Nume derivate de la termenul „cruce” Marți, sept. 14 2021 

Astăzi, de ziua Înălțării Sfintei Cruci, vom vorbi despre numele derivate de la termenul cruce. Termenul este preluat în română din latină, din crux/crucis, făcând parte din grupul de cuvinte moștenite, prin creștinare, de urmașii traco-dacilor romanizați. Ca patronime întâlnim formele: Cruce, Crucian/Crucean, atestate, în epoca medievală, mai ales în Moldova și în Transilvania.

Numele Cruceru și Cruceriu se referă la meșteșugari care confecționau cruci. Prima formă, cu peste 5000 de ocurențe, apare, în sudul și centrul țării, în Dolj, Gorj, Vâlcea, București, Dâmbovița, Prahova, Constanța, Olt, Mehedinți, Argeș, Brașov, Timiș, Sibiu, Buzău, Teleorman, Hunedoara, Călărași, Caraș-Severin, Ilfov, Ialomița, Bihor, Alba, Cluj, Giurgiu, Iași, etc. în vreme ce a doua – cu peste 150 de purtători – este consemnată mai ales în jumătatea sudică a țării, în Dolj, București, Buzău, Constanța, Covasna, Olt și altele. Am notat și forma Crucer, întâlnită mai ales în nordul Bucovinei, în Bugeac și în Transnistria (cu câteva zeci de purtători), la care se adaugă Crucerescu. Această ultimă formă – cu peste 200 de consemnări – apare mai ales în Basarabia (inclusiv în Bugeac), dar și în Transnistria, sudul Bucovinei, Crișana și în Capitală. Atestarea acestei ultime forme – cu sufixul românesc -escu – mai ales în Basarabia este încă o dovadă a caracterului românesc al regiunii dintre Prut și Nistru.

În ceea ce privește toponimia, am notat sate cu numele Crucea, în Moldova, Dobrogea, Crucea de Piatră – în Muntenia, Crucea de Jos, Crucea de Sus și Cruceanu – în Moldova, Cruceni – în Banat.

Prezența patronimelor de origine latină legate de cărbunărit în spațiul romanic Joi, aug. 12 2021 

Aceste patronime, legate de cărbunărit, se referă la numele privind activitatea de producere a cărbunilor de lemn. La noi, această activitate este evidențiată de patronime precum Cărbunar și Făgar/Făgăraș, despre care am mai vorbit. Astăzi, presupunând că ar fi putut exista și alte derivate din latinescul popular *fagarius, care a dat, în română, mai întâi, făgariu, apoi făgaru/făgărașu, trecute și în onomastică, am demarat o modestă cercetare și… am găsit! Nu multe, dar, totuși, există câteva: Fager – atestat în spațiul francofon, Hayar – în cel hispanofon și Faeiro/Faeira/Faieira – în cel lusofon. În fiecare caz, este vorba de forme care se regăsesc atât în vestul Europei – în Franța, Spania, Portugalia – cât și în America – în Canada, Mexic, R. Dominicană, Chile, Argentina și Brazilia.

Așa cum era de așteptat, formele derivate din latinescul carbonarius, fie ele francofone – Carbonnier/Charbonnier, spaniole – Carboner/Carbonero/Carbonar, portugheze – Carboneiro, sau italiene – Carbonaro/Carbonari sunt mult mai frecvent atestate, cu sute sau chiar mii de purtători. Așa s-ar explica, în tot spațiul romanic, preponderența, frecvența foarte mare a formelor legate de cărbunari, din latinescul carbonarius și dezvoltarea, în paralel, dar cu prezență mai modestă a formelor rezultate din *fagarius, aproape dispărute în Europa romanică occidentală (Franța, Spania, Portugalia), din Italia, poate chiar de mai multă vreme (nu am notat nici un derivat actual, de forma, probabilă, *Faggiaro/Faggaro, consemnând, totuși, un Faggari, dar în Statele Unite!), dar păstrate (chiar mai bine!), peste Atlantic, unde forma franceză apare mai frecvent în Canada, la fel cele spaniole – în America Latină, în vreme ce, formele portugheze apar doar în Brazilia, iar cea (posibil) italiană s-a conservat doar în Statele Unite!… Probabil, fostele colonii europene din America au păstrat forme onomastice mai vechi, între timp (aproape) dispărute în Europa vestică… Ceva asemănător s-a petrecut și în spațiul românesc. Este adevărat că patronimele formate din tema Făgar, aproape exclusiv în forma, diminutivată, Făgăraș, foarte rar – Făgărel, au o frecvență mai mare decât cele rezultate (cu variante și derivate) din Cărbunar, dar, cine dintre vorbitorii nativi de română, mai știe azi că patronimele derivate din făgar/făgăraș/făgărel se referă la cărbunărit?

