Când (ar trebui) să se sărbătorească Ziua Independenței și Ziua Regatului? Miercuri, mai 22 2019 

În anul 1866, la 10/22 Mai, prințul Carol de Hohenzollern-Siegmaringen, rostea, în fața Parlamentului, în limba franceză, jurământul în urma căruia era învestit ca Domnitor al Principatelor Române Unite. Începea o lungă și rodnică domnie, întinsă pe mai bine de 48 de ani.

11 ani mai târziu, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe al Principatelor Române Unite (României), rostea, în fața Adunării Deputaților, la 9/21 Mai 1877, celebrul discurs prin care era proclamată Independența țării față de Imperiul otoman. Senatul a confirmat a doua zi această declarație, care, semnată de Carol I, a fost publicată în Monitorul Oficial, în aceeași zi, 10/22 Mai 1877.

În anul 1881, România independentă a devenit Regat, ceremonia de încoronare ca Rege a lui Carol I având loc atunci, iar această zi, 10/22 Mai, a devenit Ziua Națională a României, până în anul 1947, inclusiv.

Ca să încheiem odată cu „regula de a nu avea nici o regulă”, ținând cont de faptul că Ziua Unirii Transilvaniei (cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) cu România se celebrează la 1 Decembrie, STIL NOU (fiind, din 1990, și Ziua Națională a țării, în prezent), ar trebui ca toate sărbătorile cu caracter național-istoric – Ziua Unirii Principatelor, Ziua Independenței, Ziua Regatului României, Ziua Unirii Basarabiei cu Țara, să fie, TOATE, marcate PE STIL NOU! Deci, pentru Ziua Unirii Principatelor data de sărbătorire ar fi 5 Februarie, pentru Ziua Independenței și a Regatului – 22 Mai, iar pentru Ziua Unirii Basarabiei cu România – 9 Aprilie!

În plus, ținând cont de însemnătatea sărbătorii Sfinților Împărați (traco-romani) Elena și Constantin, care au contribuit la recunoașterea creștinismului ca religie oficială în Imperiul roman, cele două date – 21 Mai (celebrarea celor doi Împărați: Elena – născută ca traco-frigiană, în Bithynia – și Constantin – traco-roman balcanic, născut la Naissus/Niș) și 22 Mai (Ziua Independenței și a Regatului) ar putea fi celebrate împreună, ca zile libere, în care să se organizeze și manifestări specifice.

Despre importanța sărbătorii din 21 Mai subliniem doar faptul că, probabil, Constantin cel Mare a fost cel care i-a convins pe traco-daci (inclusiv pe dacii liberi, de la nord de Dunăre) să se creștineze, învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină. Ca dovezi aducem:

-încetarea, din 318 d. Hr. a atacurilor carpilor împotriva Imperiului roman; carpii s-au creștinat, învățând limba latină, utilizând numele de trib, ca nume de botez și, ulterior, din Evul Mediu, și ca nume de familie (în Moldova și Basarabia numele este atestat frecvent, continuu, având și azi mii de purtători în partea estică a spațiului românesc, exact unde au trăit carpii); vechile centre Paloda și Petrodava au continuat să se dezvolte, devenind orașele Bârlad și Piatra(-Neamț), iar Kogaiononul s-a transformat în Muntele Sfânt al creștinilor, Ceahlăul de azi (ca dovadă, toponime precum: Toaca, Panaghia, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor, Schit și altele);

-peste 80% din cuvintele din Tatăl Nostru și Crezul sunt de origine traco-dacă și (mai ales!) latină; terminologia creștină de bază – creștin, cruce, biserică, Dumnezeu, preot, cuminecare, botez, Paște, Crăciun, etc. – este de origine latină;

