Sfârșitul nu-i aici! Miercuri, Feb 21 2018 

Anunțuri

Cât ti voi, lea hoară armânească Sâmbătă, Feb 17 2018 

Structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic (II) Vineri, Feb 16 2018 

Evul Mediu

La cumpăna între milenii, în anul 1000, asistăm la alte transformări. Procesul de etnogeneză duce la diferențierea mai multor popoare romanice, parțial sau integral prezente în spațiul carpato-balcanic: italieni, raeto-romani, dalmați, români, ca popoare romanice, polonezi, cehi, slovaci, ruși, bulgari, sârbo-croați, sloveni – ca popoare slave, albanezii – ca popor (traco-)illir. Pe fondul prezenței, ușor peste medie, a elementului românesc, atât la vest de Carpați, cât și în Pannonia, se regăsește un amestec de grupuri etnice: în Austria de azi, raeto-romanii sunt încă destul de însemnați numeric, dar rezistă tot mai greu în fața procesului de asimilare în fața germanofonilor. În Ungaria de azi, deja, maghiarii se remarcă ușor peste medie, iar la nord de ei, se evidențiază slovacii. Polonezii îi depășesc net pe baltici, în Polonia de azi, la fel și rusofonii pe aceiași baltici – în Belarusul și Ucraina de azi. Românii au o însemnătate considerabilă, de la Nistru, în nord și est, până în nordul Greciei, în sud și în Albania de azi – în sud-vest, dar sunt concurați de multe alte neamuri: bulgari, albanezi, sârbo-croați, greci, în special la sud de Dunăre. În cea mai mare parte a Asiei Mici și a Greciei, precum și în Cipru, predomină grecii, la care, la un nivel mai modest, se adaugă italienii, armenii și chiar evreii sau arabii. În estul Asiei Mici îi regăsim, alături de greci, pe iviri, asirieni și perși. Albanezii sunt, deja, cel mai însemnat element etnic în Albania de azi, în vreme ce o mare parte a spațiului ex-iugoslav este dominat de sârbo-croați, mai numeroși la acea vreme decât dalmații. În fine, în extremitatea nord-vestică a Peninsulei Balcanice, sunt cei mai însemnați slovenii, dar apar și comunități de italieni, dalmați și chiar români.

An 1000 ok

Figura 4

 

La jumătatea mileniului al doilea, în 1500, configurația etnică a spațiului carpato-balcanic se apropie, întrucâtva, de situația actuală. În partea vestică a Peninsulei Balcanice, deși, încă importanți numeric, dalmații pierd teren în fața popoarelor sud-slave (în special a slovenilor, croaților și sârbilor). În estul Alpilor, raeto-romanii au dispărut, asimilați de austriecii germanofoni, aceiași germanofoni deținând ponderi notabile, alături de cehi, în Cehia de azi. În nordul spațiului carpatic, polonezii, bielorușii și ucrainenii au devenit mai numeroși decât urmașii balticilor – în special lituanieni, mai rar, letoni. Ucrainenii, amestecați cu rușii, sunt cel mai important element etnic din partea situată la nord de Marea Neagră. La sud de vechiul Pont Euxin, locul majorităților grecofone a fost luat de turcii otomani, cuceritori inclusiv ai fostei capitale bizantine, Constantinopol. Astfel, elementul grec(ofon), important numeric în sudul Greciei și în Cipru, alături de turci, a căpătat, alături de armeni, evrei, georgieni (vechii iviri), asirieni și perși, caracterul unui grup minoritar (cel puțin în Asia Mică). În partea centrală a Peninsulei Balcanice, o parte a elementului sârbofon a trecut la Islam, după cucerirea de către otomani a unei mari părți a Balcanilor, devenind parte a bosniacilor. La fel se petrec lucrurile și cu o parte a albanezilor, bulgarilor sau chiar a grecilor. În fine, într-o mică parte a sudului Peninsulei Balcanice – în special în Tesalia și Epir, izolat – în vestul Pannoniei (în Bürgenland), precum și în regiunile carpato-dunărene (de o parte și de alta atât a Carpaților, cât și a fluviului), elementul românesc rămâne precumpănitor. Excepția începe să fie dată de estul Transilvaniei, unde elementul secuiesc maghiarofon are deja întâietate.