Deci, în lumea romanică apuseană, utilizarea formelor derivate din *fagarius s-a restrâns, poate, și acolo, sensul inițial al termenului s-a pierdut, fapt reflectat și în numărul mic de purtători ai unor asemenea nume, în vreme ce în partea răsăriteană, unde fondul onomastic este mai bine atestat, sensul termenului a fost uitat, de cel puțin câteva secole!

Acum, după mai bine de 12 ani, se confirmă justețea opiniei domnului Alexandru Ungureanu, referitoare la sensul de cărbunar, pentru purtătorii antroponimului Făgar/Făgăraș/Făgărel. „Mama” latină a limbilor romanice a avut un termen cu acest sens, care a dat derivate patronimice nu doar în română, ci și în limbile „surori” italiană, franceză, spaniolă și portugheză!

Ar fi interesant de analizat distribuția spațială a acestor patronime, semn că, odată, într-un viitor incert (poate, nu prea îndepărtat), va urma inventarierea lor, pe țări…

Despre dzâua di Sum-Chetru Marți, iun. 29 2021 

Astăzi, cu prilejul marii sărbători a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ne-am propus să vorbim puțin despre numele românesc vechi al acestei zile, purtat de cel puțin câteva sute de consângeni de-ai noștri, pe ambele maluri ale Dunării.

Astfel, la aromâni, inclusiv sărbătoarea se cheamă Sum-Chetru, formă asemănătoare cu cea (populară) dacoromână Sânchetru, notată și ca Sănchitru, Sănchetriu, Sinchetriu și, probabil, alterat fonetic, de transcrierea în alte limbi – Senchetru, Sinchetru și chiar Sinketru, Synketru. În ambele cazuri, formele amintite s-au conservat de mai bine de un mileniu, lucru firesc, dat fiind faptul că, dacă armânii s-au separat (nu din voia lor) de dacoromâni de dinainte de anul 1000 (lipsesc cuvintele de origine maghiară din dialectul macedoromân), modificarea fonetică Sânpietru>Sănchetriu/Sum-Chetru nu se putea produce, concomitent, pe ambele maluri ale Dunării decât înainte de separarea menționată. Ultima formă, Sum-Chetru apare consemnată în nordul Greciei de azi, în Tesalia, unde, mult timp, în Evul Mediu, s-a manifestat o puternică entitate politică românească, Vlahia Mare. Celelalte sunt amintite, continuu, documentar, în Moldova și Basarabia, mai rar – în Ardeal, de unde, probabil prin colonizări realizate de migranți români, purtători ai acestor nume au ajuns și în vestul Ucrainei de azi, în Zitomyrs’ka oblast’și Rivnes’ka oblast’.

