Istoria se repetă! Din nou! Marți, apr. 7 2020 

Să mai spună cineva că Istoria nu se repetă!… S-a mai întâmplat o dată ca alegerile locale să fie amânate (și, în parte, nici nu s-au mai ținut!): dacă alegerile locale interbelice au avut regularitate, primele două scrutine ținându-se la 4 ani distanță, în 1926 și 1930, cele din 1934 s-au desfășurat, parțial, în… 1936-37, că așa a vrut Guță Tătărăscu, șeful guvernului de atunci!

De notat;
1. Șeful partidului de guvernământ era și premier și era de la PNL!
2. „Capul” țării era tot un „neamț” (Carol al II-lea), născut în România și care a vrut – și a și avut – „guvernul meu”!
3. Situația externă ne-a găsit și atunci „în fundul gol”! Câțiva ani mai târziu au venit al doilea război mondial (1939) și ciuntirea țării (1940)!

Alte… dileme electorale… Luni, apr. 6 2020 

Alternativ sau în paralel cu celelalte activități – fie ele strict personale, fie didactice sau de cercetare – a continuat lucrul la baza de date legată de alegerile pe state, la nivel mondial. Și, ca întotdeauna când „n-ai ce face”, „îți faci de lucru”, pe principiul „să te legi la cap și dacă nu te doare!”. Adică, apar dilemele, întrebările…

De pildă, cum se integrează, în baza de date, informațiile electorale pentru țări care, o vreme, au avut doar alegeri – disparate, la momente diferite – doar pentru două sau mai multe entități politico-administrative distincte (principate, ducate, regate, state, provincii, etc.) – și care, ulterior, au fost (re)unite/s-au unit într-o singură țară? Situația este valabilă, de exemplu, pentru România – cu alegeri separate în Țara Românească și Moldova nu doar până în 1859, ci un pic chiar și după (au avut loc scrutine, în ambele principate și în 1860, dar și în 1861 – ultimul, doar în Țara Românească), pentru Italia – tot înainte de 1859 (în cazul Romei și a Statului Papal, până în 1870), pentru Canada – înainte de 1867 (și chiar și după – a se vedea Newfoundland and Labrador, cu statut distinct, înainte de 1949), pentru Australia – înainte de 1901 și altele… Ei bine, în asemenea cazuri, cum se înscriu datele? Ca informații electorale separate, pentru fiecare entitate sau ca sumă, la fiecare moment dat, pentru viitoarea entitate unit(ar)ă mai mare, la care au aderat celelalte, ulterior?

Un caz special, extrem de interesant, dar și foarte complicat, în același timp, este cel al Germaniei. Astfel, din 1818, a existat un legislativ unic al Confederației Germane, creată de Conferința de Pace din 1815. Acesta era desemnat de statele membre – cel puțin câteva zeci (de la state mari – ca Austria, Prusia, Bavaria, Saxonia), până la ducate și principate, multe și mărunte și diferite orașe libere (foste hanseatice sau nu). Austria prezida această Adunare legislativă, dar, ca și Prusia, nu avea incluse între teritoriile ce aparțineau Confederației, pe cele cu majorități etnice negermane (nici aici, de fapt, regula nu era aplicată integral: puteau participa, ca „țări ale Coroanei austriece”, atât Boemia și Moravia, cu majorități etnice cehe, Silezia – unde o bună parte a populației vorbea polona sau ceha, Carniolia – majoritar slovenă, sau Triestul – majoritar italian!). Astfel, teritoriile estice ale Austriei – Galiția, Bucovina, Ungaria, Transilvania, etc. – nu erau incluse, la fel – nici Posenul (azi Poznan, în Polonia), Prusia Occidentală și Prusia Orientală (cu prezență etnică polonă, lituaniană) – din partea Prusiei… Acum, după prezentarea contextului, apare dilema: datele legate de Austria (cu „țările” ei incluse aici) le adaug la Confederația Germană, sau la Imperiul habsburgic (austriac), unde apar toate „țările Coroanei” aparținând de Curtea vieneză? După 1849, când în Imperiul habsburgic a funcționat, o vreme (1850-1860), neoabsolutismul, Austria nu a mai desemnat prin vot delegații în Adunarea Confederației Germane (probabil, nici după 1860, când au avut loc alegeri, primele se pare, în toată Monarhia habsburgică, în anii 1861-63) – sau n-am găsit eu, încă, asemenea informații – dar, până în 1866, când Confederația a fost desființată (de rivala Austriei, Prusia, în primul rând!), a continuat să prezideze Adunarea!…