An 1500 ok

Figura 5

Structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic (I) Joi, Feb 15 2018 

Introducere

Cu rezervele de rigoare, ținând cont de dificultățile unui asemenea demers, am încercat să reconstituim structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic, pentru mai bine de două milenii, mai exact – pentru intervalul 100 î. Hr. și 2016. Perioada analizată cuprinde ca momente ale aprecierilor estimative, anii 100 î. Hr., 100, 600, 1000, 1500, 1825, 1910 și 2010. Datele au fost calculate ținând cont, în mod strict convențional, de decupajul regional actual al entităților politice care se suprapun, fie și doar parțial, peste spațiul carpato-balcanic: Polonia, Belarus, Ucraina, R. Moldova, România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Kosovo, Serbia, Bulgaria, R. Macedonia, Albania, Grecia, Cipru și Turcia.

Am ales aceste momente ținând cont de începuturile cuceririi de către romani, dinspre sud, a acestui spațiu (100 î. Hr.), moment situat aproape de începuturile domniei lui Burebista, unificatorul unei mari părți din triburile traco-dace. Anul 100 d. Hr. este înainte de cele două războaie daco-romane, în urma cărora Imperiul roman a transformat și regatul dac nord-dunărean în provincie romană. Momentul 600 este aproape de începuturile grecizării Imperiului roman de răsărit (după 580 d. Hr.) și de prăbușirea limes-ului imperial dunărean (602 d. Hr.), ce marchează sfârșitul antichității în Europa central-estică. Anul 1500 este considerat ca punctul final al Evului Mediu (măcar pentru o parte a Europei), un altul fiind mai aproape (măcar pentru o parte a zonei studiate) de intervalul 1820-1832, următorul ales de noi. Acesta, ca și ultimele două (1908-1913 și 2001-2016) prezintă și avantajul unor aprecieri cantitative mai precise, pe baza unor înregistrări censitare sau aproape censitare ale populației. De asemenea, penultimul interval menționat este aproape de momentul recunoscut ca limită între epocile modernă și contemporană (anul 1918, sfârșitul primei conflagrații mondiale), iar ultimul se referă la zilele noastre, intervalul fiind destul de întins în timp, datorită fie faptului că ultimul recensământ este destul de vechi (din 2001), fie deoarece informațiile publicate cel mai recent sunt din acel an (2016). Astfel, pentru fiecare epocă istorică beneficiem de două sau trei momente, incluzându-le și pe cele considerate limită cu alte epoci. Astfel, antichitatea are 3 asemenea momente (100 î. Hr., 100 și 600 d. Hr.), Evul Mediu – tot 3 (600, 1000 și 1500), epoca modernă – la fel (1500, 1820-1832, 1908-1913), iar cea contemporană – două (1908-1913 și 2001-2016).

Ca metode de cercetare, în cadrul metodelor de colectare a informațiilor menționăm inscripțiile, colecțiile de documente, descoperirile arheologice, înregistrările statistico-fiscale (urbarii, conscripții, catagrafii) sau recensămintele de populație. Datele au fost introduse și prelucrate într-un fișier Microsoft Excel. Ca metode de analiză și interpretare am utilizat metoda statistică, metoda cartografică și metoda geografică. Pentru cartografiere, cea mai utilizată metodă a fost clasificarea ierarhică ascendentă, care permite atât reprezentarea structurii etnice a zonei studiate la un singur moment, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, ori chiar pentru întregul interval analizat, cât și reprezentarea unui singur element, pentru o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată. Programul utilizat pentru realizarea reprezentărilor cartografice este Philcarto, hărțile obținute fiind definitivate cu ajutorul programului Adobe Illustrator.

