De citit şi de semnat (dacă mai vrem să se facă, cu adevărat, curăţenie în România)!
Declaraţia de la Praga Miercuri, feb. 25 2009
Opinii and Politică. Altfel Opinii, Politică. Altfel 21:21
Raphael – Cuando tu no estas Luni, feb. 16 2009
Luceafărul eminescian – în Cartea Recordurilor Duminică, feb. 15 2009
Povestea (câte unei) vorbe… (VI) Duminică, feb. 15 2009
Cultură and Etnografie and Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică Cultură, Etnografie, Geografie istorică, Lingvistică, Onomastică 17:57
Iată că a venit şi vremea să spunem vreo două-trei (sute de) vorbe (şi) despre duminică…
Cuvântul, ca atâtea multe, multe altele, este de origine latină. El se regăseşte la toţi românii, daco-românii folosindu-l în această formă – duminică – în vreme ce aromânii balcanici utilizează variantele dumanică/dumănică, iar istro-românii spun dumirecă. Acestea provin, ca şi formele din celelalte limbi romanice, din latinescul dies dominica. De aici au rezultat dimanche – în franceză, diumenge – în catalană, dumengia – în raeto-romană (rumantsch gritschun), domingo – în galiciană, portugheză şi spaniolă, domenia – în ladină, domenica – în italiană.
Ce s-a întâmplat cu acest (dies) dominica latinesc? Vom face, mai întâi, o paranteză, precizând că, imediat după începutul erei creştine, într-o perioadă în care inclusiv Dacia mai făcea parte din Imperiu, s-au impus atât numele de dies sabbatum (ziua sabatului), cât şi de dies dominica (ziua Domnului), pentru sâmbătă şi duminică, în loc de saturnus dies (ziua zeului Saturn), respectiv solis dies (ziua zeului-Soare). Aceste modificări par să se fi petrecut înainte de oficializarea creştinismului drept religie în Imperiul roman (330 d. Hr.), probabil, spre finele secolului I sau în secolul următor, altfel nu s-ar explica legiferarea, alături de sărbătorirea zilei Dumnezeului creştin şi a Sabatului evreiesc. Pe de altă parte, mai remarcăm puternica influenţă culturală a Imperiului roman asupra unor popoare vecine: în primul rând, asupra vechilor germanici, care l-au preluat atât pe saturnus dies, cât şi pe solis dies. Primul se regăseşte şi azi în engleză – Saturday – şi în olandeză – Zaterdag, iar al doilea – atât în engleză (Sunday), olandeză (Zondag), cât şi în germană (Sontag). Germanicii par să le fi preluat undeva prin secolele I-II d. Hr. Pe de altă parte, preluat de la evreii care (într-un Imperiu ce se mândrea că „toate drumurile duc la Roma”, cu o viaţă urbană şi economică activă, dar era favorabil şi deschiderii multiculturale) au ajuns şi în „Cetatea Eternă”, s-a răspândit şi sabbatul iudaic, fapt ce explică păstrarea numelui sabbato în italiană, dar şi preluarea de la romani a obiceiului, de către vechii slavi, cu tot cu numele zilei, în forma sonbat (slavii par să fi preluat obiceiul de la romani în perioada de apogeu a Imperiului, adică în secolele II-III d.Hr.). Fiind propagat de evreii ajunşi la Roma, popor cu un deosebit rol în activităţile comerciale, sensul lui sonbat a devenit, la vechii slavi, cel de zi de târg. În perioada convieţuirii româno-slave, termenul (şi obiceiul) a(u) intrat şi în română – sâmbătă, inclusiv prin toponime (Sâmbăta, Sâmbăteni, Sâmbotin, etc.) – dar şi în maghiară – szombat (limbă în care s-au format, de asemenea, nume de locuri: Szombathely). Toponimele par să fi avut, iniţial, înţelesul de loc unde se ţine târg în ziua de sâmbătă a săptămânii. Acest lucru ar însemna, ca să folosim un ton mai… glumeţ, că „tradiţia” de a avea două zile libere pe săptămână datează la români de peste 1000 de ani: dacă duminica era ziua Domnului, zi de rugăciune, mers la biserică şi odihnă, sămbăta a devenit zi de mers (şi „căscat gura”) la târg…
Revenim la (dies) dominica. Se pare că, imediat după încetăţenirea termenului, cu sensul de ziua Domnului (Iisus Hristos), la varianta iniţială – dominica – s-a mai adăugat şi o alta – domenica. Din prima formă a rezultat domingo – în galiciană, portugheză şi spaniolă. La rândul său, domenica a rămas nemodificat în italiană şi l-a dat pe domenia – în ladină. Tot din acest domenica pare să fi derivat, la un moment dat, un *dumenica, din care par să fi rezultat toate celelalte forme. În limbile romanice occidentale s-a ajuns, de aici, la dumengia – în raeto-romană, diumenge – în catalană şi dimanche – în franceză. Forma comună din care au derivat cele din catalană şi raeto-romană pare să fi fost *dumeniga. Franceza pare să fi adoptat o formă apropiată de cea catalană, dar fără sonorizarea lui c – probabil o formă *diumenca, aceasta evoluând spre cea actuală pe un „traseu”, probabil, *diumencha>*diumanche>dimanche…
Cum a evoluat *dumenica în spaţiul romanic oriental (românesc)? Se pare că, la început, a avut loc o metateză între i şi e, care a dus la o formă comună stră-românească duminecă. Aceasta a circulat, o vreme, în paralel cu cealaltă, ajungându-se, după secolele X-XI, când strămoşii aromânilor s-au desprins de daco-români, ca din forma iniţială *dumenica să rezulte dumanica/dumănica de astăzi. Pe de altă parte, din duminecă rotacizanţii au ajuns la varianta dumirecă, întâlnită, azi, la istro-români. Deşi daco-românii folosesc în prezent forma duminică, regional, încă este întrebuinţată şi varianta mai veche duminecă (de pildă, în sudul Transilvaniei).
Şi din analiza evoluţiei lui dies dominica spre formele actuale din limbile neo-latine se desprind câteva concluzii:
1) trecerea vocalei o spre u în tot spaţiul românesc, dar şi la raeto-romani, catalani şi (temporar) la francezi;
2) păstrarea vocalei iniţiale o la aproape toţi romanicii sudici, din peninsulele Italică (italieni, ladini) şi Iberică (spanioli, galicieni, portughezi);
3) prezenţa rotacismului doar la românii rotacizanţi vestici (strămoşii istro-românilor de azi).
Et si tu n’existais pas – Joe Dassin Sâmbătă, feb. 14 2009
Locul traco-dacilor romanizaţi între popoarele europene Vineri, feb. 13 2009
Cultură and Etnografie and Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică Cultură, Etnografie, Geografie istorică, Lingvistică, Onomastică 15:47
Cu un alt prilej aminteam, aici, cum nu se putea ca romanii să fi fost daci. Drept completare la cele spuse atunci, să încercăm, cu câteva exemple, să precizăm locul traco-dacilor printre popoarele europene.
Începem cu ceea ce se ştie… Româna, ca limbă romanică, continuatoare a latinei populare vorbită în spaţiul balcano-carpatic de urmaşii traco-geto-dacilor, a moştenit (şi) de la aceştia un număr de aproximativ 150 de cuvinte. Acest fapt este demonstrat, cu numeroase argumente, de Ioan Iosif Russu, în Limba traco-geţilor. Printre aceste cuvinte se numără: brad, bardă, barză, viezure, fagure, măgură, mazăre, mal, urdă, zăr, stână, doină, baci, bucium, strugure, cârlan, mânz, mire, băiat… Se pare că dacii l-au avut şi pe *carpă – cu sensul de stâncă. De aici ar deriva atât numele Carpaţilor, cât şi cel al tribului dacic al carpilor din Moldova de mai târziu. Menţionăm faptul că această continuitate (în a rămâne neclintiţi ca o stâncă pe plaiurile lor) a celor mai „încăpăţânaţi” daci contra Romei – pe care au tot atacat-o, singuri, sau aliaţi cu diverşi migratori, până în secolul al IV-lea – pare dovedită şi de păstrarea lui Carp ca singurul nume de persoană derivat, la români, de la un nume de trib traco-dacic (mai mult, faptul că aceşti carpi au avut căpetenii, tarabostes, a fost continuat prin menţinerea unor familii boiereşti moldovene, cu numele Carp, până la începutul veacului trecut, prin bine-cunoscutul om politic conservator vasluian Petre P. Carp). Încetarea, bruscă, din veacul al IV-lea, a atacurilor carpilor la sud de Dunăre se leagă de trecerea lor masivă la creştinism (devenit religie oficială în Imperiu, în 330 d. Hr.), coroborată şi cu romanizarea, chiar benevolă, care explică acceptarea şi păstrarea unor termeni latini în româna moldovenească (curechi – derivat din latinescul colicium, arină – ultimul doar în Transnistria, la urmaşii tirageţilor), în opoziţie cu „rezistenţa” la romanizare a strămoşilor ardelenilor şi oltenilor (care l-au păstrat pe dacicul varză) sau cu înlocuirea lui arină de către nisip (de origine slavă). Sensul de stâncă pentru *carpă este întărit atât de prezenţa termenului în albaneză, în forma karpë – cu acelaşi sens, dar şi a altor toponime, răspândite din vestul Balcanilor până în estul Mării Negre, în care este prezent radicalul indo-european kar-: Karst – în Croaţia, Kars – o localitate la frontiera turco-georgiană (de origine armeană, însă; despre armeni se ştie că erau, şi ei, înrudiţi cu traco-dacii) sau chiar vechiul nume al Hârşovei de azi – Carsium. Mai adăugăm şi faptul că, în Marea Egee, o insulă grecească se numeşte Karpathos.