Și „bătăile de cap”, în legătură cu Germania nu încetează odată cu crearea, în 1867, a Confederației Germane de Nord, sub control prusac, sau a Imperiului German (la care au aderat și statele sudice, în frunte cu Bavaria), în 1871. După 1918, o vreme, Saarlandul a avut statut special, un protectorat francez (până în 1935), situație care s-a repetat și după 1945 (până în 1957), de fiecare dată, actualul land amintit revenind în componența Germaniei. Normal, din nou datele trebuie prezentate separat, dar, la calcularea datelor pe cincinale electorale, se adună la Germania, sau nu? La fel, pe lângă existența, separată, că așa au vrut „mușchii sovieticilor”, a unei „republici democrate” germane (1949-1990), se adaugă și partajarea a însăși capitalei germane, Berlin. După alegerile pentru un singur Berlin (1946), deja, din 1948, din punct de vedere electoral, Berlinul era divizat: în acest an, autoritățile (încă, de ocupație) ale sectoarelor american, britanic și francez din Berlin, au ținut un scrutin pentru ceea ce va fi, până în 1990, Berlinul de Vest, cu toate „protestele” sovieticilor și ale „anexelor” lor, comuniștii (est-)germani (care au „boicotat” scrutinul). Ulterior, în toată perioada „războiului rece”, s-au desfășurat, separat, scrutine pentru Berlinul de Vest (care avea propria administrație, dar fără a fi integrat în Republica Federală Germania), respectiv pentru „Berlin – Haupstadt der DDR”, adică pentru partea estică, proclamată de fosta R.D. Germană, drept „capitală” a „statului” comunist german. La adunarea datelor pe cincinale electorale, din nou, presupun că datele celor două părți ale Berlinului, trebuiesc însumate!… Sau nu?

Apoi, în perioada 1946-49, au avut loc cel puțin câte un scrutin (în Bavaria, Baden-Wurttenberg și Hessen – chiar câte două!) la nivelul fiecărui land al viitoarelor state, vest- și est-german. Le-am luat în considerare, aplicând aceeași… „regulă”, ca în cazul României și Italiei (ante-1859), Canadei (înainte de 1867/1949) sau Australiei (pre-1901). Dacă, în cazul celor două state germane, (re)unificate în 1990, am procedat la însumarea datelor pe actuala Germanie, pentru intervalul 1949-1990, de ce să nu procedez la fel și pentru intervalul 1946-1949?

Și dilemele nu se opresc aici… De pildă, e bine să separ datele (indoneziene, în anii 1982-1999, inclusiv) pentru viitorul stat independent Timor L’Este (chiar din 1999), sau să le las la Indonezia? Sau, la fel, pentru insula Ellice, azi statul Tuvalu, independent, pentru perioada în care era împreună cu teritoriul Gilbert, azi statul, la fel de independent, Kiribati? Dar, dacă procedez așa, cum „separ” datele pentru Irlanda independentă, pentru intervalul de dinainte de 1921, în care întreaga insulă era componentă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei? Sau cum „aloc” la actuala R. Moldova sau la Ucraina, părțile, românești, ale Basarabiei și nordului Bucovinei, din perioada interbelică??? Ori, la fel, pentru vremea când Algeria era a Franței, cu statut de „departament” (deloc „de peste mări”), cu statut identic cu al actualelor departamente metropolitane!… Probabil, în fiecare caz, la fiecare moment, interval, cu asemenea „bătăi de cap”, este necesară o rubrică de „observații”, unde să fie specificat, clar, cum s-a procedat! Deși, totuși, ar trebui o abordare unitară a chestiunii!

Nu mai adaug (prea multe) în legătură cu faptul că, de modul cum se rezolvă aceste dileme, întrebări, depinde și cartografierea datelor. În această situație, alături de posibilitatea comparabilității datelor, la nivelul (pe cât posibil) al acelorași entități administrative, spațiale, este necesară respectarea unei reguli, unitare, legate de modul în care se agregă datele, la nivelul statelor (independente și/sau autonome, dacă organizau scrutin/scrutine) existente la acel moment!…

Jean Moscopol – Farsa alegerilor Duminică, apr. 5 2020 

Jean Moscopol – Totu-i perfect Sâmbătă, apr. 4 2020 

Jean Moscopol – Anticomunist Vineri, apr. 3 2020 

Repartiția spațială actuală a purtătorilor de nume creștine vechi românești Joi, apr. 2 2020 

Ne vom referi acum, la finalul incursiunii – geografice – prin(tre) numele creștine vechi românești, la distribuția, prezentă, a purtătorilor acestor nume. Antroponimele analizate, dintre care, majoritatea, au și formă care include particula sân(t)/sântă, sunt: Crăciun, Cristu, Sântămărie, Elie/Sântelie, Ziane/Sânziane, Pietru/Sâmpietru, Îndrea, Marin/Sânmarin, Toader/Sântoader, Giorzu/Sângiorzu, Medru/Sânmedru, Înton, Nicoară/Sânnicoară, Văsâi/Sânvăsâi.

La nivel mondial, totalul purtătorilor acestor patronime, cu toate variantele și derivatele consemnate (de ordinul sutelor) depășește 3,8 milioane locuitori. Cele mai ridicate ponderi ale acestor nume se regăsesc în România – 8,58%, Statele Unite – 7,09%, Italia – 6,98%, India – 6,89%, Rusia – 5,88%, Columbia – 5,76%, Mexic – 5,08%, Spania – 4,26%, Brazilia – 4,21%, Indonezia – 2,75%, Venezuela – 2,64%, Filipine – 2,53%, China – 2,44%, Ucraina – 2,19%, Bulgaria – 1,96%, Argentina – 1,62%, Hong Kong – 1,54%, Japonia – 1,53%, Franța – 1,47%, Serbia – 1,33%, Peru – 1,29%, R.D. Congo – 1,02%, Chile – 0,96%, Polonia – 0,81%, Cuba – 0,71%, R. Moldova – 0,64%, Canada și Panama – 0,58% fiecare, Bangladesh – 0,52%, Ungaria – 0,51%. Toate aceste țări cumulează peste 80% din totalul purtătorilor patronimelor amintite.