-antroponimele creștine vechi, moștenite din perioada romană (secolele IV-VI), din forme precum Georgius, Constantinus, Elias, Demetrius, Teodorus, Andreas, Nicolaus, Basilius și altele, au evoluat, în română spre Gheorghe, Constantin, Ilie, Dumitru, Toader, Andrei, Nicolae, Vasile, etc. În plus, toate au avut frecvență mare, fiind printre cele mai răspândite patronime, în cei circa două mii de ani de viață creștină în spațiul românesc carpato-balcanic, ca dovadă stând și formele străvechi, datând din perioada de final a antichității: Sângeorz/Sângeorgiu, Sântilie, Sâmedru/Sumedru, Sântoader, Sân(t)andrei/Îndrea/Undrea/Andreu, Sânnicoară/Nicoară/Nicăruș/Nicuruș, Sânvăsâi și altele. Alături de Crăciun, numele Dumitru și Toader au fost împrumutate și vecinilor maghiari, după creștinarea lor (produsă sub regele Ștefan cel Sfânt/Szent Istvan, născut român, cu numele Voicu/Vajk), în formele Karacson, Demeter, Tivadar.

Reclame

Merg la referendum, dar NU voi vota întrebările propuse! Joi, mai 16 2019 

Actualul „locatar” de la Palatul Cotroceni a inițiat o consultare populară, care se va desfășura odată cu alegerile europarlamentare din 26 mai. Ideea unui referendum pe teme legate de Justiție, tot mai siluită de politrucii guviermi ai ciumei roșii, de mai bine de doi ani, era/este salutară. Doar că… cele două întrebări propuse sunt acolo… ca să fie!

Dacă Herr Muth aus Kotrotcheni voia să aibă efect juridic și impact autentic acest referendum, iar rezultatele sale să nu fie contestate (de ciuma roșie, în primul rând), ar fi (pre)luat întrebarea avansată (și chiar trimisă la Cotroceni!) de domnul @Cetatean, înainte de 5 aprilie, pe Politeia:

“Sunteți de acord cu legi penale mai favorabile celor care comit fapte de corupție?”

Herr Muth a demonstrat, încă o dată, cum face de aproape doi ani și jumătate, că este doar Herr Blatist mit ciuma roșie! După ce a tot fost „plimbat”, ca „premierul grivco”, în 2009, care ar fi fost prim-ministru al României, dacă autorul (prostănac al) expresiei „Mihaela, dragostea mea!” ar fi ieșit președinte, după ce a stat aproape 4 ani și jumătate din cei „5 ani de vacanță la Cotroceni”, după ce a dat „încă o șansă” ciumei roșii, nu o dată, ci DE TREI ORI!, s-a „reactivat” brusc, spre a mai câștiga alți „5 ani de vacanță”, firește, tot la Cotroceni! Ei, tovarășe Herr Muth, nu vei vedea nici un vot de la mine pe cele două (pseudo-)propuneri de la referendum! Voi merge, ca să iasă cvorumul de participare, că altfel se laudă ciuma roșie că „românii nu vor Justiția „securiștilor” de la DNA”, dar NU VOI VOTA (sau, dacă votez, în dreptul fiecărei întrebări vor fi cel puțin două ștampile!)! Timp de doi ani și jumătate, Herr Blatist, a lăsat ciuma roșie să își aplice propriul „progrom de guvernare” pe poporul român, ca asta să-i antagonizeze împotriva „P(artidului-)S(tat al lui )D(ragnea)” și Herr Baron Muthausen să apară ca „salvatorul patriei”, exact în anul în care, ce coincidență?, sunt (și) alegeri prezidențiale! Așa că, mein Herr, NEIN!

P.S. Nu sunt dintre cei care „și-au luat like-ul înapoi”, din două motive: 1. Nu am facebook și 2. Am votat cu Herr Muth, în 2014, ca să nu iasă mitomanul plagiator!