Probabil, această modificare fonetică, veche, s-a conturat și a circulat cu varianta din care a rezultat – Sâmpietru/Sâmpetru -, alături de care a circulat, printre români, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Astfel, Sâmpietru este atestată atât în Balcani, în sud-vestul Bulgariei de azi (în vechea Țară a Șopilor) și în Macedonia de Nord și Albania actuală, fiind atestată, inițial și în nordul Greciei de azi, în paralel cu forma derivată – Sum-Chetriu. De fapt, și la nord de Dunăre, formele originare – Sâmpietru/Sâmpetru sunt atestate – în Basarabia, Moldova și Ardeal, în paralel cu Sănchitru, Sănchetriu. Ulterior, bănuim noi, atât ținuturile aromânești tesaliene, cât și Ardealul, Moldova și, mai ales, Basarabia, au funcționat ca arii lingvistice românești marginale, periferice, care au conservat acest fonetism străvechi. Astfel, în lipsa protecției unei entități politice autohtone, românești, din Evul Mediu încoace, la sud de Dunăre forma Sâmpietru a dispărut (iar Sum-Chetru a devenit izolată), în timp ce, la nord de fluviu, Sâmpetru, apare mai ales în Oltenia, Muntenia și Dobrogea, circulând în paralel cu cealaltă formă și în Moldova, dar nu și la est de Prut. Ca și la aromâni, în Basarabia s-a conservat, după 1800, doar forma modificată – Sânchetriu. Așa se face că, astăzi, formele Sînpietru/Sâmpetru, cu aproape 800 de purtători, dețin preponderența în regiunile românești actuale, localizându-se, mai ales în Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Ardeal, în vreme ce Sinchetriu/Sinchetru se localizează, preponderent, în Basarabia istorică, inclusiv în Bugeac, totalizând aproape 300 de ocurențe. Notăm că dispariția formei Sâmpietru nu s-a produs doar în Balcani, ci, după 1800 – și în Oltenia, unde anterior apar variante ca Sămpietru sau Sănpătru…

Este posibil ca, la vest de Prut, în actuala Românie, să fi intervenit și o re-literalizare (oficială) a formelor Sâmchetriu/Sâmchetru, prin apropierea cu numele Petru, folosit și oficial, lucru care, dată fiind situarea Basarabiei sub ocupație străină în (aproape) ultimele două secole, nu s-a întâmplat…

P.S. Două observații, oarecum, „legate” între ele: 1. Popular, ziua de azi „trimite” doar la Sfântul Petru, celălalt celebrat, Sfântul Pavel/Paul nefiind amintit!… Lucru cel puțin curios…

2. Păstrarea formelor Sâmpietru/Sâmchetriu/Sum-Chetru, asemănătoare cu formele italiene San Pietro/Sanpietro, „trădează” o veche și puternică „pecete” a Romei, al cărei prim episcop a și fost Apostolul Petru, „piatra” de temelie a Bisericii lui Christos… Chiar Biserica Creștină (de limbă latină), din secolele IV-VI (poate, și VII-VIII, deoarece împăratul traco-roman Justinian a subordonat teritoriile traco-romane ale episcopiei Justiniana Prima, Romei, nu Constantinopolului, până înspre finalul veacului al VIII-lea!) a contribuit la răspândirea formelor cu sanctus ale numelui Apostolului, Petrus. Intrat într-un „con de umbră”, în aceeași vreme, celălalt episcop – al vechiului Byzantion – Andreas, fratele lui Petrus, și-a conservat amintirea în forma populară (moștenită din primul secol creștin, din vremea persecuțiilor) fără sanctus, devenit Îndrea/Andreu. De fapt, prezența unor sate cu numele Păulești în regiuni românești extracarpatice, majoritar ortodoxe (în vechile județe Prahova sau Putna), derivate din Paul (ca formă românească evoluată din latinescul Paulus), e posibil să nu se datoreze campaniei agresive catolice a Regatului maghiar (din secolele XII-XIII, când a funcționat, la curbura Carpaților, acea episcopie a Cumaniei), ci unei influențe latin(ofon)e a Bisericii romane, mai vechi, de dinaintea secolului al IX-lea…

