27 Aprilie 1990 – Ziua Tricolorului Miercuri, apr. 27 2022 

Azi s-au aniversat, la Chișinău, 32 de ani de la adoptarea Tricolorului ca drapel național. Despre festivitățile organizate cu acest prilej, mai multe detalii – aici: https://agora.md/stiri/101727/r-moldova-sarbatoreste-32-de-ani-de-la-desemnarea-tricolorului-drept-drapel-de-stat-live

Vechimea filosofiei românești în relațiile cu vecinii… Duminică, feb. 20 2022 

În aceste zile, în care tensiunea politică este la un nivel similar cu cea din anii 1938-1939, când hitler se pregătea să declanșeze a doua conflagrație mondială, poate că este util să vorbim puțin despre modul cum am înțeles noi, românii, începând de la strămoșii noștri, traco-daci, să abordăm relațiile politice cu vecinii, indiferent care vor fi fost ei, de-a lungul timpului.

Primele asemenea episoade apar încă din vremea expedițiilor militare la Dunăre ale unor mari imperii: fie că a fost vorba de perșii conduși de Darius, fie de oștile macedonenilor lui Alexandru cel Mare, strămoșii noștri, fie de la sud de Dunăre – tribalii, geții dobrogeni, fie de la nord – geto-dacii din Câmpia Română de azi sau cei din Bugeac, au răspuns apărându-se, la ei acasă. Poate că au fost învinși, împrăștiați, siliți să se retragă, temporar, dar, folosindu-se și de avantajele cadrului natural – mlaștini, smârcuri, păduri… – au dus lupte de uzură cu dușmanul, care, în cele din urmă, s-a retras, izbânzile vremelnice obținute anterior fiind niște „victorii a la Pyrrhus”…

Cel mai notabil conflict de acest tip a fost, însă, în această perioadă, cel dintre regele geto-dac Dromichaites, care domnea undeva în Muntenia de azi și Lysimachos, regele (elenistic al) Traciei. Acesta din urmă, trufaș, a trecut Dunărea, considerând că va obține o victorie ușoară contra geților. Aceștia, însă, au fost învingători, iar armata regelui balcanic a fost făcută prizonieră, în frunte cu mândrul monarh. Ajunși la cetatea regală a geților, Dromichaites, în urma unei discuții cu „sfatul regal” al său – avea o Adunare cu care se sfătuia în probleme importante, a reușit să-și convingă sfetnicii ca, nu doar să nu-i pedepsească pe prizonieri și să îi elibereze, dar chiar să li se pregătească un ospăț!… La prima vedere, mulți dintre contemporanii noștri ar zice că Dromichaites era un „fraier”, dar vom vedea că nu este așa!

Principalul argument în favoarea acestei opțiuni, prezentat „sfatului regal” de către Dromichaites a fost că, după ce geții au învins, pedepsind armata „tracă” (am pus ghilimele, deoarece, poate că ostașii de rând vor fi fost, măcar în parte, traci balcanici, dar, aproape sigur, elita – ofițerii, comandanții oștirii balcanice erau fie greci, fie doar foști traci grecizați, grecofoni), ca răzbunare, balcanicii ar fi urmat să revină cu o armată mult mai puternică. Așa, dovedind iertare, clemență, Dromichaites se aștepta ca, în semn de recunoștință, Lysimachos nu doar să nu mai îndrăznească a ataca pe geto-daci, dar să urmărească dezvoltarea unor raporturi de bună vecinătate cu aceștia.

În timpul ospățului, organizat, oarecum,… discriminatoriu – pentru foștii prizonieri balcanici, în farfurii de calitate, cu tacâmuri deosebite, iar pentru „ai lui”, geto-dacii, în blide simple, de lemn – Dromichaites a venit la masa lui Lysimachos și l-a întrebat:

-Mărite rege, care din cele două mese – a Domniei Tale, sau a geților – ți se pare mai aleasă?

-A noastră, mărite Dromichaites!

-Nu-i așa că, la dumneavoastră, aveți mereu asemenea ospețe?

-Ba da! – a răspuns Lysimachos.

-Păi, dacă aveți așa belșug și lux, acasă, la ce-ați mai venit în sărăcia asta a noastră?

Lysimachos, rușinat, a lăsat capul în jos și, după o pauză, a răspuns că nu va mai îndrăzni niciodată să-i mai atace pe geți! Și s-a ținut de cuvânt! Relațiile între geto-daci și Regatul Traciei au devenit excelente, cu schimburi comerciale foarte active. Deci, presupunerea, calculul făcut de Dromichaites, când și-a convins sfetnicii să-i accepte propunerea, a fost corect!

Oarecum asemănător, în scopul de a-și apăra regatul, proaspăt unificat, a procedat, câteva secole mai târziu, și Burebista, când l-a trimis pe sfetnicul său, grecul Acornion, la Pompei, spre a negocia o alianță daco-romană împotriva lui Cezar. Pompei a primit favorabil propunerea, urmând, în conformitate cu termenii alianței, dacii să vină cu o oaste în sprijinul armatei romanului. Din păcate, Pompei, orgolios, înfumurat, prea sigur pe sorții săi de izbândă, s-a grăbit și a urmat bătălia de la Pharsalos, în care a câștigat Cezar… Ar fi fost foarte interesant de văzut în ce termeni ar fi continuat alianța între Pompei și Burebista, dacă primul nu se grăbea și, având și ajutorul militar dac adus de Acornion (care a ajuns la Pharsalos, dar după bătălie!), Pompei ar fi câștigat bătălia cu Cezar! Istoria, însă, nu se scrie cu „dacă…”!…

Există mărturii contemporane – multe lăsate chiar de romani! – care arată că și ultimul rege dac, Decebal, a urmărit, mai degrabă, să evite o confruntare directă cu colosul imperial roman, fie, dacă ar fi devenit inevitabilă confruntarea, să aibă niște aliați care să-i încurce cât mai mult pe romani. În vremea declanșării primului război daco-roman (101-102), Decebal încheiase o alianță cu parții (locuitori ai Iranului de azi), care să provoace la luptă Roma, în vestul Asiei, obligându-i pe romani să ducă acolo întăriri și slăbind, astfel, presiunea imperială la granițele Daciei. În aceeași idee a fost conceput și atacul dobrogean din iarna anilor 101-102, în care, la Adamclisi, a fost nevoie să vină însuși Traian, spre a respinge, cu grele pierderi, atacul dacic! Iarăși e un subiect de „stat la un pahar de vorbă” să analizăm, cândva, cum s-ar fi desfășurat acțiunile romanilor, dacă atacul lui Decebal de la Adamclisi avea sorți de izbândă și Traian s-ar fi trezit între „ciocanul” dacilor care-l atacau de la nord de Dunăre și răscoala geților dobrogeni, deja supuși romanilor, dar abia așteptând un moment să se revolte!… Nu mergem, însă, pe speculații!…

Roma – un colos de 50 de ori mai mare decât Regatul dac (Imperiul avea 50 de milioane de locuitori, Dacia – 1 milion!) – era sortită să câștige, în cele din urmă, dar victoria a fost obținută în urma a două războaie grele! Romanii, oameni practici, au înțeles că, având în față o oaste de viteji, de oameni credincioși conducătorilor lor, curajoși, destoinici, e mai indicat nu să-i nimicească, ci să și-i facă aliați, dacă nu chiar prieteni. Și n-aș fi așa de sigur că acea pax romana, adusă de legiunile lui Traian la nord de Dunăre a însemnat, neapărat, impunerea exclusivă a cutumelor romane, geto-dacilor. Există dovezi epigrafice concludente, chiar din epocă, plecând de la preluarea toponimiei dacice în noua provincie romană (nume de localități și de râuri geto-dace, păstrate de administrația romană), de la daci care purtau nume romane, dar și urmași de romani, care au primit nume dacice și până la o secvență din filmul Columna, în care un militar roman, ce lucra, cot la cot cu localnici daci, la ridicarea unui castru, enervat, răbufnește, exclamând:

-Ne îmbrăcăm ca ei (ca dacii – n. ns.), mâncăm ca ei, trăim ca ei! Noi i-am învins pe ei, sau ei ne-au învins pe noi?

Nu știm dacă o asemenea situație (imaginată de scenaristul filmului) s-a produs și în realitate, însă, dacă ne uităm, în ultimă instanță, la vocabularul limbii române, preluat din traco-dacă, respectiv latină, deși fondul latin este covârșitor, au supraviețuit în romanica limbă română și peste 150 de cuvinte traco-dacice, ceea ce nu e deloc de neglijat!…

Încheind considerațiile legate de integrarea Daciei romane în Imperiu, să-l pomenim pe Dio Cassius, un obiectiv cronicar roman, care, relatând diferitele lupte între romani și localnici, spune, la un moment dat: „daci de montibus inhaerent” = „dacii trăiesc lipiți de munți”. E de reținut, fiindcă explică atât unde s-au adăpostit traco-dacii romanizați (și creștinați) în secolele IV-IX, cât și tactica folosită de conducătorii noștri când eram atacați de mari hoarde de invadatori…

Din secolul al IX-lea, noul popor romanic născut pe ambele maluri ale bătrânului Donaris (e interesantă conservarea în română, nu a unui hidronim derivat din latinescul Danubius, ci din cel traco-dac, care a dat Dunăre!), românii, sunt atestați ca având numeroase formațiuni prestatale, din Crișana, până-n sudul Dobrogei și din Pocuția – până-n Tesalia… Conducătorul uneia dintre ele, Menumorut, ducele din Crișana de azi, înfruntă pe maghiarii lui Arpad, reușind, dacă nu să-i învingă, măcar să ajungă la un acord de pace: Arpad acceptă ca Menumorut să-și conducă ducatul în continuare, dar fiica sa, căsătorindu-se cu Zulta/Zoltan, fiul lui Arpad, urmașul regelui maghiar urma să devină și liderul voievodatului de pe Crișuri…

În Balcani, cam în aceeași vreme, ducele (a)român Niculiță intră în conflict cu împăratul bizantin: acesta, având o armată mai numeroasă și mai bine organizată, îl învinge pe ducele Tesaliei (de fapt, al Vlahiei Mari, cum se chema voievodatul românilor) și-l ia prizonier. Având o avere considerabilă și relații influente la Curtea bizantină, Niculiță își răscumpără libertatea, redevine duce, dar trebuie să accepte vasalitatea față de Bizanț, căruia îi plătește tribut…

Ajungem la o practică pe care voievozii noștri vor fi nevoiți să o aplice, secole la rând, în relațiile cu Poarta otomană, care, cucerind Constantinopolul în 1453, s-a substituit Bizanțului… Primul constrâns la un asemenea gest, de nevoie, nu de voie, a fost Mircea cel Bătrân, voievodul Țării Românești. În celebra Scrisoarea III, Mihai Eminescu a „pus în gura” marelui conducător muntean nu mai puțin celebrele vorbe: „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul!”, vestindu-l pe Baiazid, sultanul otoman, venit la Rovine, ca să ceară „pământ și apă”, că românii vor avea, ca prieteni, „râul, ramul”!… Dacă semnificația termenului rovină = loc mlăștinos, cu exces de umezeală este aceeași și-n vremea marii bătălii româno-otomane de acum mai bine de 6 secole, exact ca strămoșii traco-daci, muntenii, moldovenii, ardelenii, când s-au opus cotropitorilor – cel mai frecvent, otomani, dar și unguri, poloni, tătari… – s-au folosit de avantajele cadrului natural, pe care, locuindu-l, folosindu-i resursele, îl cunoșteau foarte bine, din vremea secolelor IV-XI, în care, pe aici, au hălăduit numeroase cete de migratori – goți, huni, avari, slavi, bulgari turanici, pecenegi, cumani… – din fața cărora, cel mai frecvent, s-au retras în munți (în depresiuni și în culoarele râurilor dintre munți), păduri sau bălți… Nu e întâmplător, deloc, faptul că termeni ca munte, pădure, codru, ori cei amintind de speciile forestiere sunt fie latini – fag, carpen, paltin, plop, salcie, ulm, etc – fie traco-daci – brad, bunget, gorun, așa cum traco-dacic e și termenul baltă! Și, așa, amintindu-ne de tactica de hărțuire a traco-dacilor, față de oștile persane și/sau macedonene, sau de referința legată de daci a lui Dio Cassius, mai avem un argument al continuității traco-dace, traco-daco-romane și românești pe ambele maluri ale Dunării: aplicarea a exact aceleiași filosofii de apărare, atunci când ne-am confruntat cu cotropitori!

Și avem numeroase asemenea, alte, exemple: Basarab Întemeietorul, la Posada, contra oștii maghiare, conduse de Carol Robert de Anjou, Vlad Țepeș – în apropierea Târgoviștei, contra lui Mahomed Cuceritorul, Ștefan cel Mare – la Podul Înalt, contra aceluiași, dar și la Baia – contra regelui Ungariei, Matia Corvin, sau – la Codrii Cosminului, contra lui Jan Albert al Poloniei, Mihai Viteazul – la Călugăreni, contra lui Sinan Pașa și așa mai departe…

În același timp, românii, urmând pilda lui Dromichaites, dar și a regilor daci Burebista și Decebal, au urmărit, în scop defensiv, să-și apere țara și, cu scopul de a avea o misiune de apărare mai ușoară, au încheiat diferite alianțe… Nu am avut nicicând intenții agresive și, dacă secole și milenii, traco-dacii și, după romanizare, românii, au urmărit, aproape exclusiv, să se apere și să fie lăsați să-și vadă de „sărăcia, nevoile și neamul” lor, după apariția statului român modern, această filosofie a continuat, în contextul relațiilor diplomatice moderne între state! Astfel, proaspăta Unire a Principatelor (1859) a trebuit apărată imediat, după doar câțiva ani, noula Locotenență Domnească instituită, provizoriu după abdicarea principelui Alexandru Ioan Cuza (februarie 1866) concentrând armata română la Florești, ca pregătire pentru apărarea statului unificat, față de pretențiile imperiilor vecine – Imperiul habsburgic și cel otoman – de „desfacere” a Unirii!

După circa un deceniu, proclamarea Independenței a fost udată cu sângele vitejilor care au luptat contra otomanilor, în Bulgaria de azi, la Plevna, Grivița, Smârdan, Belogradcik, Vidin și în multe alte locuri. Când, după câteva decenii, în 1912, au izbucnit confruntările între statele balcanice, România a observat o strictă neutralitate, părăsită doar atunci când, pe lângă refuzul de a împărți regiunile balcanice luate de la otomani și cu sârbii și grecii, Bulgaria ne amenința direct, revendicând ȘI Dobrogea pe care o primisem în 1877, drept compensație față de reanexarea sudului Basarabiei de către Imperiul țarist (1878). Cum România a trebuit să renunțe inclusiv la a încorpora teritorii locuite de românii balcanici (aromâni și meglenoromâni), pentru că nu aveam cum crea un teritoriu compact, continuu, care să unească regiunile românești nord-dunărene cu cele locuite de frații din Balcani, ca o compensație, am cerut și obținut de la bulgari Cadrilaterul, în august 1913.

