Devine UDMR partid naţional? Joi, Oct 30 2008 

S-au publicat în mass-media listele candidaţilor unora dintre formaţiunile politice care vor participa la viitoarele alegeri parlamentare. Între grupările care şi-au făcut publice intenţiile se numără şi UDMR. La prima vedere, mai tot românul – şi aici mă refer strict la etnicii români – se gândeşte că astfel de candidaturi din partea unei formaţiuni, care reprezintă interesele minorităţii maghiarofone din România, se regăsesc doar în acele judeţe unde există comunităţi maghiare însemnate, adică în Transilvania şi Banat, eventual şi în judeţe moldoveneşti unde există mici grupuri de maghiari (Bacău, eventual Neamţ…). Parcurgând lista preluată de pe site-ul hotnews.ro am constatat că UDMR a depus candidaturi în 40 de judeţe, în Capitală şi pentru diaspora… Singurele judeţe ce nu apar în listă sunt Brăila şi Buzău… Câte voturi vor obţine candidaţii Uniunii în judeţe precum Călăraşi, Tulcea, Vaslui sau Dolj?… Puţine, probabil, dar, de la ciudăţeniile anilor 1996 (când UDMR a avut alocat, conform „algoritmului” participării la guvernare alături de CDR şi USD, un loc de deputat în… Tulcea) sau 2000, când au existat cazuri, izolate, de etnici români care au votat cu UDMR la Iaşi, s-a ajuns, în 2008, la zeci şi chiar sute de alegători care au votat cu această formaţiune, la alegerile locale, în judeţe precum Gorj sau Mehedinţi (în localităţile ce nu aparţin Banatului istoric). Probabil că participarea la guvernare, practic continuă, din 1996 până astăzi (chiar şi intervalul Guvernului Adrian Năstase poate fi luat în calcul, deoarece UDMR a sprijinit guvernarea PSD în Parlament) şi implicarea în rezolvarea problemelor ţării, la nivel naţional, nu secvenţial (doar urmărind satisfacerea intereselor comunităţii maghiare, doar în zonele în care aceasta locuieşte) să îi fi determinat şi pe români să acorde credit acesteia. Sau o fi vorba şi de dorinţa UDMR de a culege voturi şi în zonele româneşti, în speranţa asigurării pragului de 5 % necesar intrării în Parlament?

Despre Iaşi… Joi, Oct 9 2008 

În această perioadă a anului se desfăşoară în „dulşele târg” bine-cunoscutele „Sărbători ale Iaşilor”. Prilej, pentru unii, de „campanie electorală” (ar fi de povestit cum poate da 600 – ani de la aşa-zisa primă atestare documentară, o scădere din 2008 a anului 1390, prezent pe o inscripţie din curtea recent renovatei Biserici Armeneşti, dar nu despre asta vrem să vorbim acum la ceas de sărbătoare), pentru alţii – de „buluceală” la „sarmalele electorale” ale Primăriei, sau de „închinăciune”, mai degrabă la mustul şi vinul fiert de la Hala Centrală, decât la moaştele Cuvioasei Parascheva… Şi nici despre asta nu vom face prea multă vorovire, nici despre originea românească balcanică a Cuvioasei ocrotitoare a întregii Moldove (ca şi a celui ce i-a adus sfintele moaşte la Iaşi, domnitorul Vasile Lupu, aromân la origine…) sau despre cum au marcat, de secole, mai ales ciobanii, un adevărat „cult popular”, nescris, în cinstea ei…

Vrem să aducem aminte celor care vor zăbovi, cât de puţin, în „oraşul celor 7 coline”, că acesta ar putea intra, cu uşurinţă, într-o „carte a recordurilor româneşti”, măcar şi pentru că poate fi numit „oraşul celor 3 uniri”! În plus, este şi sigurul care se poate lăuda cu un asemenea titlu. Să vedem de ce…

La 1600, în luna mai, Mihai Viteazul, deja domn al Ţării Româneşti (din 1593) şi al Ardealului (din toamna lui 1599) a intrat în Moldova şi, fără luptă, a fost înscăunat de urmaşii lui Ştefan cel Mare şi ca stăpân al Ţării Moldovei. Înscăunarea s-a produs la Iaşi, care era deja capitală a voievodatului, încheindu-se, aici, procesul de unire sub acelaşi domnitor a Ţărilor Române. Din păcate, această unire a ţinut doar câteva luni…