24 Iunie – Sânzienele Joi, iun. 24 2021 

Astăzi este prăznuită Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Derivată din perioada romană, într-o vreme când, acceptând creștinismul, strămoșii noștri traco-daci au preluat învățătura creștină în „haină lingvistică” latină, din Sanctus (Dies) Ioannis, s-a ajuns, mai întâi, la o formă, traco-daco-romană, *Sandiane/*Săndiane, apoi, la una românească veche Sân(d)ziane și, în final, la forma actuală, Sânziene. Aceste forme apar, dintru început, pe ambele maluri ale străvechiului Donaris, fiind consemnate pe teritoriile (actuale ale) României, Bulgariei, Greciei, Albaniei, Kosovo, Macedoniei de Nord, Bosniei-Herțegovina, Croației, dar și în Ungaria, Slovacia, Polonia, Ucraina.

Din Evul Mediu timpuriu apar atestări în Bulgaria, Grecia, Bosnia-Herțegovina, Croația, Slovacia, în vestul și sudul Ucrainei de azi, în sudul Poloniei, dar și în Basarabia, și chiar în Turcia, Bielorusia și Cehia. Aceste realități au dăinuit și în epoca modernă, cu excepția regiunilor turce, cehe și bieloruse. În ultimul secol, la statele amintite în epoca medievală, se adaugă și estul Ungariei (poate, cu atestări mai vechi, dar la care nu am avut acces, încă). În zilele noastre, aceste atestări se regăsesc în România, Basarabia, mai multe regiuni din Ucraina, Polonia, Ungaria și, izolat – chiar în Austria.

Dintre formele vechi, având mai bine de un mileniu de atestare, amintim: Sândza, Sâmdziana, Sândziac, Sândzic, Sândziuc, Sânziane, Sânzioana, Sâmzian, Sâmzean, Sânzianu, Simzea, Sănză, Sâmzin, Sânzinici, Sânziuc. Primele forme, care au păstrat fonetismul vechi românesc, cu dz, derivat din cel latin, cu d, se localizează în Moldova, vestul Ucrainei și sudul Poloniei. Acest fapt „trădează” prezența străveche (cel puțin medievală) a unor comunități românești acolo – apropiate ca vorbire românească de cele moldo-maramureșene – comunități care, deși au fost slavizate (sau, tocmai de aceea!) au conservat acest fonetism românesc străvechi. De-altfel, comunitățile românești din vestul Ucrainei au supraviețuit, pare-se, mai multă vreme, dovadă fiind circulația (și a) formei mai noi, Sânziuc, alături de Sândziuc și Sândzic.

De fapt, această concentrare a formelor (stră)vechi, cu dz merită o analiză (crono-)spațială mai detaliată, pe care sper(ăm) să o putem definitiva cât de curând.

Despre etnonimul „român” Luni, iun. 14 2021 

După creștinarea prin romanizare a strămoșilor noștri, aceștia, abandonând, treptat, vechile lor nume etnice și de trib, și-au spus „romani”. După regulile evoluției fonetice a latinei spre română, a nazalizat, urmat de n, a devenit â. Astfel, romanus a dat român. Evoluția viitoarelor dialecte ale limbii române a dus la schimbarea acestei forme în rumân/rămăn – la daco-români, arumân/rămăn – la aromâni, în rumon – la megleno-români și în rumăr – la istro-români. Reprezentanții ultimelor două dialecte amintite, mai puțin numeroși, au pierdut, în ultimele două-trei secole, aceste forme, înlocuite de cea slavă, vlah, cu pluralul vlași. 

Despre onomastica traco-dacă din spațiul carpato-balcanic și nu numai… Duminică, iun. 13 2021 

În excelenta lucrare ONOMASTICON THRACICUM, Dan Dana se ocupă, în partea introductivă, și de repartiția spațială a ocurențelor pan-trace în spațiul carpato-balcanic. Pentru partea sa septentrională, situată mai ales la nord de Dunăre – dar cuprinzând și areale de la sud de fluviu – este amintit un teritoriu cu onomastică daco-moesiană, diferită – cel puțin până acum – de restul onomasticii trace. Problema principală, în precizarea mai exactă a caracteristicilor onomasticii daco-moesiene, este sărăcia (sau chiar absența!) materialului epigrafic din arealul dacic nord-dunărean, nu doar din regiunile rămase în afara provinciei romane Dacia, ci chiar din interiorul acesteia (de pildă, în părțile estică și sudică ale Ardealului).

