Despre conscripția habsburgică din 1819-1820 Luni, ian. 3 2022 

În preajma Anului Nou am „luat o pauză”, atât de la inventarierea datelor electorale pentru Japonia (încă de dinainte de Crăciun), cât și de la activitatea de definitivare a listei demnitarilor români din ultimele două secole, aleși în diferite adunări legislative… Tot pentru că, după străvechea vorbă „Unde dai și unde crapă”, căutând, în 30 decembrie, informații mai noi legate de recensământul românesc din 1941, am găsit conscripția habsburgică din 1819-1820, ce acoperă o mare parte a vechiului Principat al Transilvaniei, inclusiv o mare parte a Țării Oltului.

Relația mea cu așa-numita Conscriptio Czirákyana e veche de circa un sfert de veac, din vremea în care, mergând în documentare pentru lucrarea de disertație, am găsit, la filialele Târgul Mureș, Sibiu și Brașov, o parte din această înregistrare statistico-fiscală. Atunci, fiind într-o vacanță (înaintea Sfintelor Paști din 1997) și neavând prea multă vreme pentru o documentare detaliată (trebuia să revin, în câteva zile, la Iași, unde începusem, în acel an școlar, activitatea didactică, în învățământul preuniversitar), am consemnat câteva frânturi, notându-mi undeva cota de la filiala sibiană (acolo erau/sunt cele mai consistente informații, în manuscris), urmând să revin ulterior… Din păcate, nu doar că n-am mai revenit, dar am pierdut și foaia cu cota respectivă…

Dar – nu-i așa? – „N-aduce anul ce-aduce ceasul!” și, aproape de Anul Nou, am găsit toată această conscripție, în format electronic! Inițial, crezând că primul film fotografic cuprinde toată conscripția, m-am apucat, cu sârg, de descărcat… Site-ul în cauză, cu tematică genealogico-religioasă, permite descărcarea a cel mult câteva zeci de fișiere odată, apoi pune interdicție de o oră și poți reveni, pentru alte câteva zeci de descărcări… Ținând cont de pauza de Anul Nou (atât înainte, cât și după), am reluat activitatea ieri. Primind, iar, menționata „pauză” de o oră, am continuat să navighez (căutarea pe site e permisă, dacă nu descarci nimic), notându-mi pe unitățile administrative transilvane, câte poze sunt pentru fiecare (fragment de) asemenea unitate administrativă – comitat (megye), scaun (szek), respectiv ținut (videk). Am făcut, apoi, suma. Este vorba de peste 41500 fotografii, din care, aseară, descărcasem cam 1%… În ritmul actual, lucrând zilnic (sper că nu și… silnic! 🙂 ), aș avea nevoie de circa 6 până la 9 luni ca să descarc toate fișierele!… Deci – activitate „cât cuprinde”! 🙂

În această dimineață, înainte de a continua activitatea de descărcare, am continuat documentarea și pot face o scurtă caracterizare a acestei înregistrări statistico-fiscale, realizată acum două secole de administrația imperială vieneză. Astfel, aceasta acoperă doar Transilvania, să-i zicem intracarpatică (fără Partium – adică Maramureș, Crișana, Banat) și nici pe aceasta toată. Sunt consemnate localități din 20 de entități administrative din acea vreme – comitate, scaune, ținuturi – făcând excepție scaunele săsești (nu am găsit date despre orașe ca Brașov, Sibiu, Sighișoara, Mediaș, Bistrița…). Totuși, sunt consemnate (aproape) complet informații despre 2276 de localități ardelene existente atunci (inclusiv despre centre urbane importante atunci, precum Cluj, Târgul Mureș, Deva, Alba Iulia, Turda, Făgăraș și altele). Pentru comparație, în cele 10 județe ce acoperă, în prezent, aproximativ, același areal, există 3395 de localități. Ținând cont, pe de-o parte, de apariția unor așezări noi (nu foarte multe), iar pe de alta – de comasarea unora dintre cele de atunci, circa două treimi din localitățile ardelene apar consemnate în această sursă.

Majoritatea unităților administrative erau comitate: Târnava/Küküllo, Alba de Sus/Felső-Fehér, Alba de Jos/Alsó-Fehér, Turda/Torda, Cluj/Kolozs, Dăbâca/Doboka, Solnocul din Lăuntru/Belső-Szolnok, Solnocul de Mijloc/Közép-Szolnok, Hunedoara/Hunyad, Zărand/Zaránd, Crasna/Kraszna și chiar Trei Scaune/Háromszék (deși, această din urmă entitate rezultase din comasarea a trei scaune secuiești!). Apar, ca scaune (secuiești) Odorhei/Udvarhely, Mureș/Maros, Ciuc-Giurgeu-Casin/Csík-Gyergyó-Kászon și Arieș/Aranyos, iar ca ținuturiChioar/Kővár, Făgăraș/Fogaras și Brașov/Brassó, dar și aproape 30 de sate ce formau posesiunea celor 7 judecători/Hét Bírák Jószága… După cum s-a remarcat, a doua denumire, în fiecare caz, după „/” este cea maghiară, limbă în care a fost realizată conscripția (doar capul de tabel, pentru fiecare foaie, este scris în latină).

Urmare a permanentizării, de secole, a unor relații feudale, unele unități administrative din cele de mai sus erau puternic fragmentate, enclavate. Așa este cazul cu comitatul Alba de Sus, care cuprindea și multe sate din nordul Țării Oltului (de pe dreapta Oltului, dar și de pe stânga, în extremitatea nord-estică a țării făgărășene), de la nord de Brașov, sau unele situate în Secuime, ori scaunul Arieșului, sau posesiunea celor 7 judecători, care includea și unele așezări din Mărginimea Sibiului, dar și din partea vestică și nord-vestică a Țării Oltului.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu localizarea geografică a unora dintre entitățile administrative istorice, voi încerca o relativă localizare, prin raportarea atât la județele românești interbelice, cât și la cele actuale. Astfel, comitatul Târnava se suprapunea, aproximativ, peste fostele județe interbelice Târnava Mare și Târnava Mică, ori peste partea estică a județului actual Alba, sudul județului Mureș și nordul județelor Sibiu și Brașov. Comitatul Alba de Jos acoperă, în linii mari, județul interbelic Alba, aparținând (aproape) integral, județului omonim de azi. Comitatul Solnocul din Lăuntru se suprapunea, aproximativ, peste județul Someș interbelic, divizat, din 1968, între actualele județe Cluj, Bistrița-Năsăud, Maramureș și Sălaj, iar Solnocul de Mijloc – peste județul Sălaj interbelic, peste care, parțial, intra și micul comitat Crasna. Comitatul Zărand cuprindea, în mare parte, bazinul Crișului Alb, formând, încă de la fondarea comitatelor Ungariei dualiste (după 1872) nordul județelor (interbelice și actuale) Hunedoara și Arad. Ținutul Chioarului se găsea la sud de Munții Gutâiului, intrând, în perioada interbelică, în județul Satul Mare, iar în prezent – în sud-vestul județului Maramureș (cu tot cu Baia Mare) și nordul Sălajului. Scaunul Mureșului se suprapunea peste partea centrală a fostului județ interbelic omonim și acoperă partea central-estică a județului Mureș de azi. Scaunul Odorheiului acoperă aproximativ fostul județ omonim interbelic, iar azi, în linii mari – partea vestică a județului Harghita, în vreme ce Ciuc-Giurgeu-Casin a devenit, în perioada interbelică, fostul județ Ciuc, iar azi formează partea estică a Harghitei. Comitatul Trei Scaune se suprapune, aproximativ, peste județul interbelic omonim, respectiv, peste actualul județ Covasna. Pentru mai multe precizări, se poate urmări și imaginea de aici, deși aceasta este ceva mai veche (din secolul al XVIII-lea).

Dar ce cuprind zecile de mii de pagini ale acestei surse? Înaintea listei cu capii de familie contribuabili, o descriere a localității, cu cât teren arabil, pășuni, fânețe, păduri, etc se găsesc în cuprinsul ei. Aproximativ, această descriere înseamnă cam jumătate (sau, poate, mai mult de atât) din totalul fișierelor acestei înregistrări statistico-fiscale. Spre comparație, Descrierea localităților conscrise, tot pentru Ardeal, într-o sursă similară (conscripția din 1750), are, în volumul I, publicat la Cluj, acum câțiva ani, peste 1500 de pagini tipărite (în două părți). Referitor la lista contribuabililor, având totalul capilor de familie, prin înmulțirea cu 5, se poate afla populația (aproximativă), măcar pentru așezările prezente în această sursă.

