Ansamblul Folcloric „Mărțișorul”- Dans din Codru Miercuri, feb. 28 2018 

Reclame

Țiganii să fie numiți ȚIGANI, nu „r(rrrrrr)omi”, deoarece insultă un întreg popor! Marți, feb. 27 2018 

De peste un deceniu asist la umilirea, insultarea unui întreg popor cu o istorie multimilenară, prin asocierea românilor, neamul din care fac parte, cu o populație, de etnie țigănească, numită, tendențios, rău-voitor „de etnie rrrromă”! Dacă minoritatea respectivă, obișnuită (poate nu din vina ei) cu furtul, cerșetoria și alte activități cu conaotație negativă, ar avea obișnuința de a merge la școală, la muncă, de a respecta normele, regulile societății/comunității în care trăiește, o asemenea „asociere” „români-rrromi” nu ar fi o problemă! Însă, deoarece minoritatea respectivă este SINGURA din România care nu respectă asemenea norme (orice altă minoritate din România le respectă, fie că este vorba de maghiari, germani, ucraineni, albanezi, turci, greci și alte etnii), eu, personal REFUZ o asemenea asociere, pe care o consider jignitoare, între români și țigani!

Petiția se regăsește aici:

https://www.petitieonline.com/iganii_s_fie_numii_igani_nu_romi_deoarece_acest_termen_insult_un_intreg_popor#form

Nafoară io mutream Marți, feb. 27 2018 

Despre răspândirea patronimului Drag la români Luni, feb. 26 2018 

Fuse alaltăieri și Dragobetele, așa că, iarăși, cu o mică întârziere, ne vom învrednici să spunem câteva cuvinte, nu neapărat despre sărbătoarea populară în sine, cât, mai cu seamă, despre patronimul Drag, care pleacă de la substantivul omonim.

Termenul drag este de origine slavă. Vechimea sa și frecventa utilizare onomastică, au făcut ca numele Drag să aibă o sumedenie de forme, mai ales derivate: Drag, Draghi, Dragu, Draga și altele, multe – nume compuse (N. A. Constantinescu, 1963: 264-266). Unele dintre ele provin direct din forme slave, fie bulgare – Dragn(a), Dragan, Dragić, Dragoš, fie sârbo-croate – Dragn(a), Dragan, Dragić, Dragoš, Draguš, Drakša, mai rar cehe – Dragan.

Aceleași cauze explică de ce, deja din Evul Mediu, numele Drag și derivatele sale se situau pe locul 11, ca frecvență în Țările Române.Forme asemănătoare au circulat și la românii balcanici – de pildă, Draghia, nume purtat de un vlah din Serbia (atestat în 1348), Dracsin, atestat în zona Vidinului  – dar nu se regăsesc mai la sud, la aromâni*.

Și în zilele noastre, numele, cu variante și derivate, se află pe locul 17, în onomastica românească, cele mai frecvente forme fiind Drăgan/Drăghici/Dragomir. Și la est de Prut, în R. Moldova, Drăgan se află pe poziția 66.

Frecvența cel puțin la fel de mare a numelui explică de ce, la slavii balcanici, numele este important și azi: în Muntenegru, formele Dragojević/Dragović ocupă locul 32, în Bulgaria, Draganov este pe poziția 69, iar în Croația, Dragićević se situează pe locul 109, aceeași formă fiind prezentă și în Serbia, pe locul 136. Influența slavă se resimte și în spațiul albanofon, în Kosovo fiind prezentă forma Dragusha (locul 148), probabil – un împrumut de la sârbi.

De remarcat faptul că, deși de origine slavă, atât substantivul drag, cât, mai ales antroponimele create pe baza lui, au o frecvență mai mare astăzi în spațiul românesc.

De la drag a rezultat și numele sărbătorii Dragobetelui. Chiar și Dragobetele a dus la crearea unui antroponim derivat. Este vorba de patronimul Rogobete (N. A. Constantinescu, 1963). Notăm, de asemenea, ca nume de sărbătoare derivat tot din substantivul drag, Drăgaica (Sânzienele).