Se regăsesc în acest top mai multe categorii de state. În primul rând, cele unde prezența patronimelor amintite nu atestă o frecvență mare a unor nume creștine, ci doar o simplă identitate și/sau asemănare formală: India, Indonezia, China, Hong Kong, Japonia, R.D. Congo, Bangladesh. Sunt țări care nu au nici o legătură, nici în plan confesional, nici în cel etno-lingvistic cu substratul creștin-romanic pe care-l evidențiază antroponimele analizate de noi. O a doua categorie cuprinde țările de limbă romanică (majoritar hispanice, dar nu exclusiv), unde, fie cucerirea de către europeni, fie migrația unor romanici europeni, au făcut ca asemenea nume să aibă procente notabile: Columbia, Mexic, Brazilia, Venezuela, Filipine, Argentina, Peru, Chile, Cuba, Panama. La acestea se pot adăuga Statele Unite, Canada și Rusia, primele două și fiindcă găzduiesc importante comunități romanice (hispanofone și/sau francofone), dar și ca urmare a aportului imigratoriu romanic european, dat inclusiv de către originari din spațiul românesc. O a treia categorie include țările de limbă romanică din Europa: alături de România și R. Moldova, intră aici aproape toate statele unde limbile romanice sunt majoritare: Italia, Franța și Spania, fapt ce denotă o circulație veche a unor asemenea forme, moștenite, în proporții diferite, de fiecare comunitate din aceste state, încă din vremea Imperiului roman, din limba latină. Nu în cele din urmă, o altă categorie este reprezentată de țări din apropierea României și a R. Moldova: Ucraina, Ungaria, Serbia și Bulgaria, fapt explicat prin perpetuarea, din perioada traco-daco-romană a unor astfel de forme, devenite românești și preluate prin asimilarea, de către comunitățile etnice majoritare din aceste state, a unei mari părți a elementului românofon de acolo.

Prin grupul țărilor din această ultimă categorie, detaliem analiza, la nivelul spațiului carpato-balcanic, unde am inventariat peste 526 de mii de purtători ai acestor patronime. Cele mai mari ponderi se înregistrează în România – 50,57%, Bulgaria – 13,44%, Ucraina – 9,61%, Serbia – 4,49%, R. Moldova – 3,8%, Grecia – 2,82%, Polonia – 2,23%, Albania – 2,19%, Bielorusia – 1,66%, Croația – 1,65%, Bosnia-Herțegovina – 1,2%, Ungaria – 1,19%, Austria – 1,14%, Turcia – 1,01%. La acest nivel, se remarcă, pe lângă statele vecine, amintite mai devreme, și majoritatea celorlalte state, fie balcanice – Croația, Bosnia-Herțegovina, Albania, Grecia, Turcia – fie carpatice – Austria, Polonia, Bielorusia. În majoritatea acestor țări au existat și, în mică măsură, mai există și azi, comunități românești, care au transmis populațiilor majoritare azi acolo, asemenea forme onomastice.

Dacă ne referim doar la spațiul românesc actual, cu procente importante se evidențiază Muntenia – 14,2%, București-Ilfov – 9,5%, Moldova – 7,68%, Ardeal – 6,47% și Oltenia – 3,06%. Dintre celelalte entități de nivel regional din spațiul carpato-balcanic, cu ponderi notabile se impun toate regiunile Bulgariei – cu procente între 1,3% – Yugoiztochen și 3,06% – Severozapaden, Attiki – 1,08% (Grecia), Juzna i Istocna Srbija – 1,48% și Sumadija i Zapadna Srbija – 1,47% (Serbia) și Zakarpats’ka oblast’ – 1,15% (Ucraina).

Din enumerarea de mai sus, reiese ideea că, alături de spațiul românesc actual, atât la sud de Dunăre – în Bulgaria, dar și în regiunile balcanice ale Serbiei – cât și la nord – în Transcarpatia ucraineană, elementul românesc, în mare măsură slavizat, a folosit intens asemenea nume, transmițându-le, ulterior și elementului slav(ofon), majoritar azi în regiunile menționate.

Anunț de interes public Miercuri, apr. 1 2020 

Grupul de (ne)Comunicare Strategică hotărăște, ținând cont de:

  • existența stării de urgență;
  • extensiunea pandemiei de coronavirus;
  • înrăutățirea accentuată a vremii;

Până la îmbunătățirea stării vremii, luna aprilie se amână, după 31 martie, urmând să vină ziua de 32 martie!

Repere hagio-cronologice legate de numele creștine vechi românești Marți, mart. 31 2020 

Pentru început, vom „trece în revistă” fiecare nume, în general, în ordinea cronologică a intervalului în care cei de la care pornesc numele analizate au trăit/activat. Excepție fac numele legate de Nașterea Domnului, de urmașii lui Christos și de Maica Domnului, fără de care, probabil, n-ar fi ieșit în evidență nici sfinții – începând cu Apostolii, nici patronimele legate de aceștia.