Probabil, dacă s-ar realiza o campanie amplă în acest sens, având ca rezultat descoperiri epigrafice semnificative, s-ar acoperi mulțumitor golul actual, poate chiar cu adăugarea unor trăsături ale onomasticii daco-moesiene ce ar apropia-o mai mult de restul materialului onomastic tracic.

Oricum ar fi, trebuie să precizez că, chiar și cu riscul de a nu fi de acord cu Dan Dana, continuu să cred în unitatea traco-dacică a strămoșilor noștri, pe ambele maluri ale Dunării. În fond, putem să ne înțelegem că nu ne-am înțeles și să rămânem în relații cordiale 🙂 … Ideea unității traco-dace – și nu a unor „limbi” separate: daco-moesică, tracă, bitinică! – este întărită atât de afirmațiile mai multor autori greci (Herodot, Acornion) și romani (Dio Cassius), contemporani cu neamul tracic (din secolul al V-lea î. Hr., până în veacul al III-lea d. Hr.), cât și de prezența, la nord-est de arealul locuit de tracii vorbitori ai dialectului daco-moesian, a altor traci (propriu-ziși!), menționați și de Dan Dana (în sudul Ucrainei de azi, până în Crimeea) și amintiți și anterior, de alți savanți, în frunte cu cercetătorul clujean I. I. Russu… Ce „logică” (geografică, în primul rând!) ar avea ideea unor daci diferiți de tracii balcanici, dar vecini (fără a fi înrudiți cu ei) și cu alți traci (la est de Nistru), rude cu cei balcanici (fără a fi vecini cu ei), dar nu și cu dacii cu care se învecinau???

Chestiunea unității etno-lingvistice (pan-)trace se leagă, strâns, de cea a unității etno-lingvistice românești! Fără a intra în „tabăra” naționaliștilor de sorginte național-comunistă, am mai mare încredere în spusele unor autori – greci și/sau romani – contemporani cu tracii, care includ în marele neam tracic ȘI pe geto-daci, decât în afirmațiile unor oameni care au trăit cu multe secole mai târziu, mulți contemporani cu mine, care NU i-au cunoscut și NU i-au auzit vorbind pe traco-daci!… Am impresia că, în destule cazuri, „fragmentarea” tracilor în mai multe „neamuri”, „popoare”, derivate dintr-un neam „proto-tracic” comun, servește anumite interese oculte, la care, din naivitate, necunoaștere sau ignoranță, se raliază și specialiști de bună-credință! În mod similar, „fragmentarea” neamului românesc, prin separarea de vorbitorii dialectului daco-român (localizați, în principal, în România și R. Moldova, precum și în arealele imediat învecinate acestor state) a celor aparținând dialectelor românești balcanice – aromân/macedo-român/macedo-armân, megleno-român, istro-român – servește tot unor interese, cel puțin suspecte… Dealtfel, chiar și pentru vorbitorii idiomului românesc din țară (al dialectului daco-român) au existat – în ultimul veac – și mai există și azi (din păcate) „experți” interesați în „inventarea” unor idiomuri noi: „limba moldovenească”, cu alfabet chirilic (promovată, agresiv, din perioada interbelică, stalinistă sovietică), în „vigoare”, și în prezent, în așa-zisa „Republică Moldovenească Nistreană”, dar și o „limbă vlăhească”, „inventată” de Serbia, pentru românii timoceni (scrisă cu alfabet chirilic, bazat pe cel al limbii sârbe).

