De la traco-daci la români* (III) Vineri, ian. 12 2018 

Despre creștinarea prin romanizare sau romanizarea prin creștinare a traco-dacilor am mai vorbit de curând.  Romanizarea populației locale s-a produs, însă și pe alte căi. În unele cazuri, procesul de romanizare a fost realizat de originari din părți diferite ale Imperiului, care și-au lăsat „amprenta” asupra fondului lexical, iar în alte cazuri, „culoarea” locală a limbii traco-dace a răzbătut în româna de mai târziu.

Unele începuturi de diferenţiere dialectală ale idiomului romanic de la Dunărea de Jos îşi au originea chiar din începutul colonizării veteranilor romani, după transformarea ţinuturilor traco-dacice în provincii romane (Macedonia, Tracia, Moesia, Dacia). Astfel, dacă în Dobrogea au fost colonizaţi veterani aduşi mai cu seamă din provincii orientale ale Imperiului, în Dacia au fost aduşi, în bună măsură, colonişti originari din provinciile occidentale. Primii utilizau termenul reniculus, din care a derivat românescul rinichi, în vreme ce mulți dintre coloniştii aşezaţi în Dacia îl întrebuinţau pe ranunculus, din care, în vestul României de azi, şi sub influenţa rotacismului, s-a ajuns la termenul popular rărunchi.

Mai mult, după cercetări realizate de Sorin Olteanu[1], rădăcinile lui i epentetic, atestate, din Evul Mediu, la românii de tip meglenoromân (Gh. Ivănescu, 2000), ar proveni încă din antichitate, avându-și originea în dialectul tracic balcanic al limbii traco-geto-dace, în care s-a produs, inițial, o metateză a lui i, în forme ca Oytenses>Ut(y)enses>Utus, Moisia/Moesia>*Musia, (H)aymos/Haemus>(K)hamyon și altele, asemenea exemple apărând, rar, și la nord de Dunăre, în denumirea unei localități din Banatul de azi – Aizisis sau în numele coisstobocensis, pentru tribul costobocilor.

Intensitatea romanizării în spațiul carpato-balcanic, deci inclusiv la nord de Dunăre, este dovedită și de numărul și dimensiunea așezărilor urbane. Procesul de urbanizare din perioada secolelor II-III d. Hr. este dovedit atât de numărul de aşezări urbane (10 numai în Dacia), cât şi de dimensiunile demografice la care au ajuns aceste nuclee orăşeneşti în perioada romană. Astfel, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei romane, a ajuns la 20-25000 locuitori, în vreme ce Apulum avea peste 30000, Drobeta – 40000 de locuitori, iar Napoca – 15000.

Pe ansamblu, provincia nord-dunăreană ajunsese la un procent de urbanizare de aproximativ 13%. Nivele asemănătoare de urbanizare (în jur de 10% sau peste) se consemnau și în Bythinia et Pontus, Moesia Inferior și în Moesia Superior, doar Macedonia și Thracia înregistrând o urbanizare mai modestă (5% sau chiar mai puțin).

Dintre orașele mai importante amintim Nicomedia (Bythinia et Pontus) – 36000 de locuitori, Tomis (Moesia Inferior) și Beroea (Macedonia) – câte 15000 locuitori fiecare, Viminacium (Moesia Superior) – 12500 locuitori, etc. Aceste informații, dar și altele, dovedesc o intensă viață social-economică în provinciile carpato-balcanice și explică și implicarea populației locale, traco-dacice în cadrul acestor transformări. Această implicare este dovedită și epigrafic: în provinciile dunărene, apar nume precum Iulius Secundinus, veteran roman, de etnie dacă. În inscripții părinții poartă nume traco-dace – Mucapor, Sedida – iar copiii – nume romane: Longinus, Marta, Valerius, sau, într-un alt caz, copii lui Mucapor și Eftipia se numesc Sabinus, Aurelius, Valerius și Sabinianus[2]. O inscripție epigrafică grăitoare evidențiază contopirea daco-romană: tatăl, T. Aelius Ariort, conducător al unui municipium (Drobeta), cu nume daco-roman, este comemorat de soția Digna și fiul Publ(ius) Aelius Valente – amândoi cu nume romane –, dar și de nepotul Udar, care poartă un nume dac (A. D. Xenopol, 1995).