Pentru realizarea demersului de față am fost nevoiți să depășim mai multe probleme. Una, poate cea mai importantă, se leagă de absența datelor sau, din epoca medievală spre zilele noastre, faptul că ele sunt incomplete. Cu rezervele de rigoare, am recurs la estimări, ținând cont de informațiile din colecțiile de inscripții, de documente, de descoperirile arheologice sau de onomastică.

O altă problemă, la care ne-am referit, indirect, mai sus, este legată de variabilitatea decupajului administrativ sau, pentru antichitate și o parte a Evului Mediu, chiar de imposibilitatea reconstituirii sale cât de cât exacte. Așa cum am precizat, am rezolvat această problemă, prin utilizarea, strict convențională, a decupajului regional, la nivelul fiecărui stat actual. Această decizie facilitează și comparabilitatea datelor pentru fiecare diviziune istorică.

Pe de altă parte, ridică dificultăți și încadrarea unor grupuri etnice, atât din epoci mai vechi, cât și mai apropiate de zilele noastre. De exemplu, ne întrebăm, fără a avea un răspuns precis, dacă grupurile celtice ale raeților și pannonilor trebuiau lăsate împreună? Motive ale diferențierii (așa cum am și decis, de fapt) ar fi: faptul că la romanizare au creat un grup al raeto-romanilor (încă existenți, în sud-estul Elveției) și un altul – al pannono-romanilor (dispăruți, probabil imediat după așezarea maghiarilor în Pannonia). Dacă macedonii (prezenți în antichitate) s-au romanizat, măcar în parte, acești macedo-romani (ipotetici) sunt ei strămoșii macedo-românilor/macedo-armânilor sau este vorba, mai întâi, de o asimilare (parțială) din partea tracilor, care apoi au devenit (a)românii balcanici de mai târziu, respectiv – de o grecizare (a celeilalte părți), fapt evident încă din vremea regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru (numit „Macedon”, deși, probabil, se considera „macedon” în greacă)? Dacă dalmații (popor dispărut de peste un secol) sunt urmașii illirilor romanizați, albanezii sunt urmașii (incomplet romanizați) ai aceluiași neam, sau al unui „amestec” traco-illir (după cum o sugerează asemănările a zeci de cuvinte albaneze cu forme românești)? Ce diferențieri etno-lingvistice există azi între sârbi, croați, bosniaci, muntenegreni de nu mai pot fi grupați sub sintagma „sârbo-croați”? Sau, în ce măsură macedonenii slavofoni de azi sunt (sau nu?) diferiți de bulgari? Ori, dacă silezienii (nu toți slavofoni) sunt altceva decât polonezii? Și, chiar și după această consistentă „trecere în revistă” a întrebărilor, nu am epuizat acest subiect. Așa cum, regretabil, nu am găsit nici răspunsuri cât de cât mulțumitoare la ele și la altele asemenea.

Ținând cont de aceste considerații, demersul științific de mai jos, rămâne doar o încercare modestă de a lămuri unele lucruri și, tocmai de aceea, atât rezultatul, cât și concluziile trebuie privite cu prudența de rigoare.

 

Antichitatea (100 î. Hr.-600 d. Hr.)

