De la traco-daci la români* (VI) Luni, ian. 15 2018 

Chiar dacă nu avem informații care să permită evidențierea, fie și aproximativă, a numărului și ponderilor atât ale diferitelor etnii și confesiuni, cât și ale fluxurilor de migranți dintr-o parte în alta a spațiului carpato-balcanic, putem face aprecieri, aproximative, ale numărului de locuitori, chiar dacă acestea se referă, ca exemplu, doar la spațiul românesc[1], cu o întindere mai redusă decât a spațiului carpato-balcanic în ansamblu[2]. Astfel, dacă spațiul carpato-balcanic, în sens restrâns, este de circa 1,5 milioane km2, spațiul românesc totalizează aproximativ 340 mii km2. Am amintit că, în jurul anului 1000, acest spațiu număra puțin peste 1 milion de locuitori, dintre care Moldova avea circa 250 mii, Țara Românească – 300 mii, Transilvania fiind mai bine populată – 500 mii oameni. În anul 1400, când procesul de închegare a statelor românești medievale era încheiat, acest spațiu totaliza aproximativ 2 milioane locuitori, dintre care aproximativ 500 mii locuiau în Moldova, 750 mii în Țara Românească, iar 700 mii – în Transilvania. Expansiunea otomană, epidemiile, calamitățile naturale și/sau refugierile de populație în afara teritoriului la care ne referim, au făcut ca populația, pe ansamblul spațiului românesc să stagneze – în jurul a 1,9-2 milioane locuitori, sau chiar să înregistreze un declin în spațiul extracarpatic, până la jumătatea secolului al XVII-lea. Astfel, dacă Transilvania a atins 1 milion de locuitori în 1500 și avea peste 1,1 milioane la mijlocul secolului al XVII-lea, Țara Românească și Moldova aveau, la 1500, doar 450 mii locuitori fiecare, pentru ca la jumătatea veacului al XVII-lea să înregistreze în jurul a 500 mii fiecare. Chiar dacă războaiele au continuat, afectând și după 1700 mai ales regiunile de la sud și est de Carpați, populația a continuat să crească, Transilvania având, încă, cel mai mare număr de locuitori. Populația spațiului românesc a crescut la peste 2,5 milioane locuitori în 1700, circa 4 milioane la 1800 și la aproape 6,9 milioane – în 1820. Transilvania avea, la 1700, peste 1,2 milioane locuitori, a depășit 1,8 milioane în 1800 și 2,7 milioane – în 1820. Moldova avea aproape 700 mii locuitori la 1700, 1,2 milioane – în 1800 și aproape 2,5 milioane – în 1820[3], iar Țara Românească a crescut de la 650 mii locuitori la începutul veacului al XVIII-lea, la 1 milion – în 1800 și la peste 1,7 milioane – în 1820. Se observă o creștere rapidă a populației în tot spațiul românesc, care a ajuns la mai mult decât dublul populației de la 1700 în 120 de ani. Totuși, deja, „centrul de greutate” al progresului demografic se mută în spațiul extracarpatic: dacă populația Transilvaniei a crescut în intervalul 1700-1820 un pic mai mult decât dublu, în Moldova și Țara Românească numărul locuitorilor practic s-a triplat[4]. Această creștere mai rapidă are – cel puțin pentru acest interval – și o confirmare documentar-statistic-onomastică, din datele prezente în documente și în înregistrările statistice realizate de administrațiile austriacă (în Transilvania), țaristă și moldo-munteană (în ambele Principate extracarpatice), în secolul al XVIII-lea și în primii ani ai veacului următor[5].