Am menţionat că asemenea nume se regăsesc inclusiv în spaţiul locuit de traco-geţi. Vom reveni la Carsium puţin mai târziu. Deocamdată mai precizăm că astfel de toponime s-au păstrat şi în spaţiul românesc actual, aflat în secolele II-III d. Hr. în aria provinciei romane Dacia (tot ca semn al „rezistenţei” la romanizare). Astfel, vechiul nume al aşezării bănăţene Valea Timişului era Cârpa, iar în aria comunei Boiţa din vestul Ţării Oltului se află toponimul Dealul Cârpoc.
Înainte de a vedea care a fost evoluţia lui *carpă dacic spre românescul cârpă – cu sensul de stâncă, pierdut între timp – trebuie să precizăm că specialiştii afirmă că modificarea fonetică a>â/î în română apare doar unde exista o nazalizare a vocalei respective, adică în cuvinte în care a era urmat de n: angelus, romanus, panem, canem, manus, paganus, francus, care au devenit, ulterior, în română, înger, ar(u)mân/rumân/rămăn/rumăr/rumon/român, pâ(i)ne, câ(i)ne, mânu/mână/măra, păgân, frânc(u). Dar, totuşi… regula are şi excepţii: tardivus, Carolus Magnus, Carolus, *carpă şi chiar toponimul dobrogean Carsium au devenit, în română, târziu, Cârloman, Cârlea/Cârlescu, cârpă, Hârşova…
Credem că forma istro-românească rotacizată măra, pentru mână, poate explica în ce fel s-a ajuns la aceste excepţii. Asta presupune că toate formele latineşti cu a nazalizat să fi fost rostite, într-o latină populară traco-dacică *ăngelu’/*ăngeru’, *rumănu’, *păne, *căne, *mănu’, *păgănu’, *frăncu’. În toate acestea, a latinesc a fost înlocuit de ă traco-illir (că este traco-illir o demonstrează păstrarea lui şi la toţi românii, ca traco-daci romanizaţi, dar şi la bulgari, care au asimilat, ca slavi, un important element românesc moeso-tracic, precum şi la albanezi, ca urmaşi ai illirilor incomplet romanizaţi, care îl notează ë). După venirea slavilor, în aceste cuvinte, ă a fost înlocuit cu â/î, de origine slavă balcanică (proto-bulgară). Între timp, datorită faptului că substantivul neutru *mănu’ avea un plural care putea fi considerat feminin (*mănuri), se va fi petrecut „feminizarea” singularului în *mănă. De aici – refacerea şi a unui plural, nou – *măni (din care au evoluat mâni/mâini la daco-români, aromâni şi megleno-români), deşi, în unele zone – Bucovina – se foloseşte, încă, la plural, mânuri, precum şi evoluţia rotacizantă *mănă>măra. Strămoşii rotacizanţilor istro-români se pare că n-au intrat în contact cu înaintaşii slavilor bulgari de azi, fiind situaţi mai spre vest, în aria în care s-au aşezat strămoşii sârbo-croaţilor. Ei l-au păstrat pe ă, dovadă formele măra şi rumăr. Dar, probabil, datorită modificării lui *mănă în măra la rotacizanţi, undeva, la contactul acestora cu alţi români vestici, s-a putut trece la aceste „excepţii” – cărpă, Cărloman, tărziu, când ă a fost schimbat de â/î. Aceasta presupune circulaţia, în paralel, o vreme, a ambelor forme şi a celei rotacizate şi a celei nerotacizate şi, poate, migraţia unor grupuri de români dintr-o parte în alta a spaţiului românesc.
Evoluţia lui Carsium spre Hârşova este ea, singură, o întreagă „poveste”… Probabil, sub influenţa greco-bizantină dinspre litoralul Mării Negre – unde coloniile greceşti se găseau de câteva secole – a dus la modificarea, mai întâi, într-un *Charsion>*Chărsion, în care, ca şi în cuvântul scris Christos în lumea ortodoxă, pe care românii îl pronunţă Hristos, s-a ajuns la pronunţia *Hărsion; dacă n-ar fi existat influenţa greco-slavă, toponimul ar fi ajuns la o formă, probabilă *Cărs(i)u, apropiată de armenescul Kars.
Această influenţă bizantină se regăseşte, la o scară mai redusă, şi în lumea romanică occidentală, în care creştin, Cristian sunt scrise, în franceză chretien, Christian, dar rostite cu c. Lumea orientală a fost chiar mai influenţată de această pronunţie h pentru ch: în limba rusă, creştin se scrie/spune Христианские/hristiansk’e, la bulgari există numele Hristo, Hristev, cu echivalente româneşti, mai vechi – Hristu, Hristea, Hristache – pentru forme mai noi, Cristea, Cristache, Cristescu, Cristian, sau chiar Cârstea. La fel, greaca actuală foloseşte, în continuare, patronimul Christos. În schimb, românii catolici scriu şi pronunţă Cristos.
După anul 602, Dobrogea este pierdută de bizantini, în dauna slavilor, ulterior această provincie intrând sub controlul primului ţarat bulgar, până spre anul 1000. În această perioadă, în vremea convieţuirii cu slavii (de tip „bulgar”), dintr-un, probabil *Chărsio(n) daco-romano-bizantin s-a ajuns la o formă româno-slavă *(C)Hârsiovo/(C)Hârşiovo>Hârş(i)ovo, din care, prin românizarea sufixului -ovo, s-a fixat forma actuală, Hârşova.
Se pot trage câteva concluzii: 1) rotacizarea era deja în acţiune şi se pare că formele rotacizate/nerotacizate au circulat în paralel o vreme, forme de tipul mănă/măra explicând prezenţa unei evoluţii Carsium>*(C)Hărsio(n)>Hârşova şi în viitoarea Dobroge, chiar şi fără ca a/ă să fi fost nazalizaţi.
2) istro-românii par să fi fost mai puţin afectaţi de slavii de tip „bulgar”, dovadă că l-au păstrat pe ă: măra, rumăr.
3) evoluţia manu(s)>*mănu’/*mănuri>*mânu/mânuri>mână/mânuri>mână/mâni>mâ(i)nă/mâ(i)ni a avut loc înainte de secolele X-XI, formele respective fiind prezente la românii de pe ambele maluri ale Dunării, exceptându-i pe rotacizanţii istro-români. Ulterior, i epentetic, utilizat de megleno-români, l-a afectat pe mână/mâni, atât în daco-română, în care pluralul (muntenesc) a devenit mâini (moldovenii îl folosesc, regional, pe mâni), cât şi în vorbirea aromânilor, dintre care unii (macedoneni) îl folosesc şi la singular pe mâină.
