Considerații referitoare la distribuția variantelor și derivatelor numelui Cristofor Joi, feb. 20 2020 

După finalizarea, în linii mari, a introducerii în calculator a datelor legate de variantele și derivatele de la patronimul Cristofor suntem în măsură să facem câteva aprecieri statistico-geografice.

Astfel, mai întâi, la nivel mondial, am inventariat 283 de mii de purtători ai acestor nume. Mai bine de un sfert – peste 78 de mii (27,73%) – se găsesc în România, care ocupă primul loc ca număr total de purtători. Concentrări importante mai sunt în Brazilia – aproape 43 de mii (14,94%), Indonezia – peste 35 de mii (12,5%), Statele Unite – peste 27 de mii (9,67%). Republica Moldova se apropie de 6 mii de purtători ai acestor nume (2,07%). Reținem faptul că situarea pe primul loc, cu peste un sfert din total, a României poate fi considerat un argument în favoarea atât a vechimii, cât și a frecvenței mari de utilizare a acestui nume în spațiul românesc.

Dacă ne concentrăm doar asupra spațiului carpato-balcanic, din cei peste 98 de mii de purtători ai acestor patronime, peste patru cincimi se află în spațiul românesc: 77,15% în România și aproape 6% în R. Moldova. În rest, nici o altă țară nu se apropie de 3%, cu valori între 1 și procente situându-se, în ordine descrescătoare, Albania (2,77%), Slovacia (2,53%), Cehia (2,45%), Ungaria (2,21%), Ucraina (2,03%), Croația (1,6%), Austria (1,34%). De notat că, cu excepția Ucrainei (țară majoritar ortodoxă, dar care a avut și are și o importantă comunitate greco-catolică și s-a aflat, în mare parte, sub influența occidentală, prin apartenența la Regatul Poloniei medievale și/sau la Republica Polonă interbelică, ori subordonat Curții imperiale de la Viena), în celelalte cazuri este vorba de țări cu o puternică influență a catolicismului (inclusiv în Albania, cel puțin înainte de trecerea unei mari părți a populației la Islam).

Totuși, pe de altă parte, e vorba de state/regiuni unde au existat și însemnate comunități românești, încă destul de vizibile, măcar în Ucraina și în Ungaria.

Dacă ne referim la spațiul românesc actual – acoperind, în sens restrâns – teritoriul României interbelice, pe primele locuri, cu peste 10 mii de purtători ai antroponimelor derivate de la Cristofor în fiecare caz, se situează, în ordine, Muntenia, București-Ilfov, Moldova și Ardeal, care concentrează aproape 46% din total și mai mult de jumătate din toate aceste patronime din spațiul românesc.

Jean Moscopol – Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara Marți, feb. 18 2020 

Mondial – Iubire, bibelou de porțelan Duminică, feb. 16 2020 

Alte (scurte) considerații legate de antroponimele creștine vechi românești Vineri, feb. 14 2020 

După finalizarea introducerii în calculator a datelor la nivel comunal pentru România și Republica Moldova și completările parțiale la nivel regional, pentru spațiul carpato-balcanic, putem veni cu unele completări.

Astfel, ca importanță, variantele și derivatele lui CristoforCristu, Cristea, Cristescu și multe altele – însumează câteva zeci de mii de purtători, numai în România și alte câteva mii – în Republica Moldova. Dacă adăugăm și faptul că totalul variantelor și derivatelor se apropie de 150, aceste elemente evidențiază atât importanța acestui patronim, cât și vechimea și extensiunea sa spațială.

Pe de altă parte, după introducerea parțială în calculator a datelor pentru spațiul carpato-balcanic, la nivel regional, ies în evidență, cu o prezență notabilă a unor forme ale antroponimului amintit, sudul Poloniei, vestul și sudul Ucrainei, Slovacia, Cehia, Ungaria, Croația, Serbia, nordul Bulgariei și al Greciei.

Datorită faptului că numele Creștin este înrudit cu Cristofor, evoluând de la Chrestus/Christus, l-am adăugat în tabelul cu date. Sensul dezvoltat de ambele nume este identic, cel de „urmaș al lui Christos”.