Interesant este faptul că, în lucrarea lui A. Philippide, Originea românilor, vol. I (1925), este amintită (coincidență?) o formă tracă: Dragilis.

 

* Această absență a unui termen slav – cu tot cu numele derivate de la el – este un bun argument în favoarea atât a autohtoniei aromânilor în sudul Peninsulei Balcanice (asemenea patronime nu apar nici la macedonenii slavi, dar nici la albanezi – să vedem cine le va contesta autohtonia acolo unde se află ei!), cât și a prezenței (daco)românilor lângă Dunăre, de o parte și de alta a fluviului. Influența vechilor slavi – după o perioadă de ședere la nord de Dunăre a unei mari părți dintre ei – s-a manifestat atât imediat la sud de vechiul Donaris, cât și la nord de fluviu, dar a ajuns într-o proporție modestă în regiunile sudice ale Peninsulei Balcanice. Atât de modestă, încât aromânii de azi zic vreari în loc de dragoste/iubire, vrută în loc de dragă/drăguță și Eu ti voi!, în loc de Eu te iubesc! Pe baza acestor constatări, influența slavă asupra (daco)românilor a fost importantă în secolele VIII-XIII, dar a rămas nesemnificativă în ceea ce-i privește pe (macedo)români/(macedo)armâni, care au rămas „insensibili” la pătrunderea Dragobetelui.

 

Distribuția crono-spațială a numelui Teodor în spațiul carpato-balcanic Duminică, feb. 25 2018 

Ieri a fost Sâmbăta Sfântului Teodor (Sântoader) – zi de pomenire a celor răposați. Cu o mică întârziere, vom povesti câte ceva, despre numele Teodor, mai exact, despre răspândirea sa la nivelul spațiului carpato-balcanic.

Patronimul a evoluat din greacă, din forma Theodoros (= darul Domnului), tradusă în ebraică – Nathanael, latină – Deodatus și slavă – Bogdan. Noi vom folosi, în această prezentare varianta latină derivată din cea greacă – Theodorus.

Primele mențiuni ale numelui apar în Asia Mică, unde sunt menționați mai mulți prelați numiți Theodorus, care au participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea (325 d. Hr.), ca reprezentanți ai unor episcopii din Cilicia, Isauria și Pisidia.

În partea sud-estică a Europei, în secolele IV-VI, patronimul este atestat în Grecia de azi și în partea europeană a Turciei. Chiar dacă arealul de difuzie nu este foarte mare, deja antroponimul era al doilea ca frecvență în spațiul carpato-balcanic, după Joannes, poziție păstrată până la sfârșitul primului mileniu al erei creștine.

În secolele VII-X, numele este atestat în sud-estul Bulgariei, Grecia, Cipru și în partea europeană a Turciei.

Deși în primele secole ale celui de-al doilea mileniu al erei creștine, patronimul își extinde aria de difuzie, frecvența sa este mai modestă, ceea ce face ca Theodorus să nu mai figureze între primele 10 nume în spațiul analizat. Pentru secolele XI-XV, acesta este atestat în Ucraina, Serbia, sud-estul Bulgariei, Grecia și în partea europeană a Turciei. Din acest interval datează și primele mențiuni ale numelui în spațiul românesc, toate fiind localizate în sudul țării: un mitropolit cu acest nume este atestat în Dobrogea, la Vicina, la sfârșitul secolului al XIII-lea, iar un  altul – la Curtea de Argeș, la începutul secolului al XV-lea. Dealtfel, frecvența mare a numelui în Țările Române, a făcut ca, în această perioadă, Teodor să ocupe poziția a zecea printre numele de persoană românești.

În secolele XVI-XVIII, aria de difuzie a numelui rămâne destul de largă, dar însemnătatea sa continuă să se diminueze. Mențiuni ale patronimului apar, de pildă, în Serbia, dar există atestări și din spațiul românesc, din nou – în Țara Românească.