Primul Război Mondial s-a încheiat în 1918 aducând românilor desăvârșirea Unității naționale, consfințită, pe plan internațional, de tratatele semnate la Paris și în alte câteva localități apropiate, în anii 1919-1920. Când, odată cu manifestarea tot mai agresivă a statelor revanșarde – Germania, Italia – la care s-au alăturat, cu aceleași interese și vecini de-ai noștri – Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria – a devenit clar că se urmărește revizuirea tratatelor semnate la începutul perioadei interbelice, România a rămas consecventă principiului inviolabilității granițelor, chiar și când am fost „invitați” să anexăm teritorii (locuite de importante minorități românești!) și chiar și când, deja (în 1940), chiar teritoriul românesc a fost grav amputat!

Astfel, în martie 1939, după ce Cehoslovacia fusese mutilată de Germania (care a anexat regiunea sudetă de la cehi), dar și de Ungaria (care a ocupat sudul Slovaciei), am fost „invitați” de polonezi să ocupăm nordul Maramureșului, atribuit în 1920 Cehoslovaciei. Inclusiv liderul Ucrainei subcarpatice, Voloșin a apelat la trupele armatei române: am refuzat, considerând că nu putem lovi pe la spate un aliat și nici nu vrem să fim părtași la revizuirea, prin război, a granițelor, dar și cu speranța că, neacționând astfel, prin forță, vom evita folosirea arbitrariului și a forței pentru modificarea, dezavantajoasă, a frontierelor românești. Speranțele au fost zadarnice, în vara anului 1940, în trei luni de zile (28 iunie- 7 septembrie), România pierzând o treime din teritoriu și populație, fără a trage un foc de armă.

Și totuși: în aprilie 1941, când Germania, Italia (cu tot cu Albania, devenită protectorat italian), Ungaria și Bulgaria, au atacat Iugoslavia, România a refuzat să intre în Banatul sârbesc. Ion Antonescu, conducătorul de atunci al țării a transmis, însă, prin germani, ungurilor, să nu cumva să intre în Banat. Ungaria s-a conformat și Banatul sârbesc a fost administrat, până în 1944, când a fost recucerit de armata iugoslavă, condusă de Tito, de oficialități germane. Câteva luni mai târziu, România, ca aliat al Germaniei, a atacat Uniunea Sovietică, dar țara noastră nu poate fi socotită agresor, atâta timp cât, în iunie 1941, am intrat în luptă pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței, ocupate de sovietici cu un an mai devreme. Un act incorect ar putea fi socotit luarea în administrare a Transnistriei, deși, și în acest caz, Antonescu i-a specificat, de mai multe ori, liderului nazist german, că, după reprimirea, de la unguri, a nordului Transilvaniei, România va renunța la Transnistria. Fapt semnificativ, Regele Mihai, deși era tânăr (avea 20 de ani când România a atacat Uniunea Sovietică), și nici nu avea vreo putere politică serioasă (aceasta fiind concentrată în mâinile „Conducătorului” Antonescu) a refuzat, cu consecvență, să efectueze vreo vizită la est de Nistru!

Controversată este și rămâne, participarea Armatei Române în campania de la Est de Nistru. Ea a fost condamnată de fruntașii politici democrați din țară (liderii Iuliu Maniu – PNȚ și Bebe Brătianu – PNL), dar, făcând abstracție de absența unui tratat scris româno-german și de caracterul dictatorial al politicii ambelor state – România și Germania (ca și al majorității celorlalți aliați ai germanilor, dealtfel!), se pune următoarea întrebare: dacă ești aliat cu un stat și lupți cu un inamic, atunci când lupta se duce dincolo de granițele țării tale, te oprești? Avem situații, nu puține, plecând, nu din Evul Mediu, ci chiar din antichitate! Armata dacă, trimisă de Burebista cu Acornion în frunte, să-l ajute pe Pompei, contra lui Cezar, urma să lupte pe teritoriu dacic? Nici măcar tracic balcanic nu era, Pharsalos fiind o localitate din Grecia! Participarea lui Mircea cel Bătrân la lupta cruciaților contra otomanilor, la Nicopole, sau a lui Iancu de Hunedoara, tot cu cruciații, la Varna, au fost pe teritoriu românesc? Bătălia cu polonii de la Obertyn a lui Petru Rareș nu s-a dat pe teritoriu românesc, ci pe cel al regatului polon! Războiul românesc de Independență s-a purtat, aproape în întregime, pe teritoriul actual al Bulgariei, în calitate de aliat al Imperiului țarist! De asemenea, din decembrie 1918 și până în iunie 1920, România a fost, continuu, provocată de Ungaria, fiind nevoită, în prima fază, să-și asigure o linie de demarcație naturală (pe Tisa, în aprilie 1919), iar ulterior, pentru că regimul comunist maghiar al lui Bela Kun, nu doar că a nesocotit cererile de dezarmare ale Comisiei Aliate de la Paris, dar a atacat armata română, militarii români au trecut la contra-ofensivă, intrând, în august 1919, în Budapesta! Chiar și participarea României, ca aliat al Națiunilor Unite, la luptele contra Germaniei, după 23 august 1944, până la 12 mai 1945, s-au purtat mai ales pe teritoriile altor state: Ungaria, Cehoslovacia și Austria! Ca să nu mai vorbim de participarea unor unități românești, ca aliați în NATO, la acțiunile din Irak, sau, mai recent, timp de circa două decenii, tot ca parte a unor trupe NATO, în Afganistan!…

Ultima atitudine de acest fel, de neimplicare în problemele interne ale altor țări, a fost reacția chiar a regimului comunist al lui Ceaușescu, care, la invadarea de către sovietici și ceilalți „aliați” din Pactul de la Varșovia, a Cehoslovaciei (august 1968), nu numai că a refuzat să participe la acest atac (deși eram și noi „aliați” ai sovieticilor!), dar a și condamnat vehement această invazie, atât intern (printr-un mare miting, la București), cât și extern (la ONU, unde țara noastră deținea Președinția rotativă a Consiliului de Securitate)! Și, chiar mai recent, o informație pe care, probabil, multă lume nu o știe sau a ignorat-o, în vara anului 2014, când extremistul rus jirinovski a „invitat” Polonia, Ungaria și România să „elibereze” acele teritorii ucrainene care le-au aparținut în trecut, noi și polonezii am refuzat „oferta” imediat! Ungurii au șovăit, gândind-se că nu le-ar strica Transcarpatia, dar au fost „liniștiți” repede de polonezi. Ca o… coincidență (sau nu?), exact aceleași 3 țări – Polonia, Ungaria și România fuseseră „invitate” de Germania nazistă, în martie 1939, la „ciopârțirea” fostei Cehoslovacii. Așa cum am mai menționat, România a refuzat, dar polonezii nu s-au putut abține atunci, anexând Teșinul ceh și o porțiune din Tatra slovacă, iar maghiarii au ocupat integral… Transcarpatia!… Adică, inclusiv nordul Maramureșului, unde am refuzat noi să intrăm!… Dar, noi știm, de multe secole, că „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”, lucru pe care nu-l știau polonezii, în 1939 (și au fost ocupați, și ei, de nemți și sovietici, în septembrie, același an!), dar, se pare, l-au „învățat”, între timp!…

Tot după această veche vorbă ne conducem, de 14 ani, din februarie 2008, nerecunoscând independența kosovarilor față de Serbia! Dreptul internațional, după dispariția fostelor state „federale” comuniste europene – Cehoslovacia, Iugoslavia și Uniunea Sovietică – a recunoscut, ca state independente doar fostele „republici” desprinse din aceste state! Kosovo – și Voivodina – aveau statut de provincii autonome ale fostei „republici socialiste” Serbia a ex-Iugoslaviei. Prin recunoașterea, plină de incompetență, de către Occident a independenței kosovare, i s-a „oferit” Rusiei, pretextul excelent pentru crearea și apoi „recunoașterea” ca „independente” a tot felul de entități pe teritoriile fostelor republici sovietice. Chiar în vara anului 2008, după ocuparea temporară a Georgiei, la retragere, rușii au „inventat” o a doua „republică” separatistă, pe lângă Abhazia (existentă de prin anii 1990, ca și Transnistria moldovenească!) – Osetia de Sud. La fel au procedat în 2014, când, pe lângă anexarea Crimeei, au ajutat la crearea „republicilor populare” din estul Ucrainei, în regiunile Donețk și Luhansk!…

Și, dacă – Doamne, ferește! – tocmai un „incident” ușor de „creat” de ruși exact într-o asemenea „republică populară”, va servi drept „pretext” pentru invazia masivă rusească în Ucraina, rușii considerând că au intrat „în legitimă apărare”, că „răspund unei provocări” ucrainene???

Ca să încheiem, în acest spirit trebuie văzută atât reacția subsemnatului de zilele trecute de a critica google pentru acea graniță ilegală între Crimeea și restul Ucrainei, dar și faptul de a refuza „eliminarea” din teritoriul ucrainean a Crimeei (cerută de un revizor de articol, acum câțiva ani!), când am pus aceeași întrebare: pe baza cărui tratat internațional a devenit, în 2014, Crimeea „rusească”???

Tot acest material este o invitație la meditație, atât pentru concetățenii noștri, cât, mai ales, pentru marii „actori” de pe scena politică internațională! Fără cunoașterea specificului cultural, a istoriei, tradiției zonelor în cauză, orice măsuri unilaterale, pripite, fundamentate insuficient, „pompieristice”, riscă să creeze complicații extrem de mari! Revin la Kosovo, unde, cu tot respectul pentru albanezi, oarecum „veri” cu noi, pe „filiera” traco-iliră, cea mai bună soluție, sau, ca să fiu mai corect, „cea mai puțin proastă” soluție ar fi fost revenirea provinciei în componența Serbiei, dar cu o largă autonomie etno-lingvistică și culturală, internă, în general (lăsând Belgradului doar reprezentarea politică externă și apărarea frontierelor cu statele vecine), cu garanții internaționale (occidentale, dar și rusești!), care să țină situația de acolo sub control, departe de orice nouă tentativă sârbească de eliminare a autonomiei locale, similară cu cea făcută de miloșevici în 1989! Astfel, Balcanii și-au păstrat, de secole, renumele, trist, de „butoi cu pulbere” al Europei, doar că, din acest „butoi” explozia se poate produce, azi, în altă parte: la granițele ruso-ucrainene!…

Iarăși, despre smerenie în cercetarea științifică… Și nu numai despre smerenie… Luni, feb. 14 2022 

Zilele trecute, în cursul unor noi documentări, pentru unele din temele de cercetare „în lucru”, am mai dat, iarăși, și peste alte elemente care să confirme faptul că activitatea științifică legată de o anumită temă, odată completată, capătă doar statutul de „final provizoriu”!… Și, în această idee, am scris, acum mai bine de un an, acest articol, tot pe blog. Despre ce ar fi vorba, concret? Pe de o parte, am descoperit date noi, complete, referitoare la primele alegeri parlamentare românești de după Unirea din 1918, pentru Ardeal (zonă unde, mai ales pentru alegerile din 1919, 1920 și 1922, informațiile publicate în Monitorul Oficial sunt incomplete), iar pe de alta – într-un articol din presa locală – alte două toponime din aria actualei comune Ucea, din Țara Oltului, dintre care unul este Braniște.

În aceste condiții, pe de-o parte, va trebui să actualizez bazele de date, atât cea legată de alegerile românești (în cel puțin 3 fișiere… „înrudite”!), cât și cea cu demnitarii din spațiul românesc (unii parlamentari apar în plus, alții lipsesc!), iar pe de alta – să modific atât baza de date cu stratificarea istorică a toponimelor din Țara Oltului (elaborată încă din vara anului 1996, dinaintea susținerii lucrării de licență și actualizată deja, în alte câteva rânduri, pe măsură ce am mai descoperit și alte toponime!), cât și baza de date, hărțile și textul prezentării despre toponimul Braniște. De fapt, în parte, aceste actualizări s-au și făcut, ieri (cele legate de stratificarea istorică a toponimelor, de datele referitoare la braniști și de textul prezentării), iar restul urmează să se realizeze. Fiind obișnuit deja cu asemenea activități (nici nu mai știu de când și de câte ori am mai făcut așa ceva), a devenit o operațiune firească, deși nu e deloc plăcută… Dar, s-a dovedit, atât ce-am scris în primul paragraf, mai sus, legat de „finalul provizoriu”, cât și relativ la constatările din postarea precedentă despre smerenie, din septembrie 2020…

Actualizând datele referitoare la braniști am dat, în fișierul respectiv (un inventar al numelor de acest fel și sursele unde a fost găsit), și peste precedentele postări referitoare la subiect. Una, prima, trimitea la stadiul documentării atunci când am prezentat comunicarea (octombrie 2017) și am și publicat-o (după un an), cuprinzând și primele actualizări realizate anul trecut cu datele culese în anii anterior, iar celelalte două surprind alte stadii, intermediare, tot de anul trecut, ale continuării documentării, deși – nici ele nu sunt complete! Astfel, referințele legate de totalul toponimelor de acest fel nu cuprind alte două asemenea nume, descoperite, între timp, tot în Ardeal, care ridicaseră numărul total al numirilor legate de Braniște la 148, în tot spațiul carpato-balcanic. Cu cel găsit la Ucea de Sus se fac 149, din care 140 sunt în spațiul românesc, reprezentând 93,96% din total. Când ai aproape 94% toponime de forma Braniște, cu variante și derivate, create de români, în zone românești, a mai afirma, precum cei doi autori maghiari, deja menționați în unul din articolele precedente, că toponimele de această formă au fost moștenite de unguri direct de la slavi, e chiar o opinie tendențioasă! Mai cu seamă că, cu toate eforturile subsemnatului de a găsi măcar un nume de formă maghiară, creat de maghiari – fie în Secuime, fie în Ungaria de azi – căutările au fost zadarnice!

De fapt, nu, greșesc, n-au fost zadarnice: au completat, considerabil, cu aceste forme maghiar(izat)e, Branistye, inventarul toponimelor ardelenești de acest fel, consemnate cu ortografie maghiară, deci deformate, atestate, toate, în zone cu majorități etnice românești! Cei doi autori au și recunoscut, în articolul scris de ei că nu se pricep la toponimie. Ar trebui să se priceapă, înainte de a-și da cu părerea, așa cum ar trebui să învețe și a „citi” repartiția geografică a unor asemenea toponime, să le coreleze cu originea apelativului și cu preponderența etnică a populației din zonele unde au apărut ele. Și, de asemenea, să acumuleze, prin documentare, prin lectură, multe cunoștințe de legislație medievală, referitoare la măsurile luate de autoritățile acelor vremi, în Țările Române (inclusiv în Transilvania!), fie că a fost vorba de voievod, boieri sau de mănăstiri ortodoxe, de a opri tăierea pădurii, inclusiv cu scopul ocrotirii fondului cinegetic! Adică – să aibă oleacă de cultură generală!

