În continuarea – și, poate, completarea – ideilor expuse ieri, vom vorbi azi despre aria în care se vor fi produs contactele dintre reprezentanții dialectelor limbii române actuale: dacoromâni (în care s-au „topit” și o parte a românilor ziși „rotacizanți” sau „vestici” – cei din Apuseni sau Maramureș), istroromâni (ultimul „rest” al „rotacizanților”), meglenoromâni (situați, odinioară, mai la nord, în zona Sofiei și spre Valea Timocului) și aromâni – sau macedoromâni (locuitori, dintotdeauna, de la începutul erei creștine, ai zonelor din sudul Peninsulei Balcanice, între Rodopi la nord, Marea Egee la sud și Marea Adriatică și Ionică la vest). Precizăm că limitele între aceste dialecte și caracterul specific acestora nu sunt tranșante, că există „tranziții”, situații intermediare, care pot fi fie rezultatul contactelor între vorbitorii unor dialecte, fie urmarea unor migrații, care au dus la amestecul unor asemenea particularități. Exemple numeroase, cu detalii, legate de asemenea migrații și/sau contacte între diferitele părți ale neamului românesc se regăsesc în excelenta lucrare a lingvistului Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române.
Un rezultat al unui asemenea amestec pare a fi comunitatea românească din satul Žejân (Jeiăn, Žejane), cu vorbitori ai dialectului istroromân. Deși nu suntem siguri de o asemenea semnificație, presupunem că numele așezării este o variată, locală, a unui (posibil) Jieni, trecut prin forme ca Jăieni, Jâieni, Jeieni/Jeiăni… Dacă este așa, înseamnă că, măcar în parte, istroromânii – măcar cei din satul amintit – au emigrat de undeva din Țară. Arealul de origine cel mai nimerit al acestei emigrări ar putea fi Hunedoara. La nord, acest județ se suprapune peste Apuseni (arie rotacizantă), iar în extremitatea sa sudică se află izvoarele Jiului, de unde, originarii de acolo sunt numiți jian – la singular și jieni – la plural. Se pare că, în timp, fie prin emigrări definitive, fie, ca urmare a transhumanței păstorești, acești jieni au lăsat urme la mari distanțe și spre Răsărit, dovadă fiind cunoscutele cântece populare numite jiene, des întâlnite și în Mărginimea Sibiului sau în Țara Oltului…
Dar Hunedoara e și la limita estică a arealului cu trăsături ale graiului bănățean al dialectului dacoromân, unde, alături de particularități de acest tip – n intervocalic (Iscroni, Zăroni), pronunție cu ge/gi, pentru de/di (Gelmar), se regăsesc cele caracteristice Ardealului, cum este oiconimul Ghelari, în loc de Delari (care-i opune pe locuitori celor din Vălari, primii fiind de pe deal, iar ceilalți – de pe vale!). Asemenea trăsături se întâlnesc, însă, atât la istroromâni, cât și în tot arealul ce făcea, odinioară, legătura, spre est, între ei și românii din Țară – Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, nordul și centrul Serbiei (inclusiv vestul Banatului și Timocul), fiind prezente (și) în onomastică: Moscenițe – atestat în Peninsula Istria, Erđeljanović – frecvent în Croația și Serbia, Munčan, Olčan – consemnate în vestul Banatului și Timoc… Asemenea forme apar și în onomastica din sudul Crișanei (Arad), Banat și Oltenia: Rădoane, Imbroane, Băsărăboanea, Gruni, Muroni, Bogăton, sau sunt atestate în folclor și (încă) în vorbirea curentă a locuitorilor: Cimișoara, Argeal… Toponimul Moscenițe trimite la moșteni – țărani liberi dintr-o obște țărănească – termen prezent și azi (în toponimie) în sudul țării, dar care va fi fost întrebuințat, probabil, și în sud-vestul Ardealului, înaintea încorporării acestuia, ca voievodat autonom, în Regatul maghiar. În plus, patronimul Erđeljanović atestă chiar o migrație… ardelenească, după fonetism influențată și de intervenția autorităților maghiare (de la Erdely, nu de la Ardeal, forma românească), într-o zonă în care, probabil, se mai vorbea românește, dar în care românofonii practicau, deja, bilingvismul (româno-slav).
