însemnătății reprezentării legislative a elementului etnic românesc aflat în afara granițelor statului român, începând cu mijlocul veacului al XIX-lea și până în zilele noastre;

În aplicarea practică a acestor aspecte ne-am lovit de mai multe probleme:

– inexistența, pentru anumite intervale, a unor date detaliate și complete la nivelul unităților administrative luate în calcul (în special pentru scrutinurile de dinainte de 1860);

– extraordinara instabilitate la nivelul decupajului politico-administrativ, atât în plan extern (continua modificare a granițelor între 1831 și 1945), cât și intern (repetatele intervenții ale autorităților care au modificat atât conturul, cât și mărimea acestor unități administrative, care au evoluat, succesiv, de la ținuturi și județe – 1831-1859, la județe (termen oficializat în timpul domniei lui Cuza) – până în 1939, la ținuturi – 1939, iarăși la județe – din 1940 până în 1950, apoi, la regiuni – 1950-1968, cu schimbări repetate ale numărului și dimensiunilor lor și, din nou la județe, din 1968, fără ca toate cele anterioare să reapară și cu modificări și în ce privește numărul și statutul acestora: în 1981 au apărut județele Călărași și Giurgiu și a fost înființat sectorului agricol Ilfov, subordonat Capitalei și declarat, și el, județ, din 1996;

– modificări apărute atât în ceea ce privește formațiunile politice afiliate unei anumite orientări (mai ales din 1919 încoace), cât și legate de apartenența uneia sau alteia la o anumită orientare politică („migrarea” P.D. de la social-democrație înspre creștin-democrație/conservatorism, a P.U.R./P.C. de la social-democrație către liberalism ș. a.);

– falsificarea rezultatelor alegerilor din 1857 (în Moldova, unde, de altfel, s-au și repetat) și, mai ales, a celor din 1946 ne-a obligat ca, pe baza rezultatelor corecte existente (extrem de incomplete) să încercăm estimări ale ponderilor reale ale orientărilor politice la acest scrutin, motiv pentru care, pentru familiile politice reprezentate atunci, am întocmit câte două sau chiar trei hărți;

– datele, tabelele, graficele și hărțile prezentate se referă (deocamdată), practic, doar la Adunarea (Camera) Deputaților (continuatoare a Adunărilor Obștești, a Adunărilor/Divanurilor ad-hoc și a Adunărilor Elective și substituită în perioada comunistă de Marea Adunare Națională); Senatul, înființat de Alexandru Ioan Cuza la 1864 (când așa-numitul „Corp Ponderator” nu a fost ales, ci numit) a avut discontinuități în timp, lipsind până la Unirea Principatelor și în perioada 1940-1989; în plus, o parte însemnată a senatorilor nu erau aleși (atât înainte de 1918, cât și în perioada interbelică);

– neconcordanța, începând din perioada interbelică, între vot (acordat unor coaliții, uniuni, blocuri, federații, etc.) și mandate (de regulă, defalcate pe formațiuni politice afiliate unei anumite orientări); aceasta face ca unele orientări politice să nu se regăsească printre opțiunile de vot, chiar dacă respectiva orientare politică este reprezentată în Parlament; voturile pentru o anumită orientare au fost alocate ținând cont de cea mai puternică formațiune, care a imprimat și direcția principală a respectivei alianțe (de pildă: Uniunea Națională – 1931-1932, dominată de liberali, fiind condusă de P.N.L.; Blocul Partidelor Democrate – 1946-1948, de orientare comunistă, P.C.R. impunându-se și în fața mai bine cotatului său aliat, P.S.D., pe care l-a obligat, doi ani mai târziu la fuziune, rezultând „partidul unic al clasei muncitoare”, P.M.R.; Convenția Democrată din România – 1992-2000, de orientare creștin-democrată/populară, controlată de către P.N.Ț.C.D., Alianța D.A. P.N.L.-P.D. – 2004-2007, în care P.N.L. a încercat să fie „vioara întâia”, prin conducătorul său, care s-a menținut la conducerea Guvernului, U.S.L. – în perioada 2012-2014 ș. a.);