Având, de-a lungul timpului, preocupări legate de Țara Oltului, normal, unul dintre motivele de interes legat de această conscripție are legătură directă cu localitățile acestei zone consemnate în amintita sursă. La prima vedere, am crezut, până aseară, că informațiile cuprind (aproape) toate localitățile făgărășene. E adevărat că unele apar, atât de detaliat, pentru prima dată – mai ales satele de pe Ardeal, cum zic și azi făgărășenii (adică – cele de pe dreapta Oltului), așa cum sunt Crihalma, Hălmeag, Rucăr, Feldioara, Noul Român, Colun, Boița, ori cele de la extremitățile nord-estică – Dopca, Bogata Olteană, Hoghiz, Fântâna – ori vestică – Sebeșul de Sus, Sebeșul de Jos, Porcești/Turnul Roșu. Pe lângă unele așezări de pe Ardeal care, probabil, intrau în componența unor scaune săsești – Ungra, Șona, Glâmboaca, Săcădate, Bradul, ca și unele din localitățile de la sud de Olt – așa cum e cazul Avrigului, ori al Racoviței, lipsește, din ținutul (Țării) Făgărașului, o serie de 8 localități! Este vorba despre Șinca Veche, Bucium, Ohaba, Mărgineni, Sebeș, Vaida-Recea, Lisa, Pojorta. Situația e cu atât mai curioasă, cu cât, pe de-o parte, toate acestea apar în celelalte înregistrări statistico-fiscale mai vechi – urbariile Țării Făgărașului din veacul al XVII-lea și conscripția habsburgică din 1721-22 – și, pe de alta – în conscripția czirakyană sunt incluse majoritatea localităților din vecinătatea acestora (sate ca Șinca Nouă, Perșani, Mândra, Toderița, Hârseni sau Teleki-Recea). În schimb, la ținutul Făgărașului sunt incluse satele Poiana Mărului și Holbav, „alipite” de mai multă vreme aici, dar care nu fac parte din Țara Oltului propriu-zisă…

Dar, cum există, în popor, o vorbă care zice că „Nemulțumitului îi ia Dumnezeu darul!” – să nu mai fim cârcotași… Mai ales că Părăul, satul natal al strămoșilor, este în această sursă importantă, inestimabilă, și, din cât am apucat „să arunc un ochi” se anunță surprize (extrem de) plăcute! 🙂 Deocamdată, însă, trebuie să reiau activitatea de descărcare a miilor de poze ce constituie această înregistrare statistico-fiscală și, pe urmă, cu voia Celui de Sus, să văd câte din informațiile de acolo sunt utile din punct de vedere științific: geografic, istoric, onomastic, etnografic, lingvistic, etc, șamd, șcl!…

P.S. Dacă baza de date administrative pentru „toate timpurile”, la toate nivelele administrative ale spațiului românesc, ar fi fost finalizată, acum ar fi fost simplu de văzut, fie și doar pentru Ardeal, câte sate (actuale) au sau nu „acoperire” în conscripția czirakyană!…

Despre (stră)vechimea unor elemente politico-administrative și legislative românești Joi, dec. 30 2021 

Pe lângă lista cu Eroii Armatei Române, am mai găsit pe Internet – aplicând vechiul „principiu” românesc „Unde dai și unde crapă!” – și multe alte lucruri mai mult decât utile. Totul a plecat de la lămurirea chestiunii dacă un anume boier Donici din adunările legislative moldovenești/românești antebelice (Adunarea Obștească Extraordinară – 1831-1832, Adunarea Obștească – 1832-1848, Adunările ad-hoc – 1849-1852, 1857, Adunarea Electivă – 1858-1866, Adunarea Deputaților – 1866-1918, Comisia Centrală de la Focșani – 1859-1862 și/sau Senatul – 1864-1918) ales în două rânduri este una și aceeași persoană sau nu… Asta înseamnă că, de câteva zile am „făcut o pauză” de la inventarierea datelor electorale regionale din Japonia și am revenit la baza crono-spațială de date cu demnitarii din adunările legislative românești (și pre-românești)…

Am dat, astfel, peste lucrări ce evidențiază faptul că organismul ce avea ȘI rol legislativ în primii ani de administrație țaristă a Basarabiei – Consiliul (Sfatul) Suprem (1816-1828) – a funcționat la începutul secolului de ocupație țaristă, în această adunare intrând mulți boieri moldoveni, rămași după 1812 în ținutul pruto-nistrean… L-am lăsat o vreme (vreo câteva ore) pe moldoveanul Donici (cu rubedenii și în Basarabia) și am mai căutat informații și despre legislativele regionale din Bucovina – Dieta Bucovinei (1861-1918) și/sau cea din Ardeal – Dieta Transilvaniei (ce o continua pe cea dominată de Unio trium nationum – maghiari, secui și sași – a Principatului sub suzeranitate otomană, de dinainte de încorporarea în Imperiul habsburgic – 1699/1711, dar care, în anii de deschidere liberală a Curții de la Viena – 1860-1866 – a avut un scurt interval în care românii au deținut majoritatea mandatelor – în Dieta de la Sibiu, 1863-1865).

„Săpăturile” exploratorii făcute în aceste zile (alaltăieri și ieri) au dat rezultate mulțumitoare, găsind informații bogate, atât despre Consiliul Suprem basarabean – în lucrarea Considerații privind competențele Consiliului Suprem al Basarabiei (28 august 1816-29 februarie 1828), scrisă de Valentin Tomuleț și Angela Baxan – cât și despre Dietele din celelalte regiuni – pentru Bucovina: Partidele politice românești din Bucovina 1862-1914 – de Ioan Cocuz și Societate, politică și cultură în periodicele bucovinene din perioada 1848-1868. Contribuții la istoria presei din Bucovina – teza de doctorat a candidatei Ștefănița-Mihaela Ungureanu, iar pentru Transilvania – lucrarea lui Valeriu Moldovan, Dieta Ardealului din 1863-1864. Studiu istoric-juridic. În plus, legat de Bucovina, există o serie de documente legate de activitatea Dietei ce sunt accesibile online pe site-ul Bibliotecii Naționale a Austriei, unde am mai găsit, de circa un deceniu, o mulțime de alte informații ținând de alegerile legislative din Imperiul vienez, înainte de 1918, ce privesc atât Transilvania și Banatul, cât și Bucovina. Pe de altă parte, ținuturile de la Vest de Carpați beneficiază de informații legate de Dieta ardeleană în literatura de limbă maghiară, publicată atât la Budapesta, cât și la Cluj și accesibilă, în bună măsură, tot online.

Toate bune și frumoase, însă, salvând (și citind) lucrările amintite, în afară de îmbogățirea „bagajului” de informații legat de aceste adunări cu specific regional, nu prea cred că pot adăuga informațiile de acolo (și din alte surse) în baza de date cu demnitarii din adunările legislative. Nu pentru că s-ar „da peste cap” ceea ce a fost deja făcut, ci fiindcă, în perioada apartenenței respectivelor regiuni la Imperiile vecine – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul – de la începutul secolului al XVIII-lea, până în 1918, la Imperiul habsburgic, austro-ungar, din 1867, Bucovina – la fel, de la sfârșitul aceluiași secol, până în 1918, iar Basarabia – Imperiului țarist, în intervalul 1812-1917 – aceste adunări legislative au funcționat în mod similar cu consiliile regionale ale regiunilor din perioada comunistă a României (inclusiv consiliul popular al Regiunii „autonome” maghiare), din anii 1952-1968, sau cu consiliile (populare) județene existente în România în anii 1864-1940 (în anii 1938-1940 – consilii ținutale) și după 1968, până azi, ori chiar cu adunările legislative ale „republicilor” moldovenești – RASS Moldovenească, în Transnistria, 1924-1940 și/sau RSS Moldovenească, 1940-1941, 1945-1990!…

Un alt motiv ce stă împotriva adăugării la baza de date crono-spațială amintită este faptul că nici una dintre adunările de mai sus n-a avut continuitate până la momentul desprinderii ținuturilor respective de fostele imperii: Adunarea Basarabiei s-a numit Sfatul Țării, în Bucovina nu Dieta a hotărât Unirea, ci Congresul General, iar Transilvania, rămasă fără Dieta sa încă din 1865, prin „uniunea” Ardealului cu Ungaria, a avut Marea Adunare Națională, care, după proclamarea Unirii, a ales Marele Sfat Național Român. Până și fosta RSS Moldovenească și-a redenumit defunctul Soviet Suprem Parlament. Și, dacă tot am ajuns aici, ar putea spune cineva că organul legislativ din perioada sovietică ar trebui luat în calcul. Da și (mai mult) nu: exact ca și „Regiunea autonomă” maghiară, RSS Moldovenească a avut la fel de multă „independență” față de „centru”, iar deputații au fost „aleși” la fel de „democratic”! În plus, cu excepția Dietei transilvane, care, în intervalul 1540-1865, a avut o existență (aproape) neîntreruptă, celelalte adunări, din Bucovina și Basarabia, au fost create „de sus „, de către autoritățile imperiale de ocupație.

Dacă, vreodată, finalizând toate celelalte teme din proiectele deja amintite, voi avea timp, resurse, energie, voi trece și la această treabă… Deocamdată, cu tot regretul, după ce m-am ostenit, cam singur, să pun „pe picioare” evidența (încă nefinalizată) a demnitarilor din adunările la nivel național (inclusiv pentru Principatele Române, anterior Unirii lor), realizez că întocmirea unei evidențe a demnitarilor din structurile legislative regionale (provinciale, ținutale, județene, etc.) ar fi o treabă ce ar necesita să am șapte vieți, nu una și nu știu, nici așa dacă aș duce-o la bun sfârșit!… Și-apoi, nu trebuie să fac eu chiar „totul”, că așa, mă vor acuza urmașii că lor nu le-am lăsat nimic de făcut! Asta, dacă se va decide, vreodată, vreunul dintre ei să se apuce de așa ceva!…

Rămân, ca și până acum, doar acele adunări legislative convocate în vremea în care regiunile amintite (Basarabia, Bucovina, Transilvania) s-au separat de Imperiu (fie el cel țarist sau sovietic, pentru Basarabia, fie cel austro-ungar – în cazul celorlalte regiuni), urmând a se uni cu România sau, în cazul actualei R. Moldova, să rămână (deocamdată) independentă.

Între lucrările de interes, legate de aceste adunări regionale se numără și cea a profesorului Sergiu CorneaOrganizarea administrativă a Basarabiei (1812-1917). Pe lângă informația valoroasă legată de evoluția administrativă a spațiului pruto-nistrean în secolul de ocupație țaristă, lucrarea cuprinde precizări importante legate de vechimea rânduielilor legislative, de drept civil, moștenite din Dreptul roman, așa cum a fost el închegat în Codex Justinianus, de către împăratul (traco-)roman Justinian. Acea Lege a țării, cunoscută și ca obiceiul pământului, sau, în documentele maghiare, sârbești, bizantine, polone, etc, prin sintagma jus valachicus, atestă continuitatea acestor legiferări (scrise, în Imperiul roman/romano-bizantin), dar păstrate, secole la rând, de urmașii traco-dacilor romanizați, din Pind, până-n Galiția și din Burgenland și Istria, până-n Podolia, atât la nord, cât și la sud de Dunăre.

