Forme vechi ale patronimului Andrei în spațiul carpato-balcanic și în cel romanic Marți, nov. 30 2021

Forma de la care au derivat toate ocurențele vechi este (greco-)romanul Andreas. Faptul că asta a fost forma inițială este dovedit, în spațiul carpato-balcanic, de conservarea formei grecești – Andreas – iar în cel romanic – de prezența, în spaniolă, a aceleiași variante, conservată, după colonizarea spaniolă a Americii, într-un nume precum cel al cunoscutei falii californiene – San Andreas.

Forma românească veche a evoluat dintr-una latină (populară) Andrea, cu consoana s pierdută. Forma respectivă a rămas, neschimbată, în italiană, în vreme ce în „dialectul” traco-daco-roman al latinei evoluat spre româna de mai târziu, a nazalizat a trecut în â/î, cum atestă evoluțiile (latină>română) manus>mână, paganus>păgân, angelus>înger, romanus>român, valabile, bineînțeles, și pentru modificările san(c)tus>sânt(u), sau Andrea(s)>Îndrea.

În celelalte limbi romanice, Andreas a evoluat spre Andre/André în franceză și portugheză, ultima limbă având, în versiunea sa braziliană, și forma… Andrei, prezentă și în româna actuală!

La români, forma veche a dat o mulțime de variante și derivate (cum era și normal, numărul mare de derivate și frecvența diferitelor ocurențe fiind un argument în sprijinul vechimii) precum: Indre(i)aș, Indreca, Indrecan, Indrecuț, Indreica, Indreican, Indreicuț, Indreeș și altele. Interesante sunt formele Indrei și Indreia, care par să fie „contaminări”, mai târzii, cu forma impusă de ierarhia religioasă greco-slav(on)ă, Andrei (în care partea de început a rămas cea veche, „adaptându-se” doar partea finală). Pe de altă parte, alternanța î/â-u, atestată și în alte situații – de pildă în dubletul îmbla-umbla – a dus atât la apariția variantei Undrea (folosită, alternativ cu Îndrea, pentru luna ce vine după Ziua Sfântului Apostol Andrei – decembrie), cât și a unor derivate – Undrul, Undreiu – faptul că, acestea sunt mai puține demonstrând dezvoltarea formei Undrea ceva mai târziu, din Îndrea (așa cum, probabil, a îmbla este forma veche a verbului, evoluată din latinescul ambulare, varianta a umbla fiind ceva mai nouă). De fapt, ca să „completăm” cumva „paranteza” anterioară, putem spune că strămoșii noștri au aplicat regula transformării lui a urmat de n în â/î și în cazul lui a urmat de m. Dovadă stau atât formele de mai sus, cât și variantele primblu (aromână) și plimb (dacoromână), evoluate din per-ambulare, unde î a devenit i, ca în multe din formele de mai sus evoluate din Îndrea.

Evoluțiile similare cu arealul (romanizat) locuit de traco-daci în spațiul carpato-balcanic a înregistrat și cel traco-ilir, parțial romanizat, devenit „leagănul” albanezilor. Astfel, albanezii au forme ca Ndrea, Ndreu sau Ndreca. Prima seamănă cu cea românească veche Îndrea (și cu Andrea, al italienilor), a doua se regăsește într-o versiune apropiată la aromâni, vecini cu albanezii (Andreu), iar Ndreca/Ndreka este apropiată de românescul Indreica. Așa cum la români (mai ales la cei nord-dunăreni, dar și la cei balcanici, unde mai apar, și azi, forme ca Indra, Undrea), a nazalizat a trecut în â/î, la albanezi a s-a pierdut, așa cum arată atât formele de mai sus, cât și evoluția lui Antoniu(s) în Ntone, apropiată de Înton(ie) a românilor (cu aceeași transformare în î a lui a inițial).