Despre memoria conservatoare a vecinilor în onomastică… Joi, feb. 13 2020 

Pe vremea voievodului Roman Mușat (sfârșitul veacului al XIV-lea), târgul de la confluența Moldovei cu Siretul, numit, probabil, Târgul lui Romașcu, a fost înzestrat cu o cetate. Recunoscători, locuitorii așezării au decis schimbarea numelui, în Roman, după cel al voievodului Moldovei. Totuși, vecinii din așezările înconjurătoare – și, după ei – și restul lumii, au continuat, de peste șase secole, până azi, să-i numească pe locuitorii orașului, nu romăneni, ci romașcani, termenul fiind derivat de la numele mai vechi, Târgul lui Romașcu…

Peste munți, pe Valea Oltului ardelean, a apărut, probabil, din secolul al IX-lea, o formațiune prestatală românească – amintită, în veacul al XII-lea, sub numele de Terra Blachorum, în documentele cancelariei regale a Ungariei – numită de locuitori, după râul principal – Țara Oltului. Nu e singura situație de acest fel, întâlnind, printre zecile de țări, formațiuni numite Țara Bârsei, Țara Lăpușului, Țara Berladnicilor sau Țara Moldovei… În consecință, dacă, de pildă, locuitorii țărilor amintite s-au denumit pe ei înșiși lăpușeni sau moldoveni, cei din Țara Oltului și-au zis olteni. Fapt reținut și de vecinii de la nord de Olt, „de pe Ardeal”, cum zic și azi făgărășenii… În secolul al XVIII-lea, însă, după ce, vreo două decenii (1718-1739) s-a aflat sub ocupație habsburgică, partea de la vest de Olt a Țării Românești, numită, scurtă vreme Valahia austriacă, a primit numele de Oltenia… Spre a nu (mai) fi confundați, ulterior, cu oltenii din Oltenia, oltenii din Țara Oltului – numită, din veacul al XIV-lea, și Țara Făgărașului, după cel mai important centru al ei, au început să-și spună făgărășeni (așa cum, mândru, se declara și Badea Gheorghe Cârțan, din Cârțișoara, în secolul al XIX-lea), dar nu i-au putut convinge să facă la fel și pe vecinii lor de la nord de Olt, care continuă să-i numească tot olteni…

În acest caz, facem o paranteză, spre a evidenția dificultatea definirii oltenilor, în general. Sunt la fel de olteni, dacă putem spune așa, atât cei din Țara Oltului, cei din Oltenia, cei din fostul județ Olt (situat în vestul Munteniei), dar și secuii maghiarofoni din bazinul superior al Oltului, dacă locuiesc în vecinătatea acestuia…

Și încă un exemplu, legat de ideea amintită la început… În Evul Mediu, primul stat rus din istorie a fost Rusia kieveană, care avea, așa cum se poate observa lesne, capitala la Kiev… Da, dar azi Kievul este capitala Ucrainei, care are, în majoritate, cetățeni vorbitori ai altei limbi decât rusa, ucraineana… Ceva pare în neregulă aici, deși nu este… Din ramura vestică a primilor ruși, de prin secolele XIII-XV, s-a desprins, întâi, un dialect, să-i zicem dialectul ucrainean al limbii ruse, care s-a tot diferențiat de restul acestei limbi, până când a devenit o altă limbă, ucraineană… Totuși, vecinii vechilor ruși – românii, dar și ungurii – au ținut minte că acești vorbitori de limbă slavă erau (și, în onomastică mai sunt și azi!) ruși. Astfel, onomastica românească a conservat antroponimele Rus, Rusu, Rusescu, Rusan și altele, așa cum în maghiară apare patronimul Orosz – din care a rezultat și o formă, românizată, Oros – care îi denumesc pe ucraineni ca ruși, adică ceea ce erau pe la începuturile epocii medievale. Cu rușii de azi, românii, cel puțin, au intrat în contact mai târziu – prin veacurile XVII-XVIII – numindu-i după cel mai important centru al lor de atunci (și de acum), Moscova, adică moscali sau muscali… Probabil, același sens îl are și patronimul maghiar Muszka.

