Despre numele Paraschiv/Paraschiva/Parascheva Duminică, oct. 14 2018 

Astăzi este prăznuită Sfânta Cuvioasă Parascheva, prilej de a aborda puțin răspândirea geografică a numelui Paraschiv, de la care a derivat hagionimul de mai sus.

Numele, atestat, inițial la feminin, derivă din grecescul paraskevi, numele dat, în greacă, zilei de vineri, având semnificația de „pregătire”. Replica slavă balcanică a termenului este petka, cu semnificația de „a cincea zi a săptămânii” (deci, tot vineri). Probabil, în vremea bilingvismului româno-slav, s-au dezvoltat, la români, tradițiile ce o atestă pe Sfânta Vineri.

Cuvioasa Parascheva s-a născut într-un sat din Tracia, la Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol. A trăit în prima parte a secolului al XI-lea. După nenumărate fapte bune, plăcute lui Dumnezeu, atunci când a trecut la Domnul, după o vreme, trupul său a fost descoperit printr-o minune. În apropiere de locul în care se afla îngropat trupul Cuvioasei, a ajuns dus de ape, trupul în putrefacție al unui marinar. Din cauza mirosului, localnicii au săpat o groapă ca să îngroape cadavrul. Săpând, au descoperit și moaștele Sfintei Parascheva. Însă, pentru că nu știau despre cine este vorba, le-au lăsat în continuare în pământ, alături de trupul marinarului. Unui om evlavios din sat, pe nume Gheorghe, i s-a arătat în vis Sfânta Parascheva ca o împărateasă, înconjurată de cete de ostași luminați, căruia i-a zis: „Luați repede moaștele mele și le puneți într-un loc de cinste, pentru ca nu pot să suport mirosul acestui om”.

Fiind scoase din mormânt, Dumnezeu le-a proslăvit cu faceri de minuni. Duăa trecerea sa la cele veșnice, în anul 1235, moaștele Sfintei au fost luate de împăratul Ioan Asan al II-lea, al românilor și bulgarilor (1218-1241), și au fost așezate cu cinste la Târnovo. Mai târziu, în anul 1393, au fost strămutate la Belgrad, și, apoi, în 1521, au fost aduse la Constantinopol, la biserica Patriarhiei. Sfintele moaște au fost dăruite Moldovei de patriarhul Constantinopolului Partenie I (1639-1644), ca mulțumire pentru dărnicia domnitorului Vasile Lupu, care plătise toate datoriile Patriarhiei ecumenice. Adăugăm faptul că Vasile Lupu era, și el, român balcanic, acest fapt fiind întărit de ajutoarele bănești trimise de voievodul moldovean mănăstirii ortodoxe Lipovina/Lepavina, aflate în Valahia croată, în apropiere de Zagreb.

Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliti greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei). Ajungand la Galați, apoi la Iași, pe 13 iunie 1641, au fost întâmpinate de Vasile Voda Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam și de episcopii de Roman si Huși, de cler și credincioși. Ele au fost așezate spre închinare in Mănăstirea Sfinților Trei Ierarhi din Iași. Astăzi, moaștele Sfintei Parascheva se află în Catedrala mitropolitana din Iași.

Amintim că, în anul 1944, din cauza războiului, moaștele sfintei au fost mutate de la Iași, la mănăstirea ilfoveana Samurcașești, Ciorogârla. Au fost prezente aici în perioada 10 aprilie 1944 – 27 octombrie 1944. Pe 27 octombrie ele au ajuns la Catedrala Patriarhală, unde au rămase spre închinare până pe 13 noiembrie 1944, revenind ulterior la Iași.

O mare parte a acestor informații este preluată de aici.