Dacă la români – atașați de memoria creștinării de către Sfântul Apostol Andrei a geto-dacilor din Scitia Minor, dar și a tracilor balcanici – s-a păstrat, de dinaintea recunoașterii creștinismului, de către împăratul, de origine traco-romană Constantin cel Mare (313 d. Hr.), doar forma Îndrea, albanezii, rămași mai multe secole (cel puțin în zonele de coastă, apropiate de Italia, dar și în cele nordice, „păstorite”, mult timp, de episcopia devenită romano-catolică de Diocleea, din Muntenegrul de azi) sub influența Bisericii Romane, au păstrat și forme evoluate din San(c)tus Andrea(s) – Shna Ndreu. Probabil, în română, asemenea forme ar fi trebuit să fie *Sân(t)îndrea, sau, sub influență (stră)albaneză, chiar *S(n)îndrea (?), dar, dacă se vor fi dezvoltat, în secolele IV-VI, la nord de Dunăre nu au „prins”, deoarece fosta provincie Dacia fusese deja abandonată de Imperiu, din secolul al III-lea, iar strămoșii românilor balcanici au trebuit să suporte, din secolele VI-VIII, influența (grecizantă) a Bizanțului, care a „măturat” o mare parte din formele moștenite din latină.

În schimb, romanicii occidentali au moștenit asemenea forme: Santandrea – în Italia, Argentina, Franța, Spania, Brazilia, Guatemala, Sant’andrea – în Italia, Argentina, Brazilia, Spania, Sanandrea – în Brazilia, San Andrea – în Honduras, Uruguay, San Andreas – în Brazilia. Santandreu – în Spania, Argentina, Franța, Mexic, Uruguay, Venezuela, R. Dominicană, Chile, Brazilia, Canada, Cuba, Portugalia, Peru, San-Andres – în Spania, Franța, Mexic, Santo André – în Brazilia (două toponime) și altele. Formele italiene – Santandrea, Sant’andrea – ar îndritui o potențială formă (stră)românească *Sântîndrea, care, dacă va fi existat, n-a mai „apucat” să fie consemnată în documentele medievale, apărute acum un mileniu…

Formele (moderne) Sânandrei, Sântandrei, atestate pentru comune din Vestul țării (din Timiș, respectiv Bihor) sunt calchieri românești, din ultima sută de ani (de după Unirea de la 1918) pentru forme ungurești – Szent Endre, Szentandrás – deci nu pot fi luate în considerare.

LA MULȚI ANI! cu sănătate și bucurii sărbătoriților de azi! 🙂

Leave a Response »

 

Rememorări și întrebări pentru „ambasadorul” Rusiei în România Marți, nov. 30 2021

Tovarășul „ambasador” al Rusiei ne invită la un „dialog bilateral constructiv, respectuos reciproc”…

Într-un „meci” imaginar, în ultimii aproximativ 300 de ani, să vedem ce înseamnă „respectuos reciproc”, pentru români:
Momentul 1 (1711): Dimitrie Cantemir negociază cu Petru cel Mare recâștigarea, de către Principatul Moldovei, a raialei Tighina, cu tot cu cetățile Ismail, Chilia și Cetatea Albă, ocupate de otomani; un secol mai târziu (1812), Rusia ocupă TOT teritoriul dintre Nistru și Prut, din care raiaua Tighinei („luată” de la otomani) era circa un sfert din teritoriu și populație;
Momentul 2 (1876): la Livadia (Crimeea) Rusia recunoaște Independența României și integritatea ei teritorială, în schimbul „neutralității binevoitoare” la atacarea, la sud de Dunăre, a Imperiului otoman; doi ani mai târziu, România, care a salvat onoarea Rusiei la Plevna (august-noiembrie 1877), este obligată, sub amenințări, să cedeze Rusiei sudul Basarabiei;
Momentul 3 (1936): URSS recunoaște (tacit), prin înțelegerea între Nicolae Titulescu și Maksim Litvinov, frontiera estică a României pe Nistru; 4 ani mai târziu, anexează Basarabia și, drept „compensație” pentru cei 22 de ani de „ocupație” a Basarabiei, ia României și nordul Bucovinei și „din greșeală” și ținutul Herței;
Momentul 4 (1944): România trece de partea Națiunilor Unite, la 23 august 1944; deși efortul (sinucigaș) al României a scurtat al Doilea Război Mondial, iar prin pierderile suferite România ar fi meritat statutul de țară cobeligerantă, URSS comunizează România (fără o „cerere” a acesteia).