Așadar, și acești doi autori ar trebui să învețe să fie smeriți, înainte de a face afirmații fără acoperire științifică, ba chiar cu substrat revizionist (nedeclarat, dar evident!), care să „demonstreze”, pentru străinii nefamiliarizați cu realitățile acestei părți de Europă, „caracterul maghiar” al Transilvaniei! Publicarea acelui material cu păreri tendențioase în această epocă, în care, pe de-o parte, putler practică, din 2014, „turismul cu tancul la vecini”, iar dictatorul de la Budapesta, orban, se vede, cel puțin o dată pe an, de peste un deceniu (din 2010!), cu cel de la Kremlin, nu este deloc întâmplătoare!… Iar la Budapesta, în mai 2019, în Piața Eroilor, o mulțime de pancarte „deplângeau” așa-zisa „nedreptate” făcută Ungariei, la Trianon, în 4 iunie 1920… Să ne amintim de 30 august 1940 și de Diktatul de la Viena, când alt dictator, hitler, i-a dat lui horthy, dictatorul maghiar de atunci, Nordul Transilvaniei! Ce-au de spus despre asta, autorii maghiari în cauză??? Știu ei, oare, că istoria se repetă???

Acum trei ani, m-au acuzat, nefondat, de „naționalism”! Invit pe oricine, să vină cu argumente, care să „demonstreze” – din declarații, atitudini, studii, articole, cărți, postări pe blog, etc – unde, când și mai ales DACĂ am „promovat”, vreodată, cât de puțin „naționalismul”, xenofobia, rasismul, discriminarea unui om sau a unui grup sau altele asemenea! Vor găsi, mai degrabă, materiale care au promovat, mereu, spiritul de conviețuire etnică și confesională, înțelegerea între diferitele grupuri etno-lingvistice și confesionale, de la noi sau din alte părți. Vor descoperi că am promovat, mereu, atât contribuția altor grupuri etno-confesionale la istoria, cultura și civilizația din spațiul românesc, dar, în egală măsură, și contribuția românească la istoria, cultura și civilizația neamurilor care ne înconjoară! Mai degrabă, aș putea să-i acuz eu, acum, de revizionism unguresc, promovat discret, nedeclarat! Să demonstreze, cu dovezi, cu argumente, că nu e așa!

Ipocrizie, incompetență, indolență, imbecilitate? Sau (de) toate?… Duminică, feb. 13 2022 

Încep acest material cu precizarea că, în conformitate cu Constituția României și, mai ales, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, dreptul la liberă exprimare este garantat. La fel – și respectul față de orice ființă umană! În virtutea acestor considerente, să trecem la evidențierea ideilor de mai la vale…

Sunt în curs de desfășurare, zilele astea, atât o „consultare” a membrilor de sindicat din sectorul educațional, cât și o „ievaluare” a cadrelor didactice… În fiecare caz, m-a uimit, m-a lăsat „interzis”, „concursul” dat de cei „consultați”/„ievaluați” la două inițiative care ar fi trebuit ignorate, cel puțin, ca să nu zic mai mult. De ce? Să le luăm pe rând…

Acea „consultare”, legată de eventuala declanșare (sau nu) a unei greve, pleacă de la premisa, complet eronată, că, în pregătirea grevei (sau după declanșarea ei) angajații din Educație vor negocia punctele de vedere avansate către cei în drept… Serios? Păi, cu cine vrea onor Sindicatul să negocieze??? Cu autorul acelui pogrom „prezidențial” numit „România handicapată”, pardon, „România meditată”, sau cum s-o mai chema el, sau care și-a susținut (re)alegerea din 2014 și 2019 cu o campanie anti-ciuma roșie, ca să-i aducă, acum câteva luni, chiar pe acești ciumați la guvernare??? Cu un așa-zis „premier” („pensionat” special!) plagiator??? Cu un sinistru, că „ministru” nu-i pot spune, numit, până și de elevi, Tâmpeanu, de ani de zile – mare protector de plagiatori și, pe de-asupra, traseist politic??? Din punctul meu de vedere, atunci când vrei să negociezi cu cineva, te uiți, mai întâi, dacă respectivul co-negociator este de bună-credință! Prin ce au demonstrat, vreodată, cei ante-menționați, că ar fi de bună-credință???…

Trecând la „ievaluarea” în desfășurare, din capul locului trebuie să susțin că ea este abuzivă, tendențioasă, rău-voitoare și arbitrară. Iată de ce: mai întâi, se cere ca fiecare cadru didactic să se (auto)„ievalueze”, „sub semnătură” (proprie și personală!) după criteriile așa-zisei „comisii de științele vieții și pământului”…. Care „comisie”??? Aceea care, după ce a elaborat niște „criterii” mai mult decât „super-galactice”, pe care nu le-ar îndeplini nici celebrități științifice din afara țării, a „tras scara” după ea, ca (aproape) nimeni din „pălmașii” din cercetare să nu mai poată „urca”, științific, profesional, etc?… Nu mai zic că respectivele „criterii” au fost elaborate fără consultarea membrilor comunității academice din centrele universitare și/sau institutele de cercetare de profil, iar când au „mimat” un (așa-zis) „dialog”, el a fost, mai degrabă un „monolog dialogat” al membrilor comisiei și al acoliților lor, în care cei de acolo și-au expus punctele de vedere, iar cine a încercat să le conteste, a pus întrebări sau a insistat în direcția unui dialog real (ca subsemnatul), i s-a pus „pumnul în gură” (fiind o ședință online, s-a închis microfonul, pur și simplu), nemaifiind „invitat” la următoarea „întâlnire monologată”!…

Pe de altă parte, chiar cei care „inventariază”, „însumează”, „cuantifică”, la nivel internațional, rezultatele cercetării științifice sunt susținuți „din spate”, mai mult sau mai puțin discret, de către comunismul chinezesc!… S-au constatat extrem de mari similitudini în atitudini, discurs, comportament, între sistemul comunist (pe care noi l-am cunoscut până acum vreo trei decenii) și cel corporatist (care se urmărește a fi „extins” și în domeniul didactico-științific)… De fapt, pe de altă parte, publicațiile științifice „cu relevanță”, citările și chiar „raportările” au devenit o adevărată „industrie”, cu interese și scopuri nu tocmai oneste, ba dimpotrivă, ca să nu spunem mai mult!…

Deci, în aceste condiții, cu o „fundamentare” extrem de discutabilă, ca să nu zic „strâmbă” a „criteriilor” de cuantificare a realizărilor științifice, despre ce „ievaluare” (mai) este vorba??? Ce „se ascunde” în spatele acesteia??? Este ea obiectivă, onestă, de bună-credință??? Sau urmărește, cum deja „a scăpat” în spațiul public”, acum câteva luni, „punerea la zid” a unor oameni, pe criterii arbitrare, așa cum s-a făcut și cu (aproape) clandestina „listă a rușinii” de astă-toamnă??? Nu cumva, decidenții în cauză, „prețuiesc” mai mult „hârtia”, vor să fie „acoperiți”, în caz că…, de „hârtii” ca „să se justifice”, și desconsideră OMUL, creator de plus-valoare, și teoretică, și profesional-științifică și practică și, mai ales, creator și modelator de CARACTERE??? Cei care au dispus această „ievaluare” s-au gândit la semnificația expresiei străvechi „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”???

De bun-simț, ÎNAINTEA oricărei cuantificări a activității cadrelor didactice, ar fi fost următorii pași:

1.Convocarea, în consultări publice, a comunității academice, pentru elaborarea unor criterii obiective, posibil de atins, la nivelul fiecărui grad didactico-științific. După ce, prin consultări, se va ajunge la un acord în legătură cu noile criterii, acestea să intre în vigoare și, într-un interval rezonabil, de 3-5 ani, să zicem, fiecare membru al comunității academice să depună eforturi spre a se încadra în aceste limite. Orice nouă schimbare a criteriilor, care trebuie să rămână în vigoare măcar câțiva ani (nu ca acum și în trecut, când „se schimba modificarea deja schimbată a altei modificări prin schimbare!”), să se realizeze tot DUPĂ o altă consultare a comunității academice. De ce? Păi se face, în primul rând, PENTRU EA, nu pentru extratereștri, cum își închipuie membrii actualei (și fostelor!) comisii!… Nu contest deloc necesitatea „alinierii” standardelor profesional-științifice românești la cele internaționale, dar, pe lângă a privi de unde am plecat, de la subfinanțarea cronică a cercetării (gen „zero virgulă nimic” din bugetul țării!), este necesar ca oamenii să aibă parte de predictibilitate, de un „orizont” (cât de cât) stabil pentru câțiva ani, în care să se pregătească pentru avansare!

2.Fără a cere „separarea” Geografiei Umane de Geografie, în general, este necesară o sub-comisie, cu criterii adaptate la specificul acestei ramuri, mai apropiată de științele sociale și umaniste! Vorbesc din experiența proprie, deoarece, în 2020, am participat la o competiție de proiecte de cercetare. Proiectul a fost încadrat la Științe Umaniste, dar directorul (subsemnatul) a fost respins, deoarece nu îndeplinea criteriile comisiei de „științele vieții și pământului” (aia „super-galactică”!)… Cu alte cuvinte, deși proiectul era încadrat la o comisie (pentru că acolo se încadra tema!), coordonatorul a fost „judecat” (și respins) după „calapodul” alteia! Halucinant!…

De asemenea, să se înlăture, din organizarea competițiilor de proiecte, orice fel de discriminări – de genul „nu pot participa cei care au X ani de la susținerea doctoratului”, sau „au împlinit Y ani”, etc, șamd… – în urma cărora, personal, în anii 2008-2020, am putut să mă înscriu doar de 3 ori la asemenea competiții: în 2008, 2014 și 2020!… Nu mai vorbesc de faptul că, în urma crizei economice de după 2008, au fost și ani în care nu s-a organizat DELOC competiție de proiecte!… Și-atunci, cum să devii „director de proiect” (unul dintre criteriile pentru avansare), dacă nici nu poți participa (fiindcă ești discriminat) sau chiar n-ai unde să te înscrii (deoarece nu se organizează competiții de proiecte)??? În altă ordine de idei, pe plan internațional, este ilustrativ, grăitor, în acest sens, și faptul că, în urmă cu vreo jumătate de an, am chestionat, via e-mail, ERC (European Research Council), dacă există competiții în care să se încadreze proiectele de cercetare de care mă ocup. Încă aștept răspuns, că n-am primit vreunul!… Dacă nu cumva și tăcerea e un „răspuns”!…

3.Deși e al treilea, cu acest punct trebuia început: este necesar ca, atât în privința criteriilor comisiei de profil, cât și legat de competițiile de proiecte, să existe bună-credință, respect reciproc, onestitate și predictibilitate, de ambele părți! Și, deși e „la mintea cocoșului” – o finanțare, corespunzătoare, predictibilă, anuală, a cercetării! Și a Educației, dealtfel, că, după știința mea, de când există Legea care prevede 6% din PIB pentru Educație, ea nu s-a aplicat NICIODATĂ!…

Probabil, și aceste opinii vor fi „degeaba”, cum s-a mai întâmplat, în ultimii mai bine de 10 ani, de cel puțin câteva ori… Prima dată când am fost „beștelit”, fără motiv, s-a întâmplat în decembrie 2009, între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale. La o întâlnire la care participau mai mulți membri ai comunității academice ieșene, se discuta, pro și contra, despre cei doi candidați „calificați” în al doilea tur al prezidențialelor. Unii susțineau un candidat, alții – pe celălalt. N-am avut ce face și am intervenit, afirmând că-i voi ștampila pe amândoi, nu fiindcă ambii mi-au cerut votul, ci pentru că-i consider pe ambii la fel de puțin pregătiți să conducă țara… Atât le-a trebuit celorlalți: uitând de divergențele dintre ei, au „sărit” cu gura pe mine, că nu e bine, că greșesc, că trebuie să „votez obligatoriu” cu unul dintre cei doi, etc… I-am făcut „comuniști”, care merg pe principiul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”… Le-am explicat, cu trimitere la Constituția României și la legislația electorală în vigoare, că există nu două, ci 5 (CINCI) opțiuni la vot, perfect justificate fiecare și prin care oricine o folosește pe una dintre ele, nu lezează, în nici un fel, opțiunea nimănui dintre ceilalți cetățeni: 1) votul cu candidatul A, b) votul cu candidatul B, c) votul alb (neștampilarea nici unui candidat), d) votul cu amândoi (ceea ce urma să fac eu) și e) neparticiparea la vot! Din câte știu, nici una dintre aceste opțiuni nu este interzisă, cum nu era nici atunci!… Am încheiat apărarea punctului meu de vedere cu un exemplu… geografic: Cetățeanul 1 coboară pe Copou, iar cetățeanul 2 urcă, deci merge contra lui 1. Eu mă opresc la semafor, în fața Corpului B al Universității și, la culoarea verde, traversez strada spre Corpul A. Împotriva căruia dintre cetățenii 1 sau 2 merg??? Am doar ALTĂ DIRECȚIE! A FI DIFERIT NU ÎNSEAMNĂ SĂ FII CONTRA!… După căderea regimului comunist, mi-a luat ani de zile să învăț această regulă, dar, odată învățată, am aplicat-o mereu!

În „paranteză” fie spus, nu eram, deloc, la prima „ispravă” de acest gen: în 1991, văzând că noua versiune a Constituției nu cuprindea nici un fel de referire la garantarea proprietății private și, mai ales, fiindcă, înaintea respectivului referendum nu se organizase unul pentru a se stabili noua formă de guvernământ a țării, am refuzat să merg la vot, făcând la fel și în 2003! De asemenea, la prezidențialele din anul 2000, după ce m-au „bătut la cap” câțiva colegi să merg în turul al doilea și să votez cu ilisecu, deși mi-am susținut, argumentat, refuzul de a merge la vot, au tot insistat, până când, enervat de cicăleala lor, le-am declarat că merg și votez cu „tribunul” vc tudor… Au insistat chiar ei să nu mai votez, ceea ce am și făcut!…

Legat de Constituție, pentru că, bănuiesc, se vor găsi politicoși ipocriți să mă „acuze” de faptul că n-am votat-o, pe principiul că „minoritatea se supune majorității”, dacă majoritatea cetățenilor cu drept de vot s-au dus să voteze și au aprobat-o, trebuie să o respect și eu! Tot lor li se adresează și precizarea că majoritatea trebuie să respecte și drepturile minorității, din care, în acest caz, fac și eu parte!… Astea sunt regulile democrației, „inventată” de vechii greci, la Atena, acum mai bine de 2000 de ani!