În jurul anului 100 î. Hr., în vestul spațiului carpato-balcanic, ca o prelungire spre est, dinspre Franța și Elveția de azi, se localizau celții, ce acopereau, în mare, teritoriile actuale ale Austriei și Ungariei. Unele ramificații pătrundeau spre vestul Ucrainei sau al României de azi, ca semne ale unor direcții mai vechi de migrare, fie spre est, în lungul Nistrului, fie spre sud-est, în lungul Dunării, fie către sudul Peninsulei Balcanice și Asia Mică, fie spre zona Deltei vechiului Danubius. La nord de celți, cu precădere pe teritoriul actual al Cehiei, erau localizați germanicii, iar la nord de aceștia, un amestec balto-slav, suprapus peste Polonia, Belarus și jumătatea nord-vestică a Ucrainei de azi. În sud-estul Ucrainei, spre Marea Neagră, se găseau mai ales sciți și sarmați (cu o prelungire spre Dobrogea românească de azi, unde erau prezente și grupuri de greci), în vreme ce, în nordul și estul Turciei contemporane existau unele grupuri de iviri (strămoșii georgienilor), perși și asirieni. Asia Mică, Ciprul și partea sudică a Greciei de azi se caracerizau prin preponderența grecilor și a armenilor (în Asia Mică și Cipru – și prin prezența unor grupuri de egipteni), dar aici apăruseră și romanii, în vreme ce vestul Peninsulei Balcanice, în lungul Mării Adriatice, era arealul illirilor. În fine, din nordul Greciei, până în Transcarpatia și Transnistria ucraineană, trecând peste R. Macedonia, Serbia, Bulgaria, România și R. Moldova, se localiza marele neam al tracilor.

Precizăm că, pe acest fond al prezenței dominante sau majoritare a unui neam, în fiecare parte a ariei studiate, din cele menționate mai sus, se regăsea, de fapt, un amestec de grupuri etnice, lucru valabil, pentru întregul spațiu carpato-balcanic și pentru toate momentele analizate, una dintre trăsăturile ce evidențiază, continuu, spațiul analizat, fiind mozaicarea etnică.

An 100 i Hr ok

Figura 1

 

La începuturile erei creștine, în anul 100, situația era puțin schimbată. Astfel, în regiunile cele est-alpine și în cele sud-balcanice pătrunsese temeinic Imperiul roman, astfel încât, pe lângă raetici, pannoni, illiri și traci, vorbim deja și de raeto-romani, pannono-romani și illiro-romani. Totuși, elementul traco-dacic era însemnat, atât la sud de Dunăre (în special între fluviu și Munții Balcani), cât, mai cu seamă, la nord de acesta, în Regatul Daciei, încă independent. În Pannonia se regăsea un adevărat mozaic etnic: alături de pannoni, romanizați sau nu, se regăseau și daci și sarmați. În nord vestul spațiului carpatic (Cehia și vestul Poloniei de azi) predominau germanicii, iar nordul acestui areal era ocupat, în continuare, preponderent de baltici și de slavi (cea mai mare parte a Poloniei actuale, Belarus și jumătatea nord-vestică a Ucrainei). Sciții și sarmații erau, încă, numeroși în restul Ucrainei de azi. Asia Mică se evidenția prin prezența însemnată, în est, a ivirilor, perșilor și asirienilor, dar mai cu seamă a grecilor și armenilor (și cu pătrunderi romane) în centrul și vestul peninsulei, ca și în Cipru și partea sudică a Greciei (unde cel mai însemnat element etnic rămânea cel grec).

An 100 ok

Figura 2

 

În următoarele secole, până la sfârșitul antichității, situația s-a modificat considerabil. Grupurile neromanizate de populație autohtonă – raetici, pannoni, illiri, traci) – s-au diminuat considerabil, făcând loc, mai ales la sud de Dunăre, dar și la nord, unor nuclee etnice noi: raeto-romani, pannono-romani, illiro-romani, traco-romani. Astfel, raeto-romanii au devenit grupul dominant în Austria de azi, pannono-romanii – mai ales în Ungaria și în nordul Croației actuale, illiro-romanii – mai cu seamă către coasta dalmată a Mării Adriatice, iar traco-romanii – pe o arie extinsă, din nordul Greciei și Muntenegru, până în sudul și vestul Ucrainei de azi. Partea nordică a spațiului carpatic era dominată de baltici și de slavi (aceștia fiind în expansiune), alături de care se găseau și nuclee considerabile de germanici. Grecii predominau în sudul Greciei, în Cipru și în jumătatea vestică a Asiei Mici, fiind prezenți și în sudul Ucrainei de azi. Armenii erau numeroși în estul Asiei Mici, unde se localizau, în continuare și grupuri de perși, asirieni și iviri. În Pannonia și regiunile vestice ale României de azi, ca unul din grupurile de migratori, se localizau avarii.