Ce să caute hoții și corupții în Schengen? Miercuri, mai 15 2019 

Tot aud/citesc felurite declarații ale unor „politicieni” (sau, mai corect, politruci!) despre cât de „pregătiți” suntem noi, românii, să intrăm în „spațiul Schengen”… Da, e adevărat, din punct de vedere tehnic, logistic, România are toate capacitățile necesare spre a fi primită în acest spațiu. Dar… Fiindcă, aici, există un „dar”: pot explica aceiași politruci (cu texte pregătite spre a fi „citite”, în alfabet chirilic, de la Kremlin!), în cazul aderării la „spațiul Schengen”, dacă vreun politruc corupt sau un vameș hoț „face cadou” unui interlop/raket, urmărit internațional, lista cu suspecții Europol, cum mai poate fi el prins, știindu-se că, de la Prut, până la Lisabona și de la Vama Veche la Uppsala, acesta se poate „plimba” liber, nestingherit? Sau, ca să întreb altfel: ai un vecin care se dedă la toate relele – scandaluri, furturi, trafic de influență, bârfă, are un anturaj dubios (format din hoți, corupți, violatori, infractori, în general), iar între gospodăria ta și a lui este un gard trainic. Ce faci, îl dărâmi și lași, în locul lui, doar o liniuță trasată cu cretă/vopsea?

Și, „altă între-bare” pentru politrucii guviermi ai ciumei roșii (și acoliților lor): când, de peste doi ani, ați siluit Justiția, ați eliberat borfași, infractori, cu toptanul, orice om de bun-simț vreți să mai stea de vorbă cu voi??? Să vă zic că sunteți NESIMȚIȚI e un compliment! N-are bogata limbă română cuvinte, expresii, să definească mizeria morală în care colcăiți!

Nu vă urez decât să vă dea Dumnezeu exact „binele” pe care l-ați „făcut” și îl „faceți”! Vouă, neamurilor voastre și tuturor celor din găștile de neam-prost pe care le aveți, până la a 777-a spiță!

Despre Tricolor Luni, mai 13 2019 

Tricolorul românesc are o vechime foarte mare, multi-seculară și chiar milenară, părând să fie moștenit de la strămoșii traco-daci. Într-o reprezentare, stilizată, stindardul traco-dacic, balaurul cu cap de lup, colorat, ar fi arătat cam așa.

Drapel traco-dacic

În acest caz, se explică mai lesne, de ce, lăcașul de cult creștin cel mai impunător din Constantinopol (oraș ridicat la rangul de Capitală a Imperiului roman, în anul 330, de împăratul traco-roman Constantin cel Mare), Biserica Sfânta Sofia (reconstruită, modernizată și extinsă în vremea altui împărat traco-roman, Justinian, în secolul al VI-lea) a fost pictată (și) în culorile caracteristice traco-dacilor, între timp romanizați și ei. Dovadă stau frescele (re)descoperite după ce vechiul lăcaș de cult din Istanbulul contemporan a devenit muzeu.

Cromatica utilizată pentru gruparea celor trei culori a permis inclusiv crearea unor asociații coloristice în formă de cruce, în care se regăsesc aceleași trei nuanțe, așa cum se poate observa în imaginea de mai jos.

Pătrunderea însemnelor traco-dacice, inclusiv a balaurului cu cap de lup, colorat în roșu, galben și albastru, între elementele specifice statului imperial roman, continuat, în vestul Europei de entitățile politice medievale, explică reprezentările occidentale din secolele IX-XI. Una dintre ele se regăsește mai jos:

Cam în aceeași vreme, din romanizarea, prin creștinare, a traco-dacilor, a rezultat un popor neo-romanic nou, poporul român, care a păstrat aceste culori, inclusiv, sau mai ales, în pictura din lăcașurile de cult, exact ca (traco-)romanul Justinian, în veacul al VI-lea. Un prim exemplu, este Mănăstirea Cozia, ctitorie al voievodului Țării Românești, Mircea cel Bătrân, în secolul al XIV-lea.

Cele trei nuanțe se regăsesc și în stema Țării Românești, folosită în epoca medievală.

Permanența acelorași nuanțe se regăsește și spre finalul epocii medievale, într-o altă ctitorie domnească, Mănăstirea Horezu, ridicată de domnitorul-martir Constantin Brâncoveanu, la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Aceleași trăsături coloristice se regăsesc și în Moldova, așa cum o dovedesc imaginile dintr-o altă ctitorie domnească, Mănăstirea Putna, ridicată, la jumătatea secolului al XV-lea, de domnitorul Ștefan cel Mare.