Autorul amintit demonstrează, cu argumente incontestabile că Legea strămoșească a funcționat de secole în spațiul românesc, inclusiv la românii basarabeni, contestând „opiniile” tendențioase, de falsă „superioritate civilizatoare” ale autorilor/guvernanților ruși care, spre a motiva înlocuirea legiuirilor locale ale băștinașilor moldoveni cu cele țariste, invocau, după 1812, „inexistența” unor măsuri legislativ-juridice în ținutul pruto-nistrean. Sergiu Cornea reușește să îmbine, astfel, argumentul politico-administrativ – al existenței, din antichitatea traco-dacă și traco-daco-romană, a instituțiilor ce împărțeau dreptatea, de la jude și Sfatul bătrânilor, la județ și domn – cu cel legislativ-juridic, conferit de aplicarea, continuă, a Legii strămoșești, de către reprezentanții acestor instituții, de la nivel local (de către obștea țărănească), până la nivel central (Curtea domnească)!

Și, uite-așa, la argumentele aduse în favoarea romanizării prin creștinare a traco-dacilor – în secolele IV-VI – de natură religioasă, lingvistică, arheologică, folclorică – se adaugă și cel legislativ-juridic!… Atât ierarhia politico-administrativă de origine traco-dacică – atestată de moș și de Sfatul bătrânilor – cât și cea intrată în uz după romanizare (prin creștinare) – dovedită de Jude, județ, domn, cât și aplicarea unor măsuri juridice, de drept civil, au legătură cu acest proces de preluare a limbii latine, de către urmașii lui Spartacus, Burebista și/sau Decebal. Și, dacă ne uităm la prevederile din corpusul de legi editat în timpul lui Justinian, numit Codul lui Justinian, vom vedea că această Lege strămoșească reglementează inclusiv relația vieții civile cu Dumnezeu. Așa se explică și sensul lui lege (preluat din latină, din lex/legis), de credință creștină, de confesiune căruia îi aparține un individ sau o comunitate, dar și măsurile, excesive, exagerate, dar, la acea vreme (secolul al VI-lea), în bună măsură, justificate, atât față de evrei, cât și față de necreștini (păgâni).

Argumentul legislativ-juridic confirmă ceea ce, independent și/sau împreună, ne spun și argumentele arheologic, religios, lingvistic, folcloric: creștinarea, prin romanizare sau romanizarea prin creștinare a strămoșilor noștri traco-daci, în secolele IV-VI! Traco-romanul Constantin cel Mare i-a convins, mai întâi, pe marii preoți ai lui Zamolxe (undeva prin anii 313-318) să devină preoți creștini, iar, prin ei, s-a creștinat (aproape) tot poporul traco-dac, de pe ambele maluri ale Dunării. Două secole mai târziu, un alt traco-roman, Justinian a adunat într-un Codex toată învățătura dreptului greco-roman, preluată, și ea, de strămoșii noștri, sub numele de Legea strămoșească, obiceiul pământului sau, pentru străinii din jurul nostru – jus valachicus = Legea românească! Materialul de față trebuie adăugat la cel legat de fundamentele străvechi ale Educației în spațiul românesc! Morala creștină, bunul-simț, buna-credință și multe altele, își găsesc „izvorul” tocmai în aceste reglementări juridice!

Ca să… rămânem tot sub „zodia” lui „Unde dai și unde crapă!”, tot niște venetici (ocupanți) de la Răsărit, ne-au „pricopsit” (fără voia și acordul poporului român) acum mai bine de șapte decenii cu „republica populară”, după ce „l-au abdicat” (sub șantaj) pe Regele Mihai, fix în ziua în care se aniversau 25 de ani de la proclamarea URSS (30 decembrie 1992)! Și, deși aceeași „măreață Uniune Sovietică”, „decedată” acum 3 decenii (la 25 Decembrie 1991) a dispărut, există, încă, în România, o mulțime de „cozi de topor”, indivizi fără de lege (precum cei care suspendă magistrați doar fiindcă aplică legea!), care se uită, și azi, după „lucoarea de la Răsărit!”… Doamne, ferește!…

Despre proiectele de cercetare științifică Luni, dec. 20 2021 

Fiindcă ne apropiem de sfârșitul încă unui an, dar și pentru că s-au „adunat” zeci de ani de activitate în acest domeniu, extrem de vast, al Geografiei, vom vorbi despre proiectele de cercetare științifică inițiate.de subsemnatul. Mi se pare un moment potrivit, deoarece, anul acesta am aniversat, în toamnă, 30 de ani de la începutul studenției geografice, 25 de ani (în vară) de la terminarea facultății și de la începuturile activității de cadru didactic în învățământul geografic ieșean, au trecut, la începutul anului, 20 de ani de când fac parte din rândurile colectivului didactic al Alma Mater Jassyenssis și, la jumătatea anului, 15 ani de la confirmarea titlului de Doctor în Geografie. Sunt doar câteva repere cronologice, nici ele toate, dar, fie și doar acestea, sunt, cred(em), suficiente pentru un asemenea bilanț (desigur, provizoriu!)…

Fără a considera că ele au apărut recent (titulatura lor are aproape un deceniu), de aceste direcții de cercetare (să le spunem astfel) m-am ocupat de foarte multă vreme… Nu exclusiv, deoarece, prin natura activității lor, geografii relaționează, profesional, științific, cu o mulțime de specialiști din domenii conexe, mai mult sau mai puțin înrudite… Însă, în esență, este vorba de 3 mari direcții, legat de care, pe viitor, se vor axa, dacă nu în întregime, în orice caz, în cea mai mare parte, energia, experiența și competența profesional-științifică acumulată anterior.

Primul proiect, nu neapărat în ordinea importanței, ci pentru că trebuia să fie unul primul 🙂 este legat de Crearea bazei de date antroponimice și toponimice în spațiul românesc/Creation of the Anthroponymic and Toponymic Database in the Romanian Space. L-am amintit primul și pentru că, așa cum vom vedea, pe baza inventarierii și grupării elementelor onomastice, se pot reconstitui, măcar în parte, particularități ale activităților ce sunt evidențiate de celelalte două proiecte. Preocupările în această direcție au peste un sfert de veac vechime, începând cu elaborarea și susținerea lucrării de licență (1996) – Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului și de disertație (1997) – Corelații între structura etnică a populației și stratificarea istorică a toponimiei Țării Făgărașului. Acestea, dar și teza de doctorat – Țara Oltului – studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relațiilor cu toponimia, elaborată începând cu anul 1999, susținută în 2005 și publicată doi ani mai târziu – au fost elaborate sub coordonarea domnului profesor Alexandru Ungureanu, membru corespondent al Academiei, un OM de la care am avut (și cred că mai am încă!) de învățat, nu doar în plan profesional-științific. Împreună am elaborat și publicat cursul de Toponomastică (2006).

Cum, încă din vremea documentărilor pentru lucrarea de licență (1995-1996) și disertație (1997), bazându-mă, de la început, pe metoda de lucru a geografului Ion Conea (care, mergând pe teren ca să stea de vorbă cu înțelepții satelor românești, recenza nu doar toponimele, ci și antroponimele), am adunat, o bază de date importantă, încă de atunci, îmbogățită serios și cu prilejul documentărilor de teren pentru doctorat (din anii 2001-2005), aceasta a permis declanșarea activităților de realizare a Tezaurului antroponimic al Țării Oltului. Poate că a fost un noroc faptul că, dacă pentru perioada actuală, documentarea personală și accesul, în format electronic la multe date au creat un volum de date însemnat, pentru epocile mai vechi (până în perioada comunistă, inclusiv) există, publicate, o serie de lucrări ce acoperă aproape 4 secole de informație antroponimică, la nivel de localitate. Tezaurul amintit e „în lucru”, în continuare, dar experiența în realizarea lui m-a făcut să extind cercetările, nu doar la nivelul întregului spațiu românesc, ci chiar la cel al spațiului carpato-balcanic și, pe anumite direcții – antroponimele și toponimele legate de păstorit, cele derivate din nume creștine vechi și altele – chiar la nivelul spațiului romanic (european și nu numai). Așa că materialul onomastic adunat, pe care a trebuit, „din mers” să „învăț” și prin ce metode să-l inventariez, să-l prelucrez, să-l cartografiez și să-l interpretez, a servit ca „bază”, ca „temelie” pentru un alt curs, cel de Antroponomastică geografică, apărut, ca și cel de Geografie istorică, în 2019.

Foarte multe din informațiile onomastice au servit și servesc ca „temelie” și pentru evidențierea unor aspecte legate de al doilea proiect – Particularități de geografie electorală din epoca contemporană la nivel mondial, european și românesc/Peculiarities of Electoral Geography in the Contemporary Epoch at the World, European and Romanian level. Primele preocupări, cu rezultate în publicarea unor materiale științifice, datează de vreo două decenii (2002-2003), dar adevărata „piesă de rezistență” a cercetărilor electoral-geografice rămâne cursul de Geografie electorală, apărut în 2013. Acesta chiar a fost structurat pe trei paliere – mondial, european și românesc – ultimul fiind și cel mai consistent fiindcă, preocupat fiind să înțeleg, cât de cât, Lumea în care trăim, am știut, întotdeauna că, înaintea „paltonului” mondial și a „sacoului” european, îmi e mai „aproape” de corp „cămașa” românească!…

Tocmai de aceea, documentarea și inventarierea a (aproape) tot ce este legat de fenomenul politico-electoral românesc din ultimele două secole a fost prioritară și, recent, am definitivat atât documentarea legată de alegerile senatoriale românești (finalizată anul trecut), cât și cea ținând de alegerile locale (cu un articol legat de cele antebelice, publicat acum câteva săptămâni). Anterior, în cinstea Centenarului Școlii Geografice Universitare Clujene Românești (2019), am definitivat baza de date, la nivel de județe și provincii istorice, legată de alegerile parlamentare din ultimele două secole. Urmează completarea bazei de date legate de alegerile locale, cele prezidențiale și referendumurile din al doilea stat român(ofon), Republica Moldova.