Dacia romana 117-275 d Hr bun

Figura 8

 

 

Imediat după cucerirea Daciei, împăratul Traian, probabil impresionat de dârzenia cu care dacii și-au apărat țara, a înființat primele unități militare formate din geto-daci, acțiune continuată și de alți împărați, ca Hadrian, Marcus Aurelius și alții. Astfel de unități erau: Ala I Ulpia Dacorum[3] (menționată din anii 147-150, până la începutul secolului al IV-lea, în anii împăratului Galerius, în Cappadocia), Ala I Dacorum (în Noricum, ulterior în Cappadocia), Cohors I Ulpia Dacorum[4] (atestată din anii 156-157[5], până în secolul al IV-lea, în Syria, la Claudiana și constituită din 480 militari), Cohors I Aelia Dacorum[6] (cantonată, încă din prima parte a secolului al II-lea[7], până la sfârșitul secolului al IV-lea, la Amboglanna și la Banna, în Britannia, formată din 1000 de militari[8]), Cohors II Aurelia Dacorum (cantonată în Pannonia Superior[9]), Cohors II Augusta Dacorum (localizată în Pannonia Inferior), Cohors I Gemina Dacorum Milliaria (așezată la Montana, în Moesia Inferior), Cohors III Dacorum (localizată în Syria și Arabia Petraea).

În Britannia au fost încartiruite și unități militare formate din traci: Cohors I Thracum, Cohors II Thracum veterana, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum, Cohors VII Thracum (localizate la Banna). Alte unități auxiliare formate din traci sunt: Ala Gallorum et Thracum classiana, Ala I Thracum, Cohors IV Thracum equites cataphractarii (în Germania Inferior), Cohors II Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum veterana (în Raetia/Noricum), Ala I Thracum Victrix, Ala II Augusta Thracum, Ala I Thracum veterana, Ala II Augusta Thracum sagittarii, Cohors I Thracum, Cohors I Thracum Germanica, Cohors I Thracum Syriaca eq, Cohors II Augusta Thracum eq (în Pannonia Superior și Inferior), Ala I Vespasiana Dardanorum, Cohors I Thracum Syriaca (în Moesia Inferior), Cohors I Flavia Bessorum (în Macedonia), Cohors VI Thracum eq, Cohors II Flavia Bessorum (în Dacia), Ala I Phrygum, Ala VII Phrygum, Ala I Thracum Herculanea, Ala I Ulpia dromedariorum Gallorum et Thracum Antiana sagittarii, Cohors I Thracum, Cohors II Thracum Syriaca, Cohors III Augusta Thracum, Cohors IV Thracum Syriaca (în Syria și Arabia Petraea), Ala I Thracum Macedonica (în Aegyptus). Originari din Dacia au intrat, ca militari și în unele legiuni: Legio I Italica, Legio I Auditrix, Legio III Augusta sau Legio XI Claudia, așa cum, uneori, militari traci au fost încorporați în legiuni staționate în Dacia (dintre bessi, de exemplu), precum și în alte unități, dislocate în alte provincii (de exemplu, în Ala Noricorum, staționată în Germania Inferior[10]) unii dintre militarii traco-geto-daci din aceste unități urcând în ierarhie până la funcțiile de comandanți ai acestora.

Unit milit tr-dac-rom ok

Figura 9

 

 

Remarcăm faptul că, în general, traco-dacii au fost cantonați în diferite provincii (mai apropiate sau mai îndepărtate de casă), uneori în combinație cu alți militari din alte provincii (traci și gali, încartiruiți fie în Germania Inferior, fie în Syria și Arabia Petraea) și, ținând cont de diferențele etno-lingvistice și de lungimea stagiului militar, adaptarea la rigorile vieții militare și la specificul social-economic al regiunii în care își îndeplineau obligațiile ostășești, noii recruți erau nevoiți să învețe limba latină, spre a se putea integra cât mai bine și cât mai rapid. Pe de altă parte, și în provinciile carpato-balcanice au fost mobilizate unități militare cu originari din alte provincii ale Imperiului, cu același scop: difuzia limbii latine. De asemenea, uneori, originari din diverse regiuni ale spațiului traco-dacic au fost încartiruiți în aceeași provincie: traci și daci în Britannia, frigieni, daci și traci în Syria. În total, daco-traco-frigienii au fost mobilizați în 40 de unități de tip alae și/sau cohors, totalizând câteva zeci de mii de militari, aceste unități fiind localizate în tot imperiul, dar, mai ales, în jumătatea sa estică.