Pentru perioada actuală, dispunem de informații la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic, conform cărora, patronimul menționat se situează pe locul 24 pe ansamblul zonei. Numele este atestat mai frecvent în România, unde antroponimele Toader/Teodorescu/Tudor/Tudorache se situează pe locul 7, Bulgaria prin variantele Todorov/Todorova – pe locul 8, Grecia, unde apar formele Theodorou/Theodoridis/Theodoropoulos/Theodoropoulou – pe poziția 12, R. Macedonia, prin numele Todorov/Todorova/Todorovska/Todorovski și Bosnia-Herțegovina, prin formele Todorović/Durakovic  – în ambele țări, pe poziția 14, Serbia – Todorović și Cipru – Theodorou, ambele fiind pe poziția 20 în aceste state, Ucraina, unde formele Fedorenko/Doroshenko se află pe poziția 32, Muntenegru – cu Todorović, situat pe locul 37 și R. Belarus – unde Fedorovich se află pe poziția 86..

Se remarcă o continuitate de atestare frecventă în Grecia, dar și în partea europeană a Turciei (aici, doar înainte de anul 1500), precum și în Bulgaria și, cu intermitențe, în Ucraina, Serbia și Cipru. Mai observăm și faptul că, exceptând R. Belarus, Ucraina și România, patronimul, cu variante și derivate specifice fiecărei țări, este caracteristic lumii ortodoxe slave și grecofone balcanice.

Din al doilea mileniu al erei creștine, numele capătă o frecvență deosebită în spațiul românesc, unde acesta se află chiar în „ofensivă”: poziția a 10-a în Evul Mediu, locul 7 – în prezent. Deși nu avem atestări de dinainte de anul 1200, credem că patronimul a circulat la români și mai devreme, dovadă stând forma populară a numelui sărbătorii – Sântoader.

Fiind vorba de traducerea în slavă a lui Theodoros, vom spune câteva cuvinte și despre numele Bogdan. Acesta, preluat de români de la vechii slavi, a căpătat o extensiune în întregul spațiu românesc, în Evul Mediu situându-se pe locul 55. Prima atestare a sa este din Bihor, unde apare pe la 1200-1235 (N. Drăganu, 1933). Patronimul este prezent și la românii balcanici, fiind atestat, de pildă, în Serbia, în secolele XIV-XV. În anumite zone – Maramureș, Țara Oltului, Moldova, frecvența sa era chiar mai mare. De fapt, s-a ajuns ca otomanii să denumească Țara Moldovei Bogdania sau Kara-Bogdan, iar pe locuitorii ei – Bogdani (N. A. Constantinescu, 1963).

Astăzi, numele este prezent, cu forme caracteristice fiecărei țări, în special în lumea slavă, mai frecvent fiind în R. Belarus – cu formele Bogdanov/Bogdanova/Bogdanovich (locul 25), Bulgaria – Bogdanov/Bogdanova (poziția 60), dar și în România, unde Bogdan se află aproape de poziția ocupată în epoca medievală (locul 57).

Deși mai rar, Nathanael a lăsat și el urme în antroponimia românească, fiind atestat în tot spațiul românesc, în forme ca Athanail – în Moldova, Naftailă – în Muntenia și altele. Având continuitate din Evul Mediu, în Țara Oltului, apar forme ca Naftanailă/Năftănăilă, cu același sens ca și patronimele amintite mai sus.

De ce Paganel? Sâmbătă, feb. 24 2018 

La diferite momente, am tot fost „chestionat” în legătură cu porecla/pseudonimul care rămâne să mă definească, inclusiv în „blogosferă”. Ca să „limpezesc” lucrurile, vă voi spune o scurtă poveste…

Prin toamna anului 1979, în clasa a IV-a fiind, unul dintre bunii prieteni și colegi de clasă, foarte atent și la comportamentul meu (uneori distrat, rămas valabil și mai târziu!), dar și la afinitățile lingvistice (francofonie+francofilie, normale dacă ajungi să faci franceza, ca prima limbă străină, din clasa a II-a), ori științifice – deja eram pre(a)ocupat de geografie – a scris, într-o pauză, pe atlasul geografic școlar cumpărat de tatăl meu, „PAGANEL – GEOGRAFUL ȘI CERCETĂTORUL LUMII!”