Și, legat de asemenea exemple, nici acestea nu erau primele situații în care m-am comportat altfel: pe la 9 ani (în toamna anului 1979), am plecat, din proprie inițiativă, de la o sindrofie organizată de prim-secretarul de partid local în foaierul Casei de Cultură, iar manifestarea pentru prima dată a libertății de exprimare s-a produs pe la 15 ani, în toamna anului 1985… În ianuarie 1989, cu câteva zile înainte de plecarea în armată, am decis să iau bilet la spectacolul susținut de un ansamblu folcloric din Secuime, la aceeași Casă Municipală de Cultură din Făgăraș, fiind (probabil) singurul etnic român din sală… După căderea regimului comunist, la Crăciunul din 1989, deși în jurul unității unde eram militar (undeva, în nordul Bucureștilor) se trăgea intens, eu scriam poezii și planificam pașii pentru susținerea examenului de admitere la Geografie, după finalizarea stagiului militar… Dacă, înainte de 1989, m-a cam derutat, uneori, faptul că eram altfel decât ceilalți din jurul meu, că aveam reacții și preocupări pe care ceilalți nu le aveau, ulterior m-am obișnuit cu ideea, și încă foarte bine! 🙂 Iar, legat de exprimarea liberă, pentru prima dată, a opiniilor personale la 15 ani, dacă e să fac un „joc de cifre”, aceleași se regăsesc și în vârsta de acuma, doar că așezate invers (51)!… Și cine își închipuie că pot fi „redus la tăcere” la 51 de ani, când am avut curajul de a vorbi la 15 (în plin comunism!), a uitat complet de vechea vorbă strămoșească: „Calul bătrân nu se mai pune la ham!”…

Pe de altă parte, să-mi fie iertate prea multele exemple personale. Știu și eu, de multe decenii, că „Lauda de sine nu miroase bine!” și am disprețuit, mereu, slava deșartă! Constatând, de ceva vreme, însă, că dintre cei din jurul tău, nu doar că nu (prea) se găsesc oameni să te susțină, dar, mai mult, mai grav, după „principiul” strămoșesc „Să moară capra vecinului!”, unii sunt interesați „să-ți dea una-n cap”, ca „să te afunzi mai bine”, am decis să schimb abordarea, cu regretul de a lăsa impresia că am devenit „lăudăros”!… Așa că, vorba reto-romanilor, ”Iartats de ce am fat!”…

Revenind, la perioada de după 2009, când s-a vorbit despre așa-zisa „lege a salarizării unitare”, am insistat, în van, ca această salarizare să se facă pe principiul, de bun-simț, ca la vechime și pregătire școlară similară, salariați din domenii diferite (Sănătate, Justiție, Armată, Educație…) să aibă, dacă nu venituri identice, măcar apropiate!… De ce să existe „privilegiați” și „fraieri”?… Am vorbit degeaba!… Urmarea? Există salariați cu pregătire preuniversitară cu salarii mai mari decât ale unor absolvenți de învățământ universitar (și chiar post-universitar – master), care lucrează în Educație! De ce? Să răspundă toți cei care m-au ignorat de când am vorbit despre principiul de mai sus!…

După 2014, de când dictatorul de la Kremlin practică „turismul cu tancul la vecini”, am atras atenția, atât asupra asemănărilor extrem de mari între cum a procedat dictatorul hitlerist în 1938-1939 și felul cum a înțeles Moscova să invadeze Ucraina și să ocupe (prin „omuleții verzi” interpuși) părți din acest stat independent, cât și asupra (cvasi-)absenței din pregătirea viitorilor noștri specialiști a unor elemente politico-geografice, cu bază istorico-geografică… Iarăși am vorbit degeaba! În 2014, putler l-a… plagiat pe hitler (scuzați minusculele, dar doar nu-mi va cere cineva, rogu-vă, să scriu cu majuscule numele unor personUlități!)!… Ce a a făcut dictatorul nazist: 1. DUPĂ Olimpiada de la Berlin (1936), a ocupat Austria, în martie 1938, unde, după ce tancurile germane „mișunau” pe străzi, a „chemat” poporul ca, prin „plebiscit” să „recunoască” această „unire” a Austriei cu Germania: plebiscitul a fost „câștigat” cu 90 și ceva la sută! 2. În toamna anului 1938 a anexat regiunea sudetă de la Cehoslovacia (cu „binecuvântarea” Vestului – Franța și Regatul Unit); „Replica” lui putler: 1. DUPĂ Olimpiada de la Soci, a ocupat Crimeea (martie 2014) și, ulterior, cu tancurile rusești pe străzi, a „chemat” poporul „să se unească”, prin „referendum” cu Rusia: 90 și ceva la sută au votat „pentru”! 2. A „creat” așa-zisele „republici populare” din regiunile est-ucrainene Luhansk și Donețk (echivalentul regiunii sudete). De atunci, întrebarea e(ra): cine va fi în rolul Poloniei din septembrie 1939: Polonia (din nou!), țările baltice, România sau (iar!) Ucraina? Acum,, din nou, invazia în Ucraina, „bate la ușă”!… Totul, cu „complicitatea” Vestului, din nou!… Și, mai grav, nu știm, când va începe, dacă se va opri (doar) în Ucraina!… În popor există, de secole, o vorbă: „deșteptul învață și din greșelile altuia, prostul nu învață nici din ale lui!”…

Și ar mai fi și alte exemple… Cu ani în urmă, să tot fie vreo 4-5, am întrebat un coleg cine are grijă de cetățenii care merg la muncă, își cresc copiii, își plătesc conștiincios taxele și impozitele și respectă legile și regulamentele. A replicat că „își poartă singuri de grijă”!… Deci, sunt „ai nimănui”!!!!… Anul trecut am întrebat un alt coleg ce legătură este între „reziliență” (un concept „la modă”) și bun-simț? N-am primit (încă) un răspuns!… Pe de altă parte, există oameni care „se mândresc” cu așa-zisul „primar”, traseist politic, anchetat în mai multe dosare, că ar fi „șef de promoție” la Geologie, sau cu așa-zisul „șef” de CJ, plagiator și vizat și el în niște dosare de către Justiție, că e absolvent „de-al nostru”!… Și… așa mai departe, și celelalte, etc!… A devenit o… „modă”, atât contorsionarea „coloanei” (cauciucate) vertebrale, în funcție de „cum bate vântul” interesului personal, sau întorsul capului în altă parte pe motiv că „nu e treaba mea, nu mă privește!”… În aceste cazuri, respectivul abordează un zâmbet politicos-ipocrit, insistă să vorbești doar despre „starea de bine”, în timp ce, pe la spate, te „carotează”, iar dacă reacționezi, aducând în discuție probleme reale ale societății de azi, ești „taxat” că folosești un „discurs al urii”!… Nu degeaba au strămoșii noștri proverbul: „Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur!”… De fapt, la clivajele găsite în celebra lucrare a lui Lipset și Rokkan, ar mai trebui adăugat unul, foarte răspândit astăzi, nu doar trans-partinic, ci general, în societate, și la noi și aiurea, în Lume: ipocrizie, fățărnicie, minciună, oportunism, versus onestitate, sinceritate, adevăr, corectitudine!…

Există și o altă categorie, oarecum opusă celor de mai sus, a defetiștilor. Aceștia te descurajeajă cu „formulări (de)mobilizatoare” de tipul: „Asta e, trebuie să ne obișnuim cu asta!” sau „N-ai ce să faci, nu poți lupta contra lor!”, etc… Iarăși, o atitudine păguboasă, căreia nu pot să-i opun decât vorbele Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea, în plin comunism, în fața a 1 milion de polonezi, strânși în jurul Monumentului Eroului Necunoscut: „Nu vă temeți!” Este nevoie de curaj, de coeziune între cei care mai vor să se opună minciunii, hoției, ipocriziei și corupției și de acțiune, nu de lamentări defetiste!

Ce se urmărește azi, de către cei care vor să profite, este ca, printr-o pregătire școlar-profesională cât mai „diluată” (spre zero!), sub „pretextul” așa-numitei „descongestionări a programei/materiei” și al „acordării de mai mult timp liber învățăceilor” și prin diminuarea, tot spre zero a oricăror referințe la reperele morale valabile de secole și milenii, să poată fi manipulată o cât mai mare masă de oameni. În același timp, se „promovează” o falsă „agendă”, care „să umple” timpul și preocupările oamenilor… Profitorii – pe care nu-i mai poate „trage de mânecă” (aproape) nimeni că încalcă, prin minciuni, corupție, ipocrizie, demagogie, furt – își văd nestingheriți de „treabă”, după ei „se iau” și alții – de regulă, oportuniști, „fini observatori” ai „direcției” în care bate „vântul intereselor personale”, iar restul – pre(a)spălat pe creier – face ce apucă sau ce (mai) poate!… Să luăm, de pildă, mișcarea belemistă: după adepții ei, ar trebui ca albii, creștini să fie persecutați, oriunde în lume, ca „răsplată” pentru că (unii) albi, creștini, au avut, secole la rând, sclavi, negri, mulatri, metiși, etc, pe care i-au exploatat!… În acest caz, ca replică, reiau răspunsul dat, în engleză, acum mai multe luni, unei universități americane care promova mișcarea belemistă: noi, ca români, albi și creștini, de ce să fim exploatați??? Asta în condițiile în care, o parte a acestui popor – românii din Ardeal, Banat și celelalte ținuturi de peste munți, inclusiv generații de strămoși de-ai mei! – a fost exploatată și doar „tolerată”, secole la rând, numai pentru că era parte a românilor ortodocși „schismatici”!… Sau, mulți dintre noi, inclusiv subsemnatul, am avut de îndurat, decenii la rând, privațiunile create de dictatura comunistă!… La mesajul respectiv, universitarii americani menționați n-au răspuns nici până în ziua de azi!…

Precizez, răspicat, că nu sunt rasist, n-am fost niciodată, așa după cum detest orice formă de extremism, fie el de „dreapta” sau de „stânga”! Însă, nu voi accepta NICICÂND, ca, sub pretextul eliminării discriminării, persecuțiilor la adresa unui om/a unor oameni, să fie discriminați alții, mai ales când, printre cei discriminați mă voi afla și eu, fără absolut nici un motiv! Tocmai de aceea nu am acceptat și nu voi accepta ca țiganii să fie numiți cu un termen care insultă poporul român! Nu am nimic cu ei, dimpotrivă, poate îmi explică cineva, argumentat, de ce doar 40% dintre ei își cunosc limba? – dar nu pot fi de acord ca eliminarea unui epitet considerat discriminator pentru un neam să ducă la folosirea altuia ce jignește pe altcineva!… Educația din familie – acei „cei șapte ani de acasă”, bunul simț, respectul reciproc față de toți oamenii, m-au învățat să nu disprețuiesc pe nimeni, dar nici să accept să fiu „călcat în picioare” de nimeni, indiferent de motiv! Nu cer decât ca exact atât cât respect eu fiecare ființă umană, exact atâta respect să mi se acorde și mie, ca OM, pe bază de reciprocitate, nici mai mult, dar nici mai puțin!

Toate aceste elemente, la care se adaugă absența din discursul public, atât în societate, în general, cât și în comunitatea academică, în special, a oricăror referințe la moralitatea creștină, la bun-simț, la „cei șapte ani de acasă”, la respect reciproc, la onestitate, la caracter, la verticalitate morală, la conștiință și multe altele asemenea, explică degringolada în care ne aflăm, ca specialiști, în sens restrâns, și ca locuitori ai țării, în ansamblu! Pentru că, după spusele lui Titu Maiorescu, la fel de actuale și azi, „Nu de inteligență duce românul lipsă, ci de caracter!”! Vorbe care „se completează” foarte bine cu o opinie, de acum circa trei secole, avansată de Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic!” În această idee, am conștiința împăcată, pentru că, măcar, am luat atitudine: știu că e puțin și-atât, dar restul lumii ce a făcut și ce face??? Mă rog, poate că asta nu e treaba mea: e bine să fiu atent la ce fac eu… Însă, acum, la finalul acestei expuneri, le doresc tuturor să le dea Dumnezeu exact atâta bine cât au făcut și fac și ei celorlalți, după vechea vorbă românească „După faptă și răsplată!

În aceste condiții, revenim, totuși, la… întrebarea/întrebările (din) titlu: Ipocrizie, incompetență, indolență, imbecilitate? Sau (de) toate?…

Azi – despre Unirea Principatelor… Sâmbătă, feb. 5 2022 

Am precizat cu (aproape) două săptămâni în urmă – pe 24 ianuarie – că nu vom vorbi despre Unirea Principatelor. Motivul, specificat întâi, prima dată, aici, și detaliat, ceva mai recent, este că, pe de-o parte, dacă e vorba de 24 ianuarie (pe stil vechi), atunci Cuza a fost votat domn de Adunarea Electivă de la București, nu de cea de la Iași, iar – pe de alta, fiindcă ar trebui să existe o regulă (în cazul de față, probabil, mai comodă, cea a serbării tuturor zilelor importante – a Unirii Principatelor, a Independenței României, etc. – pe stil nou, nu unele pe stil vechi și altele, pe stil nou!).

Bunul-simț m-a făcut să insist, de mai multă vreme (degeaba, după cum constat!) pe implementarea acestei reguli. Recent, am descoperit, pe site-ul Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj, o dovadă că, acum un secol, românii, într-o țară abia întregită, sărbătoreau Unirea Principatelor, normal, pe stil nou, stil abia adoptat, în întreaga țară, cu un an mai devreme! În ziarul care se deschide în acest link, pe prima pagină a Gazetei Transilvaniei, din 7 februarie 1920, în colțul din stânga sus, este un articol care vorbește despre „Sărbătoarea Unirii”, marcată la 6 februarie (stil nou). Normal, este vorba despre Unirea Principatelor, din 1859!

Cum, de la începutul secolului trecut, diferența între cele două stiluri n-a mai fost de 12 zile (ca la 1859), ci de 13 (și, probabil, din 2001, ar trebui să fie de 14 zile, nu?), aș fi putut vorbi despre Unirea Principatelor, pe stil nou, mâine, sau chiar poimâine, dar am ales să o fac azi, deoarece, dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, s-a desăvârșit la 24 ianuarie/5 februarie 1859!

Poate, aiestă postare va deschide ochii cât mai multor concetățeni și, mai ales, pe cei ai „autorităților”!

Despre (stră)vechimea unor elemente politico-administrative și legislative românești Joi, dec. 30 2021 

Pe lângă lista cu Eroii Armatei Române, am mai găsit pe Internet – aplicând vechiul „principiu” românesc „Unde dai și unde crapă!” – și multe alte lucruri mai mult decât utile. Totul a plecat de la lămurirea chestiunii dacă un anume boier Donici din adunările legislative moldovenești/românești antebelice (Adunarea Obștească Extraordinară – 1831-1832, Adunarea Obștească – 1832-1848, Adunările ad-hoc – 1849-1852, 1857, Adunarea Electivă – 1858-1866, Adunarea Deputaților – 1866-1918, Comisia Centrală de la Focșani – 1859-1862 și/sau Senatul – 1864-1918) ales în două rânduri este una și aceeași persoană sau nu… Asta înseamnă că, de câteva zile am „făcut o pauză” de la inventarierea datelor electorale regionale din Japonia și am revenit la baza crono-spațială de date cu demnitarii din adunările legislative românești (și pre-românești)…

Am dat, astfel, peste lucrări ce evidențiază faptul că organismul ce avea ȘI rol legislativ în primii ani de administrație țaristă a Basarabiei – Consiliul (Sfatul) Suprem (1816-1828) – a funcționat la începutul secolului de ocupație țaristă, în această adunare intrând mulți boieri moldoveni, rămași după 1812 în ținutul pruto-nistrean… L-am lăsat o vreme (vreo câteva ore) pe moldoveanul Donici (cu rubedenii și în Basarabia) și am mai căutat informații și despre legislativele regionale din Bucovina – Dieta Bucovinei (1861-1918) și/sau cea din Ardeal – Dieta Transilvaniei (ce o continua pe cea dominată de Unio trium nationum – maghiari, secui și sași – a Principatului sub suzeranitate otomană, de dinainte de încorporarea în Imperiul habsburgic – 1699/1711, dar care, în anii de deschidere liberală a Curții de la Viena – 1860-1866 – a avut un scurt interval în care românii au deținut majoritatea mandatelor – în Dieta de la Sibiu, 1863-1865).