Sofia Vicoveanca – Capra mea din Bucovina Miercuri, feb. 12 2020 

Despre diversitatea formelor numelor creștine vechi românești Marți, feb. 11 2020 

După un inventar – sumar – al acestor forme, în număr de peste 100, atunci când a trebuit să încep introducerea lor în baza de date, cu tot cu totalul pe localități și pe fiecare variantă și derivată, m-a surprins, plăcut, diversitatea acestora. Doar un exemplu, pentru o variantă și cu date introduse pentru mai puțin de jumătate din județe: varianta Cristu/Cristea a numelui Cristofor, are, deja, vreo 60 de variante și derivate, cu un total de câteva mii de purtători ai acestora. Mai precizez, încă o dată, că este vorba, deocamdată, doar de actualul teritoriu al României, pentru că, dacă iau în calcul și Republica Moldova, se mai adaugă alte câteva mii de purtători ai acestui patronim.

24 Ianuarie/5 Februarie 1859 – 161 de ani de la Unirea Principatelor Miercuri, feb. 5 2020 

După ce, cu câteva săptămâni mai devreme, deputații din Adunarea Electivă a Moldovei, l-au ales, în unanimitate, ca Domnitor al Principatului moldav, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, adunați la Hotelul „Concordia” din București, și deputații Adunării Elective a Țării Românești, au procedat la fel, în 24 Ianuarie (stil vechi)/5 Februarie (stil nou). Astfel, colonelul Alexandru Ioan Cuza, devenea domnitor al ambelor Principate, acest moment fiind primul pas pe calea Unirii Principatelor Române, devenite, ulterior, România.

Câteva particularități ale mișcărilor de protest în spațiul românesc după 1989 Vineri, ian. 31 2020 

Facem precizarea că, deși spațiul românesc se referă, în general, atât la întregul teritoriu al României interbelice, cât și la întreaga Transnistrie, până la Bugul de Sud (mai exact, la teritoriul administrat de România în anii 1941-1944), datele noastre nu acoperă decât teritoriul actual al României și al R. Moldova. Lipsesc, astfel, datele legate de părțile ucrainene ale Bucovinei, Basarabiei și Transnistriei, cât și cele legate de Cadrilater. Ne referim, mai exact, la teritoriile, recunoscute oficial, internațional, ale celor două state românești independente. În cadrul acestor mișcări se includ grevele, mitingurile, pichetările diferitelor instituții și protestele de orice tip, consemnate, în această perioadă, în mass-media.

Precizăm că, pe de-o parte, inadvertențele care pot apărea se datorează fie faptului că n-am avut acces, întotdeauna, la presă – mai ales regională și/sau locală – spre a consemna fiecare protest (aici, mai ales în ceea ce privește presa de la est de Prut, ne-am limitat, în mare măsură, la instituții media localizate în Chișinău), iar – pe de alta, poate, și calculele – mai ales cele legate de populația totală, mai pot suferi unele inexactități. În plus, este dificil de „ponderat” amplitudinea unui protest, deoarece nu este totuna o mișcare protestatară cu zeci și chiar sute de mii de participanți, cu un „protestuleț” care „adună” o „mână” de oameni. Statistic, din păcate, fiecare din aceste exemple, apare tot ca „un protest” și atât!… Totuși, datele în cauză, se corelează, foarte bine, pe de-o parte, cu predispoziția, mai veche, pentru proteste (din perioadele comunistă, interbelică și/sau chiar antebelică) – în Ardeal, Banat, Moldova, Capitală… -, iar, pe de alta – și cu alți indicatori care „măsoară” spiritul civic: prezența la urne peste media națională, votul cu formațiuni politice democratice, care susțin statul de drept, o justiție egală pentru toți cetățenii și altele… La „polul” opus, cu părere de rău, și după 1990, ținuturile de la est de Prut se manifestă (și) printr-o „apetență”, inexplicabilă, pentru votul în favoarea unor formațiuni (neo-)comuniste…, realitate care se corelează cu numărul mai modest de mișcări protestatare…