De fapt, în Balcani, statele din proximitatea României – Serbia, Bulgaria, R. Macedonia de Nord, Grecia -, au acreditat (și continuă să pledeze pe) existența unei „noi etnii”, diferite de românii nord-dunăreni, a vlahilor. Se uită, însă, că, în tot Evul Mediu, până în secolul al XIX-lea, chiar, și românii din actualul spațiu românesc – reprezentat, în acea vreme, de principatele Transilvania, Țara Românească, Moldova – apar, frecvent, în documente, hărți, înregistrări statistico-fiscale, însemnări ale unor călători străini, etc – sub numele de vlahi, valahi, volohi, olachi și altele (începând cu sursele bizantino-grecești, slave balcanice, maghiare, polone, rusești, otomane, etc.)… Să se citească, în acest sens, excelenta lucrare a lui Adolf Armbruster – Romanitatea românilor – istoria unei idei, ori valoroasa operă a istoricului Gheorghe BrătianuPoporul român – o enigmă sau un miracol istoric. Și, deși inclusiv românii timoceni (vorbitori ai dialectului daco-român al românei, care continuă să se încăpățâneze să se auto-denumească rumâni) sunt trecuți la categoria vlahi, părintele Boian Alexandrovici din Malainița (ctitorul primei biserici ROMÂNEȘTI din Timoc!) relatează că, participând, ca vlah la o adunare de vlahi, la Skopje, a fost dat afară din sală de ceilalți vlahi, pe motiv că e… român! Închei acest paragraf cu următoarea invitație, în acest caz, pentru toți susținătorii „neromânității” românilor balcanici (și în special, a aromânilor, unii dintre aceștia, prezenți, din păcate, chiar și printre… aromâni!): să demonstreze, fără a apela la graiurile dialectului daco-român al limbii române, că urarea Ghini viniși! din dialectul aromân al aceleiași limbi n-are legătură, deloc, cu limba română!

Lucrurile nu sunt 100% „limpezi”, nici pe departe, însă, din punctul meu de vedere un lucru e clar, cu toate semnele de întrebare care persistă (și, mă tem, vor persista întotdeauna, pentru că adevărul omenesc e relativ, sigurul adevăr absolut fiind la Dumnezeu!): a existat un neam tracic, traco-dacic, mai exact, reprezentat de vorbitorii a (cel puțin) trei dialecte – bitinic, tracic (propriu-zis) și geto-dacic – care, după cucerirea romană – și, mai ales, după oficializarea creștinismului! – s-a creștinat, învățând Tatăl Nostru, Crezul și multa noțiuni ale religiei creștine în limba latină (începând din primul secol al erei creștine, și, mai cu seamă, după anul 313 d. Hr.). Acest neam, devenit unul vorbitor al „dialectului” traco-daco-roman al limbii latine (în secolele IV-VI) a evoluat, mai ales după dispariția Imperiului roman de apus (476 d. Hr.) și, în special, după grecizarea administrației Imperiului roman de răsărit (580 d. Hr.) și pierderea de către acesta a frontierei dunărene (602 d. Hr.), spre un popor nou, atestat pe ambele maluri ale Dunării, vorbitor al unei limbi romanice, poporul român și limba română (începând cu secolul al VIII-lea, sau, mai degrabă, al IX-lea). Și acest popor romanic s-a diferențiat, de la început în dialecte, ajunse, după o îndelungată evoluție, la cele actuale: daco-român, aromân/macedo-român, megleno-român și istro-român! Recomand, călduros, spre lectură, în acest sens, mai multe istorii ale limbii române, scrise, succesiv, în ultimul (mai bine de un) secol de Ovid Densușianu, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Gheorghe Ivănescu.

În această seară, la Clubul Lunaticilor, la Ateneu Marți, apr. 27 2021 

Vă invităm la o discuție legată de numele creștine vechi românești (și nu numai), la Ateneu, de la orele 19.30.