La fel s-a întâmplat și în Ardeal, unde, la o altă ctitorie brâncovenească, Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș, apar aceleași trei culori…

Și nici nu putea să fie altfel, ținând cont de faptul că drapelul ardelenesc avea, într-o vreme când românii majoritari erau doar „tolerați”, aceleași nuanțe, doar ordinea dispunerii fiind diferită! Astfel, așa arăta stindardul Transilvaniei în 1765:

Iar acesta este din vremea împărătesei Maria Tereza:

Și o altă reprezentare, folosită înainte de Unirea Transilvaniei cu România:

În secolul al XIX-lea, însemnele heraldice ale Țărilor Române utilizează aceleași nuanțe, doar dispunerea cromatică fiind, din nou, diferită. Astfel, în reprezentările de mai jos, apar drapelele Țării Românești și Moldovei, la jumătatea veacului amintit.

Cele trei culori apar, în toate cele trei regiuni românești – Transilvania, Moldova și Țara Românească – în vremea frământărilor revoluționare de la 1848-1849:

Firesc, după Unirea Principatelor, noul stat, denumit ulterior, până astăzi, România, a păstrat aceleași trei culori, dispunerea lor inițială fiind pe orizontală, nu pe verticală, cum s-a încetățenit, după 1866, odată cu urcarea pe tronul țării a domnitorului (și, din 1881, regelui) Carol I.

Aceleași însemne apar și în stema Ducatului Bucovinei, aflat sub stăpânire habsburgică.

Și tot la cele trei culori s-au gândit și basarabenii, în perioada 1917-1918, după desprinderea de Imperiul țarist și înainte de Unirea cu Țara. De remarcat că, exact ca și în cazul României, actuala Republica Moldova folosește aceleași culori dispuse, nu pe orizontală, ca în urmă cu un secol, ci pe verticală.

Și ținuturile locuite de români care nu s-au regăsit niciodată între hotarele statului român au folosit aceleași nuanțe (uneori alăturându-se și altele, dar, întotdeauna, apar roșul, galbenul și albastrul). De exemplu, la aromânii din Epir:

Și în vremea Revoluției de la 1848, regăsim, la aromâni, aceleași nuanțe:

Acestea apar și în anii celui de-al doilea război mondial, când, în mijloc a fost adăugată… stema României!…

Sursa: http://www.zazzle.com

Tot la aromâni, apare și o altă cromatică, amintind, pentru niște români macedoneni (macedo-români/macedo-armâni), legătura cu stindardul lui Alexandru Macedon, strămoșul lor:

Mergând puțin mai la nord, în vechea Țară a Șopilor („balaurilor”) – situată la triplul confinium între R. Macedonia de Nord, Bulgaria și Serbia – apare acest drapel:

Este izbitoare asemănarea cu drapelul/drapelele aromânești, dar și cu stema rumânilor timoceni din Tribalia (imaginea de mai jos):

Organizația rumânilor (vlahilor) din Timoc (Serbia) are un drapel propriu, reprezentat în imaginea următoare:

Un drapel cuprinzând aceleași nuanțe are și Istria, peninsulă unde, de secole, trăiesc urmașii mauro-vlahilor/morlacilor, istro-românii…

Iar Școala din Weiden (landul austriac Burgenland), unde vlahii de acolo, slavizați prin trecerea la catolicism (dar aflați într-o avansată fază de germanizare), s-au așezat, venind de pe valea râului Una (toponim românesc), situat la granița croato-bosniacă, are desenat, de copii, numele în nuanțele din imagine:

Sursa: http://www.formula-as.ro

Aceleași trei culori – roșu, galben și albastru – se regăsesc și în însemnele heraldice ale Moraviei cehe, unde a existat, până acum un secol, o Valahie românească…

La fel, un drapel cu aceleași nuanțe, se consemnează în Galiția-Lodomeria, arie unde, în Evul Mediu, au existat numeroase așezări românești (volohe) și chiar alcătuiri (pre)statale românești (Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor), iar o parte a acesteia (Pocuția) a aparținut, vremelnic (în secolele XV-XVI), Moldovei:

Până acum câțiva ani (2011), drapelul oficial al Budapestei (în vigoare din 1873) a fost cel din imaginea următoare. Prezența celor trei culori se explică prin apartenența malului estic al Dunării la Regatul Daciei, în timpul lui Burebista (secolul I î. Hr.) și a celui vestic – provinciei romane Panonia (secolele I-V d. Hr.).

