Ne propunem să evidențiem, în rândurile următoare, elementele specifice ale structurii etnice și confesionale a populației din spațiul românesc pentru ultimii 180 de ani (1831-2011), bazându-ne pe înregistrările demografice din această perioadă (conscripții, catagrafii, recensăminte). Prin „spațiu românesc” înțelegem doar acel teritoriu care s-a aflat, fie și pentru puțină vreme, în componența statului român. Mai exact, este vorba despre Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Banat, Crișana, Maramureș și Transnistria. În cadrul Crișanei am inclus și județele Bichiș și Cenad (ce au aparținut României în anii 1919-1920), iar Transnistria (cuprinzând teritoriul dintre Nistru și Bugul de Sud) a fost administrată de statul român în anii 1941-1944. Datele au fost introduse în calculator la nivelul județelor interbelice (pentru comparabilitatea între diferitele momente/intervale ale perioadei menționate), iar metodele folosite pentru analiza și interpretarea acestor date sunt clasificarea ierarhică ascendentă, metoda coeficienților de distribuție spațială și combinația între analiza în componente principale și clasificarea ierarhică ascendentă.

Romania-mare-judete-provincii ok

Figura 20

 

Din prima parte a secolului al XIX-lea, înregistrările statistice devin mai precise și putem face precizări mai exacte legate de particularitățile etno-confesionale ale populației din spațiul carpato-balcanic. Pentru spațiul românesc[1] dispunem, pentru intervalul 1831-2011 de date detaliate care permit, pe de-o parte, precizarea mai sigură a unor fluxuri de migranți dintr-o regiune în alta, iar pe de alta – evidențierea specificului etnic și onomastic al fiecărei regiuni, pe epoci și perioade istorice, aceste aspecte urmând a fi scoase în prim-plan în continuare. Teritoriul la care ne referim este (re)prezentat în harta de mai sus.

Probleme. Trebuie să precizăm, mai întâi, că, în realizarea acestui demers, am întâmpinat o serie de probleme. Prima ar fi legată de absența informațiilor statistice detaliate (mai ales pentru primii ani ai perioadei – de exemplu, pentru Dobrogea, aflată sub stăpânire otomană și unde, prima înregistrare statistică mai detaliată a fost efectuată, sub coordonarea moldoveanului Ion Ionescu de la Brad, în anul 1850), ori de prezentarea lor incompletă (de pildă, în catagrafiile realizate în Principatele Române în anii 1831-32). Pe de altă parte, chiar dacă avem informații, anii în care înregistrările statistice au fost efectuate diferă de la o regiune la alta, în funcție de momentul ales de administrația statului care stăpânea acea regiune. Astfel, până la Războiul de Independență, în Principatele Române s-au realizat înregistrări statistice în 1831-32 și în 1859 (ultima – și în sudul Basarabiei, reprimit de Moldova în 1856), urmate, pentru România antebelică, de recensămintele din 1899 și 1912 (care includ și nordul Dobrogei – intrat în componența României în 1878, dar nu și sudul Basarabiei, reocupat de Imperiul țarist în același an).

Pentru Transilvania dispunem de înregistrări statistice realizate de Curtea imperială de la Viena în 1832, 1850 și 1857, iar, din 1869, de administrația maghiară a Austro-Ungariei (succesiv, în 1880, 1890, 1900 și 1910), în vreme ce, pentru Bucovina, până la instaurarea regimului dualist există o înregistrare, din 1848, iar din 1869, autoritățile austriece au realizat recensăminte în aceiași ani ca și cele maghiare în Transilvania. Imperiul țarist a realizat înregistrări ale populației, pentru Basarabia și Transnistria în anii 1856-59 (fără sudul Basarabiei), 1897 și 1908, iar Imperiul otoman, pentru Dobrogea – în 1831 și în 1850. Ulterior, până la integrarea Cadrilaterului la România (1913), recensăminte în acest teritoriu au realizat autoritățile bulgare, în anii 1880, 1887, 1892, 1900 și 1910.

După Primul Război Mondial, administrația românească a realizat înregistrări statistice, dar numai pentru teritoriile unite cu Țara în 1918 (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș – în 1919-20), urmate de recensământul național din 1930, apoi de cel din 1941 (care nu a mai consemnat populația din Cadrilater – cedat Bulgariei în 1940 – și din nordul Transilvaniei – ocupat de Ungaria în anii 1940-44, dar a putut fi efectuat și în nordul Bucovinei, ținutul Herței și Basarabia – eliberate la doar un an după ocupația sovietică – și chiar și în Transnistria). După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, statul român a realizat recensăminte (doar pentru teritoriul actual al țării – deci cu nordul Transilvaniei, dar fără teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Bulgariei în 1940) în anii 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002 și 2011. Pentru vestul Crișanei și al Sătmarului am ținut cont de recensămintele maghiare interbelice din 1920 și 1930, iar pentru nordul Maramureșului – de cele cehoslovace din 1921 și 1930. Pentru Transnistria interbelică am luat în considerare datele recensământului sovietic din 1926. Pe de altă parte, recensământul ungar din 1941 a înregistrat atât populația părților din Crișana și Sătmar rămase țării vecine din 1920, cât și pe cea din nordul Maramureșului (ocupat, în 1938-39, de la Cehoslovacia) și pe cea din nordul Transilvaniei (anexat, în 1940, de la România).