Pentru început, vom face câteva referiri la protestele de anul trecut. S-au însumat 1174 de mișcări de protest. Scăderea este evidentă, atât față de 2018 – care avea peste 1700 de proteste, cât, mai ales, față de anul de „vârf” post-decembrist al mișcărilor protestatare: atunci, s-au înregistrat mai mult de 2000 de asemenea mișcări, aproape dublu față de 2019. Totuși, există și regiuni cu o creștere, față de 2017: Basarabia și Transnistria (cuprinse între limitele R. Moldova) au consemnat, în general, valori duble față de 2017, dar nivelul de la care au plecat este modest. Astfel, în Basarabia au fost 94 de mișcări de protest (față de 54, în 2017), iar în Transnistria – 4 (față de doar două, cu doi ani mai devreme). Prin comparație, regiuni românești de la vest de Prut, chiar având valori mai mici față de 2017, au depășit, și în 2019, Basarabia (cu care, ca dimensiuni teritoriale și demografice sunt comparabile): Moldova a avut 227 de proteste (față de 385, în 2017), Ardealul – fără Secuime – 209 (față de 473, în 2017), iar Muntenia – fără București-Ilfov – 171 (față de 255, în 2017). De fapt, valorile din 2019 în Basarabia sunt egale cu cele din București-Ilfov (care, în 2017, a ajuns la 232 mișcări de protest) și puțin mai mari decât cele consemnate în Oltenia – 91 (și aici, în 2017, au fost mai multe – 128). Basarabia este, însă, peste Secuime (61 de mișcări protestatare anul trecut), Banat (56), Crișana (53), Bucovina (42), Maramureș (37) și Dobrogea (35), dar nici una dintre aceste regiuni nu are mai mult de 2-4 județe (interbelice).

Dacă tot am ajuns să menționăm nivelul județean, să vedem care au fost județele care s-au remarcat printr-o activitate protestatară mai intensă. Capitala a fost, din nou, pe primul loc – cu 79 de proteste (puțin mai mult de o treime față de cele 219 proteste din 2017), urmată de județele Iași, Cluj și Sibiu – cu mai mult de 30 de proteste fiecare. Cam la același nivel – cu 36 de mișcări de protest – se situează și fostul județ basarabean Lăpușna, dintre care 24 au avut loc în Chișinău. Notăm, totuși, faptul că, în vreme ce, la vest de Prut, trendul este descrescător, în spațiul pruto-nistrean, intensitatea mișcărilor protestatare este în creștere…

La nivelul întregii perioade – 1990-2019 – au fost consemnate aproape 11 mii de mișcări de protest. Din nou, distribuția regională este, cum era de așteptat, inegală. Regiunile cu cel mai mare „apetit” protestatar sunt, pentru întregul interval analizat, Moldova și Ardealul, care depășesc, fiecare, 2100 de mișcări protestatare. Urmează, cu valori peste 1000 de proteste, Muntenia și București-Ilfov, care, luate împreună, ar depăși „borna” 2600. Cu valori situate între 500 și 1000 de mișcări de protest, se grupează, descrescător, Oltenia, Secuimea, Banatul și Crișana, în vreme ce Basarabia, Bucovina și Maramureșul trec, fiecare, de 300-400 de astfel de mișcări, iar Transnistria a „adunat” doar 16…

Dacă analizăm, însă, repartiția activității protestatare post-decembriste după coeficientul de distribuție spațială, ierarhia regională se modifică semnificativ. Acest coeficient s-a calculat prin împărțirea ponderii mișcărilor de protest la nivel regional, la ponderea populației fiecărei regiuni. Acolo unde valoarea este mai mare decât 1 (media spațiului românesc, rezultată din 100% mișcări de protest, împărțit la 100% populație), aceasta denotă o intensitate a protestelor superioară mediei. Cu asemenea valori, se remarcă, în ordine descrescătoare, Bucovina – 2,01, Ardealul – 1,58, Secuimea – 1,47, Moldova – 1,25, Banatul – 1,22, Maramureșul – 1,2 și Oltenia – 1,03. Dacă, prin valorile lor modeste, Basarabia – 0,47 și Transnistria – 0,13 „încheie” plutonul, surprinde, oarecum, valorile sub-unitare pentru București-Ilfov – doar 0,82, la același nivel cu Dobrogea, dar sub Muntenia, care are 0,91 și Crișana – cu 0,92.