După această enumerare „selectivă” (n-am luat în calcul numeroasele „excursii”, nechemate ale armatei ruse, din perioada secolelor XVIII-XIX și nici „surprizele” similare făcute, în ultimele 2-3 secole altor vecini ai Rusiei, ca Finlanda, țările baltice, Polonia, Ucraina, Japonia), avem niște întrebări pentru tovarișci Kuzmin:
1. De câte ori au atacat românii Rusia, neprovocați și de câte ori ne-a atacat Rusia pe noi, fără motiv???
2. De câte ori au „impus” românii rușilor un anumit „sistem” politic și de câte ori a fost invers???
3. Despre ce dialog „respectuos reciproc” poate fi vorba în astfel de cazuri???
4. Respectul reciproc are legătură și cu bunul simț și cu libertatea ca fiecare țară să-și aleagă, liberă, aliații și sistemul politic (cu trimitere la R. Moldova, Ucraina, Georgia…)?

Mai sunt și alte întrebări, dar, deocamdată, cu decență, aștept(ăm) răspuns (argumentat!) la cele de mai sus!

Leave a Response »

 

Paralelă între începuturile vieții politico-electorale din Noua Zeelandă și România Luni, nov. 29 2021

Documentarea legată de datele electorale neozeelandeze merge înainte, nu neapărat cu un ritm intens (perioada de dinainte de 1890 este un pic mai laborioasă), dar merge! 🙂 Cum sunt nevoit a „adăsta” mai mult la această perioadă, am constatat mai multe asemănări pentru această vreme, cu debutul activităților politico-electoral din spațiul românesc.

Astfel, dacă primele alegeri legislative au avut loc în Noua Zeelandă în 1853, la noi, dacă ne referim la scrutinele legislative din Principatele Dunărene (dinainte de Unirea din 1859), acestea au avut loc în 1831 (în Țara Românească) și 1832 (în Moldova). Primele alegeri legislative în noul stat român de după Unire au avut loc în 1864.

O altă similitudine este dată de faptul că primele alegeri regionale au avut loc în anul primelor alegeri legislative, în ambele state: primele alegeri provinciale neozeelandeze – în 1853, iar primele alegeri județene românești – în 1864.

Și la noi, și în Noua Zeelandă, primele scrutine s-au desfășurat pe baza competiției între candidați fără afiliere (oficială) de partid. Când au apărut și partidele politice, atât în Noua Zeelandă, cât și în România, primii care s-au organizat astfel au fost liberalii, urmați de conservatori și social-democrați (la noi), respectiv laburiști (în Noua Zeelandă). Chiar și după apariția partidelor, atât statistica electorală oficială neozeelandeză, cât și cea românească nu au comunicat, la primele scrutine, afilierea politică a candidaților, care apare, în țara de la Antipozi în 1893, iar în România – în 1912. Pentru anii anteriori, de după 1870, apartenența politică a putut fi reconstituită, în bună măsură, pe baza informațiilor din presa vremii.

Până și în privința votului universal pentru femei, nu este chiar așa de mare decalajul între Noua Zeelandă – prima țară din lume unde s-a implementat această măsură (1893) – și ținuturile românești: în Basarabia, alegerile pentru Sfatul Țării din toamna anului 1917 au adus în legislativul de la Chișinău și femei (influența Finlandei, prima entitate politică europeană unde femeile au putut vota, din 1907, fiind hotărâtoare), la fel – cu un an mai târziu – în Transilvania. Este adevărat că, la nivel național, românesc, dreptul de vot pentru femei a mai avut de așteptat mai mult de un deceniu (în 1929 s-a dat drept de vot, dar doar pentru alegerile locale, începând cu cele din 1930, iar din 1939 – și la legislative), dar România s-a situat, atunci, în rândul multor țări care au legiferat acest drept încă din perioada interbelică. Pentru comparație, Regatul Unit a dat drept de vot femeilor în 1918, Statele Unite – după Primul Război Mondial (în câteva state acesta fusese legiferat încă din primii ani ai secolului trecut), la fel și Canada (care a acordat drept de vot doar femeilor care erau văduve ale celor căzuți pe frontul de vest, din 1917), dar în Franța – abia în 1945, iar în Elveția – după 1970!