În paralel, după cum s-a putut constata, este inventariat materialul electoral, la nivel regional, atât pentru țările europene, cât și pentru mai multe state de pe alte continente cu cel puțin un secol de activitate electorală democratică (aproape) neîntreruptă (Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, India). De asemenea, este „în lucru” o bază mondială de date, la nivel de țări, legată de alegerile legislative din ultimele două secole, ajunsă cam la 35-40% din total… Cam la același nivel eram, deja, cu niște ani în urmă (2015), dar, în timpul unei conferințe la Londra, hardul laptopului pe care aveam datele a „crăpat” și o parte din datele de pe el s-au pierdut (inclusiv cele din baza mondială amintită!), astfel încât, în ultimii doi ani, am reluat munca „de la zero”!… Asta e, se mai întâmplă și din astea!…

N-am uitat nici de alegerile europarlamentare, pentru care documentarea a început de timpuriu, chiar de dinaintea aderării României la UE (2006). După ce, inițial, actualizarea datelor s-a limitat la nivel național (pe țările membre), din 2008-2009 am început activitatea de documentare la nivel NUTS 2 (regional), cu rezultate interesante. Pe de altă parte, documentarea s-a „adâncit” înainte de secolul al XIX-lea, astfel încât, atât pe baze epigrafice și documentare, cât și pe cele… onomastice, dispunem de informații, la nivelul spațiului românesc, dar și al celui european (și chiar mondial!), legate de modul cum erau desemnați membrii elitelor (adunări locale, regionale și sau naționale, juzi, cneji, voievozi, principi…) în Antichitate și în Evul Mediu. Așa a fost nevoie de corelarea informației politico-electorale cu cea onomastică, putând exemplifica cu nume ca Jude, Bătrân, Moș, Județ, Duca, Domn și altele… Asemenea exemple apar, deja, atât în cursul de Geografie istorică, cât și în cel de Geografie electorală. Pe de altă parte, am definitivat o bază de date (aproape) completă, cu demnitarii ce au făcut parte din adunările legislative din spațiul carpato-balcanic, începând de acum trei milenii, iar după 1300, doar din spațiul românesc. Este în lucru (cu circa 35% finalizat) prelucrarea datelor legate de parlamentarii (deputați și senatori) din adunările legislative românești din ultimele două secole, care va întregi această evidență a demnitarilor, până în zilele noastre.

Am ajuns la al treilea proiect – care pare cel mai de pe urmă: Particularități ale activităților turistice la nivel mondial, european și românesc/Peculiarities of  the Touristic Activities at the World, European and Romanian level. Totuși acesta are cea mai veche ilustrare în materiale științifice prezentate (1993-1994) și publicate (1995), dintre toate direcțiile de cercetare menționate. Am „debutat” cu două materiale, unul colectiv (1994), publicat de echipa româno-franceză participantă la activitatea de practică geografică mixtă (în care apar elemente legate de turism în aria Masivului Ceahlău și a Lacului Bicaz) și un altul, publicat individual – Fondul cultural-turistic al municipiului Făgăraș, prezentat la o sesiune de comunicări a cercurilor științifice studențești (1994) și publicat, în anul următor, în Revista Asociației Tinerilor Geografi din România (ATGER), Geea, nr.1.

Legat de inventarierea, cartarea și sprijinirea activităților turistice sunt de amintit Tabăra etnografică de la Lisa (august 1994), la care au participat studenți din centrele universitare București, Oradea și Iași, Campusul Internațional de Patrimoniu – Solca (iulie 1995), o serie de tabere școlare tematice, la Ciric și Muncel (1997-1999), activitatea de colaborare cu Administrația Parcului Forestier Vânători-Neamț (2001-2002), proiectele de promovare turistică a Țării Oltului (2001-2004) sau legate de realizarea Muzeului Rezistenței Anticomuniste din Țara Făgărașului (2003-2009) și altele. Experiența în domeniu s-a consolidat, la începuturile activității didactice (1996-1999), prin chestionare turistice aplicate elevilor din municipiul și județul Iași (cum datele au fost adunate și centralizate pe hârtie, iar foile respective s-au… rătăcit, am mai pierdut un material statistic important)… Pe de altă parte, în timpul practicilor studențești, la Tulnici sau/și în Masivul Rarău, am coordonat echipe de studenți care au aplicat chestionare turiștilor aflați în zonă. De ani buni (începând din 2006) se află „în lucru” o bază de date turistice, la nivel de localități, pentru spațiul românesc. O parte a fost definitivată, fiind prezentate materiale științifice la Vaslui (2006), legate de patrimoniul turistic, natural și antropic, sau Bistrița (2019), ce evidențiază evoluția activităților turistice în spațiul românesc în ultimele două milenii. În acest ultim caz, am făcut apel, din nou, la… onomastică, deoarece toponime ca Germisara/Therme Dodonae, Ad Aquas Herculi Sacras, Aquae, Borsec, Borviz, Nedeia, Fața lu’ Arminden și altele se referă la activități turistice din trecut, iar antroponimul Hagi, atestat, la noi, prima dată, la Târgul Ocna (1772) se referă la pelerinaje religioase, adică – la activități turistice! Anterior, în 2017, a fost prezentat un material despre toponimele de forma Braniște, care evidențiază cele mai vechi arii protejate din spațiul românesc, făcut public, sub forma unui articol, în anul următor.

Dacă anul trecut am reușit finalizarea activității de inventariere a unităților de cazare turistică, la nivel de localități, pentru teritoriul actual al României, după 1989, continuă, pe de-o parte, operațiunea de prelucrare a datelor legate de fluxurile turistice, pentru același teritoriu și aceeași perioadă, dar și, pe de alta, extinderea bazei de date atât pentru perioadele mai vechi (începând de la Unirea Principatelor, până în perioada comunistă – pentru care există date statistice), cât și pentru regiunile din spațiul românesc aflate, azi, în afara hotarelor României (Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herței, Transnistria, Cadrilater, vestul Crișanei).

Toate aceste activități au nevoie, însă, pentru comparabilitatea datelor pe perioade diferite, dar și pentru a ști exact, pentru epocile mai vechi, unde încadrăm datele respective, de realizarea bazei de date administrative la nivelul spațiului românesc – o operațiune extrem de complexă, migăloasă, cronofagă, încă „în lucru”! Aceasta ar trebui finalizată prima: am, deja, experiența unei asemenea baze de date administrative a-temporale, pentru localitățile Țării Oltului, realizată în anii 2001-2005 și actualizată ulterior, iar din 2014-2015 am pus la punct o serie de precizări metodologice, deja publicate. Similar, forțat de inventarierea unor elemente onomastice, istorico-geografice, politico-electorale, turistice și/sau cultural-etnografice, am pus la punct atât fișiere Microsoft Excel cu coduri, cât și fonduri de hartă… a-temporale, la nivel județean și regional, pentru spațiul românesc și, la nivel regional, pentru spațiul carpato-balcanic. Se lucrează la crearea unui fond de hartă, la nivel comunal (pe comunele actuale, arondate județelor interbelice) pentru spațiul românesc. Deja fondul comunal există (mai sunt de adăugat comunele din nordul Maramureșului, activitate aflată în desfășurare), însă mai trebuie desenate și codate, unitățile de nivel județean (județele interbelice) și regional (provinciile istorice românești). De asemenea, după ce, inițial, pentru reprezentarea realităților politico-electorale pentru ultimele (mai bine de) două secole, desenasem fonduri de hartă cu statele Lumii pentru fiecare moment analizat, văzând că mari specialiști, de pildă, în istorie economică, precum Angus Maddison, lucrează, din Antichitate spre zilele noastre, tot cu un fond de hartă a-temporal, pe decupajul actual al statelor Lumii, am completat și actualizat și un asemenea fond, utilizat în diferite analize cu caracter geografic.

Pentru înțelegerea acestor particularități geografice, dar și a altora, s-au realizat sute, poate mii, de analize multivariate fie prin clasificare ierarhică ascendentă, fie prin analiză în componente principale. Pentru aceasta a fost nevoie de crearea unor baze de date, standardizate, cu diferiți indicatori sociali, demografici, economici, culturali, turistici și chiar… sportivi (așa cum a fost cartografierea activității echipelor din prima ligă de fotbal românească, pentru anii 1909-2011), pentru diferite epoci (din Antichitate, până în zilele noastre) și la diferite scări geografice (de la nivel mondial, pe țări, la cel regional, pe Europa sau America de Nord Anglo-Saxonă, ori la nivelul spațiului carpato-balcanic, până la nivelul județean sau comunal, pentru spațiul românesc, or la cel comunal și/sau local, pentru anumite părți ale acestuia).