Dacă detaliem această analiză la nivel județean, Capitala, singură, fără județul Ilfov, trece de 1 (are 1,15), dar, cu cele mai mari valori se evidențiază fostul județ Făgăraș (cu 3,28). Acesta este urmat de județele Sibiu, Suceava, Târnava Mică, Alba, Câmpulung, Fălciu, Odorhei, Ciuc, Cluj, Trei Scaune, Caraș, Rădăuți, Dorohoi, Năsăud, Tutova, Vaslui, Iași, Turda, toate – cu valori mai mari de 1,5. La polul opus, cu valori mai mici de 0,8 se înscriu, descrescător, județele Bacău, Dolj, Prahova, Ilfov, dar fiecare trece de 0,5, lucru care nu se mai întâmplă peste Prut: aici, doar două (foste) județe au valori puțin peste 0,3: Lăpușna (cu Chișinăul, în primul rând) și Orheiul, ambele localizate în partea centrală a Basarabiei. Interesant este faptul că, pe lângă ponderea notabilă, peste media națională, a elementului român(ofon), tot aici, mai ales la Chișinău, se concentrează, de regulă, și cele mai mari ponderi ale votului pentru formațiuni pro-occidentale, cu discurs unionist și pro-european…

Considerații referitoare la infrastructura de cazare turistică din spațiul românesc Miercuri, ian. 22 2020 

Primele mențiuni despre existența unor unități de cazare cu scop turistic în spațiul românesc se pierd în negura timpului… Mă rog, până după 1800 – sau, chiar 1900 – nici nu putem vorbi de „turism” în adevăratul sens al cuvântului, dar, totuși… Nu avem informații despre locurile care i-ar fi putut găzdui pe utilizatorii stabilimentelor balneare din antichitate, însă, din Evul Mediu datează câteva toponime care trimit la astfel de unități de găzduire a drumeților, cu nume derivate de la termeni ca han, rateș/ratoș/ratuș… Asemenea numiri nu sunt foarte numeroase – am inventariat doar 15, deocamdată, răspândite în Ardeal, Muntenia, Moldova, Basarabia și Transnistria.

Din secolul al XIX-lea există și informații statistice legate de asemenea unități de cazare, dar datele sunt incomplete și nu se referă nici la toată infrastructura de cazare existentă, nici la toate localitățile care aveau asemenea unități. Astfel, dacă în Dicționarul statistic și topografic al României, publicat de D. Frunzescu, în 1872, găsim și unele referințe la chestiunea abordată, prima evidență închegată, coerentă, acoperind întregul spațiu românesc, este cea din Anuarul SOCEC al României Mari, publicat, în două volume, în anul 1926. Se adaugă, după mai bine de un deceniu, în perioada 1938-1943, lucrarea, în 4 volume, Enciclopedia României (care cuprinde informații de interes, legate de domeniu, în volumele II și III). Din perioada comunistă ne-am documentat din seria de anuare statistice și din Almanahul Scînteia din anul 1973, iar, după 1989, beneficiem de o statistică, detaliată, realizată și actualizată de Institutul Național de Statistică. Astfel, putem acoperi, mai mult decât mulțumitor, la nivel de unități administrative elementare – municipii, orașe, comune – evoluția infrastructurii de cazare turistică pentru ultimii (aproximativ) 150 de ani, cu multă precizie. Datele utilizate de noi acoperă, cu unele inexactități și lipsuri, perioada 1860-1870 și, foarte exact, intervalul 1925-2018 (unde, primul an are în vedere întâiul recensământ al populației, realizat în Principatele Unite/România, anul 1925 este cel la care se referă datele din Anuarul SOCEC, iar 2018 – anul pentru care avem cele mai recente informații din statistica online publicată de INS). Momentele de analiză sunt 1860-1870 – pentru perioada antebelică, 1925 și 1936 – pentru perioada interbelică, 1972 – pentru cea comunistă și 1990, 2004 și 2018 – pentru intervalul postdecembrist. Mai adăugăm că, exceptând perioadele antebelică și interbelică, pentru care informațiile acoperă tot teritoriul României Mari, datele de după 1945 se referă, deocamdată, doar la teritoriul actual al țării.