După Al Doilea Război Mondial, pentru teritoriile aflate și azi în componența Ungariei, am ținut cont de recensămintele din 1949, 1960, 1970, 1980, 1990, 2001 și 2011. În cazul nordului Maramureșului, precum și al teritoriilor românești de la est și nord de Prut, am luat în calcul recensămintele sovietice din 1959, 1970, 1979 și 1989, iar după destrămarea Uniunii Sovietice – pentru nordul Maramureșului, nordul Bucovinei, ținutul Herței, nordul și sudul Basarabiei și cea mai mare parte a Transnistriei – de recensământul ucrainean din 2001, iar pentru cea mai mare parte a Basarabiei și o mică porțiune din Transnistria – de cel efectuat, în 2004, de autoritățile Republicii Moldova – în același an fiind efectuat un recensământ și de nerecunoscutele autorități de la Tiraspol (pentru cea mai mare parte a malului stâng al Nistrului, precum și pentru orașul basarabean Tighina). În fine, după 1940, am ținut cont, pentru sudul Dobrogei, de recensămintele bulgare din 1946, 1956, 1965, 1975, 1992, 2002 și 2011.

O altă problemă este legată de indicatorii pe care diferitele înregistrări statistice i-au consemnat. Astfel, de exemplu, recensămintele românești de dinainte de 1918 nu au consemnat etnia, ci cetățenia, cel austriac din 1850 a înregistrat doar etnia, iar cel din 1857 a consemnat doar structura confesională, cele maghiare din anii 1869-1910 nu au înregistrat etnia, ci limba, ca și cel țarist din 1897. Recensământul românesc din 1941 nu a avut în vedere decât etnia (iar, în acest caz, nu au fost înregistrate toate comunitățile etnice din diferitele regiuni), în vreme ce, în perioada comunistă – ce a afectat toate statele din zona analizată – nu a fost consemnată confesiunea. Apoi, recensământul românesc din 1948 a înregistrat limba, nu etnia, cel din 1956 este publicat la nivel de raioane și, mai detaliat, doar pentru orașe, recensămintele sovietice (și, din păcate, după 1991, și cele efectuate de noile autorități moldovene și ucrainene) îi consemnează, separat, pe „moldoveni” față de români, cele bulgare înregistrează o parte a comunităților românești ca „vlahi” și altele.

În aceste condiții au fost necesare calcule care să acopere „golurile statistice” existente. În unele cazuri ne-am folosit și de înregistrări mai vechi (Bucovina – cu o înregistrare austriacă din 1785, Basarabia – cu prima înregistrare țaristă din 1817), iar în altele (Dobrogea, aflată sub administrație otomană), am considerat că situația de dinainte de 1850 nu era diferită prea mult. Pe de altă parte, acolo unde am dispus de informații privind un indicator (etnia) l-am putut reconstitui pe celălalt – confesiunea (păstrând proporțiile, după înregistrările ce dau acest indicator) sau invers (așa am procedat cu reconstituirea structurii confesionale pentru recensământul austriac din 1850, pentru cele românești din 1919-20, 1941 și pentru toate cele din perioada comunistă), plecând de la structura lingvistică a populației de la recensămintele maghiare (1869-1910), de la cel rus din 1897 sau de la cel românesc din 1948 am reconstituit structura etnică, la fel procedând și cu recensământul austriac din 1857, care consemnează doar structura confesională.

Pentru a pune laolaltă toate regiunile sau fragmente ale lor, aflate sub administrații diferite, în diverse intervale istorice, a trebuit să alegem și câteva intervale pentru care să prezentăm aceste date. Am optat pentru anii 1831-1832, 1856-1859, 1878-1880, 1897-1900, 1907-1913, 1919-1921, 1926-1930, 1941, 1946-1950, 1956-1960, 1965-1970, 1975-1980, 1989-1992, 2001-2004 și 2011. Se observă că, pentru secolul al XIX-lea, intervalele dintre momentele alese sunt mai mari (în bună măsură, din cauza absenței înregistrărilor și a multor date incomplete), în vreme ce, din 1900, am folosit intervale situate, în general, la aproximativ 10 ani distanță unul de celălalt (beneficiind, în cele mai multe cazuri, de înregistrări oficiale, deși mai sunt și excepții – pentru teritoriul Vechiului Regat – în 1919-1920, pentru Cadrilater – în 1941, etc., unele – chiar de dată foarte recentă[2].