CRĂCIUN

Se referă la Nașterea Domnului Iisus Christos. Rezultat, pe cale populară, din creatio/creationem, în secolul al IV-lea, în vremea ereziei ariene și sub control gotic (la nord de Dunăre). În acea vreme, nu doar goții au aderat la această erezie, ci au susținut-o chiar patriarhi și împărați romani de la Constantinopol. Erezia consta în faptul că Iisus Christos era considerat creat de Dumnezeu-Tatăl, ca al doilea Adam, și nu Născut. De aici și diferența față de romanicii occidentali, care, de la Ziua Nașterii Domnului, au Natale (italiană), Noel (franceză), Nadal (catalană), Navidad (spaniolă), Natal (portugheză).

CRISTOFOR/CRISTU

Are legătură cu urmașii lui Christos, în latină – Christus/Cristus/Crestus (forme prezente în inscripții, inclusiv din spațiul românesc, din primele secole creștine). Forma cu c, prezentă și în termenul creștin – evoluat din latinescul christianus (cu sensul de adept/urmaș al lui Christos) – denotă o origine latină, deoarece, în lumea bizantino-ortodoxă (greco-slavă), de la Christos s-a ajuns la impunerea ca fonem de început a lui h.

SÂNTĂMĂRIE

Singurul nume feminin, derivă din forma latinească Sancta Maria. Practic, se leagă de cultul Maicii Domnului (care a trăit în secolele I î. Hr.-I d. Hr.), frecvent și în lumea catolică, și în cea ortodoxă, unde se leagă fie de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 August)=Sântămăria Mare (celebrată de catolici, dar și de ortodocșii din Ardeal), fie de Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului (8 Septembrie)=Sântămăria Mică (marcată de ortodocșii de la est și sud de Carpați). La aromâni, din forma amintită a evoluat cea actuală, Stămărie.

ELIE/SÂNTELIE

Evoluat din latinescul (Sanctus) Elias. Marchează Ziua Sfântului Profet Ilie Tesviteanul, din Vechiul Testament (20 Iulie). A activat în secolele X-IX î. Hr., ridicându-se la Ceruri, după tradiție, la 20 iulie. Important în calendarul popular, deoarece, fiind vară și o parte din bucate (produse agricole – cereale, fructe) fiind culese și gata de comercializat, se organizau, în această zi, vechile târguri de două țări – nedei, pe înălțimile muntoase.

ZIANE/SÂNZIANE

Evoluat din forma latină (Sanctus Dies) Ioannes. Se referă la Sfântul Ioan Botezătorul, Înainte-mergătorul Domnului Iisus Christos, care a trăit în secolele I î. Hr-I d. Hr., fiind decapitat în anul 36. Cultul său este răspândit la toți creștinii, fie ei catolici, fie ortodocși sau protestanți. Numele – în forma actuală Sânziene – se referă la Ziua Nașterii Botezătorului Domnului (24 Iunie).

PIETRU/SÂMPIETRU

Derivat din forma latină (Sanctus) Petrus. Este pus în legătură cu cel mai important dintre Sfinții Apostoli, numit de Iisus Christos piatra (temelia) noii religii creștine. Primul Episcop (Papă) al Romei. A trăit în secolul I, fiind crucificat, la Roma, în anul 67 d. Hr. Numele pare să fi fost afectat de diftongarea e>ie și să fi devenit *Pietrus încă din epoca romană, dovadă fiind, pe lângă forma românească veche – Pietru – și cele din italiană – Pietro și franceză – Pierre. La fel s-a întâmplat și cu substantivul petra>pietra, dovadă formele termenului din română – pi(e)atră (la plural – pietre), italiană – pietra, franceză – pierre și spaniolă – piedra.

ÎNDREA/UNDREA

Evoluat din latinescul Andreas. Se referă la Sfântul Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat, care, după tradiție (atestată și în Biblie/Noul Testament) a propovăduit Evanghelia în Scythia Minor (Dobrogea de azi), în secolul I d. Hr., strămoșilor traco-daco-romani ai românilor. S-a născut la sfârșitul secolului I î. Hr., fiind răstignit la Patras, în anul 60 d. Hr. Frate cu Sfântul Apostol Petru și primul Episcop al Constantinopolului. Numele a evoluat conform regulilor fonetice ale dialectului traco-daco-roman al limbii latine, devenit, în secolele VIII-IX, limba română, în care, sub influența slavă, a  nazalizat a devenit â/î, ca în cuvintele (latinești) manus, romanus, paganus, angelus, etc., schimbate, în română, spre mânu/mână, român/rumân/arumân, înger. Deci, din Andreas a apărut Îndrea.

MARIN/SÂNMARIN

Evoluat din latină, din (Sanctus) Marinus. Se leagă de Sfântul Mucenic Marin, senator roman, care a trăit în secolul al III-lea. Este prăznuit la 16 Decembrie, data la care a fost martirizat, în anul 284 d. Hr.. Numele acoperă o arie largă, fiind marcat în toată lumea creștină, inclusiv în spațiul carpato-balcanic, unde a lăsat urme inclusiv în toponimie – Samarina, așezare aromânească în Pind, Samarinești – sat în Oltenia.