Evenimentul poate fi urmărit aici: https://fb.me/e/1E20QeGz8

Onomasticon Thracicum – (încercare de) recenzie Duminică, mart. 28 2021 

Lucrarea amintită – ONOMASTICON THRACICUM – a fost publicată de cercetătorul Dan Dana, în anul 2014, la Atena, în seria Μελετήματα. Titlul complet al lucrării este Onomasticon thracicum: répertoire des noms indigènes de Thrace, Macédoine orientale, Mésies, Dacie et Bithynie, acesta exprimând intenția autorului de a acoperi aria de locuire a neamului tracic, în ce privește componentele sale.

Lucrarea, cuprinzând 457 pagini, numeroase hărți este structurată astfel: după Introducere, care include Istoriografia onomasticii trace, Sursele: date vechi și noi, Onomastica tracă și Principiile de selectare/introducere a numelor din lucrare în cadrul acesteia, cea mai importantă parte este Repertoriul propriu-zis, care formează baza lucrării (peste 400 de pagini), cu numele ordonate alfabetic. Este vorba de aproximativ 1500 de nume, purtate de peste 7 mii de oameni, atât din spațiul carpato-balcanic (tracic) propriu-zis, cât și în restul Imperiului roman. La final se află câteva suplimente – cuprinzând nume incomplete și incerte – și mai multe anexe, incluzând indexul de frecvențe, numele trace cele mai populare și un index invers, precum și tabelul hărților din cuprinsul operei.

Deja, de la apariția sa, lucrarea m-a incitat, dar, cum abia de curând – după unele… peripeții – am intrat în posesia ei, a face o recenzie după rigorile științifice (nu că aceasta n-ar fi astfel!) și mai ales, într-o publicație de specialitate după 7 ani de la publicare, e cam târziu… Așa încât mă limitez la a o semnala aici, cu câteva adaosuri legate de preocupările proprii cărora această lucrare le va servi din plin.

Este vorba de inventarierea, în format Microsoft Excel, dacă nu pe secole, măcar pe intervale istorice: înainte de Christos, primele secole creștine (I-III), perioada finală a antichității (secolele IV-VI), care se încheie atât cu dispariția reperelor onomastice trace, cât și cu a tracilor propriu-ziși. Apare, însă, o problemă: inventarierea să se facă după provinciile romane (sau, în general, la nivelul entităților politice din acea vreme) sau la nivelul unităților de tip regional de azi (NUTS 2 și/sau echivalent)? De asemenea, dacă un nume, atestat într-o regiune (din afara spațiului tracic, carpato-balcanic), se știe/se precizează că este provenit dintr-o arie a acestui spațiu, se notează și în regiunea unde e consemnat și în cea carpato-balcanică, sau doar într-unul din aceste locuri? Și dacă da, în care dintre ele?

După rezolvarea acestor probleme și inventarierea propriu-zisă (urmată și de prelucrarea datelor) mă pot gândi și la realizarea hărților cu aceste nume trace…

Deocamdată, am timp să mă gândesc (și) la aceste chestiuni, deoarece, pe „lista de așteptare” sunt, deja, destule alte teme de lucru!…

Asupra originii și vechimii oiconimului Giurgiu Marți, ian. 19 2021 

Vom vorbi astăzi despre oiconimul Giurgiu, numele așezării dunărene binecunoscute. Se pare că, exact ca în cazul altui oiconim dunărean – Hârșova (analizat cu alte ocazii) – slavii au găsit o formă toponimică, la apariția lor în zona Dunării de Jos. Probabil, forma stră-românească era tot Giurgiu, sau Georgiu, apropiată atât de cea latinească din care a evoluat – Georgius – cât și de cea păstrată și în hagionime: Giordz/Sângiordz/Somdzordz…, dar și de forma italiană – Giorgio. În spațiul românesc mai există asemenea forme, fie toponimice, fie antroponimice, atât la nord de Dunăre, inclusiv în Ardeal și Moldova – Giurgeni, Giurgița, Giurgeu, Giurgiulești, Giurgi, Giurgiu, Giurgești – cât și la sud de fluviu, la aromânii din Pind – Giurgia. Răspândirea acestor ocurențe reprezintă (încă) un argument, atât în favoarea vechimii lor (anterioare secolului al X-lea, după care aromânii n-au mai avut contact direct cu dacoromânii), cât și a originii lor vechi românești, fixate, undeva, prin secolele VI-VII.

