Un fel de geografie electorală – episodul 1 (partea I)

Motto: „Trăim în ţara celor (aproape) 1000 de miniştri”

 

După lecturarea unui foarte bun Atlas al Belgiei, mai exact, prima sa parte, legată de geografia politică a acestei ţări, găsind acolo şi câteva hărţi legate de originea miniştrilor, m-am apucat şi eu de o treabă la fel: de pe unde or fi, de loc (sau „de pământ”, cum zic oltenii) miniştrii ce au intrat în componenţa guvernelor româneşti de la Unirea Principatelor până la (inclusiv) cabinetul Tăriceanu 2? Acest demers şi-a propus să încerce să evidenţieze „greutatea” în luarea deciziilor executivului a diverselor regiuni ale ţării, de-a lungul timpului. Multă căutătură, nu ştiu sută la sută dacă, pe ici-pe colo (prin părţile ne-esenţiale), n-oi mai fi greşit, dar… iaca ce-a ieşit.

Zilele trecute trimisei hărţile la Iaşi, aşa, ca pentru exprimarea colegială a opiniilor şi colegii mei au zis că opiniile se pot exprima mai bine pe… blog. Mi s-a şi sugerat să refac, în parte, reprezentările şi, după ce am făcut şi aieste modificaţiuni, pomenitele hărţi sunt gata să intre pe blog.

Câteva precizări de ordin metodologic:

Dacă hărţile ce mi-au stat ca „model” (legate de originea miniştrilor belgieni) au luat în calcul pentru provenienţă locul unde respectivii demnitari au fost aleşi prima dată în Parlament, în cazul miniştrilor de la noi am utilizat criteriul locului de naştere, din mai multe motive. Mai întâi, fiindcă, dacă în Belgia, probabil, un candidat chiar se înscrie în cursa electorală în arondismentul, comuna, oraşul de unde provine, la noi s-a întâmplat frecvent (inclusiv în perioade mai vechi) ca un demnitar să candideze (şi) în altă parte decât în locul de baştină (înainte de 1945, exista chiar posibilitatea depunerii unei candidaturi în mai multe circumscripţii, iar dacă alesul era validat de electorat în mai multe, acesta opta doar pentru una; în celelalte fie se organizau din nou alegeri, fie era desemnat următorul demnitar de pe lista partidului respectiv). Apoi, fiindcă au existat şi miniştri care nu au ajuns parlamentari (autorii Atlasului Belgiei i-au exclus pe aceştia din calcul). Dacă miniştrii belgieni au beneficiat de mai mult de un mandat de ministru, aceştia au fost număraţi de două ori (am considerat că şi aceştia trebuie luaţi în calcul o singură dată). De aici a apărut şi o problemă: unde să fie număraţi miniştrii care apar în mai multe din intervalele luate în calcul: am decis, subiectiv, ca ei să fie număraţi, o singură dată, în cadrul perioadei unde apar prima dată.

Legat de probleme şi de rezolvarea lor, cât de cât mulţumitoare, trebuie precizat că realizarea unor paralele sau comparaţii între diversele intervale luate în calcul este greu de realizat, fiindcă acestea nu au aceeaşi mărime temporală. Acesta ar fi fost cazul „ideal”, dar cum istoria spaţiului românesc a cunoscut în ultimii 150 de ani mai multe „borne” cu rol decisiv, am încercat să ţinem cont şi de acestea.

Respectivele „borne” temporale sunt următoarele: 1859 – anul Unirii Moldovei cu Ţara Românească, practic „actul de naştere” al statului român modern; 1862 – anul unificării administrative a Principatelor Unite, prin desemnarea unui singur guvern, unificarea celor două Adunări Elective într-un singur Parlament românesc, cu sediul la Bucureşti (desemnarea acestuia drept capitală, în dauna Iaşilor a avut în vedere mai multe motivaţii: faptul că şeful statului, domnitorul, era moldovean, situarea Iaşilor prea aproape de un Imperiu ţarist agresiv, în contrast cu poziţia relativ mai depărtată a Bucureştilor de un Imperiu otoman considerat de mult timp „bolnavul Europei”, etc); 1918 – anul desăvârşirii unităţii naţional-statale a României (n-am luat în calcul momentul 1877, al proclamării Independenţei de stat a ţării, deoarece, din punct de vedere politico-electoral nu s-a schimbat aproape nimic), momentul-limită, în ceea ce priveşte guvernele fiind ales cel al reintrării României în război de partea Antantei (fiind demis Guvernul Marghiloman, care încheiase cu Puterile Centrale, pacea de la Bucureşti, în primăvara aceluiaşi an); 1938 – anul instaurării primei dictaturi din istoria ţării – dictatura regală a Regelui Carol al II-lea (urmată de o succesiune de regimuri dictatoriale sau/şi de tranziţia, de ordinul câtorva luni, spre guvernări de aceeaşi sorginte); 1948 (anul instaurării depline a regimului totalitar comunist); 1989 – anul răsturnării dictaturii comuniste şi al începutului tranziţiei spre o democraţie multipartită. Chiar şi 2008 poate fi considerat un an important, deoarece în toamna acestui an au loc primele alegeri legislative de la intrarea României în Uniunea Europeană, alegeri ce se vor desfăşura şi după un alt sistem, bazat pe votul uninominal.