La 5/17 ianuarie 1859, în sala numită „La Elefant” a actualului Muzeu de Ştiinţe Naturale (pe atunci sediu al Societăţii de Medici şi Naturalişti), Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales ca domn pe Alexandru Ioan Cuza. Peste câteva zile, la 24 Ianuarie/5 februarie, la Bucureşti, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti a procedat aşişderea. Anul 1859 a devenit, astfel, „anul de naştere” a României moderne. De astă dată, „Unirea cea mică” a început la Iaşi…

Ca o mică paranteză, ar fi indicat, pe viitor, ca toţi cei care – în scop mai mult sau mai puţin electoral – vorvoi să vină la Iaşi spre a dansa „Hora Unirii” la „umbra” statuii lui Cuza, să o facă pe 5, nu pe 24 Ianuarie. Pe 5 ianuarie l-au ales moldovenii pe Cuza… Pe 24 – au votat muntenii (şi oltenii). Că o deplasare la Iaşi pe 5, în ajunul Bobotezei – când s-ar putea să mai fie şi ger – le-ar strica politicienilor de pe Dâmboviţa lunga vacanţă de la Sărbătorile de iarnă, asta-i o altă poveste… Dar aşa s-ar cuveni, mai ales că la anul se vor împlini 150 de ani de la îndoita alegere a lui Cuza şi, în plus, e tot „an electoral”…

Am ajuns la „a treia Unire”, numită „Unirea cea Mare”, cea din 1918. Să recapitulăm, pe scurt, contextul vremii. România intrase în primul război mondial, în vara anului 1916, de partea Antantei, cu dorinţa de eliberare a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Războiul nu a decurs însă conform speranţelor noastre şi, după câteva luni, sudul ţării, inclusiv capitala, au fost ocupate de Puterile Centrale. Regele Ferdinand, Regina Maria, Parlamentul şi Guvernul s-au refugiat la Iaşi. Refăcută în iarna 1916-1917, şi cu importantul sprijin al generalului francez Berthelot, armata română a repurtat în vara anului 1917, câteva victorii strălucite: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz… Din păcate, ieşirea din război a Rusiei, în urma Revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, ne lăsa singuri în faţa inamicului. Astfel, a fost încheiat un armistiţiu şi, în primăvara lui 1918, o „pace” umilitoare…

În acest context, o mică „rază de soare”. După ce îşi proclamase Independenţa, la 24 Ianuarie, Republica Federativă Moldovenească (Basarabia) s-a unit cu România, la 27 Martie/9 Aprilie 1918.

Toamna acestui an a adus, însă, o întorsătură fericită pe frontul de vest. Aproape de încheierea arminstiţiului cu Puterile Centrale, România a reintrat în luptă, de partea Antantei. Pe fondul pierderii războiului, Imperiul austro-ungar se dezagrega. În acest context, la 15/28 Noiembrie, Bucovina s-a unit şi ea cu Ţara. În fine, la 18 Noiembrie/1 Decembrie, la Alba-Iulia, reprezentanţii românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş au proclamat Unirea cu România a teritoriilor locuite de dânşii. Abia în această fericită zi – devenită peste decenii, Ziua Naţională a României -, Regele Ferdinand şi Regina Maria au revenit în Bucureşti, unde au şi fost primiţi reprezentanţii românilor de peste munţi care aduceau marea veste de la Alba-Iulia (primirea de către Majestăţile Lor a delegaţiilor basarabenilor şi bucovinenilor care aduceau deciziile de Unire cu Ţara a acestor provincii s-a petrecut la Iaşi).

Cam aiasta ar fi povestioara „oraşului celor 3 Uniri”.

Cum a supravieţuit limba română unor vremuri grele… Joi, Oct 9 2008 

Anii regimului totalitar comunist au însemnat şi o luptă a autorităţilor „noii orânduiri” cu vechile tradiţii. Cum unele erau legate de „monarhul-tiran” şi de „odiosul regim burghezo-moşieresc”, „războiul” s-a canalizat contra acestor elemente şi a simbolurilor legate de acestea… Românul, însă, fie pentru că este mai şugubăţ din fire, fie pentru că a avut capacitatea de a lupta „subversiv” contra sistemului, a găsit căi de a conserva unele din referinţele la aceste tradiţii. Iată câteva exemple…