An 600 ok

Figura 3

Despre numele Valentin Miercuri, Feb 14 2018 

Deși tradiția sărbătoririi zilei de azi nu prea există, iar maniera în care se urmărește „celebrarea” sa este predominant comercială, mercantilă, vom spune și noi două-trei vorbe despre numele Valentin, la români*.

Astfel, patronimul este un derivat din forma latină Valens, având sensul de „puternic, viguros”. Acest antroponim a dat, în spațiul românesc, forme ca Ualint, Olentie – ultima fiind moldovenească, atestată la 1656, însă cea mai frecventă formă este cea preluată din maghiară: Balint. Aceasta a pătruns, mai întâi, la românii ardeleni – de pildă, în Țara Oltului. Ulterior, antroponimul apare și la sud și est de Carpați: în veacul al XVII-lea – în Muntenia, iar în următorul – în partea centrală a Moldovei. Au apărut inclusiv forme românești, precum Bălint sau Balintescu. De la aceste forme au rezultat și toponime: Balinț – oiconim în Banat, Balintele – nume de loc în Oltenia, sau Balintești – nume de sat în sudul Moldovei.

De la patronimul Valentinus (forma latină) au rezultat nume ca Ualendion (în Sinaxare) sau Ualentina (marcată pe 9 februarie). Dintr-o contaminare cu Balint s-a ajuns la forma Bolintin – devenită nume de localitate (în sudul Munteniei), iar ca derivat cu sens de origine geografică, a rezultat patronimul Bolintineanu. Pe de altă parte, din germanul Velentin (citit Felentin) au rezultat, ca patronime purtate de sașii stabiliți în Moldova, Feltin – amintit în secolul al XVII-lea, sau Fealtin (menționat la Târgul Neamț).

 

*Informațiile sunt preluate, parțial, din lucrarea lui N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, Editura Academiei, București, 1963, p. 166.

La mușata armână Marți, Feb 13 2018 

Din nou despre structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic – considerații preliminare Luni, Feb 12 2018 

După mai multe săptămâni în cadrul cărora, printre alte activități, am încercat reconstituirea, oricum aproximativă, a distribuției crono-spațiale a structurii etnice a populației în spațiul carpato-balcanic, am ajuns (aproape) de finalul acestei tentative. Cum, cel puțin pentru mai bine de 1900 de ani de evoluție a acestei regiuni, rezultatele sunt gata, să vedem ce se poate spune, referitor la elementul traco-dacic romanizat, devenit, de mai bine de un mileniu, poporul român.

În primul rând, aria de locuire tracică se situa, cel puțin în egală măsură, atât la nord, cât și la sud de Dunăre. Dacă la nord de bătrânul Donaris, regiunile românești și azi care se suprapun peste cele două state român(ofon)e – România și Republica Moldova, și-au păstrat neîntrerupt caracterul autohton (excepție fac Secuimea, Găgăuzia și Transnistria), în unele regiuni nord-dunărene – nordul Maramureșului și al Bucovinei și Bugeac, precum și în câteva de la sud de fluviu – nord-vestul Bulgariei, Tesalia și Epir, elementul românesc, bine consolidat până de curând, dă semne de declin serios.

Pe de altă parte, dacă până spre 1500, sud-estul Ungariei, sudul Poloniei, Transnistria (în sens larg, inclusiv partea sa ucraineană), precum și toată partea nordică a Peninsulei Balcanice (o mare parte a Bulgariei și Serbiei, Muntenegru, Kosovo, R. Macedonia, Albania, nordul Greciei), aveau un element tracic romanizat/românesc bine reprezentat, ulterior acesta a dispărut (aproape) cu desăvârșire.