Unit milit tr-dac-rom complex ok

Figura 10

 

 

O asemenea contopire traco-daco-romană nu putea rămâne fără efecte și la nivelul elitelor imperiului. După ce împăratul Caracalla a promulgat Edictul prin care se acorda cetățenia romană tuturor locuitorilor imperiului (212 d. Hr.), cetățenii traco-daco-romani au fost implicați în desemnarea, prin vot, atât a unor consilii locale ale așezărilor urbane, cât și a unor adunări legislative provinciale (cea din Dacia se numea Concilium Trium Daciarum și se întrunea la Ulpia Traiana Sarmizegetusa).

Imp tr-dac-rom 235-582 ok

Figura 11

 

 

Din aceeași perioadă datează și accederea unor traco-daco-romani la funcții și demnități dintre cele mai înalte în Imperiu: generali, senatori, diplomați și chiar împărați. Astfel, putem menționa o listă a unor traco-daco-romani ajunși în cele mai înalte demnități imperiale, în secolele III-VI d. Hr:  Flavius Eusebius, consul, de origine balcanică (secolul al IV-lea), Flavius Hypatius, fiul acestuia, Flavius Aetius, general și consul, născut la Durostorum (sfârșitul secolului al IV-lea-începutul secolului următor), Priscus, diplomat traco-roman, născut în Tracia (secolul al V-lea d. Hr.), Flavius Constantinus, consul, prefect pretorian al Estului, născut în Frigia (secolul al V-lea), Belisarius, general traco-roman în timpul lui Justinian (secolul al VI-lea), Priscus, de asemenea general (587-612 d. Hr.), etc. Și unii împărați au deținut funcții importante, înainte de a ajunge la cea mai înaltă demnitate, așa cum a fost cazul, de pildă, cu Maximinus II, Constantin cel Mare și alții, care au fost desemnați drept consuli.

De asemenea, mai mulți traco-daco-romani au ajuns în cea mai înaltă demnitate, împărat al Imperiului roman: Regalianus, daco-roman (se pare, un urmaș al lui Decebal), a ajuns general în armata romană și, pentru scurt timp, chiar împărat (260 d. Hr.), Claudius Gothicus (268-270), de origine balcanică (trac sau ilir), Maximinus Thrax (235-238), traco-roman, născut în Tracia sau în Moesia, Gallerius (293-311), născut la Serdica (din tată trac și mamă geto-dacă), Maximinus II (305-308, 310-312), de origine dacică, dar născut în Moesia, nepot al lui Gallerius, Licinius (308-324), de asemenea, dac la origine, dar născut la sud de Dunăre, Constantius Chlorus[11] (293-306), născut în Dardania, Constantin cel Mare (306-337), născut la Naissus[12], Vetranio (350), născut în Moesia, Constantius III (421 – în Imperiul Roman de Apus), născut la Naissus, Marcianus (450-457 – în Imperiul Roman de Răsărit), de origine din Tracia sau din Illyricum, Leon I Tracul (457-474), de origine daco-romană, născut în Tracia, Basiliscus[13] (475-476), de asemenea, de origine balcanică (fiul lui Leon I Tracul), Justin I (518-527), originar din Dardania, născut la Bederiana, un sat în apropiere de Scupi, Justinian I (527-565), din aceeași zonă, născut la Tauresium, Tiberius II Constantin (574-582), de origine traco-romană[14]. În total, spațiul traco-daco-roman a dat 9 împărați ai Imperiului roman, unul – al părții sale apusene și 7 împărați ai părții răsăritene.