Leave a Response »

 

Să (mai și) râdem: masca de Buzău (bună și contra variantei Omicron)… Duminică, nov. 28 2021

Leave a Response »

 

Să (mai și) râdem: spovedirea televizorului… Sâmbătă, nov. 27 2021

Leave a Response »

 

Alte dileme politico-electorale (IV) Vineri, nov. 26 2021

Ieri, decizia de a continua cu Noua Zeelandă s-a luat repede! 🙂 Și, m-am și apucat de treabă, găsind, repede, ușor, date, la nivel subnațional, pentru o mare parte din cei aproape 170 de ani de viață electorală ai țării de la Antipozi… Care, trebuie spus, a acordat drept de vot femeilor în 1893, fiind prima țară din lume care a luat o asemenea decizie (Finlanda e prima în Europa, cu o decizie similară, iar dacă am spus altfel, cu alt prilej, rectific acum)!

Datele pentru anii 1905-1993 se găsesc în niște fișiere Microsoft Excel, pe electorate (așa se numesc circumscripțiile electorale neozeelandeze). Fiecare asemenea electorat dă, de regulă, câte un deputat în Camera Reprezentanților (deși, în trecut, anumite asemenea circumscripții puteau alege și doi, sau chiar trei parlamentari). Normal, ținând cont de schimbarea numărului de deputați (de regulă, în sens crescător), numărul și numele electoratelor variază, astfel încât, acum, e în curs de desfășurare operațiunea de aducere a fiecărui asemenea electorat, pentru fiecare an, în dreptul celui identic (dacă există) din anii electorali anteriori. La capătul din stânga al tabelului va rămâne o rubrică cu toate electoratele (inclusiv cele din trecut, dispărute), ordonate alfabetic. La final, le voi sorta, în funcție de situarea lor pe Insula de Nord, Insula de Sud sau, separat, în cuprinsul celor mai mari orașe: Auckland, Christchurch și Wellington.

Am mai adăugat, la datele existente, și pe cele din intervalul 1893-1902, găsite în Anuarele statistice ale Noii Zeelande, care au început a fi publicate de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar pentru unii ani electorali de dinainte de 1890 am mai găsit date în presa locală, scanate și puse la dispoziție, gratuit de Biblioteca Parlamentului Noii Zeelande. După 1993, datele sunt centralizate, în format electronic, de Comisia Electorală Națională. În consecință, va fi un pic de lucru, dar incomparabil mai lejer decât bătăile de cap avute la inventarierea datelor electorale pentru Franța!

Se pare că decizia de a însuma datele, separat, pe lângă cele două insule principale (sau ce mai rămâne din ele, fără aceste orașe), doar pe amintitele așezări urbane a fost inspirată. Aucklandul nu e doar cel mai mare oraș al Noii Zeelande, dar are, de departe, și cea mai mare populație, apropiindu-se de 1,5 milioane. De asemenea, și cel mai mare oraș al Insulei de Sud, Christchurch, e mai mare decât Capitala (Wellington), așa încât avem câte un mare oraș de pe fiecare insulă, plus Capitala (care a fost mutată, în a doua parte a veacului al XIX-lea, de la Auckland, pentru că e situată mai central, în extremitatea sudică a Insulei de Nord). La o primă privire, din cele 72 de electorate la nivel național, Aucland are 22, Wellington – 6, iar Christchurch – 7. Deci, cele trei orașe dau, împreună, aproape jumătate (35) din deputații neozeelandezi. Mai există, până la 120 de membri, 48 de locuri alese, pe partide (adică fiecare votant dă, de fapt, două voturi, unul la nivel de electorat, iar celălalt, pentru partide). La nivelul celor două insule mari, dacă, până pe la începutul secolului trecut, Insula de Sud, mai populată (fusese și acolo o „goană după aur”, pe la mijlocul secolului al XIX-lea), dădea mai mulți deputați decât Insula de Nord, ulterior situația s-a schimbat radical în favoarea acesteia: în prezent, partea septentrională a Noii Zeelande dă trei sferturi din parlamentari, iar Insula de Sud – doar un sfert, proporțional cu populația (3,9 milioane, adică peste 76%, din totalul de 5,1 milioane locuiesc în Insula de Nord). Proporționalitatea e (aproape) identică și la nivelul electoratelor urbane ale celor două insule mari: Auckland și Wellington au trei sferturi (28) din cei 35 de parlamentari ai așezărilor urbane importante, în vreme ce marele oraș al insulei meridionale are doar 7 deputați.