Dovadă a marelui atașament față de Cuvioasa Parascheva, nu doar moldovenii, ci românii, în general, inclusiv cei balcanici, au contribuit la proslăvirea ei, inclusiv prin numeroasele atestări ale numelui, cu multe variante și derivate. Primele atestări le întâlnim, în forme ca Paraschia, Paraschița, Parasiia, în Moldova, în secolul al XVI-lea, urmate de altele, în Muntenia, în aceeași vreme. Ulterior, s-au dezvoltat alte numeroase variante și derivate: Schiva, Chiva, Chivuța, Vuța, Pache și altele. Sub influență slavă estică (ucraineană), în Maramureș și în Ardeal, au apărut forme ca Parascovea, Parasuca, Parasca, iar sub influență rusă, în Basarabia circulă formele Parascovia, Prascovia.

Din secolul al XVI-lea sunt atestate deja și forme masculine, în Muntenia, Moldova, Dobrogea sau Ardeal: Para, Schivu, Chivu.

Pe de altă parte, s-au dezvoltat și forme evoluate din termenul slav: Petcu, Petca, Petculescu și altele (N. A. Constantinescu, 1963).

După o opinie argumentată de mai bine de un deceniu, prezentată și în teza de doctorat (publicată în 2007), credem că există o legătură între numele dezvoltate pe „teren lingvistic” grecesc – din paraskevi – sau slav – din petka, în formele românești derivate de la numeralul cinci, atât la nord de Dunăre, cât și în Balcani. Astfel, opinăm că nume precum Cincă, Șincari, Șinca, Cincu, Cinciș și altele (unele dintre ele – toponime), ca și termenul cu care au fost denumiți românii balcanici (în special, aromânii, dar și meglenoromânii) – cincari (pronunțat țințari) sunt derivate de la a cincea zi a săptămânii, vineri, fiind replica românească a numelor Paraschiv(a) sau/și Petcu/Petca. S-ar putea ca aceeași semnificație să aibă și numele satului ardelean Vinerea. Mulți dintre cei numiți astfel – țințari – erau păstori (mai ales la sud de Dunăre) și, deoarece și Cuvioasa Parascheva era tot din zonă, au dezvoltat un atașament deosebit față de Sfântă. Așa se explică și de ce tot un aromân, voievodul Vasile Lupu, reușește să aducă moaștele Sfintei la Iași.

 

Reclame

Din nou, despre traci Miercuri, oct. 10 2018 

Cu aproximativ un deceniu în urmă am scris acest text, despre traci. Totul a pornit de la vestitul citat din Herodot, pe care îl voi reda, din nou, mai jos:

„Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.(…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”.

Aseară am încheiat o îndelungată operațiune de prelucrare a unei baze de date legate de structura etno-lingvistică a populației Globului. Datele, adunate cu multă râvnă și oferite cu multă amabilitate de un foarte bun coleg, acoperă mai bine de 3000 de ani de evoluție demografică a populației planetei (începând cu anul 1000 î. Hr.).  Cum „Părintele Istoriei” a trăit în secolul al V-lea î. Hr. (mai exact, între anii 484 și 425 î. Hr.), cele mai apropiate date de care dispunem, după care putea scrie, sunt din anul 600 î. Hr. M-am uitat pe aceste date și au rezultat următoarele fapte.

Mai întâi, „bătălia” pentru primul loc, din punct de vedere demografic, se dădea și acum peste 2500 de ani, ca și azi, între chinezi și indieni. Astfel, chinezii numărau aproape 20 de milioane de locuitori (17,55% dintr-o populație totală de peste 113,6 milioane), iar indienii – sau, mai corect, azi, indo-pakistanezii, erau aproape 13 milioane de suflete. Dacă, însă, indienilor le alăturăm și pe dravidieni (locuind azi în jumătatea sudică a Podișului Dekkan, deci, tot în India), în total de peste 8,5 milioane, indo-dravidienii ar trece primii, cu peste 21 de milioane de oameni. Dar, oricum ar fi, ideea e că, aceste prime două locuri (sau chiar trei) erau „ocupate”. Absența referințelor lui Herodot la chinezi e(ra) scuzabilă, informația dinspre Orientul Îndepărtat circulând mai greu pe vremea sa.