Imparati tr-dac-rom 235-582 ok

Figura 12

 

 

Din cei 17 împărați, doi au avut un rol decisiv în istoria Imperiului: Constantin cel Mare este cel care oficializează creștinismul ca religie în Imperiu (313 d. Hr.) și decide construirea, pe locul vechii colonii grecești Byzantion a unui nou oraș, viitorul Constantinopol, iar Justinian I este cel care a refăcut (aproape) unitatea imperiului la mijlocul secolului al VI-lea[15]. De fapt, considerăm că, fiind de origine traco-romană și putându-i astfel influența pe slujitorii traco-daci ai vechiului cult al lui Zamolxe, împăratul Constantin cel Mare, îi va fi convins pe aceștia să treacă la noua religie creștină, cu tot cu credincioșii care îi ascultau și îi urmau: astfel se explică romanizarea prin creștinare (sau creștinarea prin romanizare) a unei mari părți a traco-dacilor (inclusiv a celor de la nord de Dunăre, până în Transilvania, Maramureș și Moldova), începând cu secolul al IV-lea, adoptarea numelui de roman (din care a derivat, ulterior, cel de român, cu toate variantele sale: rumân, rămăn, arumân/armân, rumon, rumăr), coexistența, până astăzi, în creștinismul românesc, a unor tradiții precreștine, alături de obiceiurile caracteristice acestui cult și legătura politică și religioasă cu Constantinopolul a traco-daco-romanilor, deveniți români, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea[16].

Romanizarea populației traco-dacice s-a produs și pe fondul unor schimbări importante în ceea ce privește peisajul etnic al spațiului carpato-balcanic. Astfel, în Dacia au fost dislocate unități militare (legiuni, alae, cohorte) formate din batavi, numidieni, hispanici, betici, britoni, gali, retici, pannoni, bessi, macedoni, bosporani, commagenieni, în Moesia Superior – din hispanici, britoni, gali, pannoni, cretani și antiohieni, în Moesia Inferior – din numidieni, lusitani, hispanici, britoni, gali, italici, dardani, pannoni, cilicieni, în Tracia – din italici, etc. Mai adăugăm și migrații ale unor lucrători: illyri, ca mineri – în Dacia, greci, evrei, fenicieni – în calitate de comercianți, etc – în special în orașe (continuând și completând vechile nuclee, mai cu seamă grecești, cantonate pe litoralul pontic și/sau egeic), etc, agricultori și meșteșugari, veniți din diverse colțuri ale Imperiului, dar și așezarea, fie prin strămutarea făcută de către autoritățile imperiale, fie prin pătrunderea lor în ținuturile carpato-balcanice, a unor migratori din afara imperiului: sciți, goți, vandali, bastarni, roxolani și alții. Toate aceste fluxuri, care se referă, așa cum spun și însemnările vremii, la originari ex tot orbe romano, atât din părțile apusene ale Imperiului (britoni, batavi, lusitani, hispanici, betici, gali, italici, retici, pannoni), cât și din nordul Africii (numidieni) sau din părțile orientale (cilicieni, bosporani, commagenieni, sirieni, antiohieni). La acestea se adaugă și dislocări ale unor elemente traco-dace de la nord la sud de Dunăre ori de la sud la nord de Munții Balcani sau invers: bessi, traci (în general), macedoni – în Dacia, dardani, daci – în Moesia, bessi – în Macedonia, etc.

Retragerea aureliană (275 d. Hr.) a dus la decăderea vieţii urbane şi, ulterior, la ruralizarea completă a fostei provincii Dacia, un proces asemănător fiind constatat şi pentru regiunile moeso-tracice, după anul 602. Totuşi, legăturile cu spaţiul romanic sud-dunărean au continuat, iar administraţia romană a revenit pe malul stâng al bătrânului Donaris, atât în veacul al IV-lea (în vremea împăratului Constantin), cât şi în secolul al VI-lea (în timpul domniei lui Justinian), intervale în care Imperiul a controlat regiuni din Banat, sudul Olteniei, Munteniei, Moldovei și al Basarabiei.

Dacia romana 117-275 d Hr+orase

Figura 13

 

 

Sp romanic sec III-VII d Hr bun

Figura 14

 

De asemenea, vechea organizare comunitară, în sate de țărani liberi, conduse de Sfatul bătrânilor, a supraviețuit, ca mărturie a influențelor greco-romane, fiind atestată în tot spațiul fostului Imperiu roman, în secolele V-IX, din Galicia, până în Pannonia și Transilvania, fie documentar[17], fie etnografic sau onomastic[18].

 

 

NOTE:

[1] http://soltdm.com/langtdm/phon/metayota.htm, 14 noiembrie 2014.