4) Generalizarea evoluţiilor s>ş, z>j în română pare să se fi petrecut sub influenţa slavilor. Probabil atunci s-a produs modificarea *(C)Hărsio(n)>*Hârsiovo>Hârş(i)ovo>Hârşova, caseum>caş, dar şi fixarea alternanţei s/ş la singular/plural: urs/urşi, râs/râşi… De asemenea, cuvintele de origine slavă cneaz, viteaz, breaz, dau la plural formele cneji, viteji, breji. Această generalizare a cunoscut şi excepţii, legate, probabil, tot de statutul de „minoritate lingvistică” ameninţată, resimţit de românii din actualul ţinut secuiesc. Aceştia au continuat să utilizeze forme precum *cas, *coază, cozan, sluzbă. Din unele au rezultat toponime – Casin – sau antroponime – Cozan (Topliţa)/Kozan (Vlăhiţa, Miercurea-Ciuc). De fapt, chiar şi Casin derivă de la un patronim, cu sensul de râu care trece pe lângă moşia lui Casin (numele a rezultat din *cas, întocmai ca evoluţiile codru>Codrin, dor>Dorin, floare>Florin şi altele; din ultimul patronim pare să fi derivat şi numele oraşului Florina, din Grecia de azi, cu sensul, iniţial, de „moşie a lui Florin”). Din opoziţia, oarecum umoristică, între mocanii ciobani de la Curbura internă a Carpaţilor (care aveau o situaţie materială ceva mai bună) şi cozanii/cojanii agricultori din zonele joase – depresionare sau de câmpie (care aveau ce mânca, „o *coază/coajă de pâine”, dacă dădea Domnul vreme bună pentru recoltă), s-au născut aceste nume – Mocan (pentru „mocănimea” din Curbura internă, dintre Breţcu şi Săcele, respectiv pentru cea a Ţării Vrancei – de origine ardelenească), respectiv Cozan (pentru depresiunile Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, Giurgeu)/Cojan (pentru depresiunile subcarpatice de la est de Ţara Vrancei şi zonele de câmpie). Reacţia de „apărare” a românilor est-ardeleni explică această conservare a formelor *cas, *coază, din care au rezultat numele Casin, Cozan/Kozan. Prezenţa numelor şi la maghiari, în formele (Uj)Kaszon pentru Casin şi Kozan pentru Cozan dovedeşte, pe de-o parte şi că românii erau în „Secuime” la venirea secuilor, ulterior maghiarizaţi, iar, pe de alta şi procesul de asimilare, treptată, de către maghiarofoni, a elementului românesc din estul Transilvaniei. Cei care au dat unui râu de la est de Carpaţi numele de Caşin au migrat, se pare, din estul Ardealului, în această perioadă, faptul că erau numeroşi şi s-au aşezat în Moldova tot printre români explicând evoluţia *Casin>Caşin. Pe de altă parte, faptul că o asemenea conservare a unor forme arhaice la românii din „Secuime” datează din vremea convieţuirii cu slavii este dovedită de circulaţia cuvântului sluzbă (slujbă) pentru mesa catolică duminicală a românilor catolici din vestul Moldovei, originari din Ciuc şi Trei Scaune. Dacă ar fi fost de la început catolici şi nu de etnie română, n-ar fi avut ce căuta acest sluzbă, de origine slavă, preluat înainte de schisma din 1056, şi pronunţat într-o formă arhaică. Iar cozanii est-ardeleni au migrat dinspre nordul şi sudul „Secuimii” fie spre Valea Bistriţei (dinspre Topliţa), fie spre cea a Oituzului (dinspre Trei Scaune sau/şi Valea Casinului ardelean), întemeind, pe ambele râuri, câte un sat numit Cozăneşti.
Ne întoarcem la Cârpa şi la Dealul Cârpoc. Utilizarea, în română, a unui termen cu sens de stâncă, în condiţiile în care se întrebuinţează şi acest termen – stâncă – dar şi piatră şi, mai ales, sensul lui cârpă de obiect cu care se şterge mizeria, au făcut ca înţelesul de stâncă să se piardă, rămânând doar toponimele… Dar numai parţial, deoarece, în ignoranţa şi necunoaşterea lor, autorităţile comuniste au dispus schimbarea numelui satului bănăţean Cârpa în Valea Timişului. A rămas să mai vorbească, indirect, despre acest toponim, numele de familie Cârpanu(u), purtat de mai mulţi locuitori din alte aşezări din vestul ţării. Ca şi în Banat, vestul Ţării Oltului (Boiţa) a fost o arie puternic romanizată – dovadă existenţa a trei nume daco-romane în hotarul comunei (Caput Stenarum, Cibinus>Cibin, Alutus>Olt) – aici, însă, toponimul Dealul Cârpoc supravieţuind.
Am discutat, aici, despre prezenţa unor români vestici inclusiv în Ungaria de azi, în fosta Panonie dacii şi tracii romanizaţi supravieţuind migratorilor care vor fi trecut pe acolo, până în veacul al IX-lea, când se aşează aici triburile maghiarilor conduse de Arpad. Anonymus îi pomeneşte ca „blachi ac pastores romanorum”. Nimic mai adevărat, aşa cum o arată şi prezenţa în limba română atât a termenului şi numelui frânc(u)/Frâncu, cât şi a numelui conducătorului Imperiului carolingian – Cârloman. De unde vor fi ştiut românii de franci/frânci şi de Carolus Magnus/Cârloman, dacă nu de la păstorii români vestici, aflaţi în secolele VIII-IX în Ungaria, unde Carol cel Mare a şi creat aşa-numita „marcă panonică”, ce-i va fi cuprins, fie şi parţial, şi pe români? Perioada se suprapune perfect şi pe intervalul în care daco-romanii/românii au convieţuit cu vechii slavi, cărora li se datorează evoluţiile lui Carolus Magnus, Carolus, francus spre Cârloman, Cârlea/Cârlescu, frânc(u)/Frâncu. Cum să utilizezi în onomastică nume precum Frâncu, Cârlea/Cârlescu dar, mai ales, Cârloman, dacă nu ai fi avut contact cu francii şi cu Imperiul carolingian, exact în vremea în care româna se afla sub influenţă slavă? Deci, în jurul anului 800, în Ungaria, Croaţia şi Slovenia de azi se afla un element românesc, un rest al acestuia fiind, se pare, istro-românii. Vorbitorii de română de aici făceau parte, probabil, dintre rotacizanţi – aşa cum o arată şi dialectul istro-român, dar şi toponime şi antroponime din Croaţia, Ungaria şi Serbia (deja amintite), ei fiind asimilaţi, în mare măsură, de către slavi şi de către maghiari. Cei care nu au acceptat să rămână sub stăpânire maghiară, au migrat, fie spre sud – la aromâni onomastica probează faptul că o parte a lor, urmaşi de păstori (purtători ai numelor Batsani, Batsanis, rezultate dintr-un mai vechi *Băcean – la Florina, veche aşezare armânească, cu nume românesc), provin din Bacea (ţinutul dintre Dunăre şi Tisa, stăpânit în secolele IX-X de ducele Salanus), faptul fiind atestat şi de documente bizantine, dar şi de ruperea contactului cu daco-românii (atestat şi de absenţa cuvintelor maghiare în dialectul armânesc) -, fie spre est – aşa cum o dovedesc purtătorii numelui Băcean(u) din Banat, dar şi cei care se numesc Frâncu, Cârlea/Cârlescu, Cârloman, ori cei care au întemeiat satele numite Cârlomâneşti (unul în judeţul Buzău, celălalt în judeţul Galaţi). O altă dovadă a vechimii românilor în Câmpia Panonică este regionimul Bacea, de care, dacă ştiu şi aromânii, migraţi de aproape un mileniu, înseamnă că este mai vechi de secolele X-XI. Toponimul derivă de la cuvântul baci, de origine dacică, sensul său de ţinut al păstorilor traco-daci romanizaţi completându-se cu menţiunea lui Anonymus: „blachi ac pastores romanorum”. Cum românii din Bacea şi din întreaga Panonie au dispărut, practic, complet, memoria numelui o mai păstrează azi doar românii timoceni, dar şi derivatele maghiar – Bacs – şi sârbesc – Backa.
Evoluţiile Carolus Magnus>Cârloman şi Carolus>Cârlea seamănă cu cele care au dat şi în franceză şi italiană Charlemagne şi Charles, respectiv Carlomagno şi Carlo, deci sunt contemporane ca perioadă de apariţie. Faptul este întărit de apartenenţa actualului teritoriu al Franţei şi a unei mari părţi a Italiei la Imperiul lui Carolus Magnus, imperiu ce îi încorpora, pe lângă aceşti urmaşi de romani din jumătatea vestică a Europei, şi pe unii urmaşi ai dacilor şi tracilor romanizaţi – românii din „marca panonică”.