Cu prudența de rigoare, putem face câteva aprecieri legate de particularitățile etno-demografice ale spațiului carpato-balcanic. Astfel, după unele informații, din documentele publicate de specialiștii din spațiul ex-iugoslav, în secolul al XIV-lea, satele aparținând Mănăstirii Dečani (azi în vestul Republicii Kosovo), numărau 45215 sârbi și 3695 vlahi (români), ceea ce însemnă că elementul românesc deținea aproximativ 7,6% (S. Dragomir, 1959: 33). În aceeași vreme, unul dintre fii țarului Šišman al Bulgariei, cu sediul la Vidin, născut pe la 1331 se numea Belaur (mai exact – Bălaur, sursa fiind bizantină)[6]. Circa un secol mai târziu, la cumpăna între veacurile XV și XVI, când otomanii ocupaseră o mare parte a Peninsulei Balcanice, registrele pentru džizie pentru anii 1490-1535, înregistrau, ca vlahi – de Prodolovci, Prizren, Priština, Ipek – în Kosovo  (mulți, cu obligații militare, numiți voinugani sau voinici[7] – precum cei din zonele Ianinei, Strumiței sau Timocului), 239935 locuitori, dintr-un total de 3,85 milioane oameni – deținând un procent de 6,2% (N. Todorov, A. Velkov, 1988: 12-29). În aceeași perioadă (a doua jumătate a secolului al XV-lea), alți autori (N. Beldiceanu, 1984: 6-9), constată că vlahii reprezentau aproape 40% din populația Peloponezului (Gh. Carageani, 1999: 27). După alte surse (Gh. Zbuchea, 1999: 236), românii din cuprinsul împărăției otomane ar fi deținut 10% din totalul populației creștine balcanice supuse Înaltei Porți.

Deși o parte a populației românești balcanice a fost asimilată, iar o alta – silită la refugieri în alte zone din Europa, la începutul secolului al XIX-lea, când autoritățile otomane au efectuat înregistrări ale populației din regiunile balcanice ale imperiului, din cele 10 milioane de locuitori, 600 mii erau români (reprezentând aproximativ 6% din total, sau 9,5% din cele 6,3 milioane de creștini aparținând Constantinopolului), situație consemnată la 1831 (K. H. Karpat, 1985: 22). Dacă între datele medievale și cele de la începutul epocii moderne există o mare apropiere, odată cu renașterea națională a popoarelor balcanice (sârbi, bulgari, greci, albanezi), apar și statisticile interesate, care urmăresc să satisfacă un anumit punct de vedere și, drept consecință, să diminueze numărul și importanța elementului românesc balcanic, în condițiile în care, după Unirea Principatelor (1859) și chiar și după Războiul de Independență (1877-78), tânărul stat român s-a limitat la susținerea școlilor și bisericilor românești din Imperiul otoman, militând, pe cât era posibil, pentru statu-quo-ul în regiune. Pentru anii 1876-78, au fost publicate două evaluări statistice, legate de populația provinciilor balcanice ale Înaltei Porți: Bianconi și Kiepert menționează doar 200 mii români, dintr-o populație de 8,2 milioane locuitori (2,4%), iar E. G. Ravenstein – 160 mii români și vlahi, din 9,5 milioane locuitori – adică 1,7% (K. H. Karpat, 1985: 46). După datele oficiale, recalculate, românii balcanici din Imperiul otoman totalizau peste 736 mii locuitori, dintr-o populație totală de 11,1 milioane (6,6%). Anii următori au dus la o ușoară scădere a numărului românilor (prin cedarea Dobrogei către România și desprinderea de imperiu a Bulgariei): în 1897, tot după date recalculate, erau 496 mii români, din 5,5 milioane, iar în preajma războaielor balcanice (1908) – aproape 461 mii, din 5,1 milioane (semnificând, în ambele cazuri, puțin peste 9% din populația balcanică a Imperiului otoman). Cele mai mari ponderi ale elementului românesc balcanic se consemnau în vilayeturile Ianina (între 27 și 32%)[8] și Salonic (aproximativ 15%).

Astfel de informații există și pentru alte regiuni ale spațiului carpato-balcanic. În secolele XIV-XVI au fost întemeiate în Rutenia Roșie (Galiția, inclusiv în Pocuția) și în Polonia Mică (sud-estul Poloniei de azi) 292 de  sate românești, cu locuitori veniți din Maramureș, nordul Transilvaniei și Moldova[9] (E. Diaconescu, 1942, 48, Gr. Jawor, 2013: 150), localități ce au revitalizat elementul românesc prezent anterior în zonă ca întemeietor al țărilor brodnicilor și bolohovenilor, atestate în secolele XI-XIII, la nord de Nistru (Al. V. Boldur, 1992: 98-110). Aceste așezări totalizau câteva zeci de mii de locuitori. Totuși, așa cum am amintit, prezența elementului românesc este mai veche la nord de Nistru: de pildă, orașul actual Jîdaciv, atestat din 1164, este menționat, în veacul al XIII-lea ca voloskim gorodom = orașul românilor[10]. De asemenea, la jumătatea secolului al XIV-lea existau, la est de Nistru, peste 400 de sate curat românești[11] (I. S. Nistor, 1995: 35). Câteva secole mai târziu, la un an după ocuparea teritoriului dintre Bugul de Sud și Nistru (1793), autoritățile țariste au înregistrat 67 de sate, dintre care 49 erau românești[12] (E. Lozovan, 1991: 32). Și în cazul satelor transnistrene este vorba de o populație românească de ordinul miilor de locuitori.