Apar întrebări legate de dublete ca Bihor – un toponim în Muntenegru și altul, în vestul României de azi. De asemenea, ridică serioase motive de mirare faptul că, pentru vlahii dinspre Adriatica, vecini cu dalmații, numiți în textele latinești nigri valachi, iar în cele bizantine – mavrovlachos, care a evoluat spre maurovlachi, morovlachi, morlac(h)i – a circulat în paralel și s-a încetățenit termenul de morlaci, dar, un dublet asemănător există și în nordul României de azi, între oșeni și (mor)oșeni (al doilea – un alt termen folosit pentru maramureșeni). Ca să nu mai spunem de numele satului Morlaca, azi în componența comunei Poieni, județul Cluj, prezent în… Apuseni, arie „rotacizantă” tradițională… Ultimul oiconim ne îndreptățește să credem că am putea avea o migrație morlacă în vestul Ardealului… Forma maghiară a numelui – Marotlaka sau Marothlaka – ar trimite la un strămoș al ducelui Menumorut, numit Moruth, Maroth sau Morut, iar semnificația (maghiară a) toponimului ar fi cea de locul (casa) lui Morut(h)/Maroth. Ducatul lui Menumorut a stăpânit și satul Morlaca, așa cum, în componența ducatului său, cu reședința la Biharia, intra și întregul Bihor… În Muntenegru, în plină zonă locuită de morlaci, apare un toponim Bihor… Satul a fost donat, în 1399, de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, împreună cu toate veniturile cetății Bologa (în domeniul căreia intra și localitatea menționată) lui Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești (devenit vasal al regelui), în 1493 este amintit aici, un nobil român, Nicolae Vaida (vajda în maghiară = voievod), iar în 1666 – voievodul Petru Pui de Morlaca.
Adăugăm la acestea, seria de oronime din Munții Dinarici – din Muntenegru, până în sud-vestul Bosniei – legați de sălașele de vară ale stânarilor români: Durmitor, Cipitor, Visitor… Unul dintre ele – Dimitor – este o deformare de la Domnitor, care „trădează” faptul că, pe lângă numeroșii katunari (cnezi sau, mai degrabă, juzi) ai morlacilor, românii de acolo au avut și un domn(itor), așa cum confirmă, de fapt, și documentele medievale muntenegrene… Nu mai vorbim despre faptul că, tradițional, atunci când omul se odihnește, în Maramureș, tot arie tradițional „rotacizantă” se vorbește de faptul că o durmit… Sau despre faptul că și azi, locuitorii, gorali, adică munteni ai Carpaților polono-slovaci, slavizați între timp, rostesc putyra, pentru putină, fiind, cândva, în legătură, atât cu maramureșenii, cât și, peste Panonia, cu alți rotacizanți…
Facem o paranteză spre a (ne) întreba dacă între toponimul Morlaca din Apuseni, dubletele Bihor din vestul Țării și din Balcani) și oronimul Dimitor, fost Domnitor este vreo legătură? Și, dacă este, care să fi fost direcția de migrare: dinspre vestul României de azi spre Balcani, sau invers? Deocamdată, ce știm destul de sigur este că Muntele Dimitor se află la izvoarele râului Una (nume care sună românește!), de pe cursul Unei au migrat spre Burgenland un grup de vlahi care, în secolul al XVI-lea, apar conduși de un voievod – ungurește vajda – numit Kunić. Reședința acestui voievod s-a numit, de atunci Vajda, iar după 1920, când Burgenlandul a devenit, în urma unui plebiscit, al nouălea land austriac – se cheamă Weiden. În localitate, școala se numește Vlahia și are numele scris, de copii, în culorile tricolorului românesc…
Conchidem, deocamdată, doar că, în vestul Bosniei de azi, exista un voievodat românesc (vlah), care stăpânea în bazinul râului Una, inclusiv în zona izvoarelor acestuia, unde, în amintirea sa, s-a păstrat oronimul Domnitor, astăzi Dimitor. Silviu Dragomir, în lucrarea amintită, la p. 50-51, precizează că vlahii din vestul Bosniei erau menționați în documentele Ragusei, de la începutul secolului al XIV-lea, ca element demult integrat în relațiile ei comerciale. Deci, cel puțin de la sfârșitul secolului al XIII-lea și până la debutul veacului al XVI-lea, în bazinul Unei a existat un voievodat vlah (românesc), condus de un voievod, care era și domnitor. Vlahii de aici au migrat spre nord, către Burgenland, după 1500, dar și-au păstrat organizarea, dovadă fiind atestarea, ca voievod, în izvoarele maghiare, a voievodului Kunić. Atât numele voievodului, cât și mărturiile istorice și înregistrările statistice – habsburgice și/sau maghiare – arată că populația vlahă era în curs de slavizare, proces început de când aceasta se afla, încă, în bazinul râului Una. Deja, în Burgenland, vlahii vorbeau o limbă cunoscută ca o varietate de (sârbo-)croată, fiind, în prezent, în plin proces de germanizare…
Existența unei elite românești în Balcani nu este atestată doar onomastic și documentar, ci și de creațiile folclorice. Astfel, un dans, numit și azi kokonjeste/kokonjesče, dăinuiește în sudul și vestul Serbiei (în zona orașului Niš și în Šumadija), spre granițele cu Muntenegru și Bosnia-Herțegovina. Numele arată că acesta era un dans de coconi (= de domni), termenul cocon fiind atestat și la nord de Dunăre, până în Moldova, nordul Ardealului și Maramureș (unde i se spune cocon pruncului nou-născut, care devine astfel, ca semnificație, domnul casei, fiind cea mai importantă făptură a familiei).