Și… ne întoarcem (aproape) de unde am plecat, într-o altă (fostă) capitală, la Istanbul, unde, în zona Sultan Ahmed, aproape de Sfânta Sofia, în magazinele cu suveniruri, am întâlnit numele orașului, în mai multe locuri, în cromatica de mai jos:

Imaginile de mai sus sunt semne că, chiar turcizat și islamizat de secole, orașul transformat în Capitală imperială de traco-romanul Constantin cel Mare și al Sfintei Sofia, extinse/renovate de alt traco-roman, Justinian, a păstrat ceva din elementele caracteristice strămoșilor noștri… Și, când se va serba, de acum încolo, Ziua Drapelului de Stat, sau Ziua Drapelului Național, să ne amintim că aceste trei culori – roșu, galben și albastru – au mari șanse să vină din străvechimea traco-dacică…

Cum plâng ungurii din cauza Trianonului. Iar la București plouă cu proști… Miercuri, mai 8 2019 

Aflat la Budapesta, cu treabă, am dat, în Piața Eroilor, peste o campanie care cere „dreptate” Ungariei, după Trianon.

Din păcate, nu pot accesa galeria foto a telefonului (ceea ce face din WordPress un idiot!), așa încât voi adăuga pozele după revenirea la Iași.

Actualizare (11 mai 2019): adaug fotografiile de care am vorbit:

Comparație între cât i-a rămas Ungariei după Trianon și cât ar rămâne, ca „echivalență” altor țări, dacă li s-ar „aplica” aceeași „măsură”…
Se cere „Dreptate pentru Ungaria!”…

Dar, dreptatea pentru sutele de ani de împilare a românilor ardeleni (și nu numai), pentru asimilarea (maghiarizarea) multora dintre ei, pentru victimele din 1918-1919, pentru Ip, Trăznea și alte locuri unde au căzut copii, femei și bătrâni români nevinovați – nu cereți, tupeiști nesimțiți ce sunteți??? Am sperat (naiv!) că, după 1989, Ungaria își va cere scuze pentru astea (măcar în parte!)! Degeaba! Bine, ca statul maghiar să își ceară scuze, ar trebui să i-o ceară cineva! Mizați pe urmașii bolșevicului ilici (prezident de oroare la ciuma roșie), sau pe infractorii și analfabeții de acum? Ăia au „agenda” scrisă cu litere chirilice, la Kremlin!…

Rușine, „stat” român!…

Cu cine voi vota la europarlamentare… Duminică, mai 5 2019 

Am primit mesaj zilele trecute de la liderul USR, Dan Barna, cu invitația de a participa la mitingul USR-PLUS de azi, de la Cluj. Din păcate, nu voi putea participa, deoarece sunt departe, atât de locul mitingului, cât și de Iași…

Totuși, și de aș fi putut, nu m-aș fi dus, nu pentru că nu-i simpatizez, ci fiindcă, de această dată, nu voi vota cu ei! Nu au, pentru locurile eligibile (1-6), nici un candidat din Moldova, astfel încât votul meu se va duce spre Gregoriana Tudoran, candidată independentă din partea mișcării „Împreună pentru A8”!