Încercarea, tentantă, de a agrega datele pe fostele provincii (ce au funcționat, vreo 20 de ani, în secolul al XIX-lea), sau pe actualele regiuni se lovește de două probleme: prima – suprafața și, mai ales populația multora ar fi mai mică și decât a unui județ de la noi și a doua, mai complicată – pe lângă locurile câștigate pe electorate, delimitate geografic, există mai multe mandate (4 – în trecut, 7 – în prezent) alocate special locuitorilor băștinași, maori. Din ce-am văzut, din secolul al XIX-lea, unul din mandatele pentru maori era alocat acestui popor, pentru Insula de Sud, celelalte fiind distribuite grupurilor de maori de pe Insula de Nord. În aceste condiții, datele voturilor acordate de alegătorii maori se vor aduna la cele referitoare la cele două insule, în ansamblul lor (fără orașele mari).

Din cele scrise în acest „episod” al „dilemelor politico-electorale” n-ar (prea) reieși că aș avea dileme… Au fost, însă, dar le-am depășit, zic eu, mulțumitor și repejor 🙂 . Până la urmă, și detaliile legate de „organizarea de șantier” țin de multele „semne de întrebare” avute (și, uneori „eliminate” doar acceptabil, mulțumitor, nu foarte bine)! Un asemenea „semn de întrebare” persistă, totuși: la o primă „cercetare” (în calculator și/sau pe Internet), nu am găsit fond de hartă mulțumitor pentru Noua Zeelandă, așa încât, probabil, plecând de la cel cu decupajul insulelor, vor trebui desenate contururile administrative ale orașelor mari. Mă rog, asta e o treabă de făcut mai la urmă, după ce voi fi integrat toate datele în calculator.

O a doua chestiune s-a ivit pentru datele din 1996 încoace: pe lângă creșterea (cu 21 de locuri) a numărului de parlamentari, Noua Zeelandă a schimbat și modalitatea de alegere a unei părți din deputați: pe lângă reprezentanții desemnați la nivel de electorat (în jur de 70-72, cu tot cu reprezentanții maori), o parte sunt aleși pe baza voturilor date partidelor. Ar trebui să țin cont și de acest (al doilea) vot (și să fac o medie, probabil, între votul pe electorate și votul pe partide), dar, cum pentru toate scrutinele precedente se lucrează la nivel de electorat, vor rămâne valabile doar datele de acest tip (pentru comparabilitatea informațiilor cu cele mai vechi). În fond, cercetarea are în vedere preferințele electorale ale alegătorilor – mai exact, repartiția lor (crono-)spațială, și nu distribuția mandatelor legislative. Aceasta, importantă, firește, se lovește de o altă problemă, insurmontabilă: norma de reprezentare legislativă (un deputat la X locuitori) diferă, extrem de mult, de la țară la țară! De exemplu, în țări ca Noua Zeelandă (și România, R. Moldova…), un deputat reprezintă câteva zeci de mii de locuitori, însă, în Franța – acesta e ales în numele a circa 100 de mii de cetățeni, iar în Statele Unite – pentru aproximativ 1 milion de oameni!

P.S. (27 noiembrie, dimineață): M-am uitat mai cu atenție pe datele descărcate de pe site-ul Comisiei Electorale neozeelandeze, pentru anii 1996-2020. Cu excepția anilor 1996 și 2002, la care se dau rezultatele, pe electorate, atât ale voturilor pe partide, cât și pe candidați (cele exclusiv la nivel de electorate, care dau, pentru ultimii 25 de ani, majoritatea parlamentarilor), în toți ceilalți ani apar doar datele la nivel de partide. Totuși, uitându-mă la sumele ambelor tipuri de voturi, pentru partidele parlamentare cel puțin, diferențele sunt mici (câteva mii de voturi, la un total de câteva sute de mii). Așa că, probabil, „se va schimba modificarea” și voi lua în calcul datele la nivel de partide, pe electorate. Probabil, sumele pe cele 3 orașe mari și la nivelul (a ce mai rămâne) insulelor vor avea valori apropiate pentru ambele tipuri de voturi. Verificarea „de control” se poate face pentru cei doi ani amintiți: 1996 și 2002.