Oronimul dinaric Cipitor – cu sensul de loc de ațipit, deci, de odihnă – trimite la legătura, vecinătatea balcanică a românilor „vestici” (morlacilor) cu alt grup românesc balcanic – cu aromânii. Probabil, o asemenea vecinătate, cu vorbitorii unui dialect care folosește, adesea pe a protetic – inclusiv în felul cum se (auto)denumesc: aromâni, arumâni, sau, mai des, armâni – i-a determinat pe amintiții morlaci să elideze pe a, din Ațipitor, considerând că acest fonem este „în plus”!… Exact cum procedează, și azi, meglenoromânii, în expresii ca eu runc, în loc de eu arunc, sau cum s-ar putea explica păstrarea, în Carpații timoceni a oronimului, azi sârbesc Rtanj, pentru mai vechea formă românească Artanul (păstrată, la nord de Dunăre, în numele unui sat gorjean, care nu a avut „problema” elidării lui a, nefiind în vecinătatea aromânilor). Și, tot în Timoc, dar în sectorul său bulgăresc, aproape de Vidin, poate, o infiltrație aromânească spre nord ar putea explica fenomenul invers, al adăugării unui a protetic, în toponimul traco-roman Ratiaria, devenit, până azi, Arcear.
O prezență armânească lângă Dunăre nu este chiar așa surprinzătoare, dacă adăugăm că niște migrații de români sud-dunăreni sunt atestate onomastic chiar la nord de fluviu, în Oltenia, fie de numele satului doljean Țărțăl, pronunție influențată de fonetismul grecesc (caracteristică, frecvent, azi, atât aromânilor și meglenoromânilor, cât și slavilor din Macedonia de Nord sau muntenegrenilor), în loc de Cercel (din contră, la sud de Dunăre, în regiunea Plevna, există oiconimul Cercelani, cu fonetism dacoromân!), ori de oiconimul Samarinești, din Mehedinți, cu trimitere la așezarea aromână pindeană Samarina. Migrația samarinenilor pindeni la nord de Dunăre este „jalonată” de alte două oiconime în Serbia de azi – Samarinovac (una în comuna Žitorađa, din sudul Serbiei și alta – în Timoc, în componența orașului Negotin). Și, dacă am vorbit de Negotin (pronunțat local Negocin, Nigocin cu fonetism bănățean), un nume aproape identic există în R. Macedonia de Nord – Negotino – într-o arie locuită de aromâni, la fel cum vechiul centru românesc balcanic, numit, probabil, Vrani, azi, în sârbește, Vranje, este omonim cu cel al satului bănățean din Caraș… Greu de spus din ce direcție s-a produs migrația, atât fiindcă, în Timoc apare un loc numit Almažan, atestând o migrație din Țara Almăjului (Banat), cât și, deoarece, în sudul Banatului, numele satului Naidăș arată așezarea aici a unor români balcanici (meglenoromâni), care pronunță astfel. Corect, fără acel i epentetic, oiconimul ar fi trebuit să apară Nadăș, așa cum sunt numite mai multe alte așezări în vestul, centrul și chiar estul României (Nadeș, Nadăș, Nadișa etc).