– am urmărit să evidențiem în primul rând evoluția vieții parlamentare românești de la începuturile sale, acordând o atenție secundară alegerilor prezidențiale (deoarece, în timpul regimului totalitar, nu s-a putut vorbi de alegeri, în adevăratul sens al cuvântului, referințele cuprinzând doar scrutinurile post-decembriste) și celor locale (la care referințele detaliate se leagă de perioada interbelică și, în special, de intervalul de după 1990); în schimb, fiind vorba tot de alegeri parlamentare, dar la nivel continental, am acordat atenție și alegerilor pentru Parlamentul European (noiembrie 2007, iunie 2009), tratate în continuarea alegerilor legislative[1];

– am acordat atenție și consultărilor de tip plebiscit și referendum, precum și distribuției crono-spațiale a miniștrilor și prim-miniștrilor din executivele românești, în ultimii 150 de ani, dar și scrutinurilor desfășurate, după 1990, în cel de-al doilea stat românesc, Republica Moldova; de asemenea, este prezentată evoluția crono-spațială a mandatelor parlamentare după 1820, pentru românii din statele vecine cu spațiul românesc;

Materialul prezentat are și din aceste cauze, un caracter preliminar, iar concluziile au același statut; există și posibilitatea apariției unor scăpări, pentru care ne cerem scuze, cu anticipație și cu dorința ca ele să fie eliminate pe viitor, în măsura în care acest lucru depinde de noi.

 

Metodologia de lucru utilizată.

             Aceasta cuprinde atât metodele de colectare a materialului documentar-statistic, cât și cele legate de prelucrarea și interpretarea acestuia:

– colectarea informațiilor existente din diverse surse – în special colecția Monitorului Oficial[2], până în 1941 și din 1990, a organului P.C.R. (Scânteia), în perioada 1945-1989, dar și a unor site-uri Internet: (www.transindex.ro, site-urile Autorității Electorale Permanente, Biroului Electoral Central, etc); pentru anul 1946 am utilizat lucrarea lui Dinu C. Giurescu – Falsificatorii. „Alegerile” din 1946 – apărută în urmă cu câțiva ani (2006), iar pentru informațiile publicate după 1990 am apelat și la Anuarul Statistic al României;

– introducerea în calculator și prelucrarea electronică a datelor;

– completarea informației statistice, prin estimări, realizate pe baza interpolării datelor existente;

– realizarea, parțial, tot prin estimări, a unei baze de date sintetice, la nivelul acelorași unități administrative, pe formațiuni și pe familii politice, pentru întregul interval de timp analizat;

– găsirea, în cazul hărților referitoare la repartiția crono-spațială a realităților politico-electorale, a unui nivel de reprezentare unitar, ca unități administrative, ceea ce a presupus recalcularea datelor, în special pentru perioada postbelică;

– determinarea perioadelor pentru care s-au realizat hărțile de sinteză;

– întocmirea hărților, atât la nivel de detaliu (pe fiecare scrutin și la nivelul fiecărui partid sau/și a fiecărei orientări politice), cât și a celor de sinteză, evidențiind repartiția crono-spațială a prezenței la vot, a diverselor formațiuni/orientări politice (atât în privința votului cât și a reprezentării parlamentare) și a votului pro sau contra la plebiscite și referendumuri, atât înainte, cât și după 1918.

 

NOTE:

[1] Desfășurarea celui de-al doilea scrutin europarlamentar la care participă și electoratul român, în iunie 2009, a impus separarea unui capitol special, dedicat alegerilor pentru Parlamentul European.

[2] Perioada Regulamentului Organic, când s-au desfășurat primele alegeri legislative, pentru Adunările Obștești din Moldova și Țara Românească, dar și primele alegeri locale pentru Sfaturile Orășenești, este acoperită de colecția Analelor Parlamentare ale României, publicată în perioada 1890-1914.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.