Și această activitate este în curs de completare (probabil, pe lângă adăugarea de noi indicatori/variabile pentru spațiul românesc, la diferite nivele – regional, județean, comunal…, va urma crearea unor asemenea indicatori și pentru Australia și Noua Zeelandă, Japonia sau India, precum și completarea celor existenți, la nivel regional, pentru Europa – pentru perioada de dinainte de 1990, ori pentru Imperiul roman, pe provincii, pentru intervalul 250/300-600 d. Hr.). Încă e „în studiu” pentru ce state și la ce nivel să analizez asemenea indicatori și pentru Evul Mediu (probabil, voi opta, pentru anii 601-1000, pentru state precum Imperiul bizantin și Imperiul franc/carolingian, iar, după anul 1000 – pentru state ca Regatul Angliei, Regatul Franței, Sfântul Imperiu Roman de Neam German, Regatul Poloniei, țările nordice – Suedia, Danemarca…). După inventarierea datelor, va urma, firește, și realizarea fondurilor cartografice…

Între indicatorii demografici, sociali, economici și/sau culturali, menționăm elementele componente ale indicelui de prosperitate mondială, elaborat, de 15 ani, de Legatum Institute, cele ale Compasului Cultural, elaborat de Geert Hofstede et co., indicele calității vieții, realizat de revista International Living, ori date elaborate de World Values Survey și European Values Survey. Astfel, se constată că, dacă (aproape) absența capitalului social (adică a cooperării între locuitorii spațiului românesc actual) este surprinsă, documentar, de la Homer și Herodot (pentru traco-daci), iar proverbele românești confirmă această idee, de secole – prin formulări ca Fă-te frate cu dracul, până treci lacul (puntea); Capul plecat sabia nu-l taie; Zi ca el și fă ca tine! și altele -, fiind amintite și de lucrări recunoscute, precum Psihologia poporului român, atât cea a lui Constantin Rădulescu-Motru, cât și cea, mai recentă, a lui Daniel David, variabile precum ecartul puterii (Geert Hofstede) sau capitalul social (Legatum Institute), confirmă, statistic și spațial, lipsa de coeziune a conaționalilor noștri.

Complexitatea cercetărilor geografice și… dificultatea de a încadra un studiu într-un proiect sau altul sunt evidente, adesea. De exemplu, unde intră tradițiile de Ignat, sărbătoare marcată astăzi, cu caracteristici atât etno-folclorice, cât și istorico-geografice sau cultural-turistice? Este element legat (numai) de onomastică (prin semnificația numelui Ignat) sau are ȘI valențe turistice? Sau, și mai… complicat: unde intră un nume precum Turnul Sfatului (păstrat de o instituție de presă din Sibiu) sau, mai ales, Piața Sfatului (binecunoscut loc central al Brașovului)? În cazul toponimului brașovean avem de-a face atât cu elemente onomastice și de geografie istorică (toponimul marchează locul unde, din Evul Mediu, se țineau ședințele Sfatului orășenesc, „strămoșul” Consiliului Local de azi!), cât și politico-electorale (Sfatul orășenesc era ales de cetățenii brașoveni cu drept de vot!) și… turistice (fosta Casă a Sfatului din Piața Sfatului este, azi, muzeu!)!…

Am menționat mai devreme evidențierea faptului că toponimele de forma Braniște se referă la primele arii protejate din spațiul românesc, datând din epoca medievală… Tot aici, la „bunuri câștigate” aș adăuga și materialele ce evidențiază faptul că vechiul Kogaionon al dacilor a fost Ceahlăul, transformarea numelui de trib al carpilor, în patronimul Carp, purtat, cu o frecvență deosebită, continuu, de secole, de mii de moldoveni, basarabeni și transnistreni, întemeierea Pojorâtei bucovinene de către originari din Pojorta Țării Oltului (material realizat în colaborare), evidențierea migrațiilor intraregionale cu caracter istoric între provinciile românești cu ajutorul onomasticii (reliefată de nume ca Moldovan, Ardelean, Ungurean, Muntean și altele), particularitățile păstoritului românesc relevate cu ajutorul onomasticii, distribuția crono-spațială a vechilor nume creștine românești, care este unul din cele mai importante argumente în favoarea romanizării prin creștinare a traco-dacilor, păstrarea, din traco-dacicul -isc/-isk a sufixului românesc -escu (pentru antroponime)/-ești (pentru toponime), evidențiată, din secolul trecut, de lingviștii Alexandru Graur și Iorgu Iordan, dar întărită, confirmată (crono-)spațial de distribuția, pe hărți, a numelor ce folosesc aceste sufixe, determinarea perioadelor politico-electorale din spațiul românesc pentru ultimele două secole și multe altele… Între noutățile cu caracter profesional-didactic ce au urmat transpunerii în materiale de curs și/sau seminar pentru studenți/masteranzi, menționez introducerea ca disciplină (facultativă) a Geografiei electorale, dar și apariția unui curs, complet nou, de Antroponomastică geografică, subliniind rolul și locul geografilor în acest domeniu.

Trimiterile (auto)bibliografice nu s-au dorit exhaustive, ci, mai degrabă, selective, cu caracter de exemplificare. Pentru mai multe detalii, fie se poate intra pe acest site, cu caracter științific, unde apar și proiectele prezentate, fie se poate accesa acest link. De-altfel, pe de altă parte, multe dintre aceste preocupări profesional-științifice s-au regăsit, ca teme, și între postările aduse pe Poianetu’ lui Iocan.

Nu în ultimul rând, voi continua, așa cum am amintit de la începutul acestui text, să-mi consacru energia, priceperea și eforturile acestor proiecte, indiferent dacă instituțiile ce finanțează proiecte de cercetare (din țară sau ale UE) vor binevoi să susțină asemenea proiecte. În legătură cu instituțiile românești m-am lămurit: e concludent faptul că, deși fie nu s-au organizat competiții (că n-au fost fonduri!), fie s-au organizat, dar am fost discriminat, în ultimii 12 ani am putut participa doar de 3 ori (2008, 2014, 2020), fiind eliminat pe criterii mai mult decât discutabile (proiecte pentru „tineri doctoranzi” până la 30 de ani, iar eu aveam 32, sau pentru cei cu cel mult 10 ani de la susținerea tezei de doctorat, în vreme ce au aveam, la acel moment, vreo 12-13 și altele)! Am și un exemplu concret: anul trecut, deși proiectul depus era încadrat la Științe Umaniste, am fost exclus, deoarece, după criteriile Comisiei de Științele Vieții și Pământului, unde am fost „încadrat”, ca director de proiect, nu corespundeam! Păi ce fel de încadrare e aceasta – a proiectului la o comisie și a directorului la alta??? Iar, în ceea ce privește ERC (European Research Council), sunt niște săptămâni de când, la o informare a lor despre „noi competiții” am răspuns, întrebându-i dacă finanțează proiecte de genul celor de care mă ocup! Urmarea – nici un răspuns, până acum! Spune și această „tăcere” multe! Probabil, ceea ce cercetez eu nu este pe „agenda” lor!… Sau chiar deranjează!…

De ce asemenea preocupări? M-a uimit – și deranjat, chiar, recunosc! – atât… fereala în a aborda astfel de teme, în spațiul românesc, cât, mai ales, reacțiile situate la două extreme… Unii, ori au considerat asemenea abordări ca fiind prea „naționaliste”, „învechite”, „de modă veche”, într-un cuvânt, „perimate”, „depășite”, ceilalți, „la polul opus”, au căutat să scoată în evidență, exaltat, cu exagerări protocroniste, „excepționalismul” românesc! Am detestat ambele abordări, așa cum este străină de mine și de preocupările și concepțiile mele despre Lume și viață, atitudinea extremistă! Întotdeauna am considerat că abordarea echilibrată, cumpănită, argumentată, cât mai obiectivă posibil, în orice domeniu, este cea mai indicată! Românii, ca urmași ai traco-dacilor, romanizați prin creștinare, în primele secole după Chiristos, nu sunt nici mai „proști”, dar nici mai „breji” ca alții, având și calități, dar și defecte! Primele trebuie evidențiate, scoase în „prim-plan”, cu dovezi, celelalte – arătate și în alte studii, de la Homer și Herodot, sau Dio Cassius, până la datele publicate și analizate de Legatum Institute, echipa coordonată de Geert Hofstede, sau, la noi, de specialiști precum Constantin Rădulescu-Motru ori Daniel David – după ce le cunoaștem și le așteptăm, să încercăm, măcar să le diminuăm influența!… „Nu există pădure fără uscături!” – spune un vechi proverb românesc, iar în activitatea de cercetare, de decenii, m-am convins de adevărul acestei zicale, de nenumărate ori!… Căutând să înțelegem Lumea în care trăim și, în primul rând, cea românească, vom ști ce decizii sunt mai potrivite de luat și aplicat sau, în cazul în care nu se poate face nimic, măcar vom ști „de ce să ne ferim”, în deplină cunoștință de cauză!

P.S. În cadrul activităților legate de inventarierea realităților politico-electorale, acum circa un deceniu (2011-2012), când eram, încă, nu doar euro-entuziast, ci chiar mondo-entuziast, imaginasem un sistem de creare, alături de Adunarea Generală a ONU (care reprezintă, printr-un delegat, statele independente ale Lumii, membre ale organizației – practic toate, cu excepția Vaticanului, care are, totuși, statut de observator) a unei Adunări Parlamentare mondiale, un fel de mondo-parlament, care să reprezinte cetățenii și care (după modelul Parlamentului European), după un interval în care ar fi fost desemnat de legislativele naționale (proporțional cu ponderea principalelor forțe politice din Parlamentele naționale), să urmeze a fi ales de cetățenii statelor membre ale organizației mondiale… Materialul, prezentat, inițial, la un Simpozion de Sisteme Informaționale Geografice, a și fost inclus în partea de geografie electorală mondială a cursului de Geografie electorală. Între timp, însă, am renunțat la această idee, deoarece am constatat că nu s-au mondializat onestitatea, caracterul, bunul-simț, buna-credință, verticalitatea, ci fățărnicia, corupția, minciuna, politețea ipocrită, manipularea…

Pe de altă parte, deși, de pe la începuturile Poianetului, stau, între paginile sale din stânga-sus, cele legate de originea miniștrilor și prim-miniștrilor României (în serialul cu titlul „Un fel de geografie electorală”, elaborat cu prilejul a 150 de ani de la Unirea Principatelor), chiar dacă actualizarea acestei baze de date a continuat și s-a extins și la demnitarii care au avut sarcini ministeriale nu doar în R. Moldova, ci chiar în executivele din vremea Regulamentului Organic (1831-1853) sau în cele ale ținuturilor care au hotărât, în 1918, Unirea cu România – Consiliul Directorilor de la Chișinău, Consiliul Secretarilor de Stat de la Cernăuți și Consiliul Dirigent de la Sibiu/Cluj (1917-1919) – și chiar în „guvernele” fostelor RASS Moldovenească și RSS Moldovenească (1924-1990), mă „străduiesc” să mă conving a trece la cartografierea acestor date. De ce? Păi, cum să-ți vină, în zilele noastre, să „evidențiezi” așa-zise „guverne” pline de analfabeți, agramați, corupți și/sau plagiatori??? Nu sunt dintre cei obișnuiți „a întoarce capul în altă parte”, spre a nu vedea ce se întâmplă în realitate!… Și aceasta se întâmplă deoarece, contrar unor „opinii” avansate de anumiți adepți ai limbajului politicos-ipocrit, ai political correctness – noua „limbă de lemn” a societății p(r)ost-moderne, am ferma convingere, cred, că noi, dascălii, nu suntem doar simpli „transmițători” de cunoștințe, ci, în primul rând, FORMATORI DE CARACTERE, DE MODELE PENTRU SOCIETATE, DE OAMENI DE OMENIE!