În lucrarea Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice, Silviu Dragomir a determinat, cu mare precizie, care a fost aria de locuire a strămoșilor „rotacizanți” ai istroromânilor. Savantul menționat i-a plasat în partea de nord a Peninsulei Balcanice, la sud-vest de românii timoceni și la vest sau chiar nord-vest de meglenoromâni și aromâni. Probabil, chiar dinainte de anul 1000, prin migrații (unele, chiar de la nord de Dunăre, din Bihor, sau de pe Valea Jiului ardelean, poate și din Oaș și Maramureș?), românii „vestici” și-au extins aria de locuire spre sud-vest și vest, atingând coasta dalmată, din Muntenegru, până în Peninsula Istria. Aceștia acopereau și toată Câmpia Panonică, până în Carpații polono-slovaci, spre nord și până în Burgenlandul austriac în vest.
La sud și sud-vest de ei, începând, probabil, chiar din sudul Serbiei și din Kosovo de azi, spre Marea Egee și Munții Rodopi, se găseau aromânii, care au rămas, în mare majoritate, în aceeași regiune, dar au migrat, unii dintre ei, și spre Dunăre (în Timoc), sau chiar la nord de fluviu (în Oltenia). În urmă cu un mileniu, după lingvistul Gheorghe Ivănescu, la sud de Dunăre, spre Marea Egee, exista un singur dialect – macedo-meglenoromân, care, probabil, după 1300-1400, s-a separat în cele două dialecte actuale – aromân (macedoromân) și meglenoromân.
La sud de timoceni, din zona Sofiei spre est, în lungul lanțului Munților Balcani și la poalele lor, se situau meglenoromânii. După ce s-au afirmat prin ridicarea Asăneștilor ca lideri ai Imperiului vlaho-bulgar, după înlăturarea dinastiei acestora de la conducerea țaratului (1280), meglenoromânii au migrat, cel puțin în două „valuri” (pe la 1280-1300, dar și după 1400, ca urmare a ocupării fostului țarat de către otomani), atât spre Timoc, cât, mai ales la nord de Dunăre, regăsindu-se, și azi, printre cei care pronunță, adăugând un epentetic, oichi, streichie, roichie, uinșpe, uinchi, etc, prezenți, mai ales în Oltenia și Muntenia, dar atestați, de secole și în Banat, sudul Ardealului sau al Moldovei. O migrație de mai mică intensitate a unor meglenoromâni s-a produs și spre sud și vest, spre ținuturile locuite de aromâni, cu care, în mare măsură, aceștia s-au și amestecat, așa explicându-se atestările, în folclorul armânesc, a unor forme ca mâină (în loc de mână) sau azbuirător (în loc de azburător = vorbitor). Poate, toponimul Cipitor, dacă nu e creația unor morlaci vecini cu niște aromâni, să fi fost creat de migranți meglenoromâni în teritoriul românilor „rotacizanți”… Adăugarea acestui i epentetic, pare a fi o moștenire din antichitatea traco-moesică, după Sorin Olteanu – de pildă, din Khamon/Khamos s-a ajuns, prin adăugarea lui i epentetic, la forma Khaimos, consemnată în izvoarele grecești, preluată, apoi, de romani, în varianta Haemus, vechiul nume al Munților Balcani.
În fine, la nord de Dunăre și la est de o linie ce ar porni din vestul Olteniei, peste Apuseni, până în Maramureș, se situau vorbitorii dialectului dacoromân. La început, în urmă cu aproximativ un mileniu, după spusele lui Gheorghe Ivănescu, la vest de linia respectivă se găseau vorbitorii dialectului „vestic” sau „rotacizant”, care acopereau, ca o „pânză”, o mare întindere, prin Panonia, spre Peninsula Istria și Burgenland. Fragmentarea, prin asimilarea românilor panonici și nord-carpatici de către maghiari, germani (austrieci) și/sau slavi (poloni, slovaci, cehi, sloveni, croați, bosnieci, sârbi…) a întinsei arii „rotacizante” a izolat ultima fărâmă a acestora, istroromânii, în Peninsula Istria, în vreme ce rotacizanții din vestul României (din Bihor, Apuseni, Maramureș…) s-au contopit cu dacoromânii, dialect rezultat, și el, din „unirea” vechilor dialecte (după Ivănescu) moldo-muntean și ardeleano-maramureșeano-crișano-bănățean. Pe lângă amintita migrație (posibilă) a unor jieni și sau bihoreni spre vestul Peninsulei Balcanice, dacoromânii au lăsat urme și în sudul acesteia: pe lângă acel Negotino nord-macedonean (probabil, creație timoceană), o prezență moldovenească se constată în nordul Greciei, printre aromâni, prin oronimul Galatsanos Tumba (Tâmpa Gălățeană), iar dinspre Banat, în zona orașului Sofia, prin antroponimul Moldovanov, avem de-a face cu un curent dinspre localitățile cărășene Moldova Veche sau Moldova Nouă, mai apropiate geografic de capitala bulgară decât regiunea Moldovei istorice.