Textul respectiv era scris cu majuscule (așa cum l-am și reprodus mai sus). Aceste rânduri aminteau de unul din personajele devenite celebre, prin scriitura lui Jules Verne: profesorul Paganel, un francez cam distrat și, în primul rând, geograf… N-am dat, o vreme, prea multă atenție celor scrise de colegul meu (poate mai multă atenție le-a acordat tata, care m-a admonestat că am lăsat să-mi fie „mâzgălit” atlasul 🙂  ), până după 1989, când, în urma concursului de admitere la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității ieșene din vara anului 1991, am devenit student la specializarea Geografie. Așa se face că, peste alți ani, mai exact în vara lui 2008, când eram, de această dată, membru în comisia de admitere, normal, tot la Geografie, a apărut prezentul blog, Poianetu’ lui Iocan… Prilej de reactivare a primei mele porecle, Paganel, cu care semnez, de atunci, ca autor al articolelor și comentariilor de pe aiestu blog… La cele menționate, mai adaug că finalul (de la paganelIS) se leagă de Iași, orașul celor trei Uniri, orașul celor trei Alexandru, orașul celor șapte coline și al primei Universități moderne din România!

 

PS: Azi a fost o zi „aglomerată”, cu unele elemente de sărbătoare – și religioasă (Sântoaderul) și populară (Dragobetele), însă, cu scuzele de rigoare, cum programul extrem de încărcat (chiar din ultimele zile, nu doar de azi!) nu a îngăduit aceasta, articolele legate de aceste sărbători rămân pentru zilele următoare.

RUȘINE, SLUGOIULE!!! Joi, feb. 22 2018 

Azi a ieșit „SLUGA MODEL” și a „executat ordinele” primite de la teleghidații Kremlinului. Prin asta, jegul, limbricul, „alintat” prin piețele orașelor României cu epitetul „SLUGA MODEL” a dovedit, cu prisosință că nu e SLUGĂ, ci SLUGOI!!!

RUȘINE, SLUGOIULE!!!

De la traco-daci la români (XI) Joi, feb. 22 2018 

Despre distribuția crono-spațială și statistică a ariilor dialectale traco-dace și românești

Încercarea noastră de a aprecia numeric, fie și orientativ, importanța elementului traco-dac, romanizat, devenit ulterior românesc, prilejuiește și ocazia de a vorbi despre însemnătatea diferitelor ramuri ale neamului nostru. De asemenea, exceptând primele momente analizate (anii 100 î. Hr. și 100 d. Hr., pentru care ne-am raportat și la limitele de atunci ale Regatului dac), ne vom referi și la configurația etnică a teritoriului ce a format, în intervalul 1918-1940, România Mare, aflată, în acest an, la momentul Centenarului.

Astfel, cu puțin timp înaintea domniei lui Burebista (anul 100 î. Hr.), din cei aproape 2,4 milioane de traco-daci, cei mai numeroși erau traco-moesii, localizați în estul și nordul Peninsulei Balcanice (peste 1,4 milioane), urmați de traco-daci (geto-daci), cu aproape 1 milion și de traco-frigieni (localizați în nord-vestul Asiei Mici) cu doar câteva zeci de mii de oameni. Așa cum a arătat Sorin Olteanu (2010), limitele între cele trei ramuri ale neamului tracic nu erau tranșante, fiind vorba de arii de tranziție între ele, așa încât, atât aceste valori, cât și cele de mai jos, oricum cu caracter estimativ, trebuie privite doar orientativ.

Facem o paranteză, spre a sublinia faptul că, pe teritoriul statului dac creat și condus de Burebista, populația totală era de aproximativ 2 milioane de locuitori, dintre care peste 1,26 milioane erau traco-daci (circa 63,9%), restul – alte neamuri: greci, macedoni, celți, baltici, sarmați sciți… În concluzie, o bună parte din neamul tracic (mai ales din sudul Balcanilor și din Asia Mică) nu era cuprins în Regatul dac, iar, pe de altă parte, statul dac era un adevărat mozaic etnic, cu predominanța traco-dacilor și, în special, a ramurii lor nordice – a geto-dacilor. Datele efective pot fi contestate, dar aceste concluzii – nu (fiind susținute și de descoperirile arheologice, de inscripții sau de însemnările autorilor vremii)! Ceea ce ar ține, teritorial, de România interbelică, avea peste 730 de mii de locuitori, dintre care cam 550 de mii erau traco-daci (74,8%).