„Săpăturile” exploratorii făcute în aceste zile (alaltăieri și ieri) au dat rezultate mulțumitoare, găsind informații bogate, atât despre Consiliul Suprem basarabean – în lucrarea Considerații privind competențele Consiliului Suprem al Basarabiei (28 august 1816-29 februarie 1828), scrisă de Valentin Tomuleț și Angela Baxan – cât și despre Dietele din celelalte regiuni – pentru Bucovina: Partidele politice românești din Bucovina 1862-1914 – de Ioan Cocuz și Societate, politică și cultură în periodicele bucovinene din perioada 1848-1868. Contribuții la istoria presei din Bucovina – teza de doctorat a candidatei Ștefănița-Mihaela Ungureanu, iar pentru Transilvania – lucrarea lui Valeriu Moldovan, Dieta Ardealului din 1863-1864. Studiu istoric-juridic. În plus, legat de Bucovina, există o serie de documente legate de activitatea Dietei ce sunt accesibile online pe site-ul Bibliotecii Naționale a Austriei, unde am mai găsit, de circa un deceniu, o mulțime de alte informații ținând de alegerile legislative din Imperiul vienez, înainte de 1918, ce privesc atât Transilvania și Banatul, cât și Bucovina. Pe de altă parte, ținuturile de la Vest de Carpați beneficiază de informații legate de Dieta ardeleană în literatura de limbă maghiară, publicată atât la Budapesta, cât și la Cluj și accesibilă, în bună măsură, tot online.

Toate bune și frumoase, însă, salvând (și citind) lucrările amintite, în afară de îmbogățirea „bagajului” de informații legat de aceste adunări cu specific regional, nu prea cred că pot adăuga informațiile de acolo (și din alte surse) în baza de date cu demnitarii din adunările legislative. Nu pentru că s-ar „da peste cap” ceea ce a fost deja făcut, ci fiindcă, în perioada apartenenței respectivelor regiuni la Imperiile vecine – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul – de la începutul secolului al XVIII-lea, până în 1918, la Imperiul habsburgic, austro-ungar, din 1867, Bucovina – la fel, de la sfârșitul aceluiași secol, până în 1918, iar Basarabia – Imperiului țarist, în intervalul 1812-1917 – aceste adunări legislative au funcționat în mod similar cu consiliile regionale ale regiunilor din perioada comunistă a României (inclusiv consiliul popular al Regiunii „autonome” maghiare), din anii 1952-1968, sau cu consiliile (populare) județene existente în România în anii 1864-1940 (în anii 1938-1940 – consilii ținutale) și după 1968, până azi, ori chiar cu adunările legislative ale „republicilor” moldovenești – RASS Moldovenească, în Transnistria, 1924-1940 și/sau RSS Moldovenească, 1940-1941, 1945-1990!…

Un alt motiv ce stă împotriva adăugării la baza de date crono-spațială amintită este faptul că nici una dintre adunările de mai sus n-a avut continuitate până la momentul desprinderii ținuturilor respective de fostele imperii: Adunarea Basarabiei s-a numit Sfatul Țării, în Bucovina nu Dieta a hotărât Unirea, ci Congresul General, iar Transilvania, rămasă fără Dieta sa încă din 1865, prin „uniunea” Ardealului cu Ungaria, a avut Marea Adunare Națională, care, după proclamarea Unirii, a ales Marele Sfat Național Român. Până și fosta RSS Moldovenească și-a redenumit defunctul Soviet Suprem Parlament. Și, dacă tot am ajuns aici, ar putea spune cineva că organul legislativ din perioada sovietică ar trebui luat în calcul. Da și (mai mult) nu: exact ca și „Regiunea autonomă” maghiară, RSS Moldovenească a avut la fel de multă „independență” față de „centru”, iar deputații au fost „aleși” la fel de „democratic”! În plus, cu excepția Dietei transilvane, care, în intervalul 1540-1865, a avut o existență (aproape) neîntreruptă, celelalte adunări, din Bucovina și Basarabia, au fost create „de sus „, de către autoritățile imperiale de ocupație.

Dacă, vreodată, finalizând toate celelalte teme din proiectele deja amintite, voi avea timp, resurse, energie, voi trece și la această treabă… Deocamdată, cu tot regretul, după ce m-am ostenit, cam singur, să pun „pe picioare” evidența (încă nefinalizată) a demnitarilor din adunările la nivel național (inclusiv pentru Principatele Române, anterior Unirii lor), realizez că întocmirea unei evidențe a demnitarilor din structurile legislative regionale (provinciale, ținutale, județene, etc.) ar fi o treabă ce ar necesita să am șapte vieți, nu una și nu știu, nici așa dacă aș duce-o la bun sfârșit!… Și-apoi, nu trebuie să fac eu chiar „totul”, că așa, mă vor acuza urmașii că lor nu le-am lăsat nimic de făcut! Asta, dacă se va decide, vreodată, vreunul dintre ei să se apuce de așa ceva!…

Rămân, ca și până acum, doar acele adunări legislative convocate în vremea în care regiunile amintite (Basarabia, Bucovina, Transilvania) s-au separat de Imperiu (fie el cel țarist sau sovietic, pentru Basarabia, fie cel austro-ungar – în cazul celorlalte regiuni), urmând a se uni cu România sau, în cazul actualei R. Moldova, să rămână (deocamdată) independentă.

Între lucrările de interes, legate de aceste adunări regionale se numără și cea a profesorului Sergiu CorneaOrganizarea administrativă a Basarabiei (1812-1917). Pe lângă informația valoroasă legată de evoluția administrativă a spațiului pruto-nistrean în secolul de ocupație țaristă, lucrarea cuprinde precizări importante legate de vechimea rânduielilor legislative, de drept civil, moștenite din Dreptul roman, așa cum a fost el închegat în Codex Justinianus, de către împăratul (traco-)roman Justinian. Acea Lege a țării, cunoscută și ca obiceiul pământului, sau, în documentele maghiare, sârbești, bizantine, polone, etc, prin sintagma jus valachicus, atestă continuitatea acestor legiferări (scrise, în Imperiul roman/romano-bizantin), dar păstrate, secole la rând, de urmașii traco-dacilor romanizați, din Pind, până-n Galiția și din Burgenland și Istria, până-n Podolia, atât la nord, cât și la sud de Dunăre.

Autorul amintit demonstrează, cu argumente incontestabile că Legea strămoșească a funcționat de secole în spațiul românesc, inclusiv la românii basarabeni, contestând „opiniile” tendențioase, de falsă „superioritate civilizatoare” ale autorilor/guvernanților ruși care, spre a motiva înlocuirea legiuirilor locale ale băștinașilor moldoveni cu cele țariste, invocau, după 1812, „inexistența” unor măsuri legislativ-juridice în ținutul pruto-nistrean. Sergiu Cornea reușește să îmbine, astfel, argumentul politico-administrativ – al existenței, din antichitatea traco-dacă și traco-daco-romană, a instituțiilor ce împărțeau dreptatea, de la jude și Sfatul bătrânilor, la județ și domn – cu cel legislativ-juridic, conferit de aplicarea, continuă, a Legii strămoșești, de către reprezentanții acestor instituții, de la nivel local (de către obștea țărănească), până la nivel central (Curtea domnească)!

Și, uite-așa, la argumentele aduse în favoarea romanizării prin creștinare a traco-dacilor – în secolele IV-VI – de natură religioasă, lingvistică, arheologică, folclorică – se adaugă și cel legislativ-juridic!… Atât ierarhia politico-administrativă de origine traco-dacică – atestată de moș și de Sfatul bătrânilor – cât și cea intrată în uz după romanizare (prin creștinare) – dovedită de Jude, județ, domn, cât și aplicarea unor măsuri juridice, de drept civil, au legătură cu acest proces de preluare a limbii latine, de către urmașii lui Spartacus, Burebista și/sau Decebal. Și, dacă ne uităm la prevederile din corpusul de legi editat în timpul lui Justinian, numit Codul lui Justinian, vom vedea că această Lege strămoșească reglementează inclusiv relația vieții civile cu Dumnezeu. Așa se explică și sensul lui lege (preluat din latină, din lex/legis), de credință creștină, de confesiune căruia îi aparține un individ sau o comunitate, dar și măsurile, excesive, exagerate, dar, la acea vreme (secolul al VI-lea), în bună măsură, justificate, atât față de evrei, cât și față de necreștini (păgâni).

Argumentul legislativ-juridic confirmă ceea ce, independent și/sau împreună, ne spun și argumentele arheologic, religios, lingvistic, folcloric: creștinarea, prin romanizare sau romanizarea prin creștinare a strămoșilor noștri traco-daci, în secolele IV-VI! Traco-romanul Constantin cel Mare i-a convins, mai întâi, pe marii preoți ai lui Zamolxe (undeva prin anii 313-318) să devină preoți creștini, iar, prin ei, s-a creștinat (aproape) tot poporul traco-dac, de pe ambele maluri ale Dunării. Două secole mai târziu, un alt traco-roman, Justinian a adunat într-un Codex toată învățătura dreptului greco-roman, preluată, și ea, de strămoșii noștri, sub numele de Legea strămoșească, obiceiul pământului sau, pentru străinii din jurul nostru – jus valachicus = Legea românească! Materialul de față trebuie adăugat la cel legat de fundamentele străvechi ale Educației în spațiul românesc! Morala creștină, bunul-simț, buna-credință și multe altele, își găsesc „izvorul” tocmai în aceste reglementări juridice!

Ca să… rămânem tot sub „zodia” lui „Unde dai și unde crapă!”, tot niște venetici (ocupanți) de la Răsărit, ne-au „pricopsit” (fără voia și acordul poporului român) acum mai bine de șapte decenii cu „republica populară”, după ce „l-au abdicat” (sub șantaj) pe Regele Mihai, fix în ziua în care se aniversau 25 de ani de la proclamarea URSS (30 decembrie 1992)! Și, deși aceeași „măreață Uniune Sovietică”, „decedată” acum 3 decenii (la 25 Decembrie 1991) a dispărut, există, încă, în România, o mulțime de „cozi de topor”, indivizi fără de lege (precum cei care suspendă magistrați doar fiindcă aplică legea!), care se uită, și azi, după „lucoarea de la Răsărit!”… Doamne, ferește!…

Despre proiectele de cercetare științifică Luni, dec. 20 2021 

Fiindcă ne apropiem de sfârșitul încă unui an, dar și pentru că s-au „adunat” zeci de ani de activitate în acest domeniu, extrem de vast, al Geografiei, vom vorbi despre proiectele de cercetare științifică inițiate.de subsemnatul. Mi se pare un moment potrivit, deoarece, anul acesta am aniversat, în toamnă, 30 de ani de la începutul studenției geografice, 25 de ani (în vară) de la terminarea facultății și de la începuturile activității de cadru didactic în învățământul geografic ieșean, au trecut, la începutul anului, 20 de ani de când fac parte din rândurile colectivului didactic al Alma Mater Jassyenssis și, la jumătatea anului, 15 ani de la confirmarea titlului de Doctor în Geografie. Sunt doar câteva repere cronologice, nici ele toate, dar, fie și doar acestea, sunt, cred(em), suficiente pentru un asemenea bilanț (desigur, provizoriu!)…

Fără a considera că ele au apărut recent (titulatura lor are aproape un deceniu), de aceste direcții de cercetare (să le spunem astfel) m-am ocupat de foarte multă vreme… Nu exclusiv, deoarece, prin natura activității lor, geografii relaționează, profesional, științific, cu o mulțime de specialiști din domenii conexe, mai mult sau mai puțin înrudite… Însă, în esență, este vorba de 3 mari direcții, legat de care, pe viitor, se vor axa, dacă nu în întregime, în orice caz, în cea mai mare parte, energia, experiența și competența profesional-științifică acumulată anterior.

Primul proiect, nu neapărat în ordinea importanței, ci pentru că trebuia să fie unul primul 🙂 este legat de Crearea bazei de date antroponimice și toponimice în spațiul românesc/Creation of the Anthroponymic and Toponymic Database in the Romanian Space. L-am amintit primul și pentru că, așa cum vom vedea, pe baza inventarierii și grupării elementelor onomastice, se pot reconstitui, măcar în parte, particularități ale activităților ce sunt evidențiate de celelalte două proiecte. Preocupările în această direcție au peste un sfert de veac vechime, începând cu elaborarea și susținerea lucrării de licență (1996) – Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului și de disertație (1997) – Corelații între structura etnică a populației și stratificarea istorică a toponimiei Țării Făgărașului. Acestea, dar și teza de doctorat – Țara Oltului – studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relațiilor cu toponimia, elaborată începând cu anul 1999, susținută în 2005 și publicată doi ani mai târziu – au fost elaborate sub coordonarea domnului profesor Alexandru Ungureanu, membru corespondent al Academiei, un OM de la care am avut (și cred că mai am încă!) de învățat, nu doar în plan profesional-științific. Împreună am elaborat și publicat cursul de Toponomastică (2006).

Cum, încă din vremea documentărilor pentru lucrarea de licență (1995-1996) și disertație (1997), bazându-mă, de la început, pe metoda de lucru a geografului Ion Conea (care, mergând pe teren ca să stea de vorbă cu înțelepții satelor românești, recenza nu doar toponimele, ci și antroponimele), am adunat, o bază de date importantă, încă de atunci, îmbogățită serios și cu prilejul documentărilor de teren pentru doctorat (din anii 2001-2005), aceasta a permis declanșarea activităților de realizare a Tezaurului antroponimic al Țării Oltului. Poate că a fost un noroc faptul că, dacă pentru perioada actuală, documentarea personală și accesul, în format electronic la multe date au creat un volum de date însemnat, pentru epocile mai vechi (până în perioada comunistă, inclusiv) există, publicate, o serie de lucrări ce acoperă aproape 4 secole de informație antroponimică, la nivel de localitate. Tezaurul amintit e „în lucru”, în continuare, dar experiența în realizarea lui m-a făcut să extind cercetările, nu doar la nivelul întregului spațiu românesc, ci chiar la cel al spațiului carpato-balcanic și, pe anumite direcții – antroponimele și toponimele legate de păstorit, cele derivate din nume creștine vechi și altele – chiar la nivelul spațiului romanic (european și nu numai). Așa că materialul onomastic adunat, pe care a trebuit, „din mers” să „învăț” și prin ce metode să-l inventariez, să-l prelucrez, să-l cartografiez și să-l interpretez, a servit ca „bază”, ca „temelie” pentru un alt curs, cel de Antroponomastică geografică, apărut, ca și cel de Geografie istorică, în 2019.