Statistica în cauză are diferențe și în ceea ce privește tipologia unităților de cazare. Astfel, în perioada antebelică sunt incluse hotelurile, hanurile, vilele turistice (la care am adăugat și pavilioanele și stabilimentele balneare, așa cum apar ele adăugate și în perioada comunistă; după 1989 nu mai există o referință explicită la ele, nu în România, cel puțin, deși evidențele statistice continuă să le includă în R. Moldova, după 1991), la care se adaugă, în intervalul interbelic, cabanele și campingurile (acestea din urmă, lipsesc din evidențe în 1925). În perioada comunistă apar taberele școlare și locuințele contractate de cetățeni (deși acestea din urmă nu mai sunt consemnate ulterior). După 1989, se evidențiază, distinct, și hotelurile pentru tineret, hostelurile, hotelurile apartament, motelurile, bungalourile, satele de vacanță, popasurile turistice, căsuțele turistice, pensiunile (diferențiate, înainte de 2000, în rurale, redenumite pensiuni agroturistice, respectiv urbane, rebotezate pensiuni turistice) și spațiile de cazare pe nave. Trebuie spus că termenul pensiune apare și în perioada interbelică, dar nu separat (nu se dă un număr explicit de asemenea unități de cazare), ci împreună cu vilele turistice (fiind, probabil, asimilate acestora).

Pentru perioada de dinainte de primul război mondial dispunem de date, în bună măsură recalculate, din a doua parte a secolului al XIX-lea (1860-1870). Dintre cele peste 360 de unități de cazare, cam două treimi erau hanuri și aproximativ o treime – hoteluri. Restul – doar 20 de unități – erau stabilimente balneare și/sau vile. Cele mai multe asemenea unități (de toate tipurile) se consemnau la București, Arad, Galați, Iași – în fiecare caz fiind vorba de mai mult de 10 unități de cazare. Pe cuprinsul actualului teritoriu al țării se aflau 311 unități de cazare (din 365).

După circa o jumătate de secol, în 1925, pe lângă creșterea numărului total de unități de cazare – la 1235 (adică, aproape triplu), asistăm și la o diversificare a tipologiei: apar cabanele (dezvoltate încă de la finalul secolului al XIX-lea), iar după 1930 – campingurile. Dacă, în cazul majorității tipurilor de unități de cazare se consemnează creșteri, nu același lucru se întâmplă cu numărul de hanuri, redus la doar 44: probabil, scăderea s-a produs – pe lângă dispariția unora – și pentru că destule asemenea unități s-au „rebotezat” hoteluri, preluând și extinzând un termen ceva mai recent… După circa un deceniu, se consemnează o creștere generală cu peste 300 de unități de cazare turistică: cea mai mare augmentare numerică au înregistrat-o vilele turistice (de la 116, la 306 unități), urmate de stabilimentele balneare (de la 98, la 149), de hoteluri (de la 943 – la 998) și de cabane (de la 34, la 52). Numărul hanurilor a rămas neschimbat (44) și au apărut și primele trei campinguri (câte unul la Mamaia, Eforie și în zona actualei stațiuni Albena, din Cadrilater – azi în componența Bulgariei). Din totalul unităților de cazare menționate, în 1936 majoritatea (1361 din 1552) se localizau pe teritoriul actual al României. Localitățile cu mai mult de 15 unități de cazare turistică erau București, Arad, Slănic-Moldova, Brașov, Brăila, Cernăuți, Vatra Dornei, Cluj, Constanța, Eforie, Galați, Craiova, Iași, Chișinău, Orhei, Ploiești, Bușteni, Câmpina, Sinaia, Baia Mare, Băile Herculane, Sibiu, Tighina, Timișoara. Totalul este realizat după decupajul comunal actual și, exceptând capitala, ordinea enumerării este în ordinea alfabetică a județelor interbelice.