Adevăratul patriotism Duminică, apr. 21 2019 

După Gheorghe Pomuț și Nicolae Tesla (Teslea), am mai aflat de un român ajuns în America (de care nu știam!), care a făcut mai mult decât cinste României

Ion Caba (John Kaba) s-a născut în Ardeal (în secolul al XIX-lea), sub stăpânire austro-ungară, a emigrat în Statele Unite, unde a ajuns la gradul de căpitan, în armata americană. După încheierea primului război mondial, a sosit la Chișinău cu o dublă misiune: să distribuie ajutoare americane populației locale și să prezinte un raport pentru delegația americană, participantă la Conferința de Pace de la Paris, referitor la Basarabia.

Plecând urechea la intrigile rușilor și la intensul lobby făcut de emigrația rusă peste Ocean, delegația americană nu doar că susținea minciunile rusești, dar cerea „plebiscit” peste Prut – numai în județele românești, celelalte urmând să fie retrocedate Rusiei! Era nevoie, așadar, în spiritul echității, să se asculte și opinia românilor și, mai ales, să fie obținute informații direct de la fața locului. Căpitanul John Kaba era omul potrivit deoarece, fiind ardelean, știa să vorbească românește.
Raportul, intitulat „Politico-economic review of Basarabia” (36 pagini), cuprinde referințe la starea regiunii după război și, prin pledoaria hotărâtă și sinceră a căpitanului John Kaba pentru cauza românească, a schimbat cu 180 de grade poziția delegației americane (și a celei britanice), care nu a mai cerut „plebiscit” în Basarabia și, a acceptat, tacit, după 1920, includerea Basarabiei în cotele de imigranți alocate, anual, României!…

Am citit, deja, raportul și sunt acolo câteva pasaje, incredibil de actuale, despre soldatul român loial și prietenos (apropos de apartenența, astăzi, a României la NATO)! De remarcat că, în textul raportului, începând chiar din titlu, autorul folosește toponimia românească din Basarabia, inclusiv acest regionim și nu pe cel de sorginte rusească – Bessarabia.

Contribuția căpitanului John Kaba la recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu Țara (1918) a fost revelată de istoricul basarabean Octavian Țîcu (ales, recent, deputat de Ungheni, din partea Blocului ACUM, în Parlamentul de la Chișinău).
Habarniștii guviermi de la noi n-au însă treabă cu asemenea chestiuni!… Mai ales că au de pus „în practică” niște „directive” primite de la Răsărit, cu litere chirilice, de „scăpat” de la pârnaie, cu orice preț, borfașul-șef…

Ce înseamnă să fii om de cuvânt, de caracter… Miercuri, apr. 10 2019 

Tot „săpând” la alegerile parlamentare din Regatul Unit (cele de acum un secol), am dat peste această poveste:

„O’Connor was elected Member of Parliament for Galway Borough in the 1880 general election, as a representative of the Home Rule League (which was under the leadership of William Shaw, though virtually led by Charles Stewart Parnell, who would win the party’s leadership a short time later). At the next general election in 1885, he was returned both for Galway and for the Liverpool Scotland constituencies, which had a large Irish population. He chose to sit for Liverpool, and represented that constituency in the House of Commons from 1885 until his death in 1929. This was the only constituency outside the island of Ireland ever to return an Irish Nationalist Party MP. O’Connor continued to be re-elected in Liverpool under this label unopposed in the 1918, 1922, 1923, 1924 and 1929 general elections.”.

Adică, după revolta irlandeză de Paști din 1916, războiul irlandezo-britanic din 1919-1921 și separarea (marii părți a) Irlandei de Regat, din 1922, irlandezul (naționalist!) O’Connor a fost re-ales, la Liverpool, în Anglia, ca deputat în Parlamentul britanic, în 1923, 1924 și 1929, fără a se mai înscrie alt contra-candidat! Ba, mai mult:
„He became “Father of the House of Commons”, with unbroken service of 49 years 215 days”
și „He was the last Father of the House to die as a sitting MP until Sir Gerald Kaufman in 2017”

Toată această activitate parlamentară de jumătate de veac, în același partid, al naționaliștilor irlandezi!

Încercând o comparație, după Unirea Transilvaniei cu România, ar fi însemnat ca, măcar un deceniu, la Debrecen sau Miskolc, să zicem, ungurii să aleagă un deputat român în Parlamentul de la Budapesta!