TOADER/SÂNTOADER

Evoluat din latină, din (Sanctus) Theodorus. Este în legătură cu Sfântul Mucenic Toader (Teodor), care a trăit în secolele III-IV, marcat (a fost martirizat în 17 februarie/2 martie 303 d. Hr.), întotdeauna în prima sâmbătă din Postul Sfintelor Paști (februarie-martie). Dintr-o formă, populară Teodoru, s-a ajuns, probabil, prin metateză la *Toder(u), iar pe urmă, prin diftongarea lui o, ca și în Nicola>Nicoară, s-a ajuns la formele Toader și Sântoader.

GIORZU/SÂNGIORZU

Format prin evoluția din (Sanctus) Georgius (formă latină). Se referă la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, prăznuit la 23 Aprilie. Sfântul a trăit în secolele III-IV (275/280-303), fiind martirizat în 23 aprilie 303. Tradiția îl pune în legătură cu transfigurarea, creștină, la traco-daco-romani, a cultului (războinic al) cavalerului trac, devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Cea mai clară dovadă a continuității creștine a acestui cult este faptul că el și-a păstrat caracterul războinic, Sfântul – militar, în timpul vieții – fiind protectorul Armatei la români, atât în Evul Mediu cât și azi. Forma actuală a numelui – de origine greacă (Gheorghe) – a fost impusă, după secolul al VI-lea, de Patriarhia de la Constantinopol. Una din zilele însemnate din calendarul păstoresc (marchează începutul urcării turmelor de oi spre pășunile montane).

MEDRU/SÂNMEDRU

Format din latină, dintr-un (Sanctus) Demetrius, numele, în formele (grecești) Demetrios/Dimitrios existând de dinainte de era creștină. Sărbătoarea îl celebrează pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 Octombrie), fiind una din zilele importante din calendarul pastoral (când turmele încep să coboare spre locurile de iernat). Sfântul a trăit în secolele III-IV d. Hr., fiind martirizat în anul 306. Însemnătatea sa, pentru păstori este atât de mare, încât, la aromâni, nu doar Ziua Sfântului este numită așa, ci toată luna octombrie, în forma Sumedru. Și acest nume a lăsat urme în toponimie, pe lângă o așezare aromânească numită Sumedru, și unul din vechile nume ale Romanului – numit, în Evul Mediu, și Sâmedru – rămânând, în toponimia balcanică, oiconimul Smederevo (azi, în Serbia), cunoscut și ca Semendria. Probabil, forma veche a numelui așezării va fi fost Sâmedru/Sâmedre, din care a evoluat atât forma (sârbă) Smed(e)r(evo), cât și Sâme(n)dre(a)/Sâme(n)dri(a), devenit Semendria.

ÎNTON

Derivat din forma latină Antonius. Ar putea să-l celebreze și pe Sfântul Anton de Padova (care a trăit în secolele XII-XIII) în lumea catolică, dar, mai degrabă se leagă de Sfântul Cuvios Antonie cel Mare (care a trăit în secolele III-IV, în anii 251-356 d. Hr.), marcat la 17 Ianuarie, data morții. Ca și în cazul lui Andreas, devenit Îndrea la români, aplicându-se regula că a latin nazalizat devine, în română â/î, la fel s-a produs și cu Antonius, evoluat spre Înton(ie).

NICOARĂ/SÂNNICOARĂ

Derivat din forma latină (Sanctus) Nicolaus. Este legat de Sfântul Nicolae, Episcopul Mirelor Liciei, prăznuit la 6 Decembrie, ziua în care a răposat. Sfântul a activat în secolele III-IV d. Hr. (270-343). Patronimul a evoluat, la traco-daco-romani, dintr-o formă populară Nicola, care, în secolele VII-X, a devenit Nicoară, cu rotacizarea lui l, ca în angelus, cavula, lingula, devenite, în română înger, cavură/gavură/gaură, lingură. Rotacizarea lui l apare și în dialectele balcanice – de exemplu, la aromâni, inclusiv în toponimie, din formele Salona (numele latin al Salonicului), Bâlgaria (numele primului țarat bulgar, care i-a inclus, măcar în parte și pe aromâni), cavula, Pharsala (orașul unde, după ce Pompei a pierdut bătălia cu Cezar, romanii subordonați lui au decis să rămână, spre a nu fi pedepsiți de învingători), au dat, în dialectul aromân, Sărună, Vârgaria, Cavura (un golf mai mic, o cavitate, în Golful Salonic), fărșeroți (numele uneia dintre ramurile aromânilor), dar și forme derivate de la NicoarăNicăruș, Nicuruș. Mai mult, ca și la românii nord-dunăreni, patronimul s-a fixat și în toponimie, în Pind fiind consemnat un sat cu numele Sânicoară.