Au existat și zone care s-au aflat, fie și parțial, în aria de etnogeneză românească: sudul și vestul Peninsulei Balcanice (Grecia, Croația), o mare parte a Ungariei, Slovacia, estul Cehiei, sudul Poloniei și al Ucrainei… În aceste zone, elementul românesc, mai modest reprezentat, a fost asimilat, aproape integral, în perioada 1000-1500.

Se adaugă extremitățile vestice și nordice ale spațiului carpatic, vestul Peninsulei Balcanice, Creta, Ciprul și chiar treimea nord-vestică a Turciei, unde populația autohtonă, modest reprezentată, nu a contat/nu contează mai deloc în procesul de etnogeneză românească. Oricum ar fi, însă, merită menționată.

M-am mărginit, deocamdată, la considerații extrem de generale, mai mult cu caracter calitativ. Mai multe – după definitivarea completă a activității.

Natalis Duminică, Feb 11 2018 

Un trandafir creaști la firida mea Sâmbătă, Feb 10 2018 

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-8)* Vineri, Feb 9 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016): partea a VIII-a

3.3.2. Subperioada comunistă totalitară (1946-1985)[1].

Sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale nu a readus România în „matca” interbelică, nici în plan administrativ – deoarece doar nordul Transilvaniei a fost reîncorporat teritoriului național, rămânând pierdute nordul Bucovinei, ținutul Herței și Basarabia (la U.R.S.S.) și sudul Dobrogei, numit Cadrilater (la Bulgaria) – și nici politic (după un timid început de tranziție spre o viață politică democratică, puterea a fost confiscată, treptat, de comuniști, pentru aproape o jumătate de veac).

Cele mai mari probleme le ridică veridicitatea informațiilor referitoare la alegerile din 1946. Rezultatele votului popular au fost grosolan falsificate, procentele fiind, practic, inversate[2]. Acest lucru a fost recunoscut chiar de reprezentanții P.C.R., într-o analiză „ultrasecretă”, care demonstrează că Blocul Partidelor Democrate, subordonat comuniștilor a pierdut alegerile[3]. În consecință, am fost nevoiți să elaborăm câte 3 hărți, atât în ceea ce privește distribuția crono-spațială a votului popular, cât și în legătură cu distribuția crono-spațială a mandatelor pe formațiuni politice. Astfel, prima hartă – în ambele situații – reflectă distribuția votului, respectiv a mandatelor, după datele oficiale, a doua – după informațiile din analiza P.C.R., iar a treia reprezintă rezultatul estimărilor întocmite plecând de la informațiile reale, incomplete și de la bibliografia care tratează chestiunea.

Vot p pol 1946of-1985 ok

Figura 27

 

Astfel, harta care reflectă, oficial[4], rezultatul votului din 1946, arată că, în perioada totalitară, au votat contra regimului comunist, până în 1952, alegătorii dintr-o serie de județe din nordul Transilvaniei și al Moldovei (Maramureș, Năsăud, Rădăuți, Botoșani, Roman, Vaslui și Fălciu), ulterior datele comunicate de autorități arătând o „susținere”, ușor peste medie, a comuniștilor.

În schimb, „sprijinul” pentru B.P.D. – și mai ales pentru aliatul său, Uniunea Populară Maghiară – a fost puternic în majoritatea județelor ardelene, transformându-se, însă, după 1960, în voturi peste medie contra regimului[5].

Asemănător s-au comportat și alegătorii maghiari și secui din estul Transilvaniei, care, până în 1952, au fost favorabili B.P.D. (și, în primul rând, U.P.M.), pentru ca, ulterior, și pe fondul alunecării comunismului din România în direcția naționalistă, să se transforme în opoziție față de regim[6]. Unele județe par să fi votat contra regimului (mai exact pentru P.N.L.-Bejan) în 1948, în rest înscriindu-se, în general, în limitele naționale (Tecuci, Constanța, Argeș, Vâlcea), altele susținând candidați independenți (menționați doar în 1946 și 1948), cum a fost cazul județelor Câmpulung, Baia, Neamț, Tutova, Brăila, Olt, Gorj, Mehedinți, Caraș și Făgăraș. Conform datelor oficiale, însă, cea mai mare parte a țării, în special în regiunile extracarpatice, dar și în sudul Transilvaniei și în Banat, a „susținut”, în anii 1946-1948, autoritățile comuniste și pe aliații lor, ulterior înscriindu-se în tendința generală.