Foarte multe din informațiile onomastice au servit și servesc ca „temelie” și pentru evidențierea unor aspecte legate de al doilea proiect – Particularități de geografie electorală din epoca contemporană la nivel mondial, european și românesc/Peculiarities of Electoral Geography in the Contemporary Epoch at the World, European and Romanian level. Primele preocupări, cu rezultate în publicarea unor materiale științifice, datează de vreo două decenii (2002-2003), dar adevărata „piesă de rezistență” a cercetărilor electoral-geografice rămâne cursul de Geografie electorală, apărut în 2013. Acesta chiar a fost structurat pe trei paliere – mondial, european și românesc – ultimul fiind și cel mai consistent fiindcă, preocupat fiind să înțeleg, cât de cât, Lumea în care trăim, am știut, întotdeauna că, înaintea „paltonului” mondial și a „sacoului” european, îmi e mai „aproape” de corp „cămașa” românească!…

Tocmai de aceea, documentarea și inventarierea a (aproape) tot ce este legat de fenomenul politico-electoral românesc din ultimele două secole a fost prioritară și, recent, am definitivat atât documentarea legată de alegerile senatoriale românești (finalizată anul trecut), cât și cea ținând de alegerile locale (cu un articol legat de cele antebelice, publicat acum câteva săptămâni). Anterior, în cinstea Centenarului Școlii Geografice Universitare Clujene Românești (2019), am definitivat baza de date, la nivel de județe și provincii istorice, legată de alegerile parlamentare din ultimele două secole. Urmează completarea bazei de date legate de alegerile locale, cele prezidențiale și referendumurile din al doilea stat român(ofon), Republica Moldova.

În paralel, după cum s-a putut constata, este inventariat materialul electoral, la nivel regional, atât pentru țările europene, cât și pentru mai multe state de pe alte continente cu cel puțin un secol de activitate electorală democratică (aproape) neîntreruptă (Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, India). De asemenea, este „în lucru” o bază mondială de date, la nivel de țări, legată de alegerile legislative din ultimele două secole, ajunsă cam la 35-40% din total… Cam la același nivel eram, deja, cu niște ani în urmă (2015), dar, în timpul unei conferințe la Londra, hardul laptopului pe care aveam datele a „crăpat” și o parte din datele de pe el s-au pierdut (inclusiv cele din baza mondială amintită!), astfel încât, în ultimii doi ani, am reluat munca „de la zero”!… Asta e, se mai întâmplă și din astea!…

N-am uitat nici de alegerile europarlamentare, pentru care documentarea a început de timpuriu, chiar de dinaintea aderării României la UE (2006). După ce, inițial, actualizarea datelor s-a limitat la nivel național (pe țările membre), din 2008-2009 am început activitatea de documentare la nivel NUTS 2 (regional), cu rezultate interesante. Pe de altă parte, documentarea s-a „adâncit” înainte de secolul al XIX-lea, astfel încât, atât pe baze epigrafice și documentare, cât și pe cele… onomastice, dispunem de informații, la nivelul spațiului românesc, dar și al celui european (și chiar mondial!), legate de modul cum erau desemnați membrii elitelor (adunări locale, regionale și sau naționale, juzi, cneji, voievozi, principi…) în Antichitate și în Evul Mediu. Așa a fost nevoie de corelarea informației politico-electorale cu cea onomastică, putând exemplifica cu nume ca Jude, Bătrân, Moș, Județ, Duca, Domn și altele… Asemenea exemple apar, deja, atât în cursul de Geografie istorică, cât și în cel de Geografie electorală. Pe de altă parte, am definitivat o bază de date (aproape) completă, cu demnitarii ce au făcut parte din adunările legislative din spațiul carpato-balcanic, începând de acum trei milenii, iar după 1300, doar din spațiul românesc. Este în lucru (cu circa 35% finalizat) prelucrarea datelor legate de parlamentarii (deputați și senatori) din adunările legislative românești din ultimele două secole, care va întregi această evidență a demnitarilor, până în zilele noastre.

Am ajuns la al treilea proiect – care pare cel mai de pe urmă: Particularități ale activităților turistice la nivel mondial, european și românesc/Peculiarities of  the Touristic Activities at the World, European and Romanian level. Totuși acesta are cea mai veche ilustrare în materiale științifice prezentate (1993-1994) și publicate (1995), dintre toate direcțiile de cercetare menționate. Am „debutat” cu două materiale, unul colectiv (1994), publicat de echipa româno-franceză participantă la activitatea de practică geografică mixtă (în care apar elemente legate de turism în aria Masivului Ceahlău și a Lacului Bicaz) și un altul, publicat individual – Fondul cultural-turistic al municipiului Făgăraș, prezentat la o sesiune de comunicări a cercurilor științifice studențești (1994) și publicat, în anul următor, în Revista Asociației Tinerilor Geografi din România (ATGER), Geea, nr.1.

Legat de inventarierea, cartarea și sprijinirea activităților turistice sunt de amintit Tabăra etnografică de la Lisa (august 1994), la care au participat studenți din centrele universitare București, Oradea și Iași, Campusul Internațional de Patrimoniu – Solca (iulie 1995), o serie de tabere școlare tematice, la Ciric și Muncel (1997-1999), activitatea de colaborare cu Administrația Parcului Forestier Vânători-Neamț (2001-2002), proiectele de promovare turistică a Țării Oltului (2001-2004) sau legate de realizarea Muzeului Rezistenței Anticomuniste din Țara Făgărașului (2003-2009) și altele. Experiența în domeniu s-a consolidat, la începuturile activității didactice (1996-1999), prin chestionare turistice aplicate elevilor din municipiul și județul Iași (cum datele au fost adunate și centralizate pe hârtie, iar foile respective s-au… rătăcit, am mai pierdut un material statistic important)… Pe de altă parte, în timpul practicilor studențești, la Tulnici sau/și în Masivul Rarău, am coordonat echipe de studenți care au aplicat chestionare turiștilor aflați în zonă. De ani buni (începând din 2006) se află „în lucru” o bază de date turistice, la nivel de localități, pentru spațiul românesc. O parte a fost definitivată, fiind prezentate materiale științifice la Vaslui (2006), legate de patrimoniul turistic, natural și antropic, sau Bistrița (2019), ce evidențiază evoluția activităților turistice în spațiul românesc în ultimele două milenii. În acest ultim caz, am făcut apel, din nou, la… onomastică, deoarece toponime ca Germisara/Therme Dodonae, Ad Aquas Herculi Sacras, Aquae, Borsec, Borviz, Nedeia, Fața lu’ Arminden și altele se referă la activități turistice din trecut, iar antroponimul Hagi, atestat, la noi, prima dată, la Târgul Ocna (1772) se referă la pelerinaje religioase, adică – la activități turistice! Anterior, în 2017, a fost prezentat un material despre toponimele de forma Braniște, care evidențiază cele mai vechi arii protejate din spațiul românesc, făcut public, sub forma unui articol, în anul următor.

Dacă anul trecut am reușit finalizarea activității de inventariere a unităților de cazare turistică, la nivel de localități, pentru teritoriul actual al României, după 1989, continuă, pe de-o parte, operațiunea de prelucrare a datelor legate de fluxurile turistice, pentru același teritoriu și aceeași perioadă, dar și, pe de alta, extinderea bazei de date atât pentru perioadele mai vechi (începând de la Unirea Principatelor, până în perioada comunistă – pentru care există date statistice), cât și pentru regiunile din spațiul românesc aflate, azi, în afara hotarelor României (Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herței, Transnistria, Cadrilater, vestul Crișanei).

Toate aceste activități au nevoie, însă, pentru comparabilitatea datelor pe perioade diferite, dar și pentru a ști exact, pentru epocile mai vechi, unde încadrăm datele respective, de realizarea bazei de date administrative la nivelul spațiului românesc – o operațiune extrem de complexă, migăloasă, cronofagă, încă „în lucru”! Aceasta ar trebui finalizată prima: am, deja, experiența unei asemenea baze de date administrative a-temporale, pentru localitățile Țării Oltului, realizată în anii 2001-2005 și actualizată ulterior, iar din 2014-2015 am pus la punct o serie de precizări metodologice, deja publicate. Similar, forțat de inventarierea unor elemente onomastice, istorico-geografice, politico-electorale, turistice și/sau cultural-etnografice, am pus la punct atât fișiere Microsoft Excel cu coduri, cât și fonduri de hartă… a-temporale, la nivel județean și regional, pentru spațiul românesc și, la nivel regional, pentru spațiul carpato-balcanic. Se lucrează la crearea unui fond de hartă, la nivel comunal (pe comunele actuale, arondate județelor interbelice) pentru spațiul românesc. Deja fondul comunal există (mai sunt de adăugat comunele din nordul Maramureșului, activitate aflată în desfășurare), însă mai trebuie desenate și codate, unitățile de nivel județean (județele interbelice) și regional (provinciile istorice românești). De asemenea, după ce, inițial, pentru reprezentarea realităților politico-electorale pentru ultimele (mai bine de) două secole, desenasem fonduri de hartă cu statele Lumii pentru fiecare moment analizat, văzând că mari specialiști, de pildă, în istorie economică, precum Angus Maddison, lucrează, din Antichitate spre zilele noastre, tot cu un fond de hartă a-temporal, pe decupajul actual al statelor Lumii, am completat și actualizat și un asemenea fond, utilizat în diferite analize cu caracter geografic.

Pentru înțelegerea acestor particularități geografice, dar și a altora, s-au realizat sute, poate mii, de analize multivariate fie prin clasificare ierarhică ascendentă, fie prin analiză în componente principale. Pentru aceasta a fost nevoie de crearea unor baze de date, standardizate, cu diferiți indicatori sociali, demografici, economici, culturali, turistici și chiar… sportivi (așa cum a fost cartografierea activității echipelor din prima ligă de fotbal românească, pentru anii 1909-2011), pentru diferite epoci (din Antichitate, până în zilele noastre) și la diferite scări geografice (de la nivel mondial, pe țări, la cel regional, pe Europa sau America de Nord Anglo-Saxonă, ori la nivelul spațiului carpato-balcanic, până la nivelul județean sau comunal, pentru spațiul românesc, or la cel comunal și/sau local, pentru anumite părți ale acestuia).

Și această activitate este în curs de completare (probabil, pe lângă adăugarea de noi indicatori/variabile pentru spațiul românesc, la diferite nivele – regional, județean, comunal…, va urma crearea unor asemenea indicatori și pentru Australia și Noua Zeelandă, Japonia sau India, precum și completarea celor existenți, la nivel regional, pentru Europa – pentru perioada de dinainte de 1990, ori pentru Imperiul roman, pe provincii, pentru intervalul 250/300-600 d. Hr.). Încă e „în studiu” pentru ce state și la ce nivel să analizez asemenea indicatori și pentru Evul Mediu (probabil, voi opta, pentru anii 601-1000, pentru state precum Imperiul bizantin și Imperiul franc/carolingian, iar, după anul 1000 – pentru state ca Regatul Angliei, Regatul Franței, Sfântul Imperiu Roman de Neam German, Regatul Poloniei, țările nordice – Suedia, Danemarca…). După inventarierea datelor, va urma, firește, și realizarea fondurilor cartografice…

Între indicatorii demografici, sociali, economici și/sau culturali, menționăm elementele componente ale indicelui de prosperitate mondială, elaborat, de 15 ani, de Legatum Institute, cele ale Compasului Cultural, elaborat de Geert Hofstede et co., indicele calității vieții, realizat de revista International Living, ori date elaborate de World Values Survey și European Values Survey. Astfel, se constată că, dacă (aproape) absența capitalului social (adică a cooperării între locuitorii spațiului românesc actual) este surprinsă, documentar, de la Homer și Herodot (pentru traco-daci), iar proverbele românești confirmă această idee, de secole – prin formulări ca Fă-te frate cu dracul, până treci lacul (puntea); Capul plecat sabia nu-l taie; Zi ca el și fă ca tine! și altele -, fiind amintite și de lucrări recunoscute, precum Psihologia poporului român, atât cea a lui Constantin Rădulescu-Motru, cât și cea, mai recentă, a lui Daniel David, variabile precum ecartul puterii (Geert Hofstede) sau capitalul social (Legatum Institute), confirmă, statistic și spațial, lipsa de coeziune a conaționalilor noștri.

Complexitatea cercetărilor geografice și… dificultatea de a încadra un studiu într-un proiect sau altul sunt evidente, adesea. De exemplu, unde intră tradițiile de Ignat, sărbătoare marcată astăzi, cu caracteristici atât etno-folclorice, cât și istorico-geografice sau cultural-turistice? Este element legat (numai) de onomastică (prin semnificația numelui Ignat) sau are ȘI valențe turistice? Sau, și mai… complicat: unde intră un nume precum Turnul Sfatului (păstrat de o instituție de presă din Sibiu) sau, mai ales, Piața Sfatului (binecunoscut loc central al Brașovului)? În cazul toponimului brașovean avem de-a face atât cu elemente onomastice și de geografie istorică (toponimul marchează locul unde, din Evul Mediu, se țineau ședințele Sfatului orășenesc, „strămoșul” Consiliului Local de azi!), cât și politico-electorale (Sfatul orășenesc era ales de cetățenii brașoveni cu drept de vot!) și… turistice (fosta Casă a Sfatului din Piața Sfatului este, azi, muzeu!)!…

Am menționat mai devreme evidențierea faptului că toponimele de forma Braniște se referă la primele arii protejate din spațiul românesc, datând din epoca medievală… Tot aici, la „bunuri câștigate” aș adăuga și materialele ce evidențiază faptul că vechiul Kogaionon al dacilor a fost Ceahlăul, transformarea numelui de trib al carpilor, în patronimul Carp, purtat, cu o frecvență deosebită, continuu, de secole, de mii de moldoveni, basarabeni și transnistreni, întemeierea Pojorâtei bucovinene de către originari din Pojorta Țării Oltului (material realizat în colaborare), evidențierea migrațiilor intraregionale cu caracter istoric între provinciile românești cu ajutorul onomasticii (reliefată de nume ca Moldovan, Ardelean, Ungurean, Muntean și altele), particularitățile păstoritului românesc relevate cu ajutorul onomasticii, distribuția crono-spațială a vechilor nume creștine românești, care este unul din cele mai importante argumente în favoarea romanizării prin creștinare a traco-dacilor, păstrarea, din traco-dacicul -isc/-isk a sufixului românesc -escu (pentru antroponime)/-ești (pentru toponime), evidențiată, din secolul trecut, de lingviștii Alexandru Graur și Iorgu Iordan, dar întărită, confirmată (crono-)spațial de distribuția, pe hărți, a numelor ce folosesc aceste sufixe, determinarea perioadelor politico-electorale din spațiul românesc pentru ultimele două secole și multe altele… Între noutățile cu caracter profesional-didactic ce au urmat transpunerii în materiale de curs și/sau seminar pentru studenți/masteranzi, menționez introducerea ca disciplină (facultativă) a Geografiei electorale, dar și apariția unui curs, complet nou, de Antroponomastică geografică, subliniind rolul și locul geografilor în acest domeniu.

Trimiterile (auto)bibliografice nu s-au dorit exhaustive, ci, mai degrabă, selective, cu caracter de exemplificare. Pentru mai multe detalii, fie se poate intra pe acest site, cu caracter științific, unde apar și proiectele prezentate, fie se poate accesa acest link. De-altfel, pe de altă parte, multe dintre aceste preocupări profesional-științifice s-au regăsit, ca teme, și între postările aduse pe Poianetu’ lui Iocan.