VĂSÂI/SÂNVĂSÂI

Evoluat din forma latină (Sanctus) Basilius. Este legat de Ziua Sfântului Vasile cel Mare, Episcopul Cezareei, Mitropolit al Capadociei și Exarh al Pontului, celebrat la 1 Ianuarie, și considerat Împăratul Anului (numele fiind derivat, prin forma latină basileus=împărat, din cea greacă – basileos, la fel cum, de la templul zeului-împărat roman=basilica s-a ajuns, după adoptarea creștinismului la termenul băsearică/biserică, la români sau de la basilicum=floarea împăratului la busuioc). A trăit și activat în secolul al IV-lea d. Hr. (329-379), decedând la 1 ianuarie 379. Forma românească cea mai veche, cu b păstrat, pare să fi fost Basu/Băsea, dar b a trecut în v sub influența Patriarhiei (grecofone) de la Constantinopol, undeva după veacul al VI-lea (de aceea apar, popular, forme ca varvar, Varvara, Vartolomei, Vârlan, Viflaim, Vavilon, văsălie, Vârgaria – ultimele două la aromâni, în loc de barbar, Barbara, Bartolomeu, Barlam, Betleem, Babilon, *basilia, Bulgaria). Este greu de explicat de ce basilica a devenit băsearică/biserică, cu l>r, ca și în cuvintele latine angelus, coelis, gelis, cavula sau cele traco-dace *viedule, *magula, *madule, devenite, în română, înger, cer/țer, ger, cavură/gavură/gaură, viezure, măgură, mazăre, în vreme ce Basilius și basilicum au pierdut pe l, ca și termenii latini folia, lepus/leporis, deveniți foaie, iepure sau cei slavi poliana, gurguliat, evoluați spre poiană, gurguiat. Oricum, ambele evoluții – trecerea lui l în r și/sau pierderea lui l înainte de e/i sunt specifice limbii române, doar că nu s-au manifestat în aceeași perioadă (prima a fost în uz în secolele VII-IX, fiind universal întâlnită în toate dialectele limbii române, a doua s-a manifestat, probabil, după 1400-1500, deoarece este marcată doar la dacoromâni, lipsind în dialectele balcanice – dovadă toponimul Gurguliat atestat la Sofia, capitala Bulgariei, sau expresia istroromână folia verde, cu echivalentul dacoromân foaie verde).

În concluzie, din analiza – cronologică și nu numai – a numelor enumerate, se desprind următoarele:

  • Se regăsesc nume legate de Nașterea Domnului (Crăciun), de numele lui Iisus Christos, întemeietorul creștinismului (Cristofor/Cristu), al Maicii Domnului (Sântămărie) și al Înainte-mergătorului și Botezătorului lui Christos (Ziane/Sânziane);
  • Numele legate de Nașterea Domnului (Crăciun, apărut pe filieră populară, la origine, o erezie, cea ariană), de apartenența la creștinism, cu sensul de urmaș al lui Christos (Cristofor/Cristu), al Sfântului Apostol Andrei (Îndrea/Undrea) și al Sfântului Cuvios Antonie cel Mare – născut la mijlocul secolului al III-lea (Înton) – au pătruns în vorbirea traco-daco-romanilor pe cale popular-folclorică și nu beneficiază de variante cu particula sân(t)  în față; răspândirea lor, în această variantă s-a produs, cel târziu până în secolele III-IV (anterior recunoașterii creștinismului – anul 313 d. Hr., prin Edictul lui Constantin cel Mare de la Mediolanum/Milano – și/sau în perioada în care erezia ariană a afectat spațiul carpato-balcanic, inclusiv la nivel înalt, politic – prin împărați – și ecleziastic – prin patriarhi ce au aderat la erezie)
  • Celelalte nume, fie că vin din Vechiul Testament (Elie/Sântelie), se leagă de Nașterea și activitatea lui Iisus Christos (Sântămărie, Ziane/Sânziane), de sfinți ce au activat în secolele I-IV (Pietru/Sâmpietru, Marin/Sânmarin, Toader/Sântoader, Giorzu/Sângiorzu, Medru/Sânmedru, Nicoară/Sânnicoară, Văsâi/Sânvăsâi), se pare că au fost consacrați ca sfinți de Biserica Creștină, probabil, în secolele V-VI, pătrunzând, pe filieră latină, în conștiința comunităților latinofone, vorbitoare ale dialectului traco-daco-roman, din spațiul carpato-balcanic, care, rămase creștine și după ce greaca a înlocuit latina în Imperiu (anul 580 d. Hr.) și după ce slavii au rupt frontiera dunăreană a împărăției constantinopolitane, au păstrat aceste forme, ce au evoluat spre cele românești de mai târziu, până azi;
  • Astfel, după ce, în veacurile I-III, d. Hr., mici comunități traco-romane creștine au propagat, pe cale creștină populară, numele Crestus/Cristus, Andreas și, poate Antonius, odată cu creștinarea în masă, începută undeva în anii 313-318, atât la sud, cât și la nord de Dunăre (după ipotetica discuție a împăratului traco-roman Constantin cel Mare cu marii preoți ai lui Zamolxe, convertiți în preoți creștini), s-a adăugat, tot pe cale populară, prin intermediul ereziei ariene, un Creatio/Creationem (în secolul al IV-lea), devenit, ulterior, *Crăciune și, în veacurile V-VI, prin intermediul Bisericii Creștine constantinopolitane (încă latinofone), toate celelalte nume, avându-l și pe sân(t)/sântă în componență.
  • Ținând cont și de faptul că, în secolele VI-VII, prin crearea de către împăratul Justinian (și el, traco-roman) a Arhiepiscopiei Justiniana Prima (535-615 d. Hr.) – care îngloba toate regiunile balcanice locuite de traco-daco-romani – și întâi-stătătorul ei era vicar papal, aceste forme s-au putut manifesta, și oficial, până în veacul al VII-lea (măcar în prima sa parte), chiar și după grecizarea împărăției constantinopolitane și pătrunderea slavilor la sud de Dunăre (după anul 602) și, mai mult, până spre mijlocul secolului al VIII-lea (733). Arhiepiscopia Justiniana Prima, desprinsă din cea a Salonicului, a fost pusă, ca și eparhia saloniceană, sub jurisdicția Romei, de către împăratul Justinian, scaunul mitropolitan al Salonicului revenind sub jurisdicția patriarhiei constantinopolitane abia în 733. Astfel, anterior acestui an, eparhiile subordonate Salonicului – și, temporar, cele aparținând Arhiepiscopiei Justiniana Prima – au putut folosi latina ca limbă liturgică. Astfel, până la jumătatea veacului al VIII-lea, formele evoluate din latină au putut circula, măcar în paralel cu cele oficiale, impuse de Capitala imperiului răsăritean.
  • După ce, în 864, primul țarat bulgar adoptă creștinismul ca religie oficială, se desăvârșește (re)venirea completă a elementului românesc creștin sub jurisdicția bisericească greco-slav(on)ă: adoptarea alfabetului chirilic și a Liturghiei slav(on)e și impunerea, prin Biserica de la Constantinopol a formelor greco-slave ale hagionimelor. Deja, o primă mărturie a acestui fapt avem, de la finele secolului al IX-lea, când răspunzând solului lui Arpad, venit să ceară, pentru unguri, voievodatul crișean, Menumorut specifică faptul că îi este supus împăratului de la Constantinopol. Și colindele românești atestă influența puternică slav(on)ă, o asemenea cântare maramureșeană, având mențiunea/versul În poartă la Țarigrad, unde Țarigradul=Cetatea Cezarilor (Împăraților) trimite la Constantinopol, Capitala împărăției (greco-)bizantine. Rămânerea definitivă, inclusiv a ardelenilor, în subordinea Patriarhiei de pe malurile Bosforului, se desăvârșește, nu după 1054, anul rupturii, oficiale, între Roma și Constantinopol, ci, mai ales, după 1204, anul ocupării, de către „cruciații latini” a capitalei bizantine. Creștinarea unugurilor sub oblăduirea Romei (în anul 1000), consolidarea controlului maghiar asupra Transilvaniei (secolele XI-XIII) și apariția voievodatelor românești extracarpatice – Țara Românească (1300) și Moldova (1352-59) – cu mitropoliți confirmați de Patriarhia bizantină, impun liderilor românilor conservarea relațiilor cu Constantinopolul, prelungită și după ocuparea vechiului Bizanț de către otomani (1453).
  • Abia după Unirea Principatelor (1859), are loc inițierea distanțării de lumea greco-slavă: în 1864, se revine la alfabetul latin, în 1872, Biserica Ortodoxă Română se proclamă independentă, Autocefalia ei fiind recunoscută de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, în 1885, după ce, cu câțiva ani înainte, România își proclamase Independența de Stat (10/22 Mai 1877, recunoscută prin Tratatul de la Berlin, în 1878). În anul 1925, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie. Acest proces de distanțare de Constantinopol/Istanbul a fost însoțit și de eforturi de (re)conectare cu Apusul. România și creștinismul românesc – ca insulă de romanitate creștină – într-o mare (aproape) slavă, reprezintă, de peste un mileniu, elementul european de legătură între Occident (preponderent catolic) și Orient (în bună măsură, ortodox).