Două secole mai târziu, spre finalul domniei regelui dac Decebal, neamul tracic crescuse la aproape 2,7 milioane, dar, din aceștia, cam 700 de mii erau deja romanizați (predominant – la sud de Dunăre). Faptul că romanizarea făcuse progrese importante în Balcani explică de ce numărul traco-moesilor balcanici scăzuse la aproximativ un milion, în vreme ce geto-dacii erau circa 900 de mii, restul – cam 100 de mii fiind reprezentat de traco-frigienii asiatici.

Regatul dac al lui Decebal, restrâns aproximativ la teritoriul României interbelice (fără Dobrogea), avea peste 900 de mii de locuitori, din care aproximativ 500 de mii erau geto-daci (cam 55%). Restul populației era reprezentat de diferite grupuri minoritare de greci, celți (pannoni), illiri, germanici, sarmați, sciți și chiar romani (destul de puțini, dar erau!). Scăderea ponderii geto-dacilor era cauzată și de așezarea, mai ales spre marginile statului dac, a unor grupuri de migratori (sarmați, germanici). Între limitele României interbelice s-ar fi găsit 680 de mii de locuitori, dintre care peste 440 de mii erau traco-daci (64,8%), la care se adăugau și câteva zeci de mii de traco-daci romanizați, localizați cu precădere în Dobrogea, deja parte a Imperiului, la acel moment.

Este dificil să apreciem ce particularități individualizante îi deosebeau, ca nuanțe pe vorbitorii latinei carpato-balcanice, mai exact ai dialectului traco-daco-roman al limbii latine, în jurul anului 600. Cert este doar faptul că, de această dată, raporturile erau inversate, în favoarea traco-romanilor: din cei aproximativ 2,6 milioane de traci, numai vreo 650 de mii mai erau traci neromanizați (cam 100 de mii de frigieni, în curs de grecizare, restul – în proporții egale, traco-daci, respectiv traco-moesi), ceilalți (2 milioane) fiind deja traci romanizați.

Actualul teritoriu al României interbelice adăpostea cam 750 de mii de locuitori, dintre care cam 400 de mii erau traco-daco-romani (53%), iar 45 de mii (cam 6%) – traco-daci (mai ales din resturile vechilor daci liberi: tirageți, carpi, costoboci). Alături de strămoșii noștri, romanizați sau nu, trăiau diferite grupuri de greci, slavi, avari, germanici, baltici.

După alte 4 secole, în jurul anului 1000, tot circa 2 milioane era numărul total al romanicilor estici, urmașii traco-daco-romanilor, deveniți români. Declinul demografic se datorează, pe de-o parte, asimilării unora dintre traco-daci (frigienii din Asia Mică, grecizați) sau dintre traco-daco-romani (mai ales prin slavizare, atât la nord de Dunăre, cât și în regiunile balcanice), iar pe de alta – unui spor natural mai degrabă modest spre nul, ținând cont și de succesiunea „valurilor” migratoare, ce au afectat, din secolul al VII-lea cam tot spațiul carpato-balcanic. Pe baza împărțirii „dialectale” a lui Gheorghe Ivănescu (1980), acum circa un mileniu, cele 4 „dialecte” ale limbii române aveau un număr de vorbitori destul de apropiat, de ordinul sutelor de mii fiecare. Cel mai important „dialect” era cel macedo-meglenoromân, cu peste 860 de mii de vorbitori, urmat de „dialectul” moldo-muntean – cu aproape 590 de mii, de cel rotacizant – cu peste 440 de mii și de cel ardeleano-banato-crișano-maramureșean – cu mai puțin de 180 de mii de vorbitori. Importanța demografică a dialectului sud-dunărean (macedo-meglenoromân) explică de ce, în jurul anului 1000, primii care s-au afirmat în crearea unor formațiuni politice au fost frații noștri balcanici (prin Vlahia Mare a lui Niculiță și, apoi, prin răscoala Asăneștilor, care a dus la crearea Imperiului româno-bulgar).