Așa ceva nu s-ar fi văzut și nici nu se va vedea în acest colț de Europă! Or fi briții „perfidul Albion” dar n-au degeaba „The House of Commons”, aleasă prin vot, de vreo 7-800 de ani!…

În plus, n-am cunoștință ca, la noi, să avem vreun parlamentar cu o activitate atât de îndelungată (dacă o fi – mă voi documenta, că am de unde! 🙂 ), în același partid și nici ca acesta să fie declarată „Părintele Adunării/Camerei Deputaților”! Unde? Acolo unde scrii Parlamentului, de două ori că vrei să-i evidențiezi activitatea și nu-ți răspunde nimeni, nici după ani de zile???

Unirea Basarabiei cu România – 101 ani! Marți, apr. 9 2019 

Se împlinesc azi 101 ani de la istorica decizie a Sfatului Țării – legislativul Republicii Democratice Moldovenești (Basarabiei) – care, cu o largă majoritate de voturi, a hotărât Unirea teritoriului pruto-nistrean cu Țara.

Am observat că sunt destui cei care marchează această Unire la 27 Martie. Am preferat, însă, această dată (și în anii trecuți), deoarece 27 Martie este pe stil vechi și trebuie, odată pentru totdeauna, să ne hotărâm și noi dacă sărbătorim TOATE momentele aniversare ale istoriei noastre (măcar din secolul al XIX-lea încoace) pe stil vechi sau pe stil nou!

Într-o asemenea ordine de idei, chiar și Ziua Independenței României – în legătură cu care există o polemică (dacă a fost 9 Mai, data când a rostit Mihail Kogălniceanu celebrul discurs în Adunarea Deputaților, sau 10 Mai – data promulgării Decretului Domnesc, de către Carol I, în „Monitorul Oficial”) – s-ar sărbători, în acest fel, pe 21 sau 22 Mai! Dar, despre această chestiune vom mai vorbi, atunci!…

Respectul românilor față de proprietatea privată, ieri și azi… Marți, mart. 26 2019 

Cei care „visează” (că înțeleg că era vorba de „vise”) că va dispărea proprietatea privată, ar fi bine să citească extrem de atent aceste rânduri…

Lucrez într-un domeniu care analizează semnificația unor realități ale trecutului, cum ar fi sensul numelor de locuri (al toponimelor). În acest spațiu, fie că te uiți pe hărțile topografice, fie pe un inventar de asemenea nume cules de la cine știe care din „înțelepții satelor” românești, găsești nenumărate nume de tipul: Dealul lui Gheorghe, Pârâul lui Ion, Pădurea lui Stan, Valea Popii, etc… Acestea semnifică faptul că, un localnic, Gheorghe, Ion, Stan, Popa, era proprietar al (unei părți) din dealul, pârâul, pădurea sau valea amintite mai sus! O asemenea denominare arăta recunoașterea, de către comunitatea locală a acestor proprietăți, toți membrii comunității fiind conștienți, că, la rândul lor, și proprietatea lor este recunoscută!

După instaurarea comunismului, printre măsurile regimului, alături de colectivizare (care a comasat nenumărate mici parcele țărănești, proprietatea câte unui Gheorghe, Ion, Stan, Popa…), s-au numărat și ștergerea sau neînregistrarea, pe hărțile topografice, a numelor acestor parcele, urmărindu-se ca numele lor să se uite, să se piardă!


Ce a urmat, după 1989? În ciuda declarațiilor unei fosile comunist(oid)e – la Focșani, în 2001! – cum că proprietatea privată „este un moft!”, dacă vă uitați pe statisticile Eurostat, România este țara cu cei mai mulți proprietari de locuințe – peste 96%! Eu văd o legătură strânsă, o continuitate, între mesajul, dinspre trecut, al toponimelor, și realitatea statistică actuală: ROMÂNII AU RESPECTAT ÎNTOTDEAUNA PROPRIETATEA PRIVATĂ!

Pagina următoare »