În Ţara Oltului, mulţi dintre localnici au fost boieri, încă dinaintea legendarului descălecat al lui Negru Vodă în viitoarea Ţară Românească. Chiar dacă Regatul maghiar şi mai târziu Imperiul habsburgic au urmărit să desfiinţeze, sau măcar să reducă din influenţa acestei solide „instituţii” făgărăşene a boieritului, aceasta a dăinuit… Ajunşi doar simpli ţărani liberi, boierii făgărăşeni şi-au denumit soţiile, care „ţineau” gospodăria, treburile casei, boerese. Termenul a evoluat, în graiul local, spre boreasă, cu sensul de soţie de gospodar din satele făgărăşene… Boreasa a supravieţuit, astfel, regimului totalitar, fiind frecvent utilizat, ca termen, chiar dacă unii din cei care-l utilizau nu (mai) ştiau de la ce instituţie nobiliară (deci „moşierească”) derivă…

Tot legat de Ţara Oltului, renumitul savant american David Kideckel povestea cum au rezistat, o vreme, colectivizării ţăranii din satul Copăcel: toţi spuneau că vor să intre în „colectivă”, dar numai după Toderel… S-au tot agitat comuniştii şi, după multe căutări l-au găsit şi pe „numitul Toderel”. Aşa numeau oamenii cimitirul satului… 

Un asemenea exemplu de supravieţuire, prin termeni intraţi în uzul curent (unii ca microtoponimie urbană), întâlnim şi în „dulşele târg al Ieşilor”. Astfel, locul unde se află atât Biblioteca Centrală Universitară, statuia poetului Mihai Eminescu şi grupul statuar al voievozilor este numit, de decenii, atât de către localnici, cât şi de către miile de studenţi ai celui mai vechi centru universitar românesc, „La Fundaţie”… Locul are şi un nume oficial: Piaţa Mihai Eminescu, pe care, însă, mai nimeni nu-l foloseşte…

Dar de unde acest nume: „La Fundaţie”? El a supravieţuit întregului regim totalitar, ca o mărturie a faptului că actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, ridicată înainte de al doilea război mondial, în anii de domnie ai Regelui Carol al II-lea (care, pe lângă multele lucruri rele făcute în timpul regimului său, a fost şi un sprijinitor al culturii româneşti), s-a numit, de fapt, Fundaţiunea Universitară Regele Ferdinand. Oamenii simpli, plecând de la acest nume, au făcut din „fundaţiune”, „fundaţie” şi, cu acest nume, amintind de anii monarhiei româneşti, au „înfruntat”, tăcut, comunismul… Din iniţiativa lăudabilă a BCU, respectivul nume interbelic a fost reinstalat pe frontispiciul clădirii, fiind vizibil atât pe latura dinspre Păcurari, cât şi dinspre cea care dă în Bulevardul Carol I.

Tot aici, chiar la intrarea în clădirea BCU, se găseşte, chiar pe podeaua holului, un mozaic reprezentând stema României (regale) interbelice… Mozaicul nu a fost refăcut după 1989, ci, poate, acoperit cu vreun covoraş, când venea vreun activist, a supravieţuit şi el anilor totalitarismului… Probabil că şi personalul bibliotecii avea grijă să le distragă atenţia respectivilor tovarăşi să se uite la imaginile expuse în hol şi nu la mozaicul pe care călcau…  

Ca şi în vremurile marilor migraţii, ceea ce i-a deosebit pe români de aceste neamuri (sau de teroriştii arabi de azi) este că, dacă migratorii (şi arabii de azi) au bine dezvoltat „simţul omorului”, noi ne-am folosit, ca să rezistăm vremurilor grele, de… simţul umorului… Am râs (chiar facă am făcut-o de necazul nostru) şi ne-a (mai) trecut… Nu există mărturii documentare din vremea asaltului migratorilor că aşa a fost, dar din anii comunismului toţi cei care au trăit aceste vremuri îşi pot aminti, cu un zâmbet măcar, dacă nu râzând, de acel „mare român” din miile de bancuri, numit Bulă, printre cei mai buni prieteni ai românilor în anii comunismului…

Despre „noroc” şi „ghinion” în politic(hi)a românească… Marți, Oct 7 2008 

Două partide cu remarcabile contribuţii la devenirea românească, după 1859.

Partidul Naţional Liberal

S-a înfiinţat în 1875 (deşi primele manifestări ale liberalismului în Principatele Unite datează de la începuturile domniei lui Cuza).