Leave a Response »

 

Alte dileme politico-electorale (III) Joi, nov. 25 2021

După „lupte seculare” care au durat (și au durut 🙂 ) fix o lună, aseară am terminat de introdus datele electorale pentru Franța, la nivel regional. Fișierul cu aceste alegeri legislative din țara „cocoșului galic” a fost creat în 24 octombrie. Asta înseamnă că, cu toate frământările legate de căutarea, în alte surse (sau chiar căutarea acestor „alte surse”!) pentru acoperirea „golurilor” statistice (în presă, anuare statistice, site-uri guvernamentale, lucrări/site-uri de specialitate, etc.), „parcurgerea” unei istorii electorale de peste două secole – 1789-2017 – s-a putut face în 31 de zile. Mă rog, n-am lucrat chiar zilnic și, pe lângă această activitate, au mai fost și alte treburi de făcut, multe fără legătură cu cercetarea științifică.

Reușita trebuie semnalată deoarece, deși Franța are un decupaj administrativ extrem de stabil (majoritatea actualelor departamente existând de la Revoluția franceză!), acesta e cam singurul lucru bun când te apuci de o asemenea treabă precum cea isprăvită aseară! După anevoiosul „parcurs” statistico-electoral de dinainte de 1988 și de după 2007 (datele pentru intervalul 1991-2010 se găsesc introduse în calculator, de ani de zile, la nivel regional, pentru întreaga Europă!), toată treaba s-a încheiat cu dificila operațiune de completare a rezultatelor postbelice pentru așa-numitele DOM și TOM (DOM = departements d’outre-mer, TOM = territoires d’outre-mer), adică, pe românește, DOM = departamente de peste mări, iar TOM = teritorii de peste mări (un mod, să zicem, „elegant” de a nu le mai numi „colonii”). Operațiunea s-a finalizat mulțumitor, deoarece am ținut cont și de orientarea politică a deputaților aleși de aceste entități administrative. Cu acest prilej am descoperit că, cel puțin teritoriile de peste mări, pe lângă reprezentarea parlamentară la Paris, au și adunări teritoriale, deci un fel de autonomie internă, oarecum similară cu cea a Țărilor Române/României înainte de Independență sau cu a Finlandei, înainte de separarea de Rusia (1917).

Bun, am terminat cu Franța, dar, acum ce mai facem? Să încep Japonia (de fapt, trebuie continuată, că am apucat să introduc o parte din datele pentru primul scrutin, de la sfârșitul secolului al XIX-lea)? Să trec la Noua Zeelandă? Ori la India? Sau, mai bine, să continuu cu Europa, unde, în ordine alfabetică, după o lucrare cu statistică electorală a lui Daniele Caramani, ar urma Grecia, apoi Irlanda și Italia? Continuarea cu Japonia ar fi indicată, mai ales că, recent, am actualizat datele de introdus cu rezultatele de la scrutinul desfășurat acum câteva săptămâni… Problema e că Japonia ridică bătăi de cap (sunt multe prefecturi, pentru care datele trebuie introduse separat, scrutin după scrutin și abia apoi se agregă datele la nivel regional). Deci, ar urma, după o țară cu bătăi de cap (Franța), o alta cu cel puțin la fel de mari frământări în privința introducerii datelor!…