[2] Domnița Tomescu, Numele de persoană la români. Perspectivă istorică, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001, p. 19.

[3] Aceasta pare a fi printre primele unități cu militari geto-daci, după numele Ulpia, derivat din Marcus Ulpius Traianus, fiind înființată, probabil, în timpul domniei împăratului Traian.

[4] Unitatea recruta atât geto-daci, cât și moesi.

[5] Mai veche, în mod sigur, cu 25 de ani, deoarece prima inscripție menționează încheierea serviciului militar al unor soldați din această unitate (deci ar fi existat, deja pe la 131-132, deși numele, derivat de la Marcus Ulpius Traianus ar atesta fondarea sa chiar după cucerirea Daciei, undeva între 106 și 117 d. Hr.).

[6] Recunoașterea faptului că legiunile erau compuse din geto-daci este întărită și de inscripții, în care sunt prezente nume precum Aelius Dida, Decius Saxa (Amboglanna), sau Decibalus (Banna, azi Birdoswald). Și aici avem dovezi ale romanizării dacilor: la 237 este atestat un militar Aurelius Faustus, acesta fiind menționat ulterior, după încheierea stagiului militar, ca veteran daco-roman, în Dacia.

[7] Această unitate este menționată prima dată în iarna 145-146 Hr., fiind menționată lăsarea la vatră a unor veterani, după serviciul militar (care dura 25 de ani). Această precizare duce la ideea că unitatea a fost înființată, dacă nu de Traian, atunci de Hadrian, pe la 120-121 d. Hr.

[8] Așa se explică, poate, și prezența în toponimia romană a Britanniei a unui oiconim Deva, modificat, probabil dintr-o formă geto-dacică, *Dava.

[9] Unitatea a fost fondată de împăratul Marcus Aurelius.

[10] La Colonia Agrippina (azi Köln) se află mormântul unui trac (cavaler), numit Titus Flavius Bassus, fiul lui Mucala, la origine, membru al tribului dentheletae (localizat în Munții Rodopi, la izvoarele râului Struma). Mormântul este datat la sfârșitul secolului I d. Hr. Mormântul are sculptat la exterior un cavaler trac (tradiție militară traco-dacică din care se pare că derivă imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul).

[11] Tatăl lui Constantin cel Mare.

[12] Mama acestuia, Elena, era originară din Bythinia, arie unde a existat o însemnată populație traco-frigiană.

[13] După lingvistul Iorgu Iordan, sufixul -isk ar fi traco-dac. El se regăsește într-o serie de toponime din spațiul carpato-balcanic: Alisca (la vest de Dunăre, în partea central-sudică a Ungariei de azi), Partiskon (în raza orașului Szeged, în sud-estul Ungariei), Tibiscum (în aria satului Jupa, în Banat), Securisca (în hotarul satului Černovica, aproape de Oescus, în nordul Bulgariei), Scretisca (în zona așezării Kostinbrod, la nord vest de Serdica/Sofia, vestul Bulgariei), Transmarisca (tot în Bulgaria, în aria actualului oraș Turtucaia, în dreptul vărsării Argeșului în Dunăre), după http://dare.ht.lu.se/places/, 30 octombrie 2017. S-ar putea ca unul din numele Argeșului sau al așezării situate la vărsarea acestuia în Dunăre să fi fost *Marisca, după cum și forma din care a derivat numele românesc Timiș va fi evoluat din hidronimul Tibiscus, pe malurile căruia se afla și acea așezare daco-romană Tibiscum. Acest lucru ne îndreptățește să presupunem că forma antroponimică Basiliscus, consemnată ca nume al unui traco-roman, poate fi un strămoș al numelui românesc Vasilescu de mai târziu. Patronimul este atestat, în secolul al V-lea, fiind purtat de un prelat de la Palaeopolis (Caria), în vestul Asiei Mici (azi provincia turcă Aydin), prezent la Conciliul ecumenic de la Chalcedon (anul 451) și al VI-lea, chiar în Dacia mediterranea, pentru episcopul din Serdica, participant la Conciliul ecumenic de la Constantinopol (anul 553). Neatestarea documentară mai târzie a acestei forme nu trebuie să ne surprindă: de la sfârșitul secolului al VI-lea latina cedând locul elenei ca limbă imperială oficială, iar după anul 602 Imperiul a pierdut o mare parte a regiunilor balcanice romanizate. Atestarea numelui în vestul Asiei Mici se explică fie prin difuziunea lui la populația locală traco-frigiană (lucru puțin probabil, deoarece aceasta a sfârșit, încă din secolele IV-V prin a fi grecizată), fie prin imigrarea unui traco-roman din Balcani la sud-est de ținuturile trace romanizate. Dealtfel, un martir, Basiliscus apare la Comana Pontica, în nordul Asiei Mici (în prezent, în provincia Trabzon), la sfârșitul secolului al III-lea, iar mai târziu, tot în vestul Asiei Mici, este atestat un Pabiscus, ca reprezentant al localității Apollonis (Lydia, azi – în provincia turcă Manisa), la Conciliul ecumenic de la Efes (431)