Slavii au adăugat la forma amintită un sufix, -evo, rezultând o ocurență nouă – Giurgevo. De la aceasta s-a răspândit, până azi, derivatul cu sens de origine geografică din/de la Giurgiugiurgiuvean/giurgiuveancă, inclusiv patronimul Giurgiuvean(u), trecut prin forma intermediară, probabilă, giurgevean/giurgeveancă. Doar așa se explică păstrarea lui v intervocalic în acest derivat. Fixarea acestor ultime forme s-a produs în perioada de conviețuire româno-slavă (secolele VI-IX, sau, mai exact – VIII-IX, după creștinarea slavilor) și ca urmare a existenței unei elite politice slave în regiune.

În acest caz, există posibilitatea ca orașul-port dunărean Giurgiu să aibă o existență de cel puțin 1500 de ani, dacă nu ca așezare urbană – existentă, conform documentelor, doar din secolul al XIV-lea – măcar ca mic punct locuit, cu activități comercial-meșteșugărești.

Distribuția crono-spațială a purtătorilor numelui Ler Joi, dec. 10 2020 

Antroponimul Ler – cu numeroase variante și derivate – derivă de la expresia populară lerui-ler, frecventă în colindele românești. O prezentare a semnificației acestuia s-a realizat aici, noi urmând să ne ocupăm de repartiția geografică a purtătorilor numelui Ler. Dintre multiplele opinii legate de înțelesul expresiei, subscriem și noi la cea a derivării din aleluia, cu rotacizarea lui l dinspre final.

Se pare că prima mențiune documentară datează din secolul al XV-lea, făcând trimitere la existența vechii biserici din satul muscelean Lerești. Dacă satul exista atunci, înseamnă că moșul întemeietor, probabil, un Ler, va fi fondat așezarea cam tot atunci, dacă nu mai devreme. Nu departe de această localitate, în aria comunei Dragoslavele, pe versantul sudic al Munților Făgărașului, este atestat și un munte, numit Lerescu. În aceeași vreme, la gurile Bugului, în zona Oceacovului, era atestată cetatea Lerici, aflată în stăpânirea moldovenilor.

Mențiunile documentare medievale se înmulțesc în secolele următoare, amintind, în sudul țării – Muntenia și Oltenia – mai mulți Leru(l), Lera, Lerescu, Leroae… De asemenea, purtători ai numelui apar, frecvent, în aria actualei comune băcăuane Poduri, precum și în Banat, la Mănăștiur.

În prezent, în spațiul românesc, se evidențiază două concentrări ale purtătorilor numelui. Prima se suprapune unei arii sud-vestice, incluzând fostele județe Arad, Severin, Hunedoara, Gorj și Vâlcea, iar a doua – la Curbura externă a Carpaților, în județele Bacău, Putna și Râmnicul Sărat. Ambele arii au prelugiri, cu atestări izolate, prima – în Bihor, Timiș-Torontal, Severin și Sibiu, iar a doua – spre Covurlui, Buzău, Ialomița, Ilfov (cu București), Prahova, Brașov, Dâmbovița și Teleorman. Atestări izolate se întâlnesc și în Iași, Lăpușna, Râbnița, Movilău, Maramureș.

La nivelul spațiului carpato-balcanic, cele mai mari concentrări, pe lângă cele din Banat, Ardeal, Oltenia, Muntenia, București-Ilfov și Moldova, se consemnează în estul Poloniei, Bielorusiei și al Cehiei, vestul Ucrainei, nordul Serbiei, centrul Croației, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Albania și nordul Greciei.

Pagina următoare »