În privința repartiției crono-spațiale a mandatelor, lucrurile sunt chiar mai simple, deoarece, din 1952, nu a mai existat decât o formațiune politică ce a obținut locuri de parlamentar: Frontul Democrației Populare (1952-1965), devenit Frontul Unității Socialiste (1969-1975) și apoi Frontul Democrației și Unității Socialiste (1980-1985). Pentru primii ani postbelici (1946 și 1948) se mai remarcă unele particularități. În primul rând, cu toată falsificarea rezultatelor, cea mai mare parte a mandatelor pentru P.N.Ț. a fost distribuită în județele ardelene, unde, în 1948, i s-au atribuit mandate celuilalt partid de aceeași orientare, Partidul Țărănesc Democrat (în 1946 acesta a obținut locuri în Moldova). P.N.L.-Bejan a obținut mandate în Moldova centrală (unde, de fapt, i se atribuiseră și doi ani mai devreme, când, condus de Gheorghe Tătărăscu, partidul a făcut parte din B.P.D.). Izolat, liberalii au mai obținut mandate, în 1948, în unele județe din nordul Moldovei, Oltenia și, foarte rar, în Transilvania și Banat. Dincolo de atribuirea de mandate pentru U.P.M. în Ardeal, și în special în cele 3 județe secuiești, iese în evidență dominanța comuniștilor și a aliaților lor.

Mandate p pol 1946of-1985 ok

Figura 28

 

Dacă facem apel la informațiile furnizate de analiza „secretă” a P.C.R., lucrurile încep să se schimbe. Astfel, voturile pentru P.N.L.-Dinu Brătianu se regăsesc peste media națională, mai cu seamă în județele extracarpatice (dar și în Hunedoara și în Caraș), din 1948 fiind vorba de voturi apropiate de media națională.

Vot p pol 1946inv-1985 ok

Figura 29

 

Marele perdant al alegerilor din 1946, P.N.Ț., se regăsește, ușor peste medie, tot în Transilvania – dar și în zona Capitalei și în nordul Moldovei, unde ar fi primit voturi peste medie și P.Ț.D. (acesta – atât în 1946, cât și în 1948). U.P.M. își păstrează fieful din estul Transilvaniei, dar și unele județe din restul provinciei, populate majoritar de români, toate devenind, din anii ’60, areale cu voturi contra regimului. B.P.D. ar fi primit, probabil, voturi peste medie, în unele județe cu o însemnată pondere a populației urbane și, în special, a proletariatului: Iași, Timiș-Torontal, Prahova, Constanța, etc., județe care, treptat, se vor transforma în centre ale opoziției față de regim. O parte importantă a proletariatului ar fi votat, însă, în 1946, cu Partidul Social-Democrat Independent (condus de Constantin-Titel Petrescu), fie în Capitală, fie în județe precum Timiș-Torontal, Severin, Sibiu, Suceava, ș. a.

Mandate p pol 1946inv-1985 ok

Figura 30

 

În ceea ce privește mandatele ce ar fi trebuit să revină fiecărei formațiuni politice, liberalii ar fi obținut locuri peste medie cu precădere în zonele extracarpatice, dar și în Târnava Mare, Hunedoara și Caraș. P.N.Ț. ar fi avut mandate peste medie nu doar în sudul și nordul Transilvaniei, ci și în vestul Moldovei, în aria Capitalei, etc. În partea centrală a Ardealului, li s-ar fi atribuit mandate țărăniștilor lui Anton Alexandrescu, intrați în B.P.D., iar U.P.M. și-ar fi păstrat supremația, și în privința locurilor în Parlament în județele secuiești. În 1948, liberalii conduși de Petre Bejan, ar fi obținut mandate în Moldova centrală și în unele județe din sudul țării.