Tracii (incluzându-i și pe frigienii și misienii din Asia Mică – derivați, unii de la brygii traci balcanici, ceilalți, înrudiți cu moesienii ce trăiau imediat la sud de Dunăre, inclusiv în Dobrogea) numărau circa 3 milioane de locuitori (2,72% din total). Dacă nu-i luăm în calcul și pe macedoneni, strămoșii noștri ocupau un onorant loc 4, cei care îi mai depășeau, după indo-dravidieni („indienii” lui Herodot) și chinezi (necunoscuți istoricului grec), fiind egiptenii, dar nu cu mult: 3,4 milioane de suflete se găseau, în acele timpuri, în Valea și Delta Nilului (3% din total). Dar, după I. Muntele & A. Ungureanu  (Geografia populației, 2017, p. 276, inclusiv nota infrapaginală 243), macedonenii „au fost, la origine, o populație tracică, care a suferit însă o puternică grecizare”. Deci, îi putem adăuga la traci și pe macedoneni (care, la vremea lui Herodot erau pe la începuturile grecizării): în acest caz, totalul tracilor trece(a) de 3,6 milioane, ceea ce-i aduce(a) pe poziția a treia, după indo-dravidieni și chinezi! Ceea ce înseamnă că, în citatul de mai sus, Herodot a avut dreptate!

Înainte de a încheia, să vedem înaintea căror alte neamuri celebre stăteau tracii. Erau, astfel, mai numeroși decât grecii sau galii – fiecare numărând cam 3 milioane, decât berberii din nordul Africii – 2,6 milioane, decât romanii – 2,1 milioane, sau decât arameii-asirienii – 1,9 milioane. Tracii se aflau înaintea și a asiro-caldeenilor – care atingeau 1,8 milioane, punicilor-cartaginezilor – cu un total de 1,3 milioane sau a evreilor – care însumau doar 431 de mii de suflete!…

Semnificația sufixului -escu/-ești (actualizare) Marți, sept. 25 2018 

În onomastica românească, acest sufix are sensul de „urmaș al lui…” Popa, Ion, George, etc , în cazul antroponimelor Popescu, Ionescu, Georgescu și altele, sau de „așezare locuita de urmașii lui…” – în cazul toponimelor Popești, Ionești, Georgești ș.a.m.d.

Se pare însă că, în Banat și Oltenia, sufixul menționat ar fi avut și semnificația de „originar din…”, așa cum par să ateste antroponimul Obersterescu (derivat de la forma germană Obersteyer = Stiria Superioară,  azi în Austria), prezent în Banat, patronimul oltean Gălățescu  (menționat de Ion Conea la Târgul Jiu, cu sensul de originar din Galați-Făgăraș), dar și oiconimul doljean Dioşti, probabil, inițial *Di(i)uăști  (= sat întemeiat de originari din Diiu/Vidin).

Actualizare (25 septembrie 2018): Se pare că și sudul Transilvaniei intră/intra în această arie. O dovedesc (sau par a o demonstra), antroponimele Ucenescu (atestat la Brașov, în vremea Revoluției de la 1848) și Acelenescu (consemnat, în zilele noastre, la Sibiu).

Despre numele Ioachim și Ana Duminică, sept. 9 2018 

Fiind și astăzi sărbătoare, vom vorbi despre numele Ioachim și Ana.

Primul, este atestat, în forma Joachim, în epoca medievală, în Bulgaria, Grecia și în România (prima mențiune fiind din Moldova, în secolul al XV-lea). Astăzi, mai frecvent, este prezent în formele populare, derivate, Achim, Chimu, Ichim, Echimescu și altele. Numele se regăsește și în toponimie: Iechimăuți, Chinea.

Numele Ana este menționat tot din Evul Mediu, când, în spațiul românesc, se număra între primele 50 de patronime ca frecvență și era prezent prin formele Ana și Anca. Între timp, numărul de forme în care este prezent s-a diversificat: Ana, Anca, Ancuța, Ancuțoiu, AaneiAnica, Anișca, Aniței, Anițescu, Anuca, Aneasa, poate și Noica  și altele. De asemenea, patronimul a intrat și în toponimie, în nume ca Sântana de Mureș, Sântana, etc.