Dacă acum un mileniu, sau chiar pe la 1500, exista un oarecare echilibru demografic între vorbitorii diferitelor dialecte ale românei, astăzi, ca urmare a evoluțiilor etno-lingvistice dar și a celor politico-administrative (mai ales), majoritatea covârșitoare a vorbitorilor limbii române aparține dialectului dacoromân, vorbit atât în cele două state român(ofon)e – România și R. Moldova – cât și în vecinătatea acestora, din Transnistria ucraineană, până în Timocul bulgaro-sârbesc.Prin imigrări, mai ales în perioada interbelică, o parte a românilor balcanici – mai ales aromâni, dar și meglenoromâni – s-a repatriat în România. Totuși, ca urmare a evoluțiilor lingvistice, demografice și istorice, româna – având ca bază dialectul dacoromân – are, „încorporate” și particularități specifice (și) celorlalte dialecte: numeroase cuvinte dacoromâne cu a protetic – de pildă, este corect mestec sau amestec, zvârl sau azvârl, lunec sau alunec? – dintre care cităm prezența, în folclorul bănățean, a formei astrâng, în loc de strâng…, toate fiind comune cu prezența aceluiași a protetic în dialectul aromân. Apoi, ca urmare a migrației la nord de Dunăre a unor vorbitori de dialect de tip meglenoromân – cum i-a numit lingvistul Gheorghe Ivănescu – de la jumătatea secolului al XIX-lea au pătruns în limba literară mai mulți termeni utilizați de munteni și olteni, cu strămoși meglenoromâni: pâine, câine, mâine, mâini, în loc de pâne, câne, mâne, mâni/mânuri… În fine, „năravul” de a elimina finalul articulului hotărât postpus în dacoromână – -l – se regăsește și la istroromâni… Fie acest obicei este preluat de la aceștia, fie avem de-a face cu o evoluție comună, în ambele dialecte. Oricum ar fi, prin elementele amintite în acest paragraf, deși la baza limbii române literare actuale stă dialectul dacoromân, prin „încorporarea” unor elemente specifice (și) dialectelor balcanice, limba română este A TUTUROR ROMÂNILOR, INCLUSIV A CELOR SUD-DUNĂRENI (BALCANICI)!
Să spunem câteva cuvinte și despre ce a (mai) rămas de la dalmați în Balcani… Pornim de la un oiconim – Supetar – prezent pe litoralul (azi) croat al Mării Adriatice. Probabil, ca și în cazul hagionimelor românești Sângiorz, Sânpietru, Sânmedru, Sânmarin, de la o formă (neo)latină San Petru, s-a ajuns la forma actuală, cu trecerea lui a din San în u, prezentă și în formele românești (frecvent aromâne, dar nu exclusiv) Sumchietru, Sumedru și Sumarin, în vreme ce, la meglenoromâni apare o evoluție intermediară, de la a la o, în Somdžordz. Am amintit ieri de frecvența modificărilor a>u în dalmată (chiar mai mare decât în română), și această evoluție San Petru>Supetar confirmă acest lucru. De fapt, având în vedere tratamentul aplicat de aromâni – și ei balcanici, ca și dalmații – putem bănui că această evoluție este destul de veche, putându-se produce, poate (și), din vremea transformării latinei populare balcanice în limbile romanice de mai târziu. Prin comparație, albaneza – limbă evoluată din incompleta romanizare a ilirilor din sudul Peninsulei Balcanice – are forma Shën Pjetrit în care nu se regăsește modificarea lui a în u, prezentă la dalmați și aromâni. În schimb, forma Pjetrit, asemănătoare cu cea italiană – Pietro -, cea franceză – Pierre – și cele românești – Pietru, Chietru, arată că transformarea formei latinești Petru(s) în Pietru este foarte veche – din vremea latinei populare – dar nu are atestări (și) în dalmată… De asemenea, forma latinească târzie san(ctu) a devenit, atât la traco-daco-romani, cât și la ilirii parțial romanizați (deveniți, ulterior albanezi), săn(ctu), anterior venirii slavilor în Balcani (deci, până în 600 d. Hr.), deoarece, în albaneză s-a păstrat forma Shën, unde ë=ă.
Leave a Response »
Poianetu' lui Iocan 