Fiindcă am pomenit de romani, dacii aveau, totuşi, ceva în comun şi cu aceştia, chiar fără să fi învăţat, încă, latina… Astfel, o inscripţie în limba dacică, scrisă cu caractere latine, îl menţionează pe regele Decebal: Decebalvs per Scorillo. Acest per dacic este asemănător cu latinescul puer, cu sensul de urmaş, copil, fiu. Apoi, oare, din ce limbă provine cuvântul românesc apă? Din latinescul acqua sau din dacicul apo, prezent în numele unui râu din Banatul de azi, în forma Apo Kras – adică Apa Caraşului (este de notat faptul că, în sardă, se spune abba)? Una dintre cele mai vechi aşezări moldoveneşti, stăpânite de acei carpi, neclintiţi ca stânca, este vechea Petrodava, căreia localnicii îi spun, şi azi, Piatra (chiar dacă, oficial, ea se numeşte Piatra-Neamţ). Cuvântul dava însemna în dacică, cetate, deci Petrodava semnifică Cetatea Piatra. Prima menţiune documentară medievală a aşezării vorbeşte de Piatra lui Crăciun, acest Crăciun fiind un conducător local al românilor pietreni. Dar… şi în latină exista cuvântul petra. Aşa că… de unde derivă românescul piatră: din dacă sau din latină?
În ciuda acestor exemple de asemănări sau chiar identitate a unor forme dacice sau latine, a considera că romanii erau daci este o exagerare, deja demonstrată. Aceste asemănări se justifică, în contextul rădăcinilor indo-europene comune şi ale traco-dacilor şi ale romanilor.
O altă aşezare dacică, situată la poalele sudice ale Munţilor Apuseni este Germisara (azi Geoagiu-Băi). Specialiştii au demonstrat că, din acest toponim, prima sa parte, germ, provenit dintr-un indo-european *guermu ar semnifica, în româneşte, căldură (Geoagiu-Băi fiind şi azi staţiune şi datorită apelor termale), întocmai ca grecescul thermos (din care rezultă neologisme româneşti precum termal, termic, termos, termocentrală, etc.), sau germano-englezul warm. Lucru perfect adevărat, fiindcă, şi spaţial, prin tracii, dardanii şi moesii balcanici, strămoşii noştri erau vecini cu vechii greci, iar spre nord-vest, dacii şi Dacia lui Burebista se învecina(u), pe Morava ceho-slovacă, cu germanicii lui Ariovist – lucru confirmat şi de Caesar, care sublinia că „pe daci şi pe germani îi despart pădurile (Moraviei cehe – precizarea noastră) şi teama reciprocă”. Prezenţa dacică în acest areal, dar şi a românilor „vechi”, de dinainte de secolele IX-X, chiar mai la vest de Valea Moravei, pare a fi întărită de două toponime situate la est de Praga: Dacice (*Daciţa) şi Vlaşim – derivat din etnonimul vlah (formă slavă veche, balcanică, cehii utilizându-l, în Evul Mediu, din secolele XIV-XV pe valah pentru a-i atesta pe cei din Valahia moravă).
Dar… dacii se învecinau, spre nord, şi cu balticii şi cu vechii slavi… Astfel, româna l-a moştenit de la daci pe doină, semn că şi dacii aveau o sensibilitate deosebită… Însă, la lituanieni, este prezent astăzi cuvântul dainah, cu sensul de „cântec de jale”… Iar în Bihor, în unele cântece populare, se aude, şi azi, expresia „daina, doină şi daina”!… Mai mult, dacă traco-dacii l-au avut ca zeu pe Zamolxis/Zalmoxis, numele zeului suprem – ca zeitate a fertilităţii pământului – este Zelmecas, la baltici, nume asemănător cu termenul rusesc zemlia – pământ (de unde a derivat, ca neologism, în română, cernoziom – pământ negru, fertil)… Iar vecinătatea, pe Nistru, până în Evul Mediu, cu balticii lituanieni este dovedită şi de prezenţa Marelui Ducat al Lituaniei (unificat ulterior cu Polonia), dar şi de numele satului Viltoteşti, din Colinele Tutovei, derivat dintr-un lituanian Vitold/Vytautas.
În concluzie, locul traco-dacilor în Europa se pare că îi situează între Carpaţii Nordici şi Nistru – spre nord şi nord-est (areal în care, dinspre nord-vest spre nord-est, se învecinau cu germanicii, slavii, balticii, sciţii şi sarmaţii), Marea Neagră – la est, apoi ei se regăseau şi în Asia Mică (prin frigieni), apropiaţi de armeni şi greci, dar şi în Peninsula Balcanică, unde intrau în contact, spre sud, cu grecii, macedonenii (un popor situat, ca influenţă lingvistică între traci, illiri şi greci, dar grecizat ulterior şi apoi, parţial, slavizat) şi illirii. Spre vest, extensiunea lor se făcea simţită până în Panonia (Burebista stăpânea jumătatea estică a Ungariei de azi, până la Dunăre), intrând în contact cu celţii, iar spre nord-vest, pe Morava, se învecinau, din nou, cu germanicii. După cum am văzut, o vreme, chiar şi romanizaţi, ei şi-au păstrat, iniţial, această extensiune, dar, ulterior, prin asimilarea treptată a diferitelor grupuri de români dispăruţi, s-a ajuns la configuraţia de azi a spaţiului românofon.
P.S. Am dat peste o mulţime de aberaţii pe pagina http://en.wikipedia.org/wiki/Florina, dar nu există NICĂIERI, posibilitatea de a schimba ceva! Florina este femininul românesc al lui Florin… Acolo NU SCRIE nimic despre acest lucru. Sunt menţionaţi, astfel, un Sakoulevas river (adică râul Saculev/Sacului) şi „Pavlos Voskopoulos – controversial leader of the Rainbow party, which describes itself as the Political Party of Macedonian Minority in Greece„. După nume, strămoşii acestui Voskopoulos vin din vechea aşezare armânească Moscopole/Vlascopole/Viscopole/Voskopoja (în româneşte – Câmpul Vlahilor) unde s-a născut acea mişcare culturală numită Şcoala Moscopoleană, în veacul al XVIII-lea. Acum să văd cum vor reacţiona acei aromâni „verzi” („verzi” mai ales împotriva României şi a românilor)…
Despre provincii… – preambul la o (încercare de) propunere vizând reforma administrativă în România Luni, feb. 9 2009
Altfel de spaţii and Cultură and Geografie istorică and Geografie politică and Onomastică and Politică. Altfel Altfel de spaţii, Cultură, Geografie istorică, Geografie politică, Onomastică, Politică. Altfel 21:50
Ţinând cont atât de factorii externi (repetatele modificări ale frontierelor politice ale ţării), cât şi de cei interni (extraordinara instabilitate atât a numărului unităţilor administrative, cât şi a dimensiunilor, configuraţiei lor geografice şi chiar a numelui lor – ţinuturi, judeţe, regiuni, etc. – toate acestea sunt prezentate în Atlasul României http://www.mdlpl.ro/_documente/atlas/a_div_adm.htm), am realizat o sinteză, prezentată mai jos, referitoare la provinciile României. Aceasta cuprinde atât teritoriul României interbelice (inclusiv judeţele Bichiş şi Cenad, aflate, temporar, în componenţa României, în anii 1919-1920), cât şi Transnistria, teritoriu cuprins între Nistru şi Bugul de Sud şi aflat sub administraţie românească în intervalul 1941-1944. Limitele administrative sunt cele din anii 1926-1938 (a fost adăugată şi Capitala, distinctă de judeţul Ilfov abia spre sfârşitul anilor interbelici). Din motive obiective, limitele spre nord şi spre vest ale unor judeţe româneşti (Maramureş, Satul Mare, Bihor, Arad) au fost fixate tot la cele de după 1920, deşi respectivele unităţi administrative au fost divizate în urma Conferinţei de pace de la Paris (în primii ani după Unirea din 1918, şi părţile acestor judeţe rămase dincolo de graniţă au trimis reprezentanţi în Parlamentul României). Pe de altă parte, după 1940/1944, limitele unor judeţe spre nord, est şi sud au fost reconfigurate[1]. Modificările se regăsesc la adresa menţionată. Limitele provinciilor istorice româneşti se identifică, în mare măsură, cu decupajul administrativ interbelic. Facem, în cele ce urmează, o succintă prezentare a acestor provincii.