Completări legate de Sântămărie Sâmbătă, sept. 8 2018 

La o săptămână după începutul Anului Nou Bisericesc, este celebrată Nașterea Maicii Domnului.  Prilej de a mai spune câte ceva despre semnificația onomastică legată de această sărbătoare.

În primul rând, după O. Felecan (2010), prima atestare a numelui, în forma Maria Donata apare într-o inscripție din vremea Daciei romane, aceasta fiind, probabil, prima mențiune a numelui în spațiul românesc și o probă, probabilă, a existenței unui început de viață creștină în regiunile de la nord de Dunăre.

Apoi, sunt de menționat frecventele atestări medievale ale numelui, după N. A. Constantinescu (1963), prezente în toate ținuturile românești.

Pe de altă parte, apar mențiuni derivate de la slavul Bogorodița = „Maica Domnului”, în formele Bogorode, Bogoroda, Bogorodă și, destul de recent, atestări ale formei de origine bulgară Matcăbojă = „Maica Domnului”.

P.S. Numele Marian nu este derivat de la Maria, ci de la forma latină Marius.

Răspândirea antroponimelor de origine latină legate de demnități politico-militare în spațiul carpato-balcanic Vineri, aug. 10 2018 

Am semnalat, pe scurt, nu cu multă vreme în urmă, faptul că, în spațiul carpato-balcanic, au supraviețuit câțiva termeni, de origine latină, legați de demnități politico-militare. Termenii în cauză, păstrați în antroponimie, în mare măsură, de populația traco-dacă romanizată, se leagă de demnități ce pornesc de la nivel administrativ local – Jude – spre cel regional – Județ, Duca – până la cel statal, național – Domn(u).

Precizăm că hărțile au fost realizate prin metoda coeficienților de distribuție spațială. Acest coeficient a rezultat din împărțirea procentului deținut de purtătorii unui nume la nivelul unei entități administrative la procentul deținut de populația aceleiași entități. Cum totalul procentelor unui nume la nivelul spațiului carpato-balcanic este 100%, iar cel al populației – tot 100%, rezultă că valoarea acestui coeficient pentru întreaga zonă este 1. Astfel, acolo unde coeficientul are valori mai mari ca 1 (reprezentate pe hărți cu culori „calde” – galben, portocaliu, roșu), numele în cauză este mai bine reprezentat, prin raport cu media. Dacă același coeficient are valori mai mici ca 1 (care, pe hartă, apar în culori „reci” – diverse nuanțe de albastru), aceasta semnifică faptul că acel nume este mai modest reprezentat, prin raport cu media. În fine, acolo unde limitele „clasei” inferioare sunt date de cifra 0 (zero), acest fapt semnifică absența numelui în acea regiune (reprezentată cu albastru închis).

Jude total coef 2008 ok

 

 

Vechimea acestor structuri este considerabilă. Astfel, obștea țărănească cu Sfatul Bătrânilor este atestată din vremea traco-dacilor, iar judele este moștenit din perioada romană. Despre vechimea obștilor am mai vorbit, acestea fiind dovedite de așezările cu sufixele -ești și -eni/-ani. Sufixul -ești cu sens de plural colectiv, atestând întemeierea satului de către o mare comunitate patriarhală de țărani liberi, este ori latin, dintr-un -iscus, ori chiar traco-dacic, rezultat dintr-un sufix -isk/-isc.

Răspândirea numelui evidențiază azi diferite regiuni din România, dar și din Ucraina, Ungaria, Serbia și Bulgaria. Numele Jude are azi 989 purtători.