Nu în ultimul rând, voi continua, așa cum am amintit de la începutul acestui text, să-mi consacru energia, priceperea și eforturile acestor proiecte, indiferent dacă instituțiile ce finanțează proiecte de cercetare (din țară sau ale UE) vor binevoi să susțină asemenea proiecte. În legătură cu instituțiile românești m-am lămurit: e concludent faptul că, deși fie nu s-au organizat competiții (că n-au fost fonduri!), fie s-au organizat, dar am fost discriminat, în ultimii 12 ani am putut participa doar de 3 ori (2008, 2014, 2020), fiind eliminat pe criterii mai mult decât discutabile (proiecte pentru „tineri doctoranzi” până la 30 de ani, iar eu aveam 32, sau pentru cei cu cel mult 10 ani de la susținerea tezei de doctorat, în vreme ce au aveam, la acel moment, vreo 12-13 și altele)! Am și un exemplu concret: anul trecut, deși proiectul depus era încadrat la Științe Umaniste, am fost exclus, deoarece, după criteriile Comisiei de Științele Vieții și Pământului, unde am fost „încadrat”, ca director de proiect, nu corespundeam! Păi ce fel de încadrare e aceasta – a proiectului la o comisie și a directorului la alta??? Iar, în ceea ce privește ERC (European Research Council), sunt niște săptămâni de când, la o informare a lor despre „noi competiții” am răspuns, întrebându-i dacă finanțează proiecte de genul celor de care mă ocup! Urmarea – nici un răspuns, până acum! Spune și această „tăcere” multe! Probabil, ceea ce cercetez eu nu este pe „agenda” lor!… Sau chiar deranjează!…

De ce asemenea preocupări? M-a uimit – și deranjat, chiar, recunosc! – atât… fereala în a aborda astfel de teme, în spațiul românesc, cât, mai ales, reacțiile situate la două extreme… Unii, ori au considerat asemenea abordări ca fiind prea „naționaliste”, „învechite”, „de modă veche”, într-un cuvânt, „perimate”, „depășite”, ceilalți, „la polul opus”, au căutat să scoată în evidență, exaltat, cu exagerări protocroniste, „excepționalismul” românesc! Am detestat ambele abordări, așa cum este străină de mine și de preocupările și concepțiile mele despre Lume și viață, atitudinea extremistă! Întotdeauna am considerat că abordarea echilibrată, cumpănită, argumentată, cât mai obiectivă posibil, în orice domeniu, este cea mai indicată! Românii, ca urmași ai traco-dacilor, romanizați prin creștinare, în primele secole după Chiristos, nu sunt nici mai „proști”, dar nici mai „breji” ca alții, având și calități, dar și defecte! Primele trebuie evidențiate, scoase în „prim-plan”, cu dovezi, celelalte – arătate și în alte studii, de la Homer și Herodot, sau Dio Cassius, până la datele publicate și analizate de Legatum Institute, echipa coordonată de Geert Hofstede, sau, la noi, de specialiști precum Constantin Rădulescu-Motru ori Daniel David – după ce le cunoaștem și le așteptăm, să încercăm, măcar să le diminuăm influența!… „Nu există pădure fără uscături!” – spune un vechi proverb românesc, iar în activitatea de cercetare, de decenii, m-am convins de adevărul acestei zicale, de nenumărate ori!… Căutând să înțelegem Lumea în care trăim și, în primul rând, cea românească, vom ști ce decizii sunt mai potrivite de luat și aplicat sau, în cazul în care nu se poate face nimic, măcar vom ști „de ce să ne ferim”, în deplină cunoștință de cauză!

P.S. În cadrul activităților legate de inventarierea realităților politico-electorale, acum circa un deceniu (2011-2012), când eram, încă, nu doar euro-entuziast, ci chiar mondo-entuziast, imaginasem un sistem de creare, alături de Adunarea Generală a ONU (care reprezintă, printr-un delegat, statele independente ale Lumii, membre ale organizației – practic toate, cu excepția Vaticanului, care are, totuși, statut de observator) a unei Adunări Parlamentare mondiale, un fel de mondo-parlament, care să reprezinte cetățenii și care (după modelul Parlamentului European), după un interval în care ar fi fost desemnat de legislativele naționale (proporțional cu ponderea principalelor forțe politice din Parlamentele naționale), să urmeze a fi ales de cetățenii statelor membre ale organizației mondiale… Materialul, prezentat, inițial, la un Simpozion de Sisteme Informaționale Geografice, a și fost inclus în partea de geografie electorală mondială a cursului de Geografie electorală. Între timp, însă, am renunțat la această idee, deoarece am constatat că nu s-au mondializat onestitatea, caracterul, bunul-simț, buna-credință, verticalitatea, ci fățărnicia, corupția, minciuna, politețea ipocrită, manipularea…

Pe de altă parte, deși, de pe la începuturile Poianetului, stau, între paginile sale din stânga-sus, cele legate de originea miniștrilor și prim-miniștrilor României (în serialul cu titlul „Un fel de geografie electorală”, elaborat cu prilejul a 150 de ani de la Unirea Principatelor), chiar dacă actualizarea acestei baze de date a continuat și s-a extins și la demnitarii care au avut sarcini ministeriale nu doar în R. Moldova, ci chiar în executivele din vremea Regulamentului Organic (1831-1853) sau în cele ale ținuturilor care au hotărât, în 1918, Unirea cu România – Consiliul Directorilor de la Chișinău, Consiliul Secretarilor de Stat de la Cernăuți și Consiliul Dirigent de la Sibiu/Cluj (1917-1919) – și chiar în „guvernele” fostelor RASS Moldovenească și RSS Moldovenească (1924-1990), mă „străduiesc” să mă conving a trece la cartografierea acestor date. De ce? Păi, cum să-ți vină, în zilele noastre, să „evidențiezi” așa-zise „guverne” pline de analfabeți, agramați, corupți și/sau plagiatori??? Nu sunt dintre cei obișnuiți „a întoarce capul în altă parte”, spre a nu vedea ce se întâmplă în realitate!… Și aceasta se întâmplă deoarece, contrar unor „opinii” avansate de anumiți adepți ai limbajului politicos-ipocrit, ai political correctness – noua „limbă de lemn” a societății p(r)ost-moderne, am ferma convingere, cred, că noi, dascălii, nu suntem doar simpli „transmițători” de cunoștințe, ci, în primul rând, FORMATORI DE CARACTERE, DE MODELE PENTRU SOCIETATE, DE OAMENI DE OMENIE!

Până la urmă, după ce-am cumpănit cum e mai bine, am decis să continuu actualizarea amintitelor materiale cartografice (dar și a altora, având un „substrat” similar din punctul de vedere al verticalității preopinenților), însă cu evidențierea lacunelor de moralitate ale acestora. Știința și cercetarea științifică trebuie să servească nu doar cunoașterii și înțelegerii Lumii în care trăim, ci, în primul rând, Adevărului! Nu putem să (ne facem că) nu vedem legătura între sărăcie, subdezvoltare, absența infrastructurii din zone întinse ale României, ori depopularea lor masivă și ipocrizia, manipularea, neseriozitatea și minciunile așa-zisei „elite politice” autohtone! La clivajele avansate, de ani buni, de Lipset și Rokkan, trebuie adăugat și cel, real, dintre onestitate și minciună, sau cel dintre corectitudine și hoție, aceste noi „clivaje”, poate printre cele mai vizibile azi, fiind extrem de trans-partinice! Toate aceste idei confirmă acea afirmație, de acum mai bine de un secol, a lui Titu Maiorescu: „Nu de inteligență duce românul lipsă, ci de caracter!”… Din păcate, astăzi, acest fenomen este extrem de vizibil nu doar la nivel național, ci și pe plan internațional, inclusiv în țările (încă) democratice!… Și nu pot înțelege cum de nu este mai mult decât evident, măcar la nivel academic, că nu poți avea progres, dezvoltare, prosperitate, cu minciună, manipulare, demagogie, corupție și hoție!!! Sau nu pricep de ce să nu meargă, la nivel internațional – în primul rând, în Uniunea Europeană (se împlinesc, peste puține zile, 15 ani de la aderarea României la această entitate supranațională!) – libertățile și drepturile fundamentale ale cetățenilor, împreună (nu în contradictoriu!) cu moștenirea iudeo-creștină, cu bunul-simț, buna-credință, onestitatea, caracterul, verticalitatea???

Tocmai de aceea, deși nu era în intenția mea (fiindcă nu-mi place să creadă lumea „că mi-au murit lăudătorii”), am adus acest material „la vedere”, ca reacție la o Lume, nu doar în curs de tembelizare, de tâmpire, ci pre(a)ocupată doar de false „agende”, de aspecte materiale, de satisfacerea propriilor interese, pentru atingerea cărora nu se dă în lături nici de la „a călca pe cadavre”… Mai mult, este și un răspuns la tentativele, ipocrite, ascunse, lașe, de a „șterge cu buretele” nu doar activitatea profesional-științifică, ci „motorul” care a stat la „baza” ei – dragostea, pasiunea pentru Geografie, veche de decenii, născută din copilărie! Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în curând, se împlinesc 32 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, la care au fost oameni, concetățeni de-ai noștri, care nu s-au mai întors niciodată acasă, plecând să strige „Vom muri și vom fi liberi!” sau „În Decembrie ne-am luat rația de Libertate!” Din aceste motive, rămâne valabil un „principiu”, personal, urmărit toată viața (prima dată s-a conturat în adolescență, în perioada de licean, prin 1984-1985, fiind exprimat în forma de mai jos în timpul studenției, acum circa 30 de ani), ca „definiție” a democrației și libertății: Democrație și libertate înseamnă să-ți urmărești interesul personal, dar având în vedere, întotdeauna, să nu calci în picioare interesele celorlalți!

Un boicot(uț) ipocrit și, mai ales, inutil… Joi, dec. 9 2021 

Agențiile de presă anunță, de câteva zile, o suită de declarații de boicot, din partea oficialilor politici din țări democratice, față de Olimpiada de iarnă de la Beijing (care se va desfășura la începutul anului viitor). Primii au reacționat americanii, au urmat australienii, apoi britanicii și, ieri, canadienii. Dar, acest boicot, din partea unor politicieni este mai mult decât inutil: la anunțul făcut de americani, oficialii chinezi au anunțat că această informație nu-i afectează, fiindcă NU INVITASERĂ nici un politician american de rang înalt! Iar despre cât îi „afectează” declarațiile australienilor și ale canadienilor, mai bine să nu vorbim! Nici de părerea britanicilor nu se vor sinchisi, iar cea mai bună dovadă este suprimarea, „fără mănuși”, de către regimul comunist chinez, a vieții politice democratice din Hong Kong, fostă colonie britanică!

Un boicot real, nu ipocrit, ca acesta menționat mai sus, se face prin neparticiparea delegațiilor sportive ale țărilor democratice, așa cum Vestul democratic a făcut în cazul Olimpiadei de la Moscova (1980), după ce sovieticii au invadat Afganistanul! Iar faptul că acest boicot, pe lângă că e inutil, mai e și extrem de ipocrit (în primul rând, din partea americanilor!) este demonstrat de lipsa de reacție, de aproape 8 ani de zile (!!!) față de agresoarea Rusie, care a invadat și anexat Crimeea, teritoriu ucrainean, la începutul anului 2014! N-am auzit nici măcar o măruntă declarație de boicot occidental față de Turneul Final al Campionatului Mondial de Fotbal, desfășurat, în 2018, în… Rusia (ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic!), turneu la care a participat și naționala țării ocupate (parțial) de ruși, Ucraina (în paranteză fie spus, din contră, mai multă verticalitate au dovedit, în 2006-2007, Armenia și Azerbaidjanul, care se bat, de peste 30 de ani pentru Karabahul de Munte, refuzând să joace una contra celeilalte, în preliminariile pentru Campionatul European din 2008!)!… La fel, n-am auzit nici o reacție occidentală de protest, măcar un oftat, un mic suspin, astă-vară, când, nu doar că Rusia a găzduit câteva meciuri ale Euro2020, dar a și participat cu echipa națională, la competiția amintită! Pentru fapte similare (dar de dimensiuni teritoriale și strategice mai modeste), în 1992, același organizator, UEFA, a exclus Iugoslavia de la Turneul Final din Germania! De ce nu s-a procedat la fel și cu Rusia, încă din 2014?

Păi, avem un răspuns la întrebarea de mai sus dacă vedem ce (nu) au făcut oficialii UEFA și FIFA pentru a împiedica acordarea către Qatar a găzduirii Cupei Mondiale la fotbal din 2022. Atât șeful FIFA, Blatter (nume… predestinat, apropiat de românescul… „blat”!), cât și cel al UEFA, Platini, ar fi influențat, la „sugestia” prezidentului francez de atunci, deja condamnat pentru finanțarea ilegală a campaniei prezidențiale și mituirea unui judecător, desemnarea micului emirat arab, după ce, cu ani de zile în urmă, o investigație jurnalistică americană a dovedit modul incorect în care Qatarul și-a adjudecat această organizare… Și să ne mai mirăm de faptul că, numai ieri, Laura Codruța Kovesi, șefa Parchetului European, declara că nu este nici o diferență între amploarea corupției în Vestul sau în Estul continentului?…

Revenind la „povestea” noastră: să fi așteptat de la oficialii corupți ai FIFA să excludă Rusia de la organizarea (și participarea la) CM din 2018? Sau de la oficialii, la fel de corupți ai UEFA să nu acorde Rusiei nici organizarea de meciuri, nici participarea la Euro2020??? Nici ca glumă n-ar fi luat un răspuns afirmativ la asemenea întrebări!… Oficialii în cauză s-au dovedit a fi niște ipocriți-politicoși, o specie de „mondo-politruci” care „proliferează” masiv, la nivel planetar!… Acești ipocriți-politicoși vin cu o „agendă” falsă (care, fără a o declara, le „aranjează”, lor și acoliților lor, interesele personale), pledează pentru promovarea unor (non)valori și, concomitent, pentru uitarea celor sănătoase (bun-simț, bună-credință, onestitate, corectitudine, caracter, fair play…), pentru că, lumea uitându-le pe acestea din urmă, să nu mai aibă cine să-i tragă la răspundere pentru minciuni, furt, corupție și altele asemenea!…

Ca o… glumă – făcând (amar) „haz de necaz”! -, probabil că „tricolorii” tocmai din aceste motive nu s-au mai calificat, după 2016, la nici un turneu final, nici de Campionat Mondial (2018, 2022), nici de Campionat European (2020): ca să nu fie „acuzați” de „complicitate” cu „blatiștii” de la FIFA și UEFA! 🙂