Și pentru spațiul românesc putem face unele precizări, legate de realitățile etno-confesionale medievale, chiar incomplete din punct de vedere spațial și cronologic. Astfel, în secolul al XIV-lea, în comitatul Maramureșului erau atestate 101 așezări, dintre care mai bine de 80 erau românești (R. Popa, 1970: 123). În Dobrogea, aflată sub stăpânire otomană, la 1573, conform unui registru imperial de recensământ, Hârșova avea, la 1598, 519 suflete, majoritatea fiind români (G. Talmațchi, Cristina Paraschiv Talmațchi, 1999: 36), aceeași situație atestându-se, continuu, la Isaccea, unde renumitul călător turc Evlya Celebi arată că, la mijlocul secolului al XVII-lea, o bună parte a populației orașului era creștină, fiind reprezentată de valahi și moldoveni, iar la 1873, datele oficiale otomane au consemnat 1704 locuitori în oraș, dintre aceștia 1071 fiind creștini (majoritatea români) și 633 musulmani (T. Mateescu, 1999: 68). Autorii citați afirmă că, pe ansamblul Dobrogei, românii dețineau cel mai mare procent din populație (fiind urmați de turci), dovada importanței lor demografice fiind dată și de cererile insistente pentru ridicarea unei biserici la Hârșova (1722). În Țara Oltului, urbariile realizate de autoritățile Principatului Transilvaniei în prima parte a secolului al XVII-lea consemnează aproape 26500 locuitori, repartizați în 132 localități. Dintre aceștia, peste 21 mii erau români (79,2%), 2500 – germani (9,4%), 1300 – unguri (4,9%), aproape 900 – țigani (3,4%) și peste 500 – locuitori de alt neam. Adepții confesiunii ortodoxe numărau peste 22 mii locuitori, fiind urmați de aderenții la cultul evanghelic (luteran) – peste 2800 și de ai cultului romano-catolic – peste 700 de locuitori. O situație asemănătoare în Țara Oltului se remarcă și după ocuparea Transilvaniei de către austrieci (1699), după datele statistice existente în conscripțiile imperiale din 1721-1722, 1750 sau 1819-1820. Conscripția virmondiană, realizată în 1722 în actuala Oltenie, la câțiva ani după ocuparea regiunii de către oștile habsburgice dă o majoritate clară românească a județelor de la vest de Olt smulse, temporar, din Țara Românească. În actualul județ Bacău, după datele catagrafiei ruse din 1772, din cei peste 42700 locuitori înregistrați, 39 mii erau români (91,3%), urmați de țigani – aproape 2200 (5,2%), unguri – 575 (1,3%), armeni – 455 (1,1%), etc. De asemenea, o altă catagrafie rusă (din 1774) arată că, pentru fostul județ Câmpulung (din nord-vestul Moldovei), din totalul de 8050 locuitori, 7327 erau români (91%), urmați de țigani – 378 (4,7%), ruteni – 240 (3%) ș.a.m.d. În aceeași perioadă, secolul al XVIII-lea, pe Valea Mureșului (sudul județului Arad de astăzi), la 1715 și 1720, după statisticile austriece, românii reprezentau circa 80% din populație, fiind urmați de maghiari și de germani. La mijlocul secolului, când, în anii 1743-1752, s-au realizat mai multe conscripții, comitatul Arad avea, în cele 168 localități conscrise, 9188 gospodari, dintre care 8050 erau români (87,6%), 513 – sârbi și șocați/croați (5,5%), 436 – unguri (4,7%), 186 – germani (2%) și 3 greci (0,2%)[13].

 

NOTE:

[1] Prin care înțelegem acele regiuni care s-au aflat, fie și temporar, în componența statului român (incluzând, pe lângă Basarabia, ținutul Herței și nordul Bucovinei, Cadrilaterul – ce a aparținut României în intervalele 1913-1916 și 1918-1940 –, vestul Crișanei, nordul Maramureșului – care s-au aflat între hotarele României în anii 1919-1920 – și Transnistria – administrată de autoritățile române în anii 1941-1944.