Astfel am putut rezolva, cât de cât mulțumitor, o altă problemă: cea a încadrării la administrații diferite a unor regiuni, județe sau părți ale acestora. Astfel, Maramureșul Satul Mare, Bihorul, Rădăuții, Clujul etc. sunt divizate de o frontieră pentru întreaga perioadă analizată sau pentru unele părți din aceasta. La fel se întâmplă cu teritoriile unor regiuni ca Bucovina, Basarabia, Transnistria, Crișana, Ardeal și altele. În aceste condiții, am adunat datele pentru părțile din județele și/sau regiunile în cauză, spre a obține datele pentru respectivele entități administrative întregi.

Legat de acest aspect, al încadrării administrative, ținând cont de decupajul administrativ extrem de divers (kazale – în Dobrogea otomană, kraj-uri/zeme – în Cehoslovacia interbelică, raioane și regiuni – în regiunile aflate în componența Uniunii Sovietice sau administrate de statele succesoare ale acesteia, etc.) și de dimensiunile lor teritoriale diferite, am decis să utilizăm decupajul județean interbelic (ce a funcționat în perioada cât cea mai mare parte a acestui spațiu s-a aflat în componența României, în anii 1919/1926-1938), mai ales că acesta a funcționat și în Transnistria, în singurul interval în care această regiune a fost administrată de statul român (1941-1944). Pe de altă parte, decizia de a folosi acest decupaj se leagă și de dificultatea de a defalca informația statistică pentru unele intervale mai vechi (cazuri în care datele au fost publicate doar la nivel județean – recensământul românesc din 1948 – sau eventual – de plasă/raion – datele pentru Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herței și Transnistria, în 1941, etc.), cele din anii mai recenți fiind publicate la un nivel mai detaliat (comune sau chiar localități, ce pot fi reagregate după decupajul administrativ județean interbelic). În plus, în general, limitele județelor menționate, se suprapun peste cele ale regiunilor geografico-istorice.

Și în acest caz mai avem de făcut o ultimă precizare. Am utilizat cele 11 regiuni istorico-geografice românești (Ardeal, Banat, Crișana, Maramureș, Basarabia, Bucovina, Moldova, Transnistria, Dobrogea, Muntenia, Oltenia), cu două amendamente: am separat de Ardeal estul Transilvaniei (numit de noi Secuime datorită unui specific etno-confesional diferit de restul spațiului românesc, cel puțin în ultimii 180 de ani), dar și Bucureștii, cu fostul județ Ilfov (sub numele de București-Ilfov) – de Muntenia, pe considerentul că, de peste 150 de ani, acest oraș este Capitala țării, iar aria sa de influență include, chiar și azi, în mare măsură, fostul județ menționat (a se vedea teritoriul actualei Zone Metropolitane București).

Încheiem aceste precizări cu sublinierea că, ținând cont de absența unor date, sau de faptul că ele sunt incomplete, de volumul mare de prelucrare a informațiilor statistice, există posibilitatea să mai apară și unele erori de calcul. Tot din aceste motive, informația prezentată trebuie analizată și interpretată cu prudența de rigoare.

Metodologia de lucru cuprinde două mari categorii de metode: metodele de colectare a informaţiei, respectiv metodele de analiză şi interpretare a datelor prelucrate.

Din prima categorie – a metodelor de colectare a datelor – amintim conscripțiile, catagrafiile și recensămintele de populație (care, deja, au fost menționate anterior). Datele au fost introduse în calculator, într-un fișier Microsoft Excel, unde au fost prelucrate în vederea realizării reprezentărilor cartografice. Dintre metodele de analiză și interpretare am utilizat metoda cartografică (din cadrul căreia, în cele ce urmează, am folosit clasificarea ierarhică ascendentă) și metoda geografică. Hărțile au fost realizate cu programul Philcarto și prelucrate cu ajutorul programului Adobe Illustrator.

 

 

NOTE:

[1] Prin care înțelegem acele regiuni care s-au aflat, fie și temporar, în componența statului român (incluzând, pe lângă Basarabia, ținutul Herței și nordul Bucovinei, Cadrilaterul – ce a aparținut României în intervalele 1913-1916 și 1918-1940 –, vestul Crișanei, nordul Maramureșului – care s-au aflat între hotarele României în anii 1919-1920 – și Transnistria – administrată de autoritățile române în anii 1941-1944.

[2] Astfel, după destrămarea fostei Uniuni Sovietice, Ucraina a efectuat doar un recensământ, în 2001, iar în Republica Moldova cel din 2004 a fost urmat de cel din 2014, dar datele oficiale nu au fost, încă, publicate (în plus, aceste informații nu au putut fi obținute și pentru teritoriul țării aflat sub controlul autorităților separatiste de la Tiraspol, unde s-a efectuat recensământul în 2015). În aceste condiții, pentru ultimul moment, am recurs, în aceste cazuri, la estimări.

 

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.