Ardealul (sau Transilvania) cuprinde partea centrală a ţării, acoperind, în linii mari, vechiul voievodat creat de Regatul maghiar medieval (fără Maramureş şi „părţile ungurene”/Partium), în interiorul arcului carpatic după anul 1001. Provincia este numită Ardeal de români, nume derivat, după unii specialişti din maghiarul Erdely – ţinut împădurit, asemănător ca sens cu termenul Transilvania (ţinutul de dincolo de păduri), de origine cultă. După alţi specialişti, Ardeal ar fi de origine dacică. Provincia cuprinde, practic, judeţele[2] Alba, Braşov, Ciuc, Cluj, Făgăraş, Hunedoara, Mureş, Năsăud, Odorhei, Sibiu, Someş, Târnava Mare, Târnava Mică, Trei Scaune şi Turda.
Banatul se situează în vestul ţării. Istoric, teritoriul său era cuprins între Mureş – la nord, Tisa – la vest, Dunăre – la sud şi rama montană a Carpaţilor Meridionali şi a Munţilor Poiana Ruscă – la est, limitele între care se găsea şi voievodatul lui Glad (secolele IX-X). Numele s-a fixat pentru o regiune de graniţă, spre sud, a Regatului maghiar, preluând o denumire de formaţiune politică utilizată de români[3] şi de sârbo-croaţi. Limitele respective au variat în timp (trecând, prin Banatul Severinului, chiar şi la sud-est de Carpaţii Meridionali, în judeţul Mehedinţi[4], iar spre nord unii specialişti afirmă că Mureşul nu este limita provinciei[5]). Frontiera vestică a fost fixată, în linii mari, de Conferinţa de pace de la Paris[6], astfel încât Banatul rămas României cuprinde judeţele Caraş, Severin şi Timiş-Torontal.
Basarabia este partea dintre Prut şi Nistru a voievodatului medieval moldovenesc. Teritoriul a fost ocupat de Imperiul ţarist, în urma păcii de la Bucureşti (1812), care i-a dat acest nume (derivat de la faptul că, din vremea lui Mircea cel Bătrân, membru al dinastiei Basarabilor, sudul provinciei – numit Bugeac sau „părţile tătărăşti”, a aparţinut Ţării Româneşti, numele de Basarabia încetăţenindu-se, apoi, pentru întregul Ev Mediu doar pentru această parte sudică). Aici au fost organizate, după mai multe modificări, judeţele Bălţi, Cahul, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Tighina.
Bucovina este teritoriul nord-vestic al aceluiaşi voievodat al Moldovei, ocupat de Imperiul habsburgic în anul 1775. Numele a fost acordat de austrieci, după ce, câţiva ani, provincia s-a numit Moldova austriacă, de la un termen românesc local, ce desemna frecventele „bucovine” – făgete. După Unirea de la 1918, când provincia cuprindea 11 districte, foarte mici, a fost reorganizată, în 1925, în 5 judeţe: Câmpulung, Cernăuţi, Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava.
Crişana este partea nord-vestică a ţării, care se suprapune peste acea porţiune din Partium („părţile ungurene”) acordată României de Conferinţa de pace de la Paris. Numele derivă de la cel al Crişurilor, ce traversează provincia de la est la vest, fiind acordat după 1918. Provincia se suprapune peste partea estică a vechiului voievodat al lui Menumorut (secolele IX-X). Cuprinde judeţele Arad, Bihor şi Sălaj. Temporar, imediat după Unirea din 1918, au aparţinut acesteia şi judeţele Bichiş şi Cenad, intrate din 1920 în componenţa Ungariei.
Dobrogea include, în linii mari, ţinutul dintre Dunăre şi Mare ce aparţinea statului medieval al lui Dobrotiţă/Dobrotici (mijlocul secolului al XIV-lea), intrat ulterior – 1388 – în componenţa Ţării Româneşti. De la acest conducător s-ar părea că derivă şi numele, fixat în memoria colectivă din timpul stăpânirii otomane. La Dobrogea atribuită României în 1878[7] se adaugă şi Cadrilaterul (1913-1940) care, în mare parte, intra in componenţa statului dobrogean medieval (aproape tot judeţul Caliacra şi cetatea Dârstorului (nume derivat din anticul Durostorum – viitoarea Silistra, reşedinţa judeţului Durostor). Cuprinde judeţele Caliacra, Constanţa, Durostor şi Tulcea.
Maramureşul se situează în nordul ţării. Prima menţiune a numelui apare în Evul Mediu (secolul al IX-lea), pentru un voievodat românesc, cuprins între Munţii Oaşului, Gutâiului, Ţibleşului şi Rodnei la sud şi Carpaţii Păduroşi la nord, axat pe Tisa superioară. Dacă judeţul omonim se suprapune peste ce a mai rămas României în 1920 din vechiul voievodat (ulterior comitat) al Maramureşului (circa o treime), provincia cu acelaşi nume include şi Satul Mare[8] (sau Sătmarul), din mai multe motive. Actuala reşedinţă a Maramureşului de după 1968 se găseşte în fostul judeţ Satul Mare şi a fost declarată, înainte de a fi centrul judeţului, drept reşedinţă a regiunii postbelice Baia Mare (ulterior Maramureş), care se suprapunea, în mare parte peste provincia menţionată de noi. În consecinţă, aceasta cuprinde judeţele Maramureş şi Satul Mare.
Moldova este partea ce nu a fost niciodată anexată nici de habsburgi, nici de ţarişti din vechiul voievodat medieval cu acelaşi nume (dezvoltat după 1352). Numele derivă de la cel al râului omonim, pe malul căruia se situează localitatea Baia (Civitas Moldaviae – cetatea de pe apa Moldovei, sau cetatea Ţării Moldovei), prima capitală a statului românesc est-carpatic, care s-a extins, ulterior spre sud şi est, până la Dunăre, Marea Neagră şi Nistru. Se situează, în linii mari, între Carpaţii Orientali – la vest şi Prut – la est, limita sudică fiind Milcovul, Putna şi Siretul. Mai este numită şi Moldova apuseană (sau vestică), la care se adaugă, însă, şi sudul Bucovinei, rămas României după 1944. Cuprinde judeţele Bacău, Baia[9], Botoşani, Covurlui, Dorohoi, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Putna, Roman, Tecuci, Tutova şi Vaslui.
Muntenia este partea central-estică a voievodatului medieval al Ţării Româneşti (format în judrul anului 1300), situată între Carpaţii Meridionali, Milcov, Putna şi Siret la nord, Dunăre – la est şi sud şi Olt – la vest. Numele datează de la începuturile formării Ţării Româneşti, fiind acordat, se pare, de către moldoveni, într-o vreme când voievodatul de la sud de Carpaţi cuprindea doar ţinuturile muntoase şi cele deluroase imediat vecine acestora[10]. Mai este numită şi Valahia (deşi, frecvent, acest nume este sinonim cu întreaga Ţară Românească). Cuprinde judeţele Argeş, Brăila, Buzău, Dâmboviţa, Ialomiţa, Ilfov, Muscel, Olt, Prahova, Râmnicul Sărat, Teleorman şi Vlaşca. Din 1936, separat de Ilfov, este luat în calcul şi municipiul Bucureşti.
Oltenia cuprinde partea vestică a voievodatului Ţării Româneşti. A fost cunoscută, în Evul Mediu, sub numele de Bănia Craiovei sau Valahia Mică (condusă de un ban[11], ca şi Banatul, încă dinaintea intrării în componenţa voievodatului sud-carpatic). Numele de Oltenia s-a încetăţenit după 1718, când partea Ţării Româneşti de la vest de Olt a fost ocupată, temporar (până în 1739), de Imperiul habsburgic. Cuprinde judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea.