Judet total coef 2008 ok

 

Pentru patronimul Județ primele mențiuni apar la sud de Dunăre, unde, în secolul al XIII-lea se amintește o județie a românilor din Serbia. Ulterior, asemenea mențiuni, inclusiv onomastice, apar și la nord de fluviu, în Țara Românească, Transilvania și Moldova. Termenul, derivat din latinescul judicium, avea, inițial, sensul de judecător a cărui jurisdicție acoperea mai multe așezări. Ulterior, sensul său a translat spre cel legat de teritoriul administrat de respectivul demnitar, sens păstrat, din Evul Mediu, în cel al județului românesc, care, până azi, definește o unitate administrativă ce cuprinde un număr de câteva zeci (sau chiar sute) de localități. Interesant de semnalat este prezența medievală, în Sardinia de azi, în veacul al XIV-lea, a patru formațiuni politice locale, numite giudicati, cucerite de Spania. Antroponimul este atestat în prezent în vestul și sudul României, dar apare și în sudul Ucrainei și chiar pe litoralul adriatic al Croației. În total sunt 30 de purtători ai numelui Județ.

Duca total coef 2008 ok

 

Derivat din latinescul dux/ducis, cu sensul de conducător militar, a rezultat în română, printr-un intermediar grecesc (bizantin), antroponimul Duca. Acesta desemna un lider militar, termenul de la care pornește fiind puternic concurat – și chiar înlocuit! – de cel de origine slavă, care a dat și el reflexe patronimice, de forma Vodă. Numele Duca are 14502 purtători. Patronimul este foarte răspândit, fiind frecvent în vestul Peninsulei Balcanice, dar și în România, R. Moldova, Ucraina și Polonia.

Domn total coef 2008 ok

 

Din forma dominus a rezultat, în latina târzie, o variantă domnus, care a trecut, ulterior, în domnu. Primele mențiuni ale antroponimului datează din secolele IV-VI, când apar forme ca Domnus, Domnio, Domninus, începând din Turcia de azi (inclusiv partea sa asiatică), trecând prin Grecia și Bulgaria, până în Ungaria și Ucraina (Crimeea). În română, domn(u) a căpătat, între altele, sensul de lider politic, fiind sinonim cu domnitor, principe și, după 1881, când România a devenit Regat, poporul l-a folosit și pentru a-l numi pe Rege. Este mai întâlnit în Ucraina, România și Polonia. Astăzi, patronimul Domn are 2849 purtători.

Vechimea păstoritului în spațiul carpato-balcanic Joi, aug. 9 2018 

Despre păstorit, în spațiul carpato-balcanic s-a mai scris. Și despre vechimea acestei activități, care, în versiunea sa transhumantă, a fost, multă vreme, o prezență intensă, din Pirinei, Alpi și Apenini, până în Carpați, Dinarici, Pind, Balcani și Caucaz. Studiind mai cu atenție sursele documentare, am putut determina, pe baze onomastice (în special, toponimice), aria de manifestare a acestei activități, în spațiul menționat.

Astfel, choronimul Bacea este cel mai vechi nume de regiune creat de strămoșii noștri, fiind prezent, probabil, de la finalul antichității (secolele IV-VI). După Digital Atlas of the Roman Empire, am găsit nu unul, ci două derivate de la Bacea: pe lângă Bassiana din Srem (situată imediat la sud de Bacea), mai exista o altă așezare, cu același nume, la vest de lacul Balaton (spre frontiera actuală a Ungariei cu Austria). De asemenea, harta de mai jos, menționează, toponimic, derivate de la termenii, de origine traco-dacică, baci, strungă și stână – al căror sens, în limba română, este legat de activitățile pastorale.

Carpato-Balcania-pastorit antichitate

 

Vechimea toponimului Bacea, păstrat ca atare doar de românii timoceni (după mărturisirea regretatului Pătru Iancu Timoceanul) este întărită și de preluarea de către maghiari și sârbi a numelui în forme specifice. Astfel, partea nordică a regiunii formează, azi, comitatul unguresc Bacs-Kiskun, în vreme ce sudul constituie partea vestică a provinciei autonome sârbe Vojvodina, numită Backa.

Despre migrațiile din(spre) Bacea vom mai vorbi în zilele următoare.