Teritoriul României interbelice era locuit de aproape 930 de mii de oameni, dintre care aproape 520 de mii erau români (55,9%). Alături de aceștia trăiau greci, italieni, evrei, baltici, ruși, bulgari, sârbo-croați, maghiari, pecenegi…

Până la mijlocul celui de-al doilea mileniu au erei creștine (1500), situația s-a schimbat foarte mult. În primul rând, în urma unor redistribuiri, distribuția dialectelor limbii române a ajuns la configurația pe care româna o va păstra, în linii mari, până azi. Astfel, o parte a rotacizanților din vestul și nord-vestul României au fost „cuprinși”, împreună cu vorbitorii fostului „dialect” ardeleano-banato-crișano-maramureșean, într-un dialect dacoromân ce includea 2 milioane de vorbitori, din totalul de 2,9 milioane de românofoni. Totuși, dialectul rotacizant (istroromân, mai târziu) mai era, încă, al doilea ca importanță, dar la mare distanță, cu peste 470 de mii de vorbitori (localizați în vestul Peninsulei Balcanice – mai ales în Bosnia-Herțegovina, Croația și Slovenia), acesta fiind urmat de dialectele meglenoromân (cu circa 210 mii) și macedoromân/aromân (cu aproape 190 de mii). Dacă meglenoromânii mai ocupau sudul Bulgariei și al Serbiei, părți din R. Macedonia și din nordul Greciei, aromânii se localizau în special în Grecia, Albania și o parte din R. Macedonia. În R. Macedonia și în nordul Greciei, aromânii și meglenoromânii erau în contact deja și se și amestecaseră (oarecum asemănător cu modul în care rotacizanții din Maramureș și Apuseni se aflau în contact cu restul vorbitorilor dialectului dacoromân).

Pe teritoriul României interbelice se aflau 2,3 milioane locuitori, dintre care 1,6 milioane erau români (69,7%), împreună cu care conviețuiau grupuri de greci, italieni, armeni, evrei, turci, tătari, țigani, lituanieni, polonezi, cehi, slovaci, ucraineni, ruși, sârbi, croați, germani, maghiari, găgăuzi. Ordinea enumerării nu ține deloc cont de ponderea deținută de fiecare etnie. Creșterea nu doar numerică, ci și procentuală a elementului românesc are două explicații: asimilarea unora dintre reprezentanții minorităților (atestată, până azi și onomastic, prin nume ca Grecu, Armeanu, Turcu, Tătaru, Leahu, Rusu, Sârbu, Neamțu, Ungur și altele, purtate, azi, de etnici români), respectiv, refugierea în acest areal a unor grupuri de români (în special din Balcani, retrași din calea înaintării otomane și atestați, poate, de purtători ai unor antroponime ca Scheau).

La începutul secolului al XIX-lea (1820-1831), numărul total al românilor se apropia de 6,4 milioane. Aproape 6 milioane aparțineau dialectului dacoromân, care se evidenția net față de celelalte. Doar dialectul aromân înregistrase o ușoară creștere, la peste 280 de mii de vorbitori, fiind, însă, departe de cel mai însemnat dialect românesc. Celelalte două dialecte erau în declin: meglenoromânii abia mai treceau de 100 de mii, în vreme ce istroromânii scăzuseră la aproximativ 45 de mii.

În cuprinsul limitelor statului român interbelic, din cei 7 milioane de locuitori, peste 5 milioane erau români (71,8%), alături de care trăiau grupuri mai mari sau mai mici de maghiari, germani, greci, italieni, armeni, evrei, țigani, polonezi, cehi, slovaci, ucraineni, ruși, bulgari, sârbi, croați, turci, tătari, găgăuzi.