Transnistria este situată între Nistru – la vest şi Bugul de Sud – la est. A fost cunoscută în Evul Mediu sub numele de Edisan, ţinutul fiind controlat politic de tătari, aflaţi sub tutela Porţii Otomane, dar locuit de comunităţi sedentare de români, urmaşi ai geţilor de pe Tyras (Nistru) – numiţi tirageţi – romanizaţi la finele antichităţii. A mai fost numită şi Ucraina hanului (tătar), sub acest nume teritoriul fiind acordat Moldovei de către Imperiul otoman, între anii 1681 şi 1683. În 1792, când Imperiul ţarist a ocupat provincia, aceasta a purtat, pentru scurt timp, numele de Moldova Nouă, datorită însemnatului element românesc (moldovenesc) aflat în zonă. În aria situată imediat la est de Nistru, I. V. Stalin a aprobat, în 1924, înfiinţarea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, tot ca o recunoaştere a prezenţei importante a românilor în regiune, dar, mai ales, cu scopul de a anexa, ulterior, la aceasta, Basarabia. În anul 1940, la 2 august, prin decizia aceluiaşi Stalin, se înfiinţa RSS Moldovenească, incluzând cea mai mare parte a Basarabiei, dar numai o mică fâşie din Transnistria, în lungul Nistrului[12]. Ţinutul a fost atribuit României, în timpul celui de-al doilea război mondial, între anii 1941 şi 1944, atunci apărând şi numele Transnistria, cu sensul de „ţinut (provincie) de peste Nistru”. Aici a fost organizat un Guvernământ General al Transnistriei, cu sediul la Odessa, împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Olviopol, Râbniţa, Tiraspol şi Tulcin.
[1] Este vorba de judeţele Rădăuţi (din care aproximativ jumătate a rămas dincolo de graniţă), Dorohoi (din care a fost desprins ţinutul Herţei), Botoşani, Iaşi, Fălciu (al căror teritoriu interbelic trecea şi la est de Prut), Tulcea (afectat de rectificările teritoriale postbelice în zona gurilor Dunării) şi Constanţa (unde limita sudică a redevenit cea de la 1 ianuarie 1913).
[2] În text referinţele se fac la aceste judeţe interbelice, menţionate cu numele purtate în acea vreme.
[3] Dovada utilizării frecvente a instituţiei banatului (băniei) la români este constitută de frecvenţa toponimelor Bănia, Băneasa, Băneşti, Ştorobăneasa, Valea Luban (Valea lui Ban) în Banat, sudul Transilvaniei, Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei. Acestea par să ateste existenţa şi în alte zone decât în Banat şi Oltenia a unor mici „banate” („bănii”), cu caracter local. Probabil, ca şi voievodatul, instituţia banatului (băniei) a fost preluată de români de la slavi, în perioada de convieţuire româno-slavă (secolele VI-IX).
[4] Apartenenţa, temporară, a acestui judeţ (sau a unei părţi din el) la Banatul Severinului este dovedită şi de numele reşedinţei acestuia, Drobeta-Turnul Severin.
[5] Ar fi vorba, în acest caz, de o limită care ar uni culmile Munţilor Zarandului cu graniţa vestică, pe direcţia est-vest, tăind judeţul Arad în două, Această delimitare preia decupajul regional din anii 1956-1968, când sudul judeţului Arad a fost atribuit regiunii Timişoara (din 1960, Banat), iar nordul – regiunii Oradea (numită Crişana din 1960). Anterior, atât în perioada cât Banatul şi Crişana au făcut parte din Regatul maghiar – sau din voievodatul (principatul) Transilvanei –, cât şi în anii de apartenenţă la Imperiul habsburgic (austro-ungar, din 1867), limita între Banat şi Partium s-a situat în lungul râului Mureş. După instaurarea dualismului austro-ungar şi organizarea Ungariei în comitate (1876), comitatul Arad a păstrat Mureşul ca limită sudică. Organizarea administrativă românească din 1925 a menţinut în mare parte această limită, acordând Aradului doar o mică fâşie la sud de râu, ce cuprindea mai multe comune la sud de oraşul reşedinţă, Arad.
[6] În 1923, a avut loc o mică rectificare a frontierei, convenită între România şi Regatul sărbo-croato-sloven (Iugoslavia), în urma căreia oraşul Jimbolia a intrat în componenţa României.
[8] Ortografia românească actuală utilizează două standarde în ceea ce priveşte utlizarea asticolului hotărât masculin la singular. Astfel, pentru substantivele comune, articolul hotărât este complet, -ul: mărul, dealul, bunicul, etc. Pentru toponime, se utilizează o formă trunchiată, în care ultimul fonem – „l” – este elidat. Apar, astfel, formulări de tipul Târgu Mureş, Râmnicu Sărat, Dealu Mare ş. a, în loc de Târgul Mureş, Râmnicul Sărat, Dealul Mare. Considerăm că singura regulă firească este cea a utilizării articolului hotărât masculin întreg şi vom utiliza, în cadrul prezentării, pentru toate toponimele aflate în această situaţie, articolul hotărât masculin în această formă. Opţiunea noastră se bazează şi pe faptul că această regulă a fost utilizată şi pe hărţile topografice româneşti antebelice şi interbelice (pe care apăreau toponime scrise Crângul, Arpaşul de Jos, nu Crângu, Arpaşu de Jos). În consecinţă, notăm: Satul Mare, Râmnicul Sărat, etc.
[10] Există opinii ce susţin că, de fapt, acest nume atestă faptul că voievodatul ar fi „încălecat” munţii. Ţinând cont şi de legenda „descălecatului” făgărăşeanului Negru Vodă (1290) şi de îndelungata apartenenţă a Ţării Oltului (Făgăraşului) la Ţara Românească (până în 1462), ipoteza pare credibilă.O altă ipoteză susţine că numele ar fi fost creat de cancelaria Regatului maghiar, în forma latină Valachia Transmontana, devenită Transmontania şi, apoi – Munténia. Ipoteta poate fi luată în considerare, deoarece, pe de-o parte, austriecii au creat un nume, într-o formă asemănătoare, pentru teritoriul de la vest de Olt pe care l-au stăpânit între 1718 şi 1739 – Olténia, şi, pe de altă parte, fiindcă, în ambele regionime, accentul nu este utilizat cum ar fi firesc în limba română, formele acestor toponime trebuind să fieMuntenía, respectiv Oltenía.
[11]Acesta avea sediul la Craiova („cetatea craiului”, adică a banului). Ca dovadă a integrării ulterioare apariţiei Băniei Craiovei a regiunii de la vest de Olt la Ţara Românească şi a autonomiei interne de care aceasta s-a bucurat, stă faptul că banul Craiovei era al doilea ca rang, după voievod, realitate menţinută până în vremea lui Mihai Viteazul, care, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti (1593) a fost ban al Craiovei.
[12] Între aceleaşi limite, RSS Moldovenească a fost reconstituită în 1944. Fosta republică sovietică şi-a proclamat independenţa la 27 august 1991, frontierele internaţionale ale statului Republica Moldova fiind aceleaşi. Fâşia de la est de Nistru, la care se adaugă oraşul Tighina (Bender) de pe malul drept al râului, formează, din 1990, aşa-numita Republică Moldovenească Nistreană (numită, frecvent, Transnistria în mass-media românofonă), entitate politică nerecunoscută oficial de nici un stat.
Citeşte şi dă (copy&paste) mai departe!!! Duminică, feb. 8 2009
Opinii 22:41
Povestea (câte unei) vorbe… (V) Duminică, feb. 8 2009
Cultură and Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică Cultură, Geografie istorică, Lingvistică, Onomastică 12:15
Astăzi fiind duminică – adică ziua Domnului – vom povesti câte ceva despre biserică.
Mai întâi, să vedem de unde s-a plecat… Latina l-a preluat din greacă pe basilica. La greci, acest termen avea sensul de casă împărătească. Faptul că acesta a fost înţelesul iniţial este demonstrat şi de termeni înrudiţi, mai vechi sau mai noi, tot de origine grecească: basileon – stăpân, împărat, conducător, numele Vasile, cu care începe în prezent calendarul creştin ortodox, cu sensul de cap de an, stăpânul (împăratul) noului an (dar putem adăuga, aici, şi varianta catolică, Bazil/Basilius), cuvântul armânesc văsălie – cu sensul de împărăţie. De asemenea, intră aici şi românescul busuioc, derivat din basilicum – floarea (planta) împăratului/Domnului. Formele în care b latinesc a dăinuit derivă direct din latină, în vreme ce acelea care îl au pe v sunt preluate direct de la greci. Că este aşa o evidenţiază, pe lângă formele Basilius/Bazil-Vasile, perechile Bethleeem-Viflaim, Babilon-Vavilon, Barbara-Varvara, barbar-varvar, primii termeni ai perechilor circulând în lumea romano-catolică, iar ceilalţi – în cea greco-ortodoxă.