[2] În cadrul spațiului carpatic am inclus atât unitățile administrative care actuale care se suprapun, fie și în parte, peste lanțul carpatic (din zona de vărsare a Moravei cehe în Dunăre, până la râul Timoc, cât și unitățile de deal, podiș și câmpie create de rețeaua hidrografică originară din Carpați (teritoriu ce acoperă – în totalitate sau parțial – Austria, estul Cehiei, sudul Poloniei, Slovacia, vestul Ucrainei, Republica Moldova, cea mai mare parte a României, Ungaria, nordul și estul Serbiei), iar în spațiul balcanic – integral teritoriile Sloveniei, Croației, Bosniei-Herțegovina, Muntenegrului, Albaniei, Greciei, Bulgariei, Republicii Macedonia, Republicii Kosovo, o mare parte a Serbiei – teritoriile situate la sud de Dunăre, Dobrogea românească și partea europeană a Turciei. Acest teritoriu însumează aproximativ 1,5 milioane km2. În sens larg, spațiul carpato-balcanic acoperă, integral, statele ce au măcar o mică parte din teritoriu în spațiul carpatic și/sau în cel balcanic: Austria, Cehia, Slovacia, Polonia, Belarus, Ucraina, Republica Moldova, România, Ungaria, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Albania, Macedonia, Grecia, Bulgaria, Turcia și Cipru. Pentru legăturile istorico-geografice cu acest spațiu, am adăugat aici și Belarusul și Ciprul. Limita între spațiul carpatic și cel balcanic urmează, în general, o linie ce pornește din vestul Peninsulei Istria (de la granița sloveno-italiană, ajunge la Dunărea mijlocie în amonte de Novi Sad, continuând pe cursul fluviului până la vărsarea sa în Marea Neagră. Între Dunăre și Timoc, Carpații trec la sud de fluviu, astfel încât spațiul carpatic se intersectează cu cel balcanic. Teritoriul spațiului carpato-balcanic, în sens larg, însumează 3 milioane km2.

[3] Creșterea cea mai rapidă a populației în Moldova se explică și prin colonizările declanșate de administrația austriacă (în Bucovina, după 1775) și de cea țaristă (în Transnistria, după 1792 și în Basarabia – după 1812).

[4] O imagine, fie și aproximativă, orientativă, a structurii etnice (și, eventual, confesionale) a populației din spațiul carpato-balcanic, se poate obține după inventarierea (cât mai exhaustivă posibil) și prelucrarea informațiilor din sursele existente (inscripțiile din perioada romano-bizantină, documentele istorice, înregistrările fiscal-statistice – urbarii, conscripții, catagrafii –, toponime). Chiar dacă un asemenea demers, extrem de necesar, va fi finalizat, datele obținute trebuie privite cu prudență.

[5] Pe lângă asuprirea politică, economică și confesională a românilor din Transilvania, fie de către autoritățile principatului intracarpatic, fie de cele austriece (după 1699/1718), emigrările din aceste ținuturi la sud și est de Carpați (atestate, în tot Evul Mediu, de tradiții – legenda descălecatului din Țara Oltului/Țara Maramureșului, balada Miorița, etc., documente istorice, antroponime, toponime) se leagă și de atingerea unor densități umane mai ridicate în regiunile intracarpatice, acest surplus demografic revărsându-se, în bună măsură, în Țara Românească și în Moldova.