Până la urmă, după ce-am cumpănit cum e mai bine, am decis să continuu actualizarea amintitelor materiale cartografice (dar și a altora, având un „substrat” similar din punctul de vedere al verticalității preopinenților), însă cu evidențierea lacunelor de moralitate ale acestora. Știința și cercetarea științifică trebuie să servească nu doar cunoașterii și înțelegerii Lumii în care trăim, ci, în primul rând, Adevărului! Nu putem să (ne facem că) nu vedem legătura între sărăcie, subdezvoltare, absența infrastructurii din zone întinse ale României, ori depopularea lor masivă și ipocrizia, manipularea, neseriozitatea și minciunile așa-zisei „elite politice” autohtone! La clivajele avansate, de ani buni, de Lipset și Rokkan, trebuie adăugat și cel, real, dintre onestitate și minciună, sau cel dintre corectitudine și hoție, aceste noi „clivaje”, poate printre cele mai vizibile azi, fiind extrem de trans-partinice! Toate aceste idei confirmă acea afirmație, de acum mai bine de un secol, a lui Titu Maiorescu: „Nu de inteligență duce românul lipsă, ci de caracter!”… Din păcate, astăzi, acest fenomen este extrem de vizibil nu doar la nivel național, ci și pe plan internațional, inclusiv în țările (încă) democratice!… Și nu pot înțelege cum de nu este mai mult decât evident, măcar la nivel academic, că nu poți avea progres, dezvoltare, prosperitate, cu minciună, manipulare, demagogie, corupție și hoție!!! Sau nu pricep de ce să nu meargă, la nivel internațional – în primul rând, în Uniunea Europeană (se împlinesc, peste puține zile, 15 ani de la aderarea României la această entitate supranațională!) – libertățile și drepturile fundamentale ale cetățenilor, împreună (nu în contradictoriu!) cu moștenirea iudeo-creștină, cu bunul-simț, buna-credință, onestitatea, caracterul, verticalitatea???

Tocmai de aceea, deși nu era în intenția mea (fiindcă nu-mi place să creadă lumea „că mi-au murit lăudătorii”), am adus acest material „la vedere”, ca reacție la o Lume, nu doar în curs de tembelizare, de tâmpire, ci pre(a)ocupată doar de false „agende”, de aspecte materiale, de satisfacerea propriilor interese, pentru atingerea cărora nu se dă în lături nici de la „a călca pe cadavre”… Mai mult, este și un răspuns la tentativele, ipocrite, ascunse, lașe, de a „șterge cu buretele” nu doar activitatea profesional-științifică, ci „motorul” care a stat la „baza” ei – dragostea, pasiunea pentru Geografie, veche de decenii, născută din copilărie! Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în curând, se împlinesc 32 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, la care au fost oameni, concetățeni de-ai noștri, care nu s-au mai întors niciodată acasă, plecând să strige „Vom muri și vom fi liberi!” sau „În Decembrie ne-am luat rația de Libertate!” Din aceste motive, rămâne valabil un „principiu”, personal, urmărit toată viața (prima dată s-a conturat în adolescență, în perioada de licean, prin 1984-1985, fiind exprimat în forma de mai jos în timpul studenției, acum circa 30 de ani), ca „definiție” a democrației și libertății: Democrație și libertate înseamnă să-ți urmărești interesul personal, dar având în vedere, întotdeauna, să nu calci în picioare interesele celorlalți!

Povestea (câte unei) vorbe: diferite forme de salut la români Miercuri, dec. 1 2021 

Reluăm, sub titlul Povestea (câte unei) vorbe, un serial mai vechi, cu multe episoade în perioada de început a blogului (2008-2009), urmând să grăim astăzi despre diferite forme de salut, moștenite de români de la strămoși.

Primul este chiar salutul, păstrat din latină (de fapt, mai degrabă, reintrat în limbă în ultimele două secole). Forma veche, rezultată din salutus – o urare de sănătate, este sărutul, deoarece, când se întâlneau, romanii obișnuiau să se îmbrățișeze și să se sărute pe obraji. Acest sărut respectă și legile fonetice de evoluție a românei din latină, în care l intervocalic a evoluat spre r (binecunoscutul rotacism).

Un alt salut, de origine latină, (re)luat de ardeleni în ultimele două secole (sau chiar mai mult) este Servus! Semnificația termenului este că „îți doresc să-ți fie ziua atât de bună, încât, pentru asta, sunt servitorul tău!” Servus dat, în română, pe șerb, iar de la un derivat al său, servatoria a rezultat și termenul sărbătoare. Revenind la servus-ul ardelenilor, apar diferențieri între modul de utilizare al celor din nord (clujenii spun Servus oricui), față de cei din sud (sibienii, făgărășenii și brașovenii salută astfel, dacă sunt băieți tineri, fetele, care răspund la fel).

Și, dacă tot am vorbit despre ardeleni, o urare de (foarte mult) bine folosită în Apuseni, printre moți, este a mulți-ăni, adică a ura (cuiva care te-a ajutat, ți-a făcut un bine) LA MULȚI ANI! Din acest a mulți-ăni s-a dezvoltat bine-cunoscutul mulțumsc, prin forma mulți-ănesc, apoi mulțămesc!

Prilej de a mulți-ăni și noi, urând României, tuturor românilor, tuturor cetățenilor Țării, LA MULȚI ANI!

Nume derivate de la termenul „cruce” Marți, sept. 14 2021 

Astăzi, de ziua Înălțării Sfintei Cruci, vom vorbi despre numele derivate de la termenul cruce. Termenul este preluat în română din latină, din crux/crucis, făcând parte din grupul de cuvinte moștenite, prin creștinare, de urmașii traco-dacilor romanizați. Ca patronime întâlnim formele: Cruce, Crucian/Crucean, atestate, în epoca medievală, mai ales în Moldova și în Transilvania.

Numele Cruceru și Cruceriu se referă la meșteșugari care confecționau cruci. Prima formă, cu peste 5000 de ocurențe, apare, în sudul și centrul țării, în Dolj, Gorj, Vâlcea, București, Dâmbovița, Prahova, Constanța, Olt, Mehedinți, Argeș, Brașov, Timiș, Sibiu, Buzău, Teleorman, Hunedoara, Călărași, Caraș-Severin, Ilfov, Ialomița, Bihor, Alba, Cluj, Giurgiu, Iași, etc. în vreme ce a doua – cu peste 150 de purtători – este consemnată mai ales în jumătatea sudică a țării, în Dolj, București, Buzău, Constanța, Covasna, Olt și altele. Am notat și forma Crucer, întâlnită mai ales în nordul Bucovinei, în Bugeac și în Transnistria (cu câteva zeci de purtători), la care se adaugă Crucerescu. Această ultimă formă – cu peste 200 de consemnări – apare mai ales în Basarabia (inclusiv în Bugeac), dar și în Transnistria, sudul Bucovinei, Crișana și în Capitală. Atestarea acestei ultime forme – cu sufixul românesc -escu – mai ales în Basarabia este încă o dovadă a caracterului românesc al regiunii dintre Prut și Nistru.

În ceea ce privește toponimia, am notat sate cu numele Crucea, în Moldova, Dobrogea, Crucea de Piatră – în Muntenia, Crucea de Jos, Crucea de Sus și Cruceanu – în Moldova, Cruceni – în Banat.

Prezența patronimelor de origine latină legate de cărbunărit în spațiul romanic Joi, aug. 12 2021 

Aceste patronime, legate de cărbunărit, se referă la numele privind activitatea de producere a cărbunilor de lemn. La noi, această activitate este evidențiată de patronime precum Cărbunar și Făgar/Făgăraș, despre care am mai vorbit. Astăzi, presupunând că ar fi putut exista și alte derivate din latinescul popular *fagarius, care a dat, în română, mai întâi, făgariu, apoi făgaru/făgărașu, trecute și în onomastică, am demarat o modestă cercetare și… am găsit! Nu multe, dar, totuși, există câteva: Fager – atestat în spațiul francofon, Hayar – în cel hispanofon și Faeiro/Faeira/Faieira – în cel lusofon. În fiecare caz, este vorba de forme care se regăsesc atât în vestul Europei – în Franța, Spania, Portugalia – cât și în America – în Canada, Mexic, R. Dominicană, Chile, Argentina și Brazilia.