Repartiția purtătorilor numelui Marin Luni, mart. 30 2020 

Patronimul – cu tot cu varianta sa Sumarin/Samarin (forme derivate dintr-un Sânmarin) – a apărut încă din primele secole creștine, fiind evoluat din forma latină Marinus – cu varianta Sanctus Marinus.

La nivel mondial, numele este purtat de peste 1,57 milioane de persoane. Cele mai mari ponderi se consemnează în Columbia – 12,3%, Mexic – 10,2%, Italia – 9,31%, Spania – 7,44%, România – 7,04%, Statele Unite – 6,33%, Bulgaria – 4,43%, Rusia – 4,36%, Argentina – 2,63%, Brazilia – 2,44%, Chile – 2,06%, Peru – 2%, Franța – 1,8%, Ucraina – 1,59%, Cuba – 1,58%, Serbia – 1,45% și altele. Ponderea deținută de R. Moldova este mai modestă – 0,37%.

Remarcăm faptul că în topul de mai sus sunt prezente mai multe state de limbă neo-latină din Europa – Italia, Franța, Spania și România – de unde au emigrat peste Atlantic, odată cu conchistadorii și după ei, un mare număr de vorbitori de asemenea idiomuri, ceea ce explică ponderile ridicate dintr-o serie de state latino-americane (și chiar din Statele Unite). Se remarcă, apoi, atât vecinii balcanici ai României – Bulgaria, Serbia – dar și Ucraina, unde asemenea procente se explică (și) prin prezența din trecut și de azi a unor comunități românești. În fine, alăturarea la acest grup a Rusiei se explică și prin imigrarea aici fie a unor românofoni (mai ales din Basarabia), fie a unor ucraineni sau a altor locuitori din fostele imperii – țarist și/sau sovietic – purtători ai acestor nume, fie prin împrumut de la români, fie prin asimilarea unor strămoși de-ai noștri.