Parcă ar merge o „pauză”, adică – o țară pentru care datele sunt mai ușor de introdus și activitatea ar merge mai ușor. Indicate, în acest caz, ar fi Grecia, Irlanda sau Noua Zeelandă, ori – chiar Italia!… Grecia și Irlanda sunt țări mici și, pentru o parte din intervalele analizate, datele se introduc la nivel național (la greci – până în 1974, când, pe de-o parte, a intervenit democratizarea țării și apropiata aderare la Comunitățile Europene – în 1981, iar la irlandezi – până în 1973, când, de asemenea mica națiune insulară a intrat în aceeași organizație continentală; în plus, datele pentru Irlanda, înainte de 1920, sunt deja introduse, ca parte a Regatului Unit). Neozeelandezii au o statistică bine pusă la punct, începând de la primele alegeri legislative, de la mijlocul secolului al XIX-lea și cu ei aș „încheia”, statistico-electoral, țările de la Antipozi (Australia e deja finalizată). Până și Italia nu ar ridica bătăi de cap, deoarece, recent, am descoperit o lucrare, în două volume, cu statistica electorală, la nivel regional, pentru statele italiene înainte de Unirea din 1859 și pentru Italia – înainte de 1945. Datele postbelice sunt publicate, foarte bine, de oficiul italian de statistică, așa încât nu ar fi nici o problemă! Mai mult, deja și Italia e începută, deoarece am introdus datele din perioada postbelică, pentru Trieste, din primul deceniu de după război, în care acesta a funcționat ca „oraș liber”, anterior reintegrării în statul italian.

Deci, variante „de lucru” ar fi, Slavă Domnului! 🙂 Mai rău ar fi fost să mă trezesc că n-aș mai fi avut nimic de făcut! 🙂

Leave a Response »

 

Un manifest civic… Miercuri, nov. 24 2021

… poate fi citit aici.

Aș fi dorit și eu să-l semnez, deoarece sunt în întregime de acord cu cele scrise!

Leave a Response »

 

22 noiembrie 2021 – o zi a rușinii naționale! Marți, nov. 23 2021

Ieri s-a petrecut „pohta ce-a pohtit” indolentul, nesimțitul, nesimțitorul „locatar” de la Cotroceni! S-a refăcut, într-o variantă nouă, nu uslamul de acum un deceniu, ci chiar feseneul securistului bolșevic ilici! Sloganul acestuia din 1990 era „un președinte pentru liniștea noastră!” Acum, puțin modificat”, mutul plăvan prezidenția(bi)l va avea „un guvern pentru liniștea mea!” La 7 ani de când e la Cotroceni, a demonstrat, cu vârf și îndesat, că, deși are 6 case, îi lipsesc atât bunul-simț, buna-credință, onestitatea, caracterul, cât, mai ales, „cei 7 ani de acasă!”… L-am votat de două ori, în 2014 și 2019, ca să nu iasă „peee-seee-deee”, am stat zeci, poate sute de ore în frig și ploaie, la protestele în favoarea Justiției independente, în perioada ianuarie 2017-august 2019! N-am fost un naiv, știam de „premierul (de la) grivco”, din 2009, dar n-am avut acea străluminare, pe care, alții, au avut-o, din 2014. În schimb, deși n-am primit „onoruri”, decorații, medalii (nici n-am nevoie!), voi spune și eu, acestui ticălos einwohner aus Kotrotchen, exact ca reputatul actor: SĂ VĂ FIE RUȘINE! VEȘNIC!

Leave a Response »

 

Un (mic) semn de revenire la normalitate: valorile clasice revin… Luni, nov. 22 2021

O știre recentă semnalează faptul că se revine, chiar dacă timid, și doar în câteva țări, la valorile clasice. „Tonul” a fost dat de Franța, Italia, Grecia și Cipru. Aș zice că reacția autorităților din aceste state nu este deloc întâmplătoare. Grecia este „mama” democrației și, prin Patriarhii ecumenici din vechiul Bizanț, și a ortodoxiei. Italia este, prin Roma, „mama” limbilor romanice și sediul principal al romano-catolicismului (care se predică și azi, fie și parțial, în latină!), iar Franța este „mama” democrației moderne (prin Revoluția de la 1789), dar, ca și Italia, o țară de limbă romanică.

Așteptăm reacția României… Mă rog, noi nu avem „stat”, iar dacă avem, el nu e condus (fiindcă, de peste două luni, n-avem Guvern!)… Până atunci, în „ton” cu informațiile de mai sus, reamintim că, de mai bine de un an, există o petiție în sprijinul menținerii limbii latine în planurile-cadru, și, de asemenea, o pledoarie pentru necesitatea și utilitatea limbii latine, „mama” și a limbii române, inclusiv pentru geografi.

Leave a Response »