[6] http://fmg.ac/Projects/MedLands/BULGARIA.htm, 6 aprilie 2017

[7] Începând cu secolul al XI-lea, apar numeroase atestări ce evidențiază rolul, în plan militar, al românilor, în tot spațiul carpato-balcanic: astfel, brodnicii/bronnicii din teritoriul de la nord de Nistru aveau, în secolele XI-XIII un rol important în luptele dintre cnezatele rusești din zonă (Al. V. Boldur, 1992), rol continuat de românii colonizați în Rutenia Roșie de Regatul polon, în secolele XIV-XVI (Gr. Jawor, 2013) și de cei înrolați în detașamentele de cazaci, sprijinite atât de Polonia, cât și de statul medieval rus. Apariția Banatului de Severin (prima parte a secolului al XIII-lea) și a Țării Moldovei, condusă de Dragoș Vodă (jumătatea veacului următor) erau parte a politicii Regatului ungar, cu dublu scop: de expansiune a statului medieval ungar, respectiv de contracarare a controlului tătar în regiunile extracarpatice. Același rol le-a fost dat și românilor bănățeni de către același stat maghiar, mai ales în secolul al XV-lea (de această dată – contra turcilor), perioadă în care, de cealaltă parte a Dunării, otomanii îi încadrează, cu rol militar, pe voinicii și martologii timoceni și pe armatolii aromâni (Gh. Zbuchea, 1999), în politica lor de expansiune spre Europa Centrală (continuând rolul dat, timocenilor și românilor din Serbia propriu-zisă – de către statul medieval sârb, iar aromânilor – de către bizantini). Același rol l-au avut și o parte dintre românii aflați în componența statului  medieval croat, inclusiv în perioada în care acesta a fost înglobat în Regatul ungar (S. Dragomir, 1959), rol continuat, sub austrieci, atât de românii din Croația de azi, cât și de cei înregimentați în unități militare din Banat și Transilvania (secolul al XVIII-lea și prima jumătate a celui următor). Este interesantă schimbarea opțiunii militare a unităților românești ce luptau de partea otomanilor: armatolii aromâni au trecut, în prima fază (secolul al XVIII-lea) de partea adeversarilor turcilor, pentru a susține apoi, în secolul următor, lupta pentru independență a grecilor, în vreme ce românii timoceni au trecut, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea de partea sârbilor (iar cei din jurul Vidinului au sprijinit Armata română în Războiul de Independență). Ultima utilizare atestată explicit a unor unități românești în acțiuni militare este campania din primul război balcanic (1912), când detașamente militare de români timoceni, înregimentate sub drapel sârbesc, au participat la luptele contra… Imperiului otoman, pătrunzând în așezări locuite de aromâni din Macedonia (Gh. Zbuchea, 1999).

[8] Voinicii români de la cumpăna veacurilor XV-XVI reprezentau 29,3% din populația înregistrată în Ianina.

[9] Gr. Jawor se referă doar la satele care au putut fi localizate spațial, alături de cele amintite existând mai multe așezări „de drept valah” care nu au fost luate în considerare datorită faptului că nu au putut fi fixate din punct de vedere geografic. De asemenea, se precizează (p. 43) că migranții români puteau veni din Transilvania (inclusiv din părțile sale sudice) și chiar din Țara Românească. Pentru sudul Transilvaniei, de pildă, pe baza analizelor făcute de lingviști (W. Truszkowski, 1992: 144-153), s-a constatat că în Ochotnica (așezare din voievodatul Polonia Mică, sud-estul Poloniei), se regăsesc cuvinte-fosile, de origine românească, dispărute din limba română, dar atestate în graiul locuitorilor din satul Drăguș, din Țara Oltului.

[10] Emil Diaconescu, Românii din Răsărit-Transnistria, Institutul de Arte grafice și Editură Ath. Gheorghiu, Iași, 1942, p. 22, inclusiv notele infrapaginale 2-4.

[11] Pentru comparație, în aceeași vreme (sfârșitul secolului al XIV-lea), în Transilvania existau aproape 3900 de așezări, iar în Moldova carpato-nistreană (în secolul al XV-lea și la începutul celui următor) – circa 1500 de localități (Gr. Jawor, 2013: 59-60).

[12] Diminuarea drastică, în circa 400 de ani, a numărului de așezări stabile din acest teritoriu se explică prin numeroasele invazii și războaie. Cea mai mare parte a Transnistriei era sub control oficial otoman, dar, de facto, adevărații stăpâni erau tătarii crimeeni. Oricum, ambele surse evidențiază preponderența românească în acest spațiu est-nistrean.

[13] Gh. Ciuhandu, op. cit., p. 39-47.

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

Veșnic să fii Eminescu!* Luni, ian. 15 2018 

De Ziua Poetului nepereche, Mihai Eminescu, am ales o poezie deosebită, cu un mesaj aparte: Dintre sute de catarge**

Dintre sute de catarge

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre păsări călătoare,
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece, oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Ne-nțeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l
Valurile, vânturile.

* Titlul postării e identic cu al unei încercări de versificație personale, pierdute, în urmă cu un sfert de veac, în anii studenției…
** Alegerea acestei poezii se leagă de faptul că a constituit unul dintre subiectele date la Olimpiada școlară de limba română, în urmă cu circa trei decenii.