În ce mă privește, am anunțat, din timp (și m-am ținut de cuvânt!) că voi boicota atât Cupa Mondială din 2018, cât și meciurile jucate de și/sau în Rusia la Euro2020. Voi proceda la fel și în vara viitoare, în timpul Cupei Mondiale din Qatar! Consider că agresiunea unui stat față de altul, cu ocuparea parțială a teritoriului său (ceea ce a făcut și face, din 2014, Rusia în Ucraina), persecutarea unei minorități (uigurii musulmani), desființarea vieții politice democratice (în Hong Kong, de către regimul comunist chinez) și actele de corupție (mituirea șefilor fotbalului internațional de către Qatar) sunt fapte la fel de grave, față de care trebuie reacționat ferm, fără șovăială și imediat! Bine, o să vină întrebarea: cum poate un om, care boicotează niște transmisiuni sportive televizate să influențeze în vreun fel asemenea practici periculoase??? Nu poate! Dar, dacă în loc de unul, ar fi 1 milion, câteva milioane și nu doar într-o țară, nu prea însemnată, ca România, ci chiar în țări cu mare putere de influență politică, militară, economică, precum Statele Unite, Regatul Unit, Canada, Australia și altele? Companiile de televiziune plătesc niște drepturi de (re)transmitere și își recuperează banii din publicitate și/sau audiențe… Ori, dacă audiențele lor scad, serios, în urma unor boicoturi, făcute, concomitent, de milioane, sau chiar zeci de milioane de telespectatori, ar mai fi așa de… irelevant boicotul??? Televiziunile „ar pune presiune” pe oficiali, atât pe cei de acasă, cât, prin aceștia, pe cei din China (și încasările televiziunii chineze ar scădea, probabil, fiindcă s-ar diminua nu doar sumele primite de la televiziunile din celelalte țări, care retransmit la ele acasă, cât și numărul de televiziuni ce ar fi interesate de retransmisie, dacă nu mai au audiență, public!)… Deja, sancțiunile europene contra Bielorusiei au afectat activitatea companiei aviatice naționale, mai mult decât implicată în aducerea la Minsk a mii de refugiați sirieni și/sau irakieni!… Și s-au mai văzut cazuri de reușită a boicotului, plecat, poate, tot așa, de la un număr neînsemnat de oameni, chiar în Statele Unite, în vremea când mai exista segregare rasială, în statele din Sud, deci, de ce să nu încerc(ăm)?…

Întreb și eu, pentru un prieten, iubitor de oameni de caracter, cu bun-simț și coloană vertebrală, cu onestitate și bună-credință, cum (sper) încă mai există pe această frumoasă planetă, numită Terra!…

P.S. În privința Rusiei și a Chinei, s-au luat, deja, niște măsuri și pe plan sportiv. Rușii nu fură doar teritorii, diferite bogății și chiar licențe de produse (kalașnikovul are la bază o armă germană, iar bomba atomică sovietică e rezultatul colaborării unor spioni pro-sovietici din lumea occidentală cu URSS!), ci trișează și în sport, fără urmă de fair play, o grămadă de ruși fiind prinși dopați, fie în tenis, fie în alte sporturi, măsura luată de Comitetul Internațional Olimpic fiind ca sportivii ruși participanți, vara trecută, la Olimpiadă, să vină nu sub drapelul național, ci, ca independenți, sub stindardul organizației olimpice! De asemenea, recent, urmare a dispariției jucătoarei de tenis Shuai Peng, forul internațional feminin a decis anularea tuturor competițiilor internaționale ce urmau să se desfășoare anul viitor în China!

30 de ani de prostituție (pardon „constituție”) p(r)ost-decembristă… Miercuri, dec. 8 2021 

Azi se împlinesc, cică, 30 de ani de la adoptarea prostituției, pardon „constituției”, în urma unui referendum. Trimiterea la „cea mai veche meserie” din lume îi aparține lui Petre Țuțea și cred că avea dreptate (am căutat pe net citatul cu pricina și l-am găsit doar pe un forum de discuții – e bine că mai e și acolo!)… De la începutul perioade actuale, de după Decembrie 1989, am insistat ca, înaintea adoptării unei noi Constituții a țării, să se fi făcut un referendum cu privire la forma de guvernământ. Mă voi explic(it)a în cele ce urmează… De aceea, în titlu, această „constituție” apare ca „p(r)ost-decembristă”: a fost votată prost (și ca text și, mai ales, ca moment, confirmând continuitatea dintre forma republicană actuală și cea comunistă!) și a intrat în vigoare în decembrie (1991).

La 30 decembrie 1947, liderii comuniști l-au „abdicat” pe Regele Mihai. Fără referendum, cum s-a procedat, anterior, în 1946, atât într-o altă țară comunizată (Bulgaria), cât și în una rămasă democratică (Italia). Comuniștii „vopsiți” în democrați, în frunte cu tovarășul ilisecu, au obiectat și s-a trecut direct la referendumul pentru o „constituție” ce păstra forma republicană de guvernământ! Care e legitimitatea ei, cine i-a dat-o? Tovarășii feseniști, „emanați” la putere, în Decembrie 1989, cocoțați pe cadavrele morților de la Revoluție! Spre comparație, de la Unirea Principatelor, toți conducătorii țării au avut mandat legitim, dat de popor, fie direct, fie prin aleșii săi! Astfel, Alexandru Ioan Cuza a ajuns Domn, în ambele Principate, în 1859, fiind ales, cu unanimitatea voturilor celor două Adunări Elective (și ele, alese!), întâi – la Iași, apoi – la București. Pentru înscăunarea ca Domnitor al României a lui Carol I s-a organizat un plebiscit, în primăvara anului 1866. Ulterior, prin Constituția din 1866, înlocuită, după Unirea de la 1918, de cea din 1923, aleșii neamului au decis, în Parlament, statutul Casei Regale, pe baza căruia au ajuns conducători ai țării, ceilalți regi ai României: Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai.

În plus, la referendumul din 1991, textul viitoarei „constituții” prevedea, între altele, că proprietatea privată va fi „ocrotită”, nu garantată de stat! Știm cum poate statul să „ocrotească” proprietatea privată: prin confiscare, așa cum s-a procedat cu „naționalizarea principalelor mijloace de producție” (mine, fabrici, uzine, bănci, etc.) la 11 iunie 1948! Așa că n-am mers la vot!

Așa cum n-am mers nici în octombrie 2003, pentru votarea „constituției” revizuite! S-a eliminat „ocrotirea” proprietății private de către stat, dar nu s-a făcut, nici atunci, referendum pentru forma de guvernământ. Am și avut, înaintea referendumului, un schimb de mesaje pe e-mail cu Vasile Dîncu, care mai-mai că era să mă convingă să merg la vot! Dar – n-am mers! A, pentru cei care întreabă de ce respect totuși această „constituție”? După principiul (democratic) că „Minoritatea se supune majorității”, fiind adoptată cu majoritatea voturilor celor care s-au dus la referendum, trebuie să o respect, chiar dacă nu sunt de acord cu prevederile ei (sau, mă rog, cu o parte dintre ele), având posibilitatea de a milita, în continuare, pentru revizuirea ei (în primul rând, pentru organizarea, înaintea unei noi Constituții, a unui referendum referitor la forma de guvernământ)!

Mă rog, e o discuție aici legată de cât de corect a fost acel 50 și ceva la sută din alegători, care s-ar fi prezentat la vot… Chiar a doua zi după zisul referendum, cotidianul ieșean Monitorul (actualmente Ziarul de Iași) exprima serioase motive de îndoială legate de „amploarea” cu care s-ar fi ieșit la vot în ultimele ore din seara de duminică (s-a votat și sâmbătă atunci!). Teoretic, ar fi trebuit ca, în fiecare localitate, ritmul de votare, duminică seara, să fi fost de un alegător pe minut: pe la 19,30 am trecut eu pe la secția de votare de la Casa Sindicatelor (locuiam lângă Piața Nicolina) și am constatat că „bătea vântul” și afară, și înăuntru (mai ales înăuntru)! Dar, mă rog, treacă de la noi!…

Iar în privința referendumului privind forma de guvernământ, opțiunile mele nu s-au schimbat, decât în ceea ce privește încoronarea pe tronul regal, dacă România (re)devine monarhie, a unui urmaș regal, legal! Cum, prin căsătoria cu securistul duda, tovarășa margareta nu mai are, deloc, suportul meu, există alternative (cel puțin două): fie prințul Nicolae (exclus, pe nedrept, din „familia” regală), fie prințul Charles, strănepot al Regelui Ferdinand, care poate deveni monarh, la București, sub numele de Carol al III-lea! Nu doar că are mai multe proprietăți în România, dar îi face și o promovare foarte bună!

Doar că, într-o țară în care, de peste trei decenii, conduc, cu imunitate și impunitate urmașii comuniștilor, în care copiii hoților noștri continuă să fie hoții copiilor noștri, unde un mandat electoral, anti-ciuma roșie (de acum un an), este batjocorit de „locatarul” de la Cotroceni și unde opiniile cetățenilor onești nu mai sunt nici măcar auzite, darămite ascultate, vine întrebarea: ce rost mai are o asemenea părere? Are! După vechiul dicton latin Verba volant, scripta manent, cele scrise aici vor rămâne și, poate, într-o zi, își va aminti cineva (și) de aceste rânduri și gânduri! Și, în plus, le-am „așternut” ca să am conștiința împăcată, în fața lui Dumnezeu și a mea (măcar!), că am luat atitudine!…

Mesaj pentru (re)greta bioenergeta… Marți, nov. 16 2021 

Tocmai a fost expediat, pe adresa de e-mail a amintitului personaj, mai mult decât tupeist și gălăgios, mesajul de mai jos (în engleză), pe care îl reproduc, firește, fără formulele de salut, respectiv încheiere.

Scriu acest mesaj în calitate de cetățean al planetei Pământ, pe care, fără să o (prea) cunoască (n-au avut această posibilitate din multe alte cauze, independente de voința lor), strămoșii mei au respectat-o sute și chiar mii de ani, știind că noi depindem de acest Pământ, și nu el de noi!

Acești amintiți strămoși obișnuiau (înainte de venirea dictaturii comuniste, deci cam până prin 1945-48) să meargă, anual, spre toamnă, la pădure, spre a-și lua lemne pentru următoarea iarnă, De obicei, în carul care aducea lemnele, alături de capul familiei, mergea și băiatul cei mai mare (cel puțin). După ce terminau de tăiat și segmentat copacul și așezau bucățile de lemn în căruță, tatăl și fiul plantau mai mulți puieți, ca să aibă, peste ani, și urmașii lor de unde să procure lemne pentru iarnă.

Aceiași strămoși îngrășau, chiar și în perioada comunistă, pământul cu bălegar, nu cu îngrășăminte chimice. De asemenea, în perioadele mai vechi (tot înainte de comunism), moșia unor proprietari de pământ era împărțită în 3 părți, dintre care, prin rotație, un număr de ani, câte una era lăsată „să se odihnească” (adică, să-și refacă, pe cale naturală, rezerva de substanțe utile).

Și exemplele de acest fel ar putea continua. Ideea este că, dacă acești strămoși au respectat Pământul, pentru ca el să le ofere hrană și alte resurse, cum se cheamă asta? Nu cumva „ecologie”??? Această „ecologie” există cu secole și milenii înainte ca, printr-o crasă lipsă de respect și bun-simț, actuala generație, pe care o reprezinți cu prisosință, să se „zborșească” pe un ton provocator la mai-marii Lumii!

Și-acum vin niște întrebări:

1.Ce autoritate are cineva, fără studii terminate, să se „rățoiască” la oricine altcineva, de pe această planetă??? O asemenea atitudine, pe lângă disprețul față de oamenii cu pregătire de specialitate, în general, duce în ridicol orice intenție a oricărui copil și/sau adolescent, de a mai urma o școală!

2.După niște precepte de bun-simț și de minim respect reciproc, putem să ne înțelegem că nu ne-am înțeles și să respectăm opiniile, diferite (fiindcă oamenii, creația lui Dumnezeu, sunt diferiți între ei, chiar unici!), ale altor oameni? La noi, pe vremuri asta intra și în expresia „să ai cei șapte ani de acasă”, adică Educația primită în familie, înainte de a pleca la școală!

3.Nu e normal, de bun-simț (din nou!) ca oricine pune la îndoială alte opinii să fie, în primul rând, un model de moralitate el/ea însuși/însăși?

4.„Salvarea” Terrei urmează să se realizeze CU sau FĂRĂ specia umană? În a doua situație, ai cam greșit! În primul rând, informațiile despre respectul strămoșilor față de singura noastră Casă, numită Pământ sau Terra, sunt nule! Toate popoarele vechi au respectat Pământul, ca pe o ființă vie, ca pe o zeitate – numită Gaia, la greci, Zamolxis – la strămoșii mei, traco-daci, Zelmecas – la vechii baltici, etc. Filosofia strămoșilor mei, traco-daci, îmbogățită, prin romanizare, de preceptele creștine – „Pământ ești, în pământ te vei întoarce! (trimitere la circuitul universal al materiei!) – vede lucrurile prin ideea că noi, oamenii, suntem ai Pământului, și nu Pământul al nostru. Există o mulțime de exemple, etno-folclorice, literare, religioase, documentare, care dovedesc această continuitate la români. Poate că o documentare legată de moștenirea umană de la strămoși – atât de ignorată, disprețuită, hulită de actuala generație tânără – ar fi mai mult decât benefică! Trăiți cu impresia că ați inventat „mersul pe jos”, „roata”, ori cine știe ce alte „minuni”, dar nu știu dacă, cu nivelul actual de pregătire, aveți capacitatea să mențineți invențiile actuale, la nivelul la care se găsesc acum! Evoluția speciei umane, ca parte a ecosistemului terestru, se datorează curiozității și cunoașterii, bazată pe Educație și Știință, care, alături de Credință și Perseverență, sunt, toate, mai mult decât desconsiderate de generația tânără! Capacitatea de a folosi tablete, telefoane mobile, laptopuri, etc, nu este echivalentă cu deșteptăciunea și inteligența! Motoarele de căutare – nu contează care – sunt la îndemâna oricui, dar numai Școala, Educația oferă omului capacitatea de a deosebi „grâul” științific de „neghina ” necunoașterii și a manipulării!

Nu aștept răspuns(uri), dar am trimis acest mesaj ca să am conștiința împăcată că mi-am făcut datoria de a lua atitudine față de aceste reacții, repetate, lipsite de bun-simț, respect și pline de tupeu, infatuare și dispreț! În tradiția multiseculară românească, se considera că ești „om, în rândul lumii” doar dacă/după ce terminai o școală, ca să ai un loc de muncă, făceai armata (ca băiat), făceai casă (căsnicie) cu cineva și aveai copii și plantai măcar un copac! Atunci dobândeai dreptul de a-ți spune părerea, autorizată, în comunitate! Și, chiar dacă astăzi, și la noi, la români, inclusiv copiii au dreptul de a-și expune punctele de vedere (mai ales pe subiecte care îi privesc ȘI pe ei), aceste opinii trebuie exprimate decent, civilizat, cu bun-simț și respect față de ceilalți participanți la dialog!

Regulile după care m-am ghidat și mă ghidez în viață sunt preluate, pe lângă Educația de acasă, din anii de pregătire școlară (de la grădiniță, până la licență), din experiența multi-seculară a „înțelepților satului” din spațiul românesc, cu care, în vremea documentării pentru doctorat (și după) am avut ocazia să stau de vorbă. Acestea au fost sintetizate în acest material, publicat, de mai bine de un an și jumătate, pe blogul personal:

Regret că textul din link este (deocamdată) doar în română. Sigur vei găsi, însă, vreun concetățean de-al meu, dispus să-ți aducă la cunoștință cele scrise în aceste rânduri!

Pagina următoare »