Despre antroponimele din Țara Oltului Miercuri, aug. 8 2018 

Lucrez de un număr de ani (nici eu nu mai pot spune de când – depinde ce moment iau ca punct de început! 🙂 ) la un material ce va cuprinde o bună parte a antroponimiei din localitățile Țării Oltului. Materialul a fost inventariat, introdus în calculator, prelucrat, actualizat… A fost nevoie și de unele aduceri la zi, corecturi, completări (ce se mai pot face, în mod sigur, și de acum încolo…). După ultima aducere la zi (amânată, din diverse motive, săptămâni și luni de zile), a (re)început operațiunea de creare a fișierului cu antroponime introduse în ordine alfabetică (aproape) și în distribuția lor cronologică, la nivelul localităților actuale ale Țării Oltului (activitate realizată în proporție de 25%).

Vor urma realizarea hărților (etapă pentru care am stabilit, deja, care sunt metodele de cartografiere) și comentarea lor (inclusiv cu informații referitoare la prima atestare documentară, diferite forme, variante, derivate, originea și semnificația termenului de la care derivă numele în cauză, etc.). Mai sunt necesare introducerea, concluziile, o prezentare geografico-istorică a Țării Oltului (care să „lege” evoluția crono-spațială a zonei de specificul său antroponimic, inclusiv de cel toponimic), caracteristicile geografice pe care onomastica (în general) și antroponimia (în special) le evidențiază (reconstituirea structurii etno-confesionale a populației din trecut, migrațiile cu caracter istoric, refacerea structurii profesionale a populației active din trecut, reliefarea procentului de știutori de carte, pentru secolele trecute, etc.) și o sinteză care să evidențieze, în contextul mai larg – românesc, carpato-balcanic, european, mondial – particularitățile onomastice ale zonei.

A mai rămas un „ceva”, despre care, „gândind cu voce tare” (tehnoredactată 🙂 )… (mă) voi întreba, în continuare:

– inițial, opinam să-i zic „Tezaur Antroponimic” (de cam 14-15 ani);

– ținând cont de faptul că va avea și o mulțime de hărți antroponimice (cel puțin câteva mii), exista/există și părerea că ar trebui să se cheme „Atlas Antroponimic”;

– mai „concurează” la (parte din) titlu și termenii „dicționar”, „enciclopedie”, „inventar”, „repertoriu”…

Aș înclina, în ultima vreme, pentru un termen compus – să zicem: „Atlas-Repertoriu Antroponimic al Țării Oltului”, dar… nimic nu este „bătut în cuie”. Ținând cont de faptul că primele documentări privind inventarierea antroponimelor făgărășene datează din iulie-septembrie 1995 (cu prilejul documentării pentru lucrarea de licență), că debutul introducerii datelor finale în calculator (declanșat în 2004 și continuat, pentru mai multe secole, din 2014) are niște ani buni „în spate” și că definitivarea materialului va mai dura (alți câțiva ani, probabil… 🙂 ), nu este nici o grabă… 🙂

 

Sărbătoarea Muntelui Luni, aug. 6 2018 

De ziua Schimbării la Față a Domnului Nostru Iisus Hristos, locuitorii din zonă participă la Sărbătoarea Muntelui, așa cum este denumit acest moment festiv, dedicat, în fiecare an, Ceahlăului. Prilej pentru noi de a enumera, pe scurt, argumentele în favoarea ideii că Muntele Sfânt al traco-dacilor, Kogaionon-ul este Ceahlăul.

În primul rând, vechii greci numeau fluviul Istros, (Dunărea), pe cursul său inferior, în aval de Galați, „fluviul sfânt al tracilor”. Aceasta, deoarece, în aval de actualul oraș dunărean, se vărsa Siretul, denumit Hierasus = „sfântul”.