Basilica, în latină, a căpătat, după începutul erei creştine, un sens nou: de la cel iniţial de casă împărătească, a trecut spre cel de casă a Domnului creştinătăţii, ţinând cont şi de spusele lui Iisus Hristos: împărăţia mea nu este pe acest pământ, ci în ceruri; daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu… La fel precizează şi Tatăl Nostru: „Tatăl Nostru, carele eşti în Ceruri, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ”. Probabil, basilica a funcţionat în cadrul întregului Imperiu roman, inclusiv după ce lumea occidentală (viitoare catolică) l-a preluat – probabil sub influenţa Imperiului de răsărit (bizantin), din ce în ce mai grecizat – pe elenul ecclesia. Deşi, nu toată lumea fostă apartenentă a Imperiului roman de apus a preluat acest nou termen, abandonându-l pe cel vechi: raeto-romanii, ieşiţi mai devreme de sub „tutela” unei împărăţii în declin, prin invazia germanicilor, l-au păstrat pe vechiul basilica, în forma baselga. La fel, dispăruţii dalmaţi, rămaşi, după 395 d.Hr. la periferia orientală a muribundului Imperiu roman apusean, au conservat o formă asemănătoare – bašalka. Prin faptul că aceste două „periferii” ale Imperiului roman de apus – dispărut în anul 476 d. Hr. – nu au preluat termenul ecclesia, am dedus că lumea romanică occidentală (viitoare catolică) a primit acest cuvânt prin influenţa puternică, fie politică, fie religioasă a Patriarhiei (grecizate/grecizante) de la Constantinopol, undeva prin secolele VI-VIII. Probabil, basilica va mai fi circulat, o vreme, în paralel cu noul termen, dovezile fiind oferite fie de prezenţa, în franceză, a lui basilique, fie, în Italia – de toponimul Basilicata. Pe de altă parte, însă, viitorii raeto-romani erau deja supuşi unei masive germanizări (căreia i-a supravieţuit o modestă minoritate romanofonă), iar spaţiul locuit de dalmaţi s-a găsit, după dispariţia hunilor, sub controlul/influenţa gepizilor, avarilor, intrând, din secolele VI-VII, sub stăpânire slavă, lumea slavă balcanică (sârbo-croată) fiind cea care, spre finalul veacului al XIX-lea, a dus la dispariţia completă a acestei limbi romanice.
Dacă acestea erau procesele care se vor fi petrecut în partea central-occidentală a vechii romanităţi europene, în Răsărit, în lumea traco-daco-romană, lucrurile au stat oarecum altfel. Şi traco-geto-dacii romanizaţi l-au primit pe greco-latinul basilica, probabil cel târziu în secolele II-III, fiindcă, ulterior, daco-romanii au ieşit de sub autoritatea Imperiului, repliat la Dunăre. De asemenea, spaţiul locuit de triballii, moesii, tracii şi dardanii romanizaţi, a căzut, după anul 602, sub controlul slavilor, ieşind, astfel, de sub autoritatea Imperiului roman de răsărit. Pe de altă parte, pierzând aceste provincii balcanice puternic romanizate, Imperiul se grecizează rapid după acest an. Traco-daco-romanii, prin convieţuirea cu slavii şi prin evoluţia proprie a idiomului latin popular, se distanţează şi mai mult de latina iniţială, vorbind, deja, de prin secolele VIII-IX (unii zic, chiar din al VII-lea), o limbă neo-latină, româna.
În această limbă, vechiul basilica a devenit, mai întâi, băsearică şi, ulterior, la daco-români, a evoluat în biserică. Dar cum s-a ajuns la băsearică?…
Ne ajută să „lămurim” chestiunea alte două forme, apropiate, oarecum, din punct de vedere spaţial, de lumea romanică balcano-carpatică. Este vorba de dalmatul bašalka şi de raeto-romanul baselga. Aceste forme ne permit să afirmăm, cu prudenţa de rigoare, că forma utilizată de traco-daco-romani, prin secolele III-V va fi fost *băsealică. Poate a existat o variantă mai veche, *baselica>*basealica, aceasta circulând, deja, în lumea romanică din provinciile balcano-dunărene – Panonia, Dalmatia, Dacia Ripensis, Dardania, Moesia, Scithia Minor, Tracia, Macedonia – şi alpine – Noricum, Raetia. Din *baselica se vor fi dezvoltat atât forma raeto-romană, care îl conservă pe e (baselga), cea dalmată, care va fi evoluat dintr-un *basealica spre bašalka, precum şi cea românească veche (comună), pe „traseul” *basealica>*băsealică>băsearică. Probabil, deja, se va fi manifestat, în aceeaşi perioadă, incipient, şi rotacismul, care putea duce la modificarea lui *băsealică în băsearică.
În jurul anului 1000 (dată convenţională, aleasă aleatoriu: puteam foarte bine să spunem secolele X-XI) viitorii aromâni se desprind de strămoşii daco-românilor, contactul între viitoarele cele mai importante dialecte ale românei fiind realizat, până spre 1400-1500, din ce în ce mai greu şi mai rar, de viitorii megleno-români (intraţi, mai ales după 1300, într-un masiv proces de asimilare, mai ales de către slavii balcanici, în primul rând bulgari). Acest fapt explică păstrarea lui băsearică de către aromâni, în vreme ce în daco-română s-a ajuns la forma biserică. Dar cum se putea ajunge la o asemenea formă?
Româna prezintă suficiente situaţii de alternanţă ă-i, pentru acelaşi termen sau nume. Câteva exemple: din latinescul pecorarius – crescător de oi, cioban, păstor – s-a ajuns la păcurar (la ardeleni, bănăţeni şi românii vestici – care au dispărut din Panonia şi din vestul Peninsulei Balcanice, dar au lăsat urme în onomastică, ce dovedesc o asemenea formă) şi la picurar (la aromâni). Din termenul de origine slavă selişte (loc unde a fost un sat – selo la slavi) s-a ajuns la toponime de forma Sălişte (în Ardeal) şi Silişte (în Vechiul Regat), doar basarabenii păstrând forma Selişte. Pronumele ne, din româna literară, a evoluat spre ni, regional (în Moldova – nouî ni iesti frig), dar spre nă – la aromâni (nouă nă iasti frig). În schimb, pronumele me (forma iniţială, latinească) a evoluat în româna literară spre mă (eu mă duc), în timp ce la armâni a ajuns la mi (eu/mini mi duc). Deci, alternanţe, în ambele sensuri, dar nu în aceleaşi zone (daco-români sau aromâni) sau chiar în acelaşi spaţiu (cel locuit de daco-români). Dar cel mai bine ne ajută să înţelegem o asemenea evoluţie – băsearică>bise(a)rică – , forma actuală a unui microtoponim ieşean: Bucşinescu.
Acesta derivă de la un patronim – Bucşă, frecvent întâlnit în spaţiul românesc. Urmaşul unui asemenea Bucşă a fost numit Bucşan(u). Evoluţii asemănătoare se regăsesc şi în perechile: Radu>Rădean(u), Florea>Florean(u), Botuş/Botoş>Botuşan(u)/Botoşanu etc. Urmaşii lui *Bucşan(u) au devenit, în schimb, *Bucşănescu, întocmai ca în evoluţiile Pop(a)>Popescu, Vasile>Vasilescu, Grigore>Grigorescu, Gorban>Gorbănescu şi altele. Acest *Bucşănescu va fi avut, cândva o proprietate, un mic teren, în aria actuală a Iaşilor, de la numele său, terenul respectiv primind aceeaşi numire şi numele intrând, astfel, în toponimia locală. De aici încolo, de evoluţia *Bucşănescu>Bucşinescu este „vinovată” pronunţia locală, moldovenească. Astfel, probabil, în graiul local, ieşenii vor fi pronunţat, frecvent, în loc de *Bucşănescu – Bucşânescu, întocmai ca în expresia eu să mă duc acasă – rostită – io sî mî duc acasî. Unii ieşeni chiar pronunţă Bucşânescu şi astăzi. Sub influenţa dorinţei de a se „alinia” unei rostiri „corecte, literare”, care cere ca în loc de pronunţia moldovenească şî io am (d)zâs să se rostească şi eu am zis, s-a produs şi modificarea moldovenescului (în rostire) Bucşânescu în Bucşinescu, cel din zilele noastre.