A avut şansa unor oameni mari, care au prins şi conjuncturi – interne şi externe – favorabile

Ion C. Brătianu – prim-ministrul Independenţei (1876-1888), dar şi al celui mai longeviv guvern al României democratice din toate timpurile (proclamarea Independenţei a fost citită de „grăbitul” ministru de externe Mihail Kogălniceanu, cu o zi mai devreme, la 9 mai; liberalul Kogălniceanu, ostracizat fiindcă fusese un apropiat al lui Cuza, a fost şi el un om al momentelor mari: prim-ministru în vremea „domnitorului Unirii”, Alexandru Ioan Cuza, practic, „mâna sa dreaptă”…). Ce a”prins” Guvernarea Ion C. Brătianu: Independenţa (1877), intrarea Dobrogei în componenţa României (în anul următor) – e adevărat, în ciuda protestelor, contra însuşirii, „cu japca” de către Rusia ţaristă a celor 3 judeţe din sudul Basarabiei, proclamarea Regatului (1881), reforma electorală (1883) şi primul Parlament ales prin vot în 3 colegii (1884).

Ion I. C Brătianu – a negociat pentru România (1916) condiţiile în care ţara noastră intra în război de partea Antantei. Au recunoscut englezii, francezii şi ruşii, că ni se vor da, pentru contribuţia la războiul mondial: Transilvania, tot Maramureşul (până la Carpaţii Păduroşi, ca pe vremea lui Dragoş-Vodă şi Bogdan-Vodă, nu treimea de la sud de Tisa!), Crişana, Banatul (integral, până la Tisa!) şi Bucovina până la Prut (cu tot cu Cernăuţi).

A trecut războiul, a venit Conferinţa de pace de la Paris, care a „pedepsit” România, luându-i două treimi din Maramureş (dat Cehoslovaciei) din cauza… aceluiaşi Brătianu care s-a încăpăţânat să susţină tratament egal şi pentru ţările mici cu marile învingătoare…

Două guverne care şi-au dus mandatul de 4 ani la capăt în perioada interbelică: cel condus de Ion I. C. Brătianu (1922-1926) şi cel condus de Gheorghe Tătărăscu (1933-1937)

Al doilea menţionat: un „cameloeon” politic. În vremea guvernelor conduse de el în timpul Regelui Carol al II-lea, era cunoscut ca un „yes-man” al acestuia. Dacă o dorinţă a Regelui se putea satisface, Tătărăscu spunea „S-a făcut, Majestate!”, iar dacă era greu de îndeplinit, venea cu replica: „Se face, Majestate!”

A fost prim-ministrul ultimatumurilor sovietice din iunie 1940…

… dar şi ministrul de externe participant, după al doilea război mondial, în delegaţia română, a Guvernului Petru Groza, la Conferinţa de pace de la Paris (1947).

Primul liberal, după 1990, într-un guvern românesc: Mircea Ionescu-Quintus – ministrul Justiţiei în guvernul (fostului) liberal Theodor Stolojan…

Primul Guvern post-decembrist de centru-dreapta care este (aproape) la final de mandat: cel condus de Călin Popescu-Tăriceanu (conducătorul PNL).

Partidul Naţional Ţărănesc-Creştin Democrat

La 1869 se înfiinţau, în Transilvania şi Banat, câte un Partid Naţional Român. Cele două vor fuziona şi îşi vor concerta acţiunile în vederea satisfacerii dorinţelor românilor aflaţi sub dominaţie austro-ungară.

La 1918, unul dintre fruntaşii PNR, Iuliu Maniu, a organizat apărarea oraşului Viena, în faţa furiei revoluţionar-anarhiste. Ulterior, după Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, Iuliu Maniu a fost preşedintele Consiliului Dirigent (guvernul regional ardelean) de la Sibiu.

În 1926, PNR fuzionează cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, condus de Ion Mihalache. Asta după ce, în timpul guvernării liberale, au avut loc negocieri, eşuate, de fuziune cu PNL…

Doi ani mai târziu, PNŢ ajunge la guvernare, după cel mai masiv vot democratic în favoarea unui partid (78%). A venit, însă, criza economică, greva de la Lupeni (1929), Carol al II-lea (1930), proclamat rege, dar nechemat (oficial). Iuliu Maniu demisionează, revine, dar PNŢ pierde puterea, pe fondul crizei, în 1931. Revine, un an mai târziu, spre a avea ghinionul de a „prinde” greva ceferiştilor de la Griviţa (1933)… Guvernul ţărănist cade a doua oară…

A venit, apoi, în 1938, dictatura regală a aceluiaşi Rege Carol al II-lea, apoi războiul al doilea mondial. Iuliu Maniu, fruntaşul naţional-ţărănist a îndrăznit să-l înfrunte şi pe Antonescu ce dusese armata departe în Est, contra sovieticilor… Va lupta şi cu bolşevicii, sprijiniţi de Moscova… care i-au furat alegerile din 1946…

Maniu a murit la Sighet, într-o celulă de puşcărie comunistă… Dumnezeu să-l odihnească!