În urmă cu aproximativ un secol (1908-1913), numărul românilor era aproape dublu, ajungând la aproape 12,2 milioane. Aproape 11,5 milioane dintre aceștia erau vorbitori ai dialectului dacoromân, peste 500 de mii vorbeau dialectul aromân, aproape 150 de mii – pe cel meglenoromân și aproape 45 de mii – dialectul istroromân. Remarcăm faptul că, de această dată, deși nu toate dialectele au înregistrat creșteri, nici unul nu se afla în declin.

Momentul la care ne referim se află foarte aproape de anul 1918, în care s-a făurit România Mare. Între aceste limite, trăiau 15 milioane locuitori, dintre care românii totalizau aproape 10,7 milioane (70,8%), restul fiind reprezentat de etniile menționate mai sus. Ușoara scădere a ponderii românilor se explică, măcar în parte, prin efectele politicilor de deznaționalizare a elementului românesc din Transilvania, Bucovina și Basarabia, politici puse în practică mai ales în a doua parte a secolului al XIX-lea.

Să ne referim și la situația din zilele noastre (2001-2016). De această dată, din cei peste 21,8 milioane de români din spațiul carpato-balcanic, mai mult de 21,4 milioane sunt reprezentați de vorbitorii dialectului dacoromân, rămas cel care domină net ansamblul limbii române și singurul care a înregistrat creșteri în ultimul secol. Cei peste 400 de mii de vorbitori ai celorlalte dialecte se repartizează între aromâni – aproape 400 de mii, meglenoromâni – aproape 22 de mii și istroromâni – mai puțin de 3 mii de vorbitori.

Dacă România de azi ar avea granițele României interbelice, ar totaliza 25 de milioane de locuitori, dintre care 20,4 milioane ar fi români (81,6%), restul de aproape o cincime din populație fiind reprezentat de grupurile etnice sus-menționate, dar în proporții diferite față de momentele anterioare. Notăm trendul crescător al ponderii elementului românesc în ultimul secol: 70,8% la începutul secolului trecut, 73% în perioada interbelică (recensământul din 1930) și 81,6% – în prezent.

Remarcăm, la final, câteva particularități. Astfel, pe vremea lui Burebista, statul dac era, mai degrabă, un stat traco-dac, ceea ce justifică afirmația lui Acornion, rămasă pe inscripția de la Dionysopolis (Balcic), despre regele unificator al strămoșilor noștri: „cel mai mare dintre regii traci”. Majoritatea populației acestui stat și atunci și pe timpul lui Decebal, era formată din autohtonii traco-daci, deși proporția celor incluși în Regatul dac a scăzut. De asemenea, începută chiar înainte de domnia lui Burebista, romanizarea strămoșilor noștri a progresat, mai lent până la cucerirea Daciei de către împăratul Traian, apoi, din ce în ce mai rapid, astfel încât, la finele antichității, cam două treimi dintre traco-daci erau deja parte a lumii roman(izat)e.

Deși ponderea populației autohtone, ce locuia pe teritoriul statului român unificat în anul 1918 a cunoscut un declin, început chiar din primele secole ale erei creștine, treptat, mai ales după anul 1000, aceasta a cunoscut creșteri aproape continui (excepție făcând ușorul recul procentual menționat acum un secol), de la circa două treimi în 1500, la peste 4/5 în prezent. Creșterea s-a produs atât prin aportul de români veniți aici din celelalte regiuni ale spațiului carpato-balcanic (migrați mai ales din Balcani, dar nu numai!), cât și prin sporul natural al elementului românesc și prin asimilarea, treptată, în timp, a unor grupuri aparținând altor etnii.

Refugierea multor români din afara teritoriului României interbelice și tendințele asimilatorii ale grupurilor etnice majoritare în acele regiuni (prin politica națională a statelor în cauză), au dus, mai ales după 1800, la declinul românității carpato-balcanice din restul spațiului analizat, declin ce continuă și în prezent.

 

 

Sfârșitul nu-i aici! Miercuri, feb. 21 2018 

Cât ti voi, lea hoară armânească Sâmbătă, feb. 17 2018 

Pagina următoare »