Probabil, aceeaşi „moldovenizare” a lui băsearică în *bâsearică să fi dus la forma actuală. Dar, atunci, de ce nu spunem *bisearică, ci biserică? Păi tot din cauza moldovenilor, care folosesc, frecvent, în vorbire, diftongul ea, în locul sunetului e: deaja, am pleacat, etc („obiceiul” îl mai păstrează şi aromânii, care spun muşeată, feată, la singular, dar şi muşeati, feati – la plural, feată fiind prezent şi la istro-români, în vreme ce, la olteni şi megleno-români, este prezent în pronunţia eream/iream în loc de eram – semn că fenomenul este mai vechi, datând din româna comună, dacă nu chiar din latina populară, fiind întâlnit şi în unele dialecte ale raeto-romanei helvetice: în cel sutsilvan (tgeasa, rezultat din latinescul casa) şi respectiv, în cel puter (eau – de la latinescul ego – eu în română). Se pare că şi dalmata îl va fi avut, aşa putându-se explica evoluţia, probabilă, *baselica>*basealica>*basealka>*bašealka>bašalka.
Conform unor asemenea pronunţii moldoveneşti, incorecte, pentru deja, am plecat, s-a considerat că şi *bisearică este „incorect”, rostindu-se biserică. Probabil, generalizarea acestei forme s-a făcut în în prima jumătate a veacului al XIX-lea, când specialiştii din cele trei principate româneşti (Ţara Românească, Moldova şi Marele Principat al Transilvaniei, aflat sub autoritate habsburgică) au făcut eforturi pentru crearea unei limbi române literare unice, luându-se ca formă unică, fie una moldovenească, fie ardelenească, fie muntenească. Uneori, ca să se „împace”, de pildă, şi „capra” moldovenească cu „varza” muntenească, s-a ajuns ca acelaşi cuvânt să aibă la singular forma obişnuită într-un principat, iar la plural pe cea aflată în uz în celălalt: de exemplu, singularul pentru băiat, cucuiat este muntenesc, în vreme ce pluralul – băieţi, cucuieţi – adoptă forma moldovenească. Totuşi, pluralul lui speriat nu este spărieţi, ca în Moldova, ci tot cel muntenesc – speriaţi. În cazul nostru se pare că, la fixarea actualei forme, biserică/biserici, s-a luat în calcul varianta „corectată” utilizată de moldoveni. Este, poate, şi o recunoaştere a importanţei Moldovei în plan ecleziastic… Importanţă confirmată şi de „regula”, instituită după Unirea Principatelor, ca Întâi-Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române să fie cel care a fost, anterior, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei (Sucevei, odinioară) şi Arhiepiscop al Iaşilor.
Povestea lui duminică rămâne pe altă dată…
Povestea (câte unei) vorbe… (IV) Sâmbătă, feb. 7 2009
Cultură and Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică Cultură, Geografie istorică, Lingvistică, Onomastică 21:02
De aiestă dată vom zice câte ceva despre uitare… Această formă este varianta substantivizată a verbului a uita… Să vedem ce iaste cu aiestu verb.
Mai întâi, precizăm că, şi de astă dată, a uita are nişte „fraţi” buni în alte limbi neo-latine (romanice): olvidar – în spaniolă, oblidar – în catalană, oublier – în franceză. Toate aceste forme provin din latinescul oblitare. Cea mai conservatoare, care nu a „uitat” aproape nimic din forma verbului, este, de astă dată, catalana. În vreme ce spaniola a preferat o metateză între l şi b – devenit v, între timp – franceza şi româna au „mers” mai „departe”, transformându-l pe o iniţial în u şi renunţând la unele consoane. Dacă franceza l-a „pierdut” pe t dinspre finalul verbului, româna s-a „războit” cu consoanele de la început Probabil că, la început a „căzut” b, – întocmai ca în caballus, devenit cal –rezultând o formă intermediară *ulitare, în care, ulterior s-a procedat ca şi în alte cazuri: lepus/lepores – devenit iepure, libertare – devenit, mai întâi *liertare şi apoi iertare, etc.
În schimb, lumea iberică a tratat la fel consoana t, care a dăinuit, sonorizată, în forma d: olvidar şi oblidar au „păţit” la fel precum universitas/universitatis, libertas/libertatis, civitas/civitatis, atât în spaniolă – universidad, libertad, ciudad, cât şi în portugheză – universidade, libertade, cidade, dar… nu şi în catalană: universitat, libertat, ciutat. Probabil, faţă de portugheză şi – mai ales – spaniolă, se pare că limba catalană a fost mai puţin afectată de influenţa arabă, căreia i se datorează, pare-se, sonorizarea consoanei t…
Este posibil ca trecerea lui b în v (doar) în varianta spaniolă a verbului să fie un „rezultat” al influenţei bizantine (greceşti), deoarece Imperiul roman de răsărit (grecizat, treptat, mai ales după anul 602 d.Hr.) a recucerit o mare parte a Peninsulei Iberice pe timpul lui Justinian (secolul al VI-lea), stăpânind-o până la cucerirea arabă (prima parte a veacului al VIII-lea). O asemenea influenţă ar explica şi evoluţia caballus>cavallo în italiană (bizantinii au stăpânit şi sudul Italiei de azi), dar nu explică atunci prezenţa lui cheval în franceză (bizantinii nestăpânind teritoriul actual al Franţei), precum şi forma caballo în spaniolă… Mai degrabă, în cazul modificărilor b>v sau invers, poate fi vorba de evoluţii specifice fiecărei limbi…
Şi totuşi… În favoarea unei influenţe bizantine pledează prezenţa în limbile romanice occidentale a grecescului ecclesia – cu sens de biserică: esglesia – în catalană, igrexa – în galiciană (apropiată de portugheză), igreja – în portugheză, iglesia – în spaniolă, eglise – în franceză, chiesa – în italiană. Cei care nu s-au mai regăsit în nici un fel sub influenţa Bizanţului (grecesc) l-au conservat pe basilica, din terminologia creştină a primelor secole: baselga – în raeto-romană, bašalka – în dalmată, băsearică/biserică – în română (prima formă este folosită şi azi de aromâni dar este şi varianta mai veche daco-română). În limbile romanice occidentale au „supravieţuit” nişte „rămăşiţe” care vin să dovedească unitatea latino-creştină a lumii romane a primelor secole de după Iisus Hristos: basilique – în franceză şi toponimul italian Basilicata.
De remarcat, pe de altă parte, rotacismul ariei lusitano-galiciene – igreja, igrexa – identic cu cel din spaţiul românesc (băsearică/biserică)…
De aici se desprind patru concluzii: 1) pe de-o parte, printre primele arii romanizate „pierdute” de Imperiu se numără, alături de cea dacică (nord-dunăreană) sau tracică (spaţiul muntos balcanic, neatins de influenţa bizantino-grecească) şi cea dalmată (aflată, din veacul al IV-lea, succesiv, sub controlul/influenţa goţilor, longobarzilor, hunilor, gepizilor, avarilor, ulterior a slavilor – după secolele V-VI – care i-au şi asimilat pe dalmaţi înainte de 1900), chiar şi cea raeto-romană (un alt areal muntos, alpin, intrat sub influenţa germanizării încă din secolele IV-V); 2) influenţa bizantină s-a manifestat atât asupra regiunilor (re)cucerite de Justinian (o mare parte a Peninsulei Iberice, sudul Italiei de azi), cât şi asupra celor neintrate sub controlul (politic al) Constantinopolului, dar aflate sub oblăduirea Papalităţii, dominate, în secolele VI-VIII, de Patriarhia constantinopolitană (jumătatea nordică a Italiei de astăzi, Franţa, partea nordică a Peninsulei Iberice); 3) rotacismul lusitano-galician s-a mai manifestat o vreme şi după dispariţia Imperiului roman (de apus), formele rotacizate actuale – escrava, praia, dor, igreja, branco – fiind impuse, cel puţin în portugheză, dinspre nord (Porto) după reconquista anti-arabă din secolele XIV-XV; 4) nu arabii par să fie „vinovaţi” de sonorizarea unor consoane: fenomenul se va fi manifestat încă din secolele III-IV, în latina populară, altfel nu se explică prezenţa lui baselga în raeto-romană (c>g), a numelui ladin (t>d) pentru un dialect raeto-roman (unii specialişti afirmă că ladina este o limbă, nu un dialect al raeto-romanei), sau unele particularităţi ale românei: cavula>ga(v)ură, alternanţa victorie – a învinge şi altele…
Şi plecasem de la… uitare…
Poianetu' lui Iocan 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.