Așa cum era de așteptat, formele derivate din latinescul carbonarius, fie ele francofone – Carbonnier/Charbonnier, spaniole – Carboner/Carbonero/Carbonar, portugheze – Carboneiro, sau italiene – Carbonaro/Carbonari sunt mult mai frecvent atestate, cu sute sau chiar mii de purtători. Așa s-ar explica, în tot spațiul romanic, preponderența, frecvența foarte mare a formelor legate de cărbunari, din latinescul carbonarius și dezvoltarea, în paralel, dar cu prezență mai modestă a formelor rezultate din *fagarius, aproape dispărute în Europa romanică occidentală (Franța, Spania, Portugalia), din Italia, poate chiar de mai multă vreme (nu am notat nici un derivat actual, de forma, probabilă, *Faggiaro/Faggaro, consemnând, totuși, un Faggari, dar în Statele Unite!), dar păstrate (chiar mai bine!), peste Atlantic, unde forma franceză apare mai frecvent în Canada, la fel cele spaniole – în America Latină, în vreme ce, formele portugheze apar doar în Brazilia, iar cea (posibil) italiană s-a conservat doar în Statele Unite!… Probabil, fostele colonii europene din America au păstrat forme onomastice mai vechi, între timp (aproape) dispărute în Europa vestică… Ceva asemănător s-a petrecut și în spațiul românesc. Este adevărat că patronimele formate din tema Făgar, aproape exclusiv în forma, diminutivată, Făgăraș, foarte rar – Făgărel, au o frecvență mai mare decât cele rezultate (cu variante și derivate) din Cărbunar, dar, cine dintre vorbitorii nativi de română, mai știe azi că patronimele derivate din făgar/făgăraș/făgărel se referă la cărbunărit?

Deci, în lumea romanică apuseană, utilizarea formelor derivate din *fagarius s-a restrâns, poate, și acolo, sensul inițial al termenului s-a pierdut, fapt reflectat și în numărul mic de purtători ai unor asemenea nume, în vreme ce în partea răsăriteană, unde fondul onomastic este mai bine atestat, sensul termenului a fost uitat, de cel puțin câteva secole!

Acum, după mai bine de 12 ani, se confirmă justețea opiniei domnului Alexandru Ungureanu, referitoare la sensul de cărbunar, pentru purtătorii antroponimului Făgar/Făgăraș/Făgărel. „Mama” latină a limbilor romanice a avut un termen cu acest sens, care a dat derivate patronimice nu doar în română, ci și în limbile „surori” italiană, franceză, spaniolă și portugheză!

Ar fi interesant de analizat distribuția spațială a acestor patronime, semn că, odată, într-un viitor incert (poate, nu prea îndepărtat), va urma inventarierea lor, pe țări…

Despre dzâua di Sum-Chetru Marți, iun. 29 2021 

Astăzi, cu prilejul marii sărbători a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ne-am propus să vorbim puțin despre numele românesc vechi al acestei zile, purtat de cel puțin câteva sute de consângeni de-ai noștri, pe ambele maluri ale Dunării.

Astfel, la aromâni, inclusiv sărbătoarea se cheamă Sum-Chetru, formă asemănătoare cu cea (populară) dacoromână Sânchetru, notată și ca Sănchitru, Sănchetriu, Sinchetriu și, probabil, alterat fonetic, de transcrierea în alte limbi – Senchetru, Sinchetru și chiar Sinketru, Synketru. În ambele cazuri, formele amintite s-au conservat de mai bine de un mileniu, lucru firesc, dat fiind faptul că, dacă armânii s-au separat (nu din voia lor) de dacoromâni de dinainte de anul 1000 (lipsesc cuvintele de origine maghiară din dialectul macedoromân), modificarea fonetică Sânpietru>Sănchetriu/Sum-Chetru nu se putea produce, concomitent, pe ambele maluri ale Dunării decât înainte de separarea menționată. Ultima formă, Sum-Chetru apare consemnată în nordul Greciei de azi, în Tesalia, unde, mult timp, în Evul Mediu, s-a manifestat o puternică entitate politică românească, Vlahia Mare. Celelalte sunt amintite, continuu, documentar, în Moldova și Basarabia, mai rar – în Ardeal, de unde, probabil prin colonizări realizate de migranți români, purtători ai acestor nume au ajuns și în vestul Ucrainei de azi, în Zitomyrs’ka oblast’și Rivnes’ka oblast’.

Probabil, această modificare fonetică, veche, s-a conturat și a circulat cu varianta din care a rezultat – Sâmpietru/Sâmpetru -, alături de care a circulat, printre români, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Astfel, Sâmpietru este atestată atât în Balcani, în sud-vestul Bulgariei de azi (în vechea Țară a Șopilor) și în Macedonia de Nord și Albania actuală, fiind atestată, inițial și în nordul Greciei de azi, în paralel cu forma derivată – Sum-Chetriu. De fapt, și la nord de Dunăre, formele originare – Sâmpietru/Sâmpetru sunt atestate – în Basarabia, Moldova și Ardeal, în paralel cu Sănchitru, Sănchetriu. Ulterior, bănuim noi, atât ținuturile aromânești tesaliene, cât și Ardealul, Moldova și, mai ales, Basarabia, au funcționat ca arii lingvistice românești marginale, periferice, care au conservat acest fonetism străvechi. Astfel, în lipsa protecției unei entități politice autohtone, românești, din Evul Mediu încoace, la sud de Dunăre forma Sâmpietru a dispărut (iar Sum-Chetru a devenit izolată), în timp ce, la nord de fluviu, Sâmpetru, apare mai ales în Oltenia, Muntenia și Dobrogea, circulând în paralel cu cealaltă formă și în Moldova, dar nu și la est de Prut. Ca și la aromâni, în Basarabia s-a conservat, după 1800, doar forma modificată – Sânchetriu. Așa se face că, astăzi, formele Sînpietru/Sâmpetru, cu aproape 800 de purtători, dețin preponderența în regiunile românești actuale, localizându-se, mai ales în Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Ardeal, în vreme ce Sinchetriu/Sinchetru se localizează, preponderent, în Basarabia istorică, inclusiv în Bugeac, totalizând aproape 300 de ocurențe. Notăm că dispariția formei Sâmpietru nu s-a produs doar în Balcani, ci, după 1800 – și în Oltenia, unde anterior apar variante ca Sămpietru sau Sănpătru…

Este posibil ca, la vest de Prut, în actuala Românie, să fi intervenit și o re-literalizare (oficială) a formelor Sâmchetriu/Sâmchetru, prin apropierea cu numele Petru, folosit și oficial, lucru care, dată fiind situarea Basarabiei sub ocupație străină în (aproape) ultimele două secole, nu s-a întâmplat…

P.S. Două observații, oarecum, „legate” între ele: 1. Popular, ziua de azi „trimite” doar la Sfântul Petru, celălalt celebrat, Sfântul Pavel/Paul nefiind amintit!… Lucru cel puțin curios…

2. Păstrarea formelor Sâmpietru/Sâmchetriu/Sum-Chetru, asemănătoare cu formele italiene San Pietro/Sanpietro, „trădează” o veche și puternică „pecete” a Romei, al cărei prim episcop a și fost Apostolul Petru, „piatra” de temelie a Bisericii lui Christos… Chiar Biserica Creștină (de limbă latină), din secolele IV-VI (poate, și VII-VIII, deoarece împăratul traco-roman Justinian a subordonat teritoriile traco-romane ale episcopiei Justiniana Prima, Romei, nu Constantinopolului, până înspre finalul veacului al VIII-lea!) a contribuit la răspândirea formelor cu sanctus ale numelui Apostolului, Petrus. Intrat într-un „con de umbră”, în aceeași vreme, celălalt episcop – al vechiului Byzantion – Andreas, fratele lui Petrus, și-a conservat amintirea în forma populară (moștenită din primul secol creștin, din vremea persecuțiilor) fără sanctus, devenit Îndrea/Andreu. De fapt, prezența unor sate cu numele Păulești în regiuni românești extracarpatice, majoritar ortodoxe (în vechile județe Prahova sau Putna), derivate din Paul (ca formă românească evoluată din latinescul Paulus), e posibil să nu se datoreze campaniei agresive catolice a Regatului maghiar (din secolele XII-XIII, când a funcționat, la curbura Carpaților, acea episcopie a Cumaniei), ci unei influențe latin(ofon)e a Bisericii romane, mai vechi, de dinaintea secolului al IX-lea…

24 Iunie – Sânzienele Joi, iun. 24 2021 

Astăzi este prăznuită Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Derivată din perioada romană, într-o vreme când, acceptând creștinismul, strămoșii noștri traco-daci au preluat învățătura creștină în „haină lingvistică” latină, din Sanctus (Dies) Ioannis, s-a ajuns, mai întâi, la o formă, traco-daco-romană, *Sandiane/*Săndiane, apoi, la una românească veche Sân(d)ziane și, în final, la forma actuală, Sânziene. Aceste forme apar, dintru început, pe ambele maluri ale străvechiului Donaris, fiind consemnate pe teritoriile (actuale ale) României, Bulgariei, Greciei, Albaniei, Kosovo, Macedoniei de Nord, Bosniei-Herțegovina, Croației, dar și în Ungaria, Slovacia, Polonia, Ucraina.

Din Evul Mediu timpuriu apar atestări în Bulgaria, Grecia, Bosnia-Herțegovina, Croația, Slovacia, în vestul și sudul Ucrainei de azi, în sudul Poloniei, dar și în Basarabia, și chiar în Turcia, Bielorusia și Cehia. Aceste realități au dăinuit și în epoca modernă, cu excepția regiunilor turce, cehe și bieloruse. În ultimul secol, la statele amintite în epoca medievală, se adaugă și estul Ungariei (poate, cu atestări mai vechi, dar la care nu am avut acces, încă). În zilele noastre, aceste atestări se regăsesc în România, Basarabia, mai multe regiuni din Ucraina, Polonia, Ungaria și, izolat – chiar în Austria.