[14] Odată cu sfârșitul domniei acestuia, acced la tronul imperial originari din regiunile grecofone ale Imperiului (inclusiv greci originari din Tracia, precum Phocas – 602-610), de la începutul veacului următor (610), limba elenă fiind introdusă ca limbă oficială la Constantinopol (de către Heraclius), înlocuind latina.

[15] Pentru această reușită a beneficiat de serviciile lui Belisarius, unul dintre cei mai mari generali ai Imperiului roman, și el de origine traco-romană.

[16] Chiar dacă influența traco-daco-romană nu a mai fost vizibilă din secolul al VII-lea, strămoșii noștri au mai înrâurit destinele spațiului carpato-balcanic și în secolele următoare. Astfel, în secolele XII-XIII, dinastia românească balcanică a Asăneștilor a condus destinele țaratului româno-bulgar, cu reședința la (Veliko) Târnovo, iar unul din urmașii acestei dinastii, Andronic Asan a ajuns conducător (despot) al provinciei bizantine Moreea (Peloponez), între 1316 și 1322, urmându-i lui Mihail Cantacuzino, urmaș (după nume) al unei familii de origine tracică, care a dat și un împărat la Constantinopol, Ioan Cantacuzino (1347-1354), Matei Cantacuzino (co-împărat, 1353-1357, apoi despot în Moreea, 1380-1383), Manuel Cantacuzino, despot în Moreea (1349-…, 1354-1380), urmat de Dimitrie Cantacuzino (1383). De notat că, printre despoții Moreei s-au mai aflat și alți urmași ai Asăneștilor: Mihail Asan și Andrei Asan (undeva între 1349-50 și 1354). Dintre Asănești, mai mulți reapar, ca țari în Bulgaria, în secolul al XIV-lea (între 1331 și 1371): Ioan Alexandru Asan, fii săi Mihail Asan și Ioan Asan. După dispariția împărăției constantinopolitane, familia Cantacuzino a supraviețuit: Elena Cantacuzino s-a măritat cu Orhan, sultan otoman în secolul al XIV-lea, iar, din secolul al XVI-lea, prin Mihail Cantacuzino, poreclit, în turcește, Șeitanoglu, pătrunde în Țările Române: unul dintre fii săi, Andronic s-a stabilit la nord de Dunăre. Dintre reprezentanții acestei ramuri a Cantacuzineștilor, îi menționăm pe: Elena Cantacuzino, boiereasă în Țara Românească (1611-1687), mama domnitorului Țării Românești Șerban Cantacuzino (1678-1688), în vremea căruia s-a tipărit Biblia de la București (1688), stolnicul Constantin Cantacuzino, boier în Țara Românească (1650-1716), Ștefan Cantacuzino, fiul lui Șerban Cantacuzino, de asemenea domnitor al Țării Românești (1714-1716), Pârvu Cantacuzino (…-1769), ban al Olteniei, liderul unei revolte anti-otomane, în vremea războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Alexandru Cantacuzino-Deleanu, boier și politician în Moldova (1787-1841), Constantin Cantacuzino, deputat în Țara Românească, în mai multe rânduri (1831-1866), Gheorghe Grigore Cantacuzino (1833-1913), om politic și prim-ministru al României (1899-1900), Mihail G. Cantacuzino (1867-1928), fiu al acestuia, primar al Bucureștilor (1904-1907), deputat, și ministru, Grigore Gheorghe Cantacuzino (1872-1930), fratele acestuia, și el primar al Bucureștilor (1913), Ion Cantacuzino, om politic, deputat (1857-1869), Alexandru Cantacuzino, ministru în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Matei B. Cantacuzino (1855-1925), jurist și om politic, primar al Iașilor (1912-1914), rector al Universității ieșene (1916-1918), ministru, Constantin Cantacuzino-Pașcanu, boier și om politic român (1856-1927), Ioan Cantacuzino, fizician și bacteriolog (1863-1934), Scarlat Cantacuzino, poet, eseist și diplomat (1874-1949), Alexandrina Cantacuzino, lider al mișcării feministe din România interbelică (1876-1944), George Matei Cantacuzino, arhitect român (1899-1960), Constantin Cantacuzino, aviator, participant la al doilea război mondial (1905-1958) și alții. Dintre membrii familiei stabiliți pe pământ românesc, unii au făcut carieră departe de aceste plaiuri: Julia Dent Grant Cantacuzène Spiransky, Princess Cantacuzène, Countess Spiransky (1876-1975), scriitor și istoric american, nepoata președintelui Ulysses S. Grant și soția prințului rus Mihail Cantacuzène (1875-1955), general și diplomat născut la Poltava, urmaș al unor emigranți români, plecați din Moldova, în secolul al XVIII-lea (înainte de 1772), pe timpul împărătăsei Ecaterina cea Mare. Alți reprezentanți ai familiei bizantine au ajuns în Serbia: Katarina Kantakuzina Branković (1418-1492), fiica prințesei Irena Cantacuzino. Primele mențiuni despre Cantacuzini apar în a doua parte a secolului al XI-lea, vorbind despre doi conducători militari: Manuel Cantacuzino amintit în intervalul 1079-1095 și un alt Cantacuzino, prezent în înregistrări între 1094 și 1107, care a învins o armată a lui Bohemond, prinț de Apulia, la Avlona (azi, în Albania). Tot despre un comandant militar, din vestul Imperiului (regiunile balcanice) vorbesc și însemnările din secolul următor, amintind de Ioan Cantacuzino (1150-1170). Majoritatea consemnărilor din secolele XII-XIV amintesc pe membrii familiei Cantacuzino în regiunile balcanice (Tracia, Epir, Pelopones/Moreea). Despre originea tracă a Cantacuzinilor vorbește N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, p. 229. Probabil, numele *Cantacuzenus a apărut undeva în partea finală a antichității (secolele IV-VI), probabil în partea sudică a Peninsulei Balcanice (undeva în Macedonia istorică), într-o arie în care populația tracă a sfârșit prin a fi, măcar în parte, grecizată, ca grecofoni apărând primii Cantacuzini, în veacurile XI-XII.