În spațiul carpato-balcanic am consemnat peste 275 de mii de purtători ai acestui nume. Cu cele mai însemnate procente se remarcă România – 40,22%, Bulgaria – 25,31%, Ucraina – 9,06%, Serbia – 8,25%, Grecia – 4,06%, Croația – 2,22%, R. Moldova – 2,11%, Bosnia-Herțegovina – 2,03%, Austria – 1,38%, Polonia – 1,27%, Slovenia – 1,13%, Bielorusia – 0,93%.

Se observă că, pe lângă țările slave vecine cu România – Bulgaria, Serbia, Ucraina – se află în acest grup și un mare număr de state balcanice, în general – pe lângă cei doi vecini sudici ai României numărându-se Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina și Grecia. Această realitate se explică prin difuzia numelui în vremea Imperiului roman și păstrarea sa, nu doar de către comunitățile de români (între timp, în bună măsură, asimilate), ci și de către grupuri însemnate de greci sau/și slavi. Grupul statelor în care se regăsesc procente notabile ale acestui patronim este întregit, la nord de Dunăre de un grup de țări ca Bielorusia, Polonia și Austria. Dacă în statele slave situate la nord și nord-vest de spațiul românesc actual poate fi vorba, măcar în parte, și de difuzia acestuia la nivelul comunităților românești, de asemenea, asimilate, în mare măsură, în Austria, fostă provincie romană, poate fi vorba de vechi romanici – panono-romani și/sau raeto-romani – asimilați prin germanizare, în secolele IX-XIII.

Dintre regiunile românești, cele mai mari ponderi se notează în Muntenia – 14,49% din totalul carpato-balcanic, urmată de București-Ilfov – 9,49%, Moldova – 4,1%, Oltenia – 4,09%, Ardeal – 2,79%, Dobrogea – 2,19%. Între celelalte entități din țările carpato-balcanice ies în prim plan toate regiunile bulgare – cu ponderi între 2,47% – Yugoiztochen – și 5,75% – Severozapaden, cele sârbești, cu valori între 1,33% – Beograd și 2,79% – Sumadija i Zapadna Srbija, Republika Srpska – 1,28% (Bosnia-Herțegovina), Attiki – 1,61% (Grecia), Zakarpats’ka oblast’ – 1,4% (Ucraina).

Distribuția spațială a numelui Sântămărie Duminică, mart. 29 2020 

Acest patronim – cu varianta sa Stămărie – este rezultatul evoluției formei latinești Sancta Maria, derivată din numele Maria, al Maicii Domnului. Este, deloc întâmplător, singurul nume feminin păstrat între patronimele creștine vechi românești. Din rațiuni obiective – frecvența extrem de mare a numelui – am evitat să analizăm și patronimul Maria, prezent, practic la toate neamurile din lumea creștină.

La nivel mondial, am consemnat peste 167,4 mii de purtători ai acestor forme. Cu o frecvență mai mare, acestea se regăsesc în Spania – 17,8%, Mexic – 16,83%, Columbia – 13,52%, Peru – 9,55%, Statele Unite – 5,37%, Italia și El Salvador – 4,63% fiecare, Venezuela – 3,76%, Ecuador – 3,11%, Argentina – 2,51%, Costa Rica – 2,18%, Honduras – 2,1%, Nicaragua – 1,12%, Franța – 1,1%, etc. În România aceste forme au o pondere mult mai modestă – doar 0,11%.

Din nou, constatăm că lumea romanică vest-europeană – reprezentată de Spania, Italia și Franța – cu „extensia” sa latino-americană are rezervată „partea leului”, cu peste 80% din purtătorii acestor nume. Intră aici chiar și Statele Unite, deoarece, pe lângă imigranții latino-americani și romanici europeni, deține și o importantă comunitate hispanică, localizată în partea sudică a țării.

Dacă ne referim doar la spațiul carpato-balcanic, putem preciza că, din cele peste 200 de persoane care poartă asemenea nume, 87,38% se localizează în România. Cu procente de peste 1% se mai evidențiază doar Cehia – 8,41% și Bulgaria – 1,4%, izolat consemnându-se asemenea patronime în Polonia, Ucraina, Slovacia, Ungaria, Croația și Albania.

În spațiul românesc, cele mai însemnate ponderi se notează în Ardeal – 66,36% din totalul carpato-balcanic, urmat de București-Ilfov – 13,55% și Crișana – 6,07%.

Remarcăm faptul că, atât la nivel mondial, cât și în spațiul carpato-balcanic, prezența mai însemnată a numelui se leagă de răspândirea creștinismului roman (devenit, din secolul al XI-lea, romano-catolic) sau/și de păstrarea, chiar dacă la un nivel mai modest, a „peceții Romei” (atunci când ne referim la albanezi și/sau la români, în ambele cazuri, o parte din populație aparținând cultului catolic). Prezența unor astfel de patronime și în Ucraina și Bulgaria trebuie pusă în legătură și cu prezența acolo, de secole, a unor comunități românești, astăzi mult diminuate atât numeric, cât și procentual. De fapt, și în celelalte state, legate, de sute de ani, de lumea romano-catolice, au existat – și, în unele cazuri, mai există și azi – asemenea comunități.

Pagina următoare »