Vot p pol 1946bun-1985 ok

Figura 31

 

Am reconstituit rezultatele alegerilor într-o formă mai apropiată de ceea ce ar fi trebuit să fie. Conform acestor estimări, voturile pentru P.N.Ț., în 1946, ar fi fost ușor peste medie într-o mare parte a Transilvaniei și a Banatului, dar și în Bucovina, nordul și centrul Moldovei, în Capitală și unele județe apropiate, etc. P.N.L. și-ar fi păstrat supremația avută în anii interbelici în județele extracarpatice și în unele județe din vestul Transilvaniei și Banat (Hunedoara, Timiș-Torontal). B.P.D. ar fi obținut voturi peste medie doar în Bacău și Fălciu, unde, însă, adevărații câștigători ar fi fost țărăniștii democrați ai dr. N. Lupu. Și de această dată, U.P.M. ar fi fost votată clar de către electoratul majoritar maghiarofon în județele est-ardelenești. Se remarcă și faptul că, de prin 1961-1965, cea mai mare parte a Transilvaniei și-ar fi manifestat opoziția față de regim prin prezența peste medie a voturilor contra.

Mandate p pol 1946bun-1985 ok

Figura 32

 

Pe fondul unei victorii țărăniste, în cazul respectării voinței probabile a electoratului, P.N.Ț. ar fi obținut mandate peste medie în unele județe din nordul și sudul Transilvaniei și din Moldova, în vreme ce P.N.L. s-ar fi văzut peste medie în multe din județele unde se pare că a și fost votat peste procentele naționale. Social-democrații ar fi avut mandate în Timiș-Torontal, Arad, Cluj, Târnava Mică, Vâlcea, Putna ș. a. B.P.D. ar fi obținut mandate în unele județe din sudul și nordul Transilvaniei și din Moldova (unde, se pare, ar fi obținut locuri peste media națională și țărăniștii), iar U.P.M. și-ar fi păstrat bine-cunoscuta supremație, și prin mandate, în estul Ardealului.

 

NOTE:

[1] O bună parte din acest fragment al lucrării a apărut în articolul „Alegerile” din România în perioada comunistă, publicat în volumul „Stat și viață privată în regimurile comuniste”, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Memorialul Rezistenței Anticomuniste „Țara Făgărașului”, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 37-43.

[2] D. C. Giurescu, Falsificatorii. „Alegerile” din 1946, Centrul de Istorie a Românilor „Constantin C. Giurescu”, București, 2006 p. 342.

[3] Idem, p. 340. Chiar și în materialul elaborat de comuniști, unele date au fost „coafate”, firește, în favoarea B.P.D..

[4] Ca o ilustrare a controlului Partidului asupra statului, evidențiem faptul că rezultatele oficiale ale tuturor scrutinurilor, începând chiar cu cel legislativ din 1946, au fost publicate în organul P.C.R., Scânteia, multe nefiind deloc menționate în Monitorul (Buletinul) Oficial, cum se întâmplase anterior, cu regularitate.

[5] Au fost considerate voturi „contra” acele voturi fie „exprimate prin ștergerea numelui tuturor candidaților înscriși pe același buletin”, fie „exprimate prin ștergerea numelui fiecărui candidat în parte” așa cum precizează, de pildă, art. 82, literele e), respectiv g) din Legea nr. 67 din 20 decembrie 1974 (Legea electorală).

[6] Opoziție care trebuie înțeleasă prin procente din voturi „contra”, oricum modeste, dar peste media națională (de pildă, 5% în aceste județe, când media națională era de 1-2% voturi împotrivă).

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Pagina următoare »