Dintre formele vechi, având mai bine de un mileniu de atestare, amintim: Sândza, Sâmdziana, Sândziac, Sândzic, Sândziuc, Sânziane, Sânzioana, Sâmzian, Sâmzean, Sânzianu, Simzea, Sănză, Sâmzin, Sânzinici, Sânziuc. Primele forme, care au păstrat fonetismul vechi românesc, cu dz, derivat din cel latin, cu d, se localizează în Moldova, vestul Ucrainei și sudul Poloniei. Acest fapt „trădează” prezența străveche (cel puțin medievală) a unor comunități românești acolo – apropiate ca vorbire românească de cele moldo-maramureșene – comunități care, deși au fost slavizate (sau, tocmai de aceea!) au conservat acest fonetism românesc străvechi. De-altfel, comunitățile românești din vestul Ucrainei au supraviețuit, pare-se, mai multă vreme, dovadă fiind circulația (și a) formei mai noi, Sânziuc, alături de Sândziuc și Sândzic.

De fapt, această concentrare a formelor (stră)vechi, cu dz merită o analiză (crono-)spațială mai detaliată, pe care sper(ăm) să o putem definitiva cât de curând.

Despre etnonimul „român” Luni, iun. 14 2021 

După creștinarea prin romanizare a strămoșilor noștri, aceștia, abandonând, treptat, vechile lor nume etnice și de trib, și-au spus „romani”. După regulile evoluției fonetice a latinei spre română, a nazalizat, urmat de n, a devenit â. Astfel, romanus a dat român. Evoluția viitoarelor dialecte ale limbii române a dus la schimbarea acestei forme în rumân/rămăn – la daco-români, arumân/rămăn – la aromâni, în rumon – la megleno-români și în rumăr – la istro-români. Reprezentanții ultimelor două dialecte amintite, mai puțin numeroși, au pierdut, în ultimele două-trei secole, aceste forme, înlocuite de cea slavă, vlah, cu pluralul vlași. 

Despre onomastica traco-dacă din spațiul carpato-balcanic și nu numai… Duminică, iun. 13 2021 

În excelenta lucrare ONOMASTICON THRACICUM, Dan Dana se ocupă, în partea introductivă, și de repartiția spațială a ocurențelor pan-trace în spațiul carpato-balcanic. Pentru partea sa septentrională, situată mai ales la nord de Dunăre – dar cuprinzând și areale de la sud de fluviu – este amintit un teritoriu cu onomastică daco-moesiană, diferită – cel puțin până acum – de restul onomasticii trace. Problema principală, în precizarea mai exactă a caracteristicilor onomasticii daco-moesiene, este sărăcia (sau chiar absența!) materialului epigrafic din arealul dacic nord-dunărean, nu doar din regiunile rămase în afara provinciei romane Dacia, ci chiar din interiorul acesteia (de pildă, în părțile estică și sudică ale Ardealului).

Probabil, dacă s-ar realiza o campanie amplă în acest sens, având ca rezultat descoperiri epigrafice semnificative, s-ar acoperi mulțumitor golul actual, poate chiar cu adăugarea unor trăsături ale onomasticii daco-moesiene ce ar apropia-o mai mult de restul materialului onomastic tracic.

Oricum ar fi, trebuie să precizez că, chiar și cu riscul de a nu fi de acord cu Dan Dana, continuu să cred în unitatea traco-dacică a strămoșilor noștri, pe ambele maluri ale Dunării. În fond, putem să ne înțelegem că nu ne-am înțeles și să rămânem în relații cordiale 🙂 … Ideea unității traco-dace – și nu a unor „limbi” separate: daco-moesică, tracă, bitinică! – este întărită atât de afirmațiile mai multor autori greci (Herodot, Acornion) și romani (Dio Cassius), contemporani cu neamul tracic (din secolul al V-lea î. Hr., până în veacul al III-lea d. Hr.), cât și de prezența, la nord-est de arealul locuit de tracii vorbitori ai dialectului daco-moesian, a altor traci (propriu-ziși!), menționați și de Dan Dana (în sudul Ucrainei de azi, până în Crimeea) și amintiți și anterior, de alți savanți, în frunte cu cercetătorul clujean I. I. Russu… Ce „logică” (geografică, în primul rând!) ar avea ideea unor daci diferiți de tracii balcanici, dar vecini (fără a fi înrudiți cu ei) și cu alți traci (la est de Nistru), rude cu cei balcanici (fără a fi vecini cu ei), dar nu și cu dacii cu care se învecinau???

Chestiunea unității etno-lingvistice (pan-)trace se leagă, strâns, de cea a unității etno-lingvistice românești! Fără a intra în „tabăra” naționaliștilor de sorginte național-comunistă, am mai mare încredere în spusele unor autori – greci și/sau romani – contemporani cu tracii, care includ în marele neam tracic ȘI pe geto-daci, decât în afirmațiile unor oameni care au trăit cu multe secole mai târziu, mulți contemporani cu mine, care NU i-au cunoscut și NU i-au auzit vorbind pe traco-daci!… Am impresia că, în destule cazuri, „fragmentarea” tracilor în mai multe „neamuri”, „popoare”, derivate dintr-un neam „proto-tracic” comun, servește anumite interese oculte, la care, din naivitate, necunoaștere sau ignoranță, se raliază și specialiști de bună-credință! În mod similar, „fragmentarea” neamului românesc, prin separarea de vorbitorii dialectului daco-român (localizați, în principal, în România și R. Moldova, precum și în arealele imediat învecinate acestor state) a celor aparținând dialectelor românești balcanice – aromân/macedo-român/macedo-armân, megleno-român, istro-român – servește tot unor interese, cel puțin suspecte… Dealtfel, chiar și pentru vorbitorii idiomului românesc din țară (al dialectului daco-român) au existat – în ultimul veac – și mai există și azi (din păcate) „experți” interesați în „inventarea” unor idiomuri noi: „limba moldovenească”, cu alfabet chirilic (promovată, agresiv, din perioada interbelică, stalinistă sovietică), în „vigoare”, și în prezent, în așa-zisa „Republică Moldovenească Nistreană”, dar și o „limbă vlăhească”, „inventată” de Serbia, pentru românii timoceni (scrisă cu alfabet chirilic, bazat pe cel al limbii sârbe).

De fapt, în Balcani, statele din proximitatea României – Serbia, Bulgaria, R. Macedonia de Nord, Grecia -, au acreditat (și continuă să pledeze pe) existența unei „noi etnii”, diferite de românii nord-dunăreni, a vlahilor. Se uită, însă, că, în tot Evul Mediu, până în secolul al XIX-lea, chiar, și românii din actualul spațiu românesc – reprezentat, în acea vreme, de principatele Transilvania, Țara Românească, Moldova – apar, frecvent, în documente, hărți, înregistrări statistico-fiscale, însemnări ale unor călători străini, etc – sub numele de vlahi, valahi, volohi, olachi și altele (începând cu sursele bizantino-grecești, slave balcanice, maghiare, polone, rusești, otomane, etc.)… Să se citească, în acest sens, excelenta lucrare a lui Adolf Armbruster – Romanitatea românilor – istoria unei idei, ori valoroasa operă a istoricului Gheorghe BrătianuPoporul român – o enigmă sau un miracol istoric. Și, deși inclusiv românii timoceni (vorbitori ai dialectului daco-român al românei, care continuă să se încăpățâneze să se auto-denumească rumâni) sunt trecuți la categoria vlahi, părintele Boian Alexandrovici din Malainița (ctitorul primei biserici ROMÂNEȘTI din Timoc!) relatează că, participând, ca vlah la o adunare de vlahi, la Skopje, a fost dat afară din sală de ceilalți vlahi, pe motiv că e… român! Închei acest paragraf cu următoarea invitație, în acest caz, pentru toți susținătorii „neromânității” românilor balcanici (și în special, a aromânilor, unii dintre aceștia, prezenți, din păcate, chiar și printre… aromâni!): să demonstreze, fără a apela la graiurile dialectului daco-român al limbii române, că urarea Ghini viniși! din dialectul aromân al aceleiași limbi n-are legătură, deloc, cu limba română!

Lucrurile nu sunt 100% „limpezi”, nici pe departe, însă, din punctul meu de vedere un lucru e clar, cu toate semnele de întrebare care persistă (și, mă tem, vor persista întotdeauna, pentru că adevărul omenesc e relativ, sigurul adevăr absolut fiind la Dumnezeu!): a existat un neam tracic, traco-dacic, mai exact, reprezentat de vorbitorii a (cel puțin) trei dialecte – bitinic, tracic (propriu-zis) și geto-dacic – care, după cucerirea romană – și, mai ales, după oficializarea creștinismului! – s-a creștinat, învățând Tatăl Nostru, Crezul și multa noțiuni ale religiei creștine în limba latină (începând din primul secol al erei creștine, și, mai cu seamă, după anul 313 d. Hr.). Acest neam, devenit unul vorbitor al „dialectului” traco-daco-roman al limbii latine (în secolele IV-VI) a evoluat, mai ales după dispariția Imperiului roman de apus (476 d. Hr.) și, în special, după grecizarea administrației Imperiului roman de răsărit (580 d. Hr.) și pierderea de către acesta a frontierei dunărene (602 d. Hr.), spre un popor nou, atestat pe ambele maluri ale Dunării, vorbitor al unei limbi romanice, poporul român și limba română (începând cu secolul al VIII-lea, sau, mai degrabă, al IX-lea). Și acest popor romanic s-a diferențiat, de la început în dialecte, ajunse, după o îndelungată evoluție, la cele actuale: daco-român, aromân/macedo-român, megleno-român și istro-român! Recomand, călduros, spre lectură, în acest sens, mai multe istorii ale limbii române, scrise, succesiv, în ultimul (mai bine de un) secol de Ovid Densușianu, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Gheorghe Ivănescu.

Pagina următoare »