[17] Ș. Turcuș (coord.), A. Dincă, M. Hasan, V. Vizauer, Antroponimia în Transilvania medievală (secolele XI-XIV). Evaluare statistică, evoluție, semnificații, vol. I, Editura MEGA, Cluj, 2011, p. 173, inclusiv nota infrapaginală.

[18] Toponimia confirmă, pentru spațiul românesc, faptul că, aproximativ 30% din localitățile din România au la bază o mare comunitate patriarhală de țărani liberi, fondată de un moș întemeietor al satului, conducător al Sfatului bătrânilor. Aproximativ aceeași pondere a acestor oiconime se întâlnește și în Republica Moldova. Aceste sate, derivate din nuclee patriarhale au, în general, sufixele –ești (de origine dacică, după Iorgu Iordan), respectiv –eni/-ani (de origine slavă).

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

Cine-i teleghidează pe trădătorii din fruntea Parlamentului, de unde și ce urmăresc ei? Vineri, ian. 12 2018 

Pentru cei care mai cred în gogoșile electorale livrate de grupul infracțional organizat aflat la guvernare, iată ce „vor” (?) ei, în textul din link-ul de mai jos:

https://www.comisarul.ro/articol/destabilizarea-romaniei-adevarata-miza-a-papusii-i_870331.html

După ce-l vor citi, să văd dacă mai au cu ce argumenta în legătură cu „buna-credință”, „dragostea de țară”, „patriotism”, „mândru că sunt român” și alte minciuni sforăitor-populist-naționalist-găunoase pe care le îndrugă, de ani de zile!