Siretul primea (și primește și azi), apele râului Bistrița, care erau sfințite prin trecerea sa prin vecinătatea Ceahlăului, dar și prin apele de pe versanții muntelui ce se vărsau (și se varsă și acum) în râul amintit. Nu întâmplător, singura fortificație dacică al cărei nume a rămas aproape neschimbat, vechea Petrodava, numită, în Evul Mediu, Piatra lui Crăciun, mai târziu Piatra (iar, după Unirea Principatelor, Piatra-Neamț, spre a fi deosebită de alte localități omonime), se afla pe cursul aceleiași Bistrițe, fiind cea mai importantă fortificație a carpilor, traco-dacii liberi din Moldova, al căror nume s-a păstrat în antroponimul Carp, localizat continuu, din Evul Mediu, tot în Moldova.

O pledoarie logică pentru localizarea Kogaionon-ului în nord-estul Regatului dac este legată de amenințarea politico-militară ce plana asupra țării, și care venea dinspre sud-vest – Imperiul roman. Unul dintre cei mai înalți munți din Carpați era/este Ceahlăul. Nu era indicat ca, în cazul căderii Capitalei (Sarmizegetusa Regia) și a căpeteniilor politico-militare, să fie prins și liderul religios al dacilor.

Este posibil ca, de la anticul Kogaion(on) să se fi ajuns, prin evoluție fonetică, la patronimul Ghedeon. Numele este prezent pe versantul estic al Ceahlăului, în toponimele Bâtca lui Ghedeon și Izvorul lui Ghedeon (pârâu care curge de sub Bâtca lui Ghedeon), ultimul fiind numit, spre vărsarea în Lacul Bicaz, Izvorul Muntelui (= „Izvorul Muntelui Sfânt”).

Convertirea, prin romanizare, a traco-dacilor la creștinism (inclusiv a carpilor, care, din 318 d. Hr. nu mai atacă Imperiul roman!) a făcut ca vechiul Munte Sfânt al traco-dacilor să devină Munte Sfânt al românilor. Așa se explică mulțimea de toponime cu caracter religios creștin: Toaca, Panaghia, Pârâul Schit, Poiana Maicilor, Poiana Călugărilor, Schit (sat redenumit de comuniști Ceahlău) și altele*.

Probabil, așa se explică și acest fenomen – piramida spațială – vizibil, pe 6 august, pe Muntele Ceahlău.

Mai multe se pot afla și aici, despre cultul lui Zalmoxis.

 

* Toate aceste aspecte sunt amintite în articolul publicat aici.

Ziua Internațională a Berii Vineri, aug. 3 2018 

De 10 ani, în prima vineri din luna august, se sărbătorește Ziua Internațională a Berii. Să vedem cu ce ne putem lăuda, noi românii, legat de acest eveniment…

Prima mențiune despre fabricarea (și consumul) de bere vine de la Ovidiu Drimba, care, în Istoria culturii și civilizației, afirma că se producea bere, în vremea Imperiului roman, în provinciile dunărene, între care se număra și Dacia.

Ulterior, din Evul Mediu, sunt menționate antroponime ca Berar sau Biermacher (= „producător de bere”), care s-au perpetuat până astăzi. De fapt, un element de continuitate a fabricării (artizanale a) berii, îl constituie și substantivul bere, care pare a fi de proveniență latină, fiind, la origine, infinitivul lung al verbului a bea, exact cum perechile substantivizate ale verbelor a mânca, a continua, a urca sunt substantivele mâncare, continuare, urcare.

Patronimul Berar (cu forme ca Berari, BerariuBeraru, dar și Barar/Barari/Barariu/Bararu/Bărar, etc.) se regăsește azi în Banat (Caraș-Severin, Timiș), Crișana (Arad, Bihor, Sălaj), Maramureș (Satul Mare, Maramureș), Ardeal (Cluj, Bistrița-Năsăud, Mureș, Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov), Moldova (Botoșani, Suceava, Iași, Neamț, Bacău, Vaslui, Vrancea, Galați), Dobrogea, (Tulcea, Constanța), Muntenia (Argeș, Prahova, Buzău, Brăila, Ialomița, București, Teleorman), Oltenia (Dolj, Gorj), dar și la est de Prut, în Basarabia (la Chișinău, Bălți și în raioanele Briceni, Florești, Sângerei, Glodeni, Ungheni, Orhei și Anenii Noi).

Pagina următoare »