Perioada comunistă a adus și ea o nouă diversificare a tipologiei unităților de cazare, fiind incluse aici taberele școlare și locuințele contractate cu cetățenii. În anul 1972, după eforturile investiționale depuse, după 1960 de regim, numărul total de unități de cazare turistică sporise la 2403, aproape dublu față de finalul perioadei interbelice. Nu toate tipurile de unități de cazare au înregistrat, însă, creșteri. Cea mai mare creștere s-a consemnat tot în cazul vilelor – care includeau și pavilioanele și stabilimentele balneare (de la peste 400, la 1250), urmate de campinguri (ajunse la un total de 169 de asemenea unități). Totalul taberelor școlare ajunsese la 204. Chiar și numărul hanurilor a crescut ușor, la 56. Totuși, de această dată, în declin s-a aflat numărul total de hoteluri, ajuns la 482, circa jumătate din numărul de la finalul perioadei interbelice… Cu peste 20 de unități de cazare turistică se evidențiau localitățile: București, Slănic-Moldova, Sânmartin, Brașov, Bran, Brăila, Băile Tușnad, Constanța, Eforie, Mangalia, Techirghiol, Costinești, Snagov, Sovata, Borsec, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sibiu, Buziaș, Călimănești.

Totuși, regimul comunist a continuat investițiile în domeniu, fapt ce a făcut ca, în 1990, primul an de după evenimentele din Decembrie 1989, să se consemneze un număr aproape dublu de hoteluri (849) și un total de unități de cazare de aproape 3300. Din nou, numărul hanurilor a fost în recul (doar 15), dar, probabil, multe dintre ele au fost reclasificate ca moteluri – categorie nouă, apărută acum (acest tip totalizând 140 de unități). A continuat să crească atât numărul vilelor turistice (1606), cât și al cabanelor (244), campingurilor (227) și al taberelor școlare (213). Au dispărut, în schimb, din nomenclator, locuințele contractate cu cetățenii. Aveau un total de cel puțin 25 de unități de cazare turistică, localitățile: București, Slănic-Moldova, Sânmartin, Brașov, Bran, Băile Tușnad, Constanța, Eforie, Mangalia, Techirghiol, Costinești, Snagov, Sovata, Borsec, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sibiu, Băile Govora, Călimănești.

Mulțumită inventarierii regulate realizate de INS, din 1990 dispunem nu doar de date anuale, detaliate, ale tipologiei unităților de cazare, ci și de numărul total al locurilor din aceste tipuri de unități turistice (la care ne vom referi în una din intervențiile următoare). Totuși, pe lângă faptul că o „trecere în revistă”, din an în an, a datelor ar putea părea redundantă, faptul că nu ne-am propus o abordare exhaustivă, ne-a făcut să ne oprim doar asupra altor două momente: 2004 (anul intrării României în NATO și al încheierii negocierilor de aderare la UE), situat aproximativ la jumătatea perioadei postdecembriste, și 2018 – ultimul an cu date complete (deocamdată) din același interval.

Astfel, în 2004, s-a consemnat un total de peste 4200 de unități de cazare turistică. Creșterea nu s-a produs doar prin aportul unora dintre categorii, ci și pentru că au apărut tipuri noi: pensiuni (1506 unități), bungalouri (285), căsuțe turistice (74), popasuri turistice (29), hosteluri (23), spații de cazare pe nave (14), hoteluri pentru tineret (10) și altele. Dintre tipurile mai vechi, doar hotelurile au continuat creșterea numerică (ajungând la 959 de unități), precum și motelurile (170). În schimb, hanurile (12), vilele turistice (712), cabanele (154) și taberele școlare (158) au înregistrat scăderi. Putem bănui că, exact ca și în cazul unor hanuri (redenumite moteluri), și multe vile turistice au devenit pensiuni, după anul 1994, când a apărut acest tip de unități de cazare turistică.