O altă problemă a fost cea a scării geografice de reprezentare, ţinând cont de repetatele modificări ale limitelor politico-administrative, atât a celor statale, cât şi în plan intern. Având în vedere tradiţia îndelungată a judeţelor/ţinuturilor în spaţiul românesc, dar şi faptul că cea mai mare parte a datelor cu caracter electoral se raportează la judeţele ante- şi/sau inter-belice, am utilizat ca bază cartografică un fond „de sinteză”, la care am adăugat şi judeţele care, foarte episodic, s-au găsit în componenţa României (Bichiş şi Cenad figurează, potrivit Monitorului Oficial, în 1919-1920, printre judeţele care au trimis parlamentari la Bucureşti, iar cele 13 judeţe ale Transnistriei au fost în componenţa României, în timpul celui de-al doilea război mondial, în anii 1941-1944.

Am omis, şi din raţiuni practice (dificultatea de reprezentare, în primul rând, neapartenenţa nicicând a acelor teritorii la România, dar şi nerelevanţa numerică a lor), reprezentarea celor 3 miniştri, născuţi în state balcanice (în teritorii locuite de români), care, de-a lungul timpului s-au regăsit în Guvernul României (câte unul din Serbia, Bulgaria şi Macedonia – mai exact Imperiul otoman, căruia teritoriul macedonean îi aparţinea la acea vreme). Chiar şi aşa, însă, aceştia 3 reprezintă un număr complet nesemnificativ, dacă îl raportăm la cei 959 de demnitari, câţi au ocupat diverse funcţii de miniştri în numeroasele guverne ale ţării. Pe considerentul că, fie şi pentru un interval redus de timp, respectivele judeţe au aparţinut României, am luat, însă, în calcul şi pe miniştrii originari din teritorii aflate azi în componenţa altor state (Transnistria, Basarabia, nordul Bucovinei sau Cadrilater). Ei se regăsesc pe hărţi, deşi, în ceea ce priveşte raportarea indicelui de prezenţă a miniştrilor la indicele populaţiei, dacă la acea vreme, când respectivul demnitar a ajuns ministru, judeţul său de origine nu se găsea în componenţa ţării, respectivul coeficient de localizare nu a fost calculat.

Încă două precizări metodologice: indicele de prezenţă a miniştrilor reprezintă raportarea numărului de miniştri din judeţul respectiv pentru perioada respectivă la totalul miniştrilor din Guvernul României în aceeaşi perioadă. De asemenea, indicele populaţiei s-a calculat împărţind populaţia medie a respectivului judeţ în acel interval la populaţia medie a României în acelaşi interval de timp. Pe de altă parte, coeficientul de localizare a miniştrilor s-a calculat prin împărţirea indicelui de localizare a miniştrilor la indicele populaţiei.

Ţinând cont de importanţa anului 1918, atât din punct de vedere istoric, cât şi politico-electoral, am împărţit studiul nostru în două perioade: 1859-1918 (perioada guvernelor României moderne) şi 1918-2008 (perioada guvernelor României contemporane), fiecare cu mai multe intervale: 1859-1862 (Guvernele Principatelor Unite), 1862-1918 (Guvernele României antebelice) – pentru prima perioadă, 1918-1938 (Guvernele României democratice interbelice), 1938-1948 (Guvernele dictaturilor şi ai tranziţiei spre totalitarismul comunist), 1948-1989 (Guvernele României comuniste) şi, respectiv 1989-2008 (Guvernele tranziţiei spre democraţie şi ale integrării României în NATO şi Uniunea Europeană).