În 1987, în ilegalitate, marele român Corneliu Coposu, afiliază PNŢ la Internaţionala Creştin-Democrată, adăugându-se, astfel, în titulatura partidului şi particula „Creştin Democrat”. PNŢCD revine în legalitate în Decembrie 1989. După exact 50 de ani de la alegerile furate de comunişti, într-un alt noiembrie, 1996, după ce, cu un an mai devreme, alt martir ţărănist s-a dus dintre noi – Corneliu Coposu, fie-i ţărâna uşoară! – Convenţia Democrată Română, condusă de PNŢ-CD (în care intra şi PNL) câştiga alegerile parlamentare. A ajuns la guvernare… Dar ce guvernare: 3 prim-miniştri, asaltul minerilor… Apoi CDR2000 (cu PNŢ-CD) n-a mai prins pragul electoral, pe care, deşi au văzut că sunt în vizibilă pierdere de viteză, ţărăniştii l-au ridicat la 5% pentru partide şi 8% pentru alianţe. Nefericita alianţă cu „partide de buzunar” i-a adus în afara parlamentului, unde se găsesc şi acum…

Poate vor reintra în Parlament, pe listele liberalilor (care le-ar „întoarce”, astfel, sprijinul din 1996). Problema este că, în acest moment, există două conduceri care revendică „şefia” extra-parlamentarului „muribund” PNŢ-CD… Oare acest partid „istoric” va deveni „istorie”?…

Curiozităţi (unionale) europene… Luni, Oct 6 2008 

La 29 decembrie 1922 a luat naştere, prin decizia comună a RSFS Ruse, RSFS Transcaucaziene, RSS Ucrainene şi a RSS Bieloruse, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, cunoscută şi sub numele de Uniunea Sovietică. La 25 decembrie 1991, printr-un decret, Mihail Gorbaciov a demisionat din funcţia de preşedinte al Uniunii Sovietice (a fost, de fapt, primul şi singurul ce a deţinut această funcţie), după ce, de câteva săptămâni, prin crearea Comunităţii Statelor Independente, devenise „şomer prezidenţial”, iar prin proclamarea independenţei tuturor republicilor unionale (devenite 15, între timp), singurul loc unde îşi mai exercita aceste înalte atribuţii prezidenţiale era propriul birou moscovit…

La doar o lună şi ceva mai târziu (7 februarie 1992), în celălalt colţ al „bătrânului continent”, s-a semnat Tratatul de la Maastricht, prin care Comunităţile Europene se transformau în Uniunea Europeană. Tratatul a fost semnat şi apoi ratificat de Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Danemarca, Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia. Tratatul Uniunii Europene a devenit efectiv la 1 noiembrie 1993. O Uniune (sovietică) a murit, o altă Uniune (europeană) s-a născut!….  

Concluzia: de peste trei sferturi de veac, europenii nu pot trăi fără Uniune!

Vremurile lui Stalin – printre noi!… Luni, Oct 6 2008 

Stalin a murit în 1953… Cu un an mai înainte, România, devenită, de câţiva ani, „republică populară” şi-a schimbat organizarea administrativă din judeţe în raioane şi regiuni, după modelul „fratelui mai mare” de la Răsărit, Uniunea Sovietică. „Organele puterii de stat” au fost şi ele rebotezate, dar nu soviete (săteşti, orăşeneşti, raionale, regionale) precum în „măreaţa Uniune” (sovietică, nu europeană!), ci „sfaturi populare”.

Dorinţa autorităţilor comuniste de a se întipări în memoria – individuală sau/şi colectivă – a românilor aceste noi „instituţii” locale/regionale a făcut să fie lansate inclusiv poezioare, aparent nevinovate. Unele s-au perpetuat, prin copiii născuţi în vremea lui Stalin, apoi prin „decreţeii” lui Ceauşescu, până la copilaşii din era internetului. Iată, astfel, cum arată versurile bine-cunoscutei creaţii „populare” Căţeluş cu părul creţ:

Căţeluş cu părul creţ

 Fură raţa din coteţ

Şi se jură că nu fură, 

Dar l-am prins cu raţa-n gură! 

Şi cu ou-n buzunar  

Hai la Sfatul Popular!