La sfârșitul anului 2018 se consemnau aproape 8700 de unități de cazare turistică. Această creștere are la bază, în mare măsură, sporirea numărului de pensiuni (care s-a triplat, ajungând la 4569). Au înregistrat creșteri și hotelurile (1690), bungalourile (549), hostelurile (330), cabanele (249), motelurile (238), căsuțele turistice (123), popasurile turistice (54), spațiile de cazare pe nave (27), satele de vacanță (11). Au continuat să scadă ca număr hanurile (ajunse la doar 6 asemenea unități), campingurile (68) și vilele turistice (703), în vreme ce hotelurile pentru tineret au dispărut complet (fiind redenumite, probabil, ca hosteluri). Cu mai mult de 30 de unități de cazare, ies în prim-plan: București, Alba-Iulia, Arad, Pitești, Slănic-Moldova, Oradea, Marghita, Sânmartin, Brașov, Râșnov, Săcele, Zărnești, Bran, Fundata, Moeciu, Brăila, Gura Humorului, Vatra Dornei, Miercurea-Ciuc, Băile Tușnad, Gheorgheni, Voșlăbeni, Cluj, Constanța, Eforie, Mangalia, Năvodari, Costinești, Galați, Craiova, Târgul Jiu, Novaci, Deva, Lupeni, Iași, Turnul Severin, Târgul Mureș, Sovata, Rucăr, Ceahlău, Odorheiul Secuiesc, Zetea, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sucevița, Baia Mare, Satul Mare, Boghiș, Băile Herculane, Sibiu, Sighișoara, Timișoara, Tulcea, Sulina, Murighiol, Arieșeni, Râmnicul Vâlcea, Băile Olănești, Călimănești, Voineasa.

Se remarcă, în final, ca o scurtă concluzie, că, pe fondul unei diversificări a tipologiei unităților de cazare și al creșterii numerice totale, unele tipuri fie au dispărut – locuințele contractate cu cetățenii, hotelurile pentru tineret -, fie sunt în scădere evidentă: hanurile (cel mai vechi tip de unitate de cazare turistică, atestat din epoca medievală), dar și unele tipuri apărute în perioadele antebelică – vilele turistice – sau interbelică – campingurile.

Pe de altă parte, dacă, acum circa 150 de ani, localitățile cu un număr însemnat de unități de cazare turistică erau orașe mari – București, Arad, Galați, Iași – ulterior s-a produs o diversificare a tipologiei: au rămas în acest grup numeroase orașe mari (chiar mult mai multe decât la început), fiind vorba, adesea, de reședințe de județ (Alba-Iulia, Pitești, Oradea, Brașov, Brăila, Miercurea-Ciuc, Cluj, Constanța, Galați, Craiova, Târgul Jiu, Deva, Turnul Severin, Târgul Mureș, Odorheiul Secuiesc, Satul Mare, Sibiu, Sighișoara, Tulcea, Râmnicul Vâlcea și altele), dar, pe lângă acestea, s-a mai constituit un grup, consistent, de localități pe teritoriul cărora se află stațiuni balneo-climatice: Slănic Moldova, Sânmartin (Băile Felix, Băile 1 Mai), Bran, Vatra Dornei, Băile Tușnad, Voșlăbeni (Izvorul Mureșului), Eforie, Mangalia, Năvodari, Techirghiol, Costinești, Novaci (Rânca), Lupeni, Sovata, Rucăr, Borsec, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sucevița, Băile Herculane, Sulina, Murighiol, Arieșeni, Băile Olănești, Călimănești, Voineasa, etc.

Încheiem, din nou, cu precizarea că, pentru perioadele de după 1940/1944, ne referim (pentru moment) doar la teritoriul actual al României.

Pagina următoare »