Perioada 1859-1918

Guvernele Principatelor Unite (1859-1862)

Deşi este cel mai scurt interval, acesta s-a caracterizat printr-o mare instabilitate guvernamentală: 16 guverne în 3 ani (7 în Moldova şi 9 în Ţara Românească). În aceste guverne, conduse de 13 prim-miniştri (6 în Moldova, 9 în Ţara Românească) au intrat 52 miniştri (27 în Moldova şi 25 în Ţara Românească). Că a fost ideea domnitorului Alexandru Ioan Cuza sau decizia s-a luat şi prin consultarea Adunărilor Elective, apar, timid, câte un prim-ministru muntean la Iaşi (Ion Ghica) şi unul moldovean la Bucureşti (Manolache Costache Epureanu) – ambii fiind singuri care au fost prim-miniştri în ambele capitale -, dar şi câţiva miniştri originari dintr-un principat în celălalt – câte 4 în ambele principate. De asemenea, în guvernele moldovene şi-au găsit loc şi câte un ministru basarabean (Panait Donici), bucovinean (Constantin Hurmuzachi) sau bănăţean (Damaschin Bojincă). De fapt, regula desemnării unor demnitari originari dintr-un principat în celălalt este mai veche, datând dinainte de domniile fanariote şi era stipulată şi în Regulamentele Organice şi în Convenţia de la Paris (element speculat abil de românii din ambele principate la dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza).

În reprezentarea de mai sus se observă, pe lângă preponderenţa miniştrilor din cele două capitale, prezenţa însemnată a demnitarilor din judeţele Tutova şi Muscel. Ambele au jucat în epoca medievală un rol important în apariţia şi dezvoltarea celor două state româneşti extracarpatice, încât această prezenţă are, credem noi, o explicaţie mai veche. În ceea ce priveşte dominanţa Iaşilor şi Bucureştilor, ambele reşedinţe beneficiau deja de un statut consolidat de capitală, datând de câteva secole.

Guvernele României antebelice: 1862-1918

Mai întâi, se cuvine a face o precizare în legătură cu conturul ţării în acest interval de timp. Dacă în primii ani de domnie a lui Cuza, teritoriul Principatelor Unite cuprindea Moldova, sudul Basarabiei, Muntenia şi Oltenia, între 1862 şi 1918 s-au petrecut câteva schimbări ale frontierelor statului român. Astfel, în urma războiului ruso-româno-turc, din 1877-1878, pe lângă recunoaşterea internaţională a Independenţei României (pentru care ostaşii români au adus un important tribut în bătăliile din Balcani), am dobândit Dobrogea (judeţele Tulcea şi Constanţa), dar am cedat Rusiei ţariste judeţele din sudul Basarabiei (deşi un acord semnat de reprezentanţi ruşi şi români, în 1876, la Livadia, Crimeea, prevedea şi respectarea integrităţii teritoriale a României). În anul 1913, în urma păcii de la Bucureşti, care punea capăt celui de-al doilea război balcanic, România obţinea, de la Bulgaria, sudul Dobrogei (numit Cadrilater). Primul război mondial, în care România a intrat, după doi ani de neutralitate, a dus la pierderi teritoriale, recunoscute de statul român, printr-o altă „pace de la Bucureşti), care ne lua, practic, întreaga Dobroge şi acorda Austro-Ungariei unele rectificări la frontiera cu România. Ca o palidă compensaţie, la 27 Martie/9 Aprilie, Basarabia s-a unit cu ţara.

Având în vedere, însă, aceste variaţii ale teritoriului românesc, am raportat numărul de miniştri, pentru judeţele care au făcut parte doar temporar din statul român, doar la media populaţiei pentru anii când acestea s-au aflat între frontiere româneşti.

Pentru această lungă perioadă ante-belică (incluzând şi anii primului război mondial) se evidenţiază, la fel, atât capitala statului român, cât şi vechea capitală a Moldovei. Muscelul şi Tutova au mai dat doar prim-miniştri, la fel ca şi Vasluiul, dar şi Ismailul (de unde este originar Alexandru Averescu, viitor mareşal al României interbelice). Ies în evidenţă cu valori supraunitare ale coeficienţilor Putna (locul de baştină al lui Simion Mehedinţi, care a fost şi ministru) şi Argeşul (loc de naştere al Brătienilor, prim-miniştri în mai multe rânduri, făuritori ai României ante- şi inter-belice). Judeţele basarabene Chişinău/Lăpuşna şi Cetatea Albă sunt prezente prin cei doi miniştri fără portofoliu (Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu) incluşi în Guvernul Marghiloman după Unire. Doar izolat apar şi doi miniştri ardeleni: făgărăşeanul Tobias Gherghel şi sălăjeanul Alexandru Papiu Ilarian. De menţionat şi doi miniştri, de origine balcanică: Menelas Ghermani (născut la Belgrad, Serbia) şi macedoneanul Barbu Bellu (de care se leagă apariţia cunoscutului cimitir Bellu din Capitală). 

În speranţa că imaginile vor fi vizibile, închei aici prima parte. A doua va cuprinde perioada de după 1918.