Despre „cultura generală” și nu numai… Luni, iul. 6 2020 

Pe vremea când mă aflam, încă, „pe băncile școlii”, am auzit această… „definiție” a culturii generale: Cultura generală e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat la școală! O „definiție”, care, de atunci, m-a „urmărit” toată viața…

Pe „vremea noastră” – adică, atunci când am început eu școala generală, acum vreo 44 de ani – în clasele primare exista o disciplină numită dezvoltarea vorbirii. Învățătoarea (sau învățătorul, deși eu n-am avut decât doamne sau domnișoare cadre didactice în clasele I-IV) căuta, stând de vorbă cu elevul-copil să îl ajute ca, prin viu grai, să-și dezvolte capacitatea de comunicare. Din clasa a II-a, până spre finalul gimnaziului, am fost „terorizat” (exagerez, firește! 🙂 ) de scrierea cuvintelor noi de la fiecare lecție nouă de Citire (sau de Literatura Română) într-un caiețel mic, verde, numit vocabular… De asemenea, gimnaziul a însemnat și parcurgerea, mai ales pe perioada vacanței mari a vestitelor lecturi obligatorii. Cum multe dintre acestea lipseau din biblioteca personală și, chiar dacă, pe vremea aceea, cărțile nu erau așa de scumpe, nu se găseau întotdeauna în librării, am apelat, frecvent, la fondul de carte al Bibliotecii Municipale din incinta Cetății Făgărașului…

Nu mai vorbesc despre faptul că, atât în liceu – chiar dacă era „industrial” – cât și în anii studenției – ca viitor geograf – am avut parte, în general, de profesori care ne-au predat foarte mult, ne-au cerut mult și, după terminarea cursurilor (liceale și/sau universitare) a rămas ceva. Până și Armata a contribuit cu ceva la zestrea de aptitudini: prin absolvirea (cu brevet clasa a III-a) a cursurilor de Telegrafie (eram la Transmisiuni), mi-am dezvoltat abilitățile de… tehnoredactare, deoarece tastatura aparatelor numite telegrafe era identică nu doar cu a vestitelor (pe vremuri) mașini de dactilografiat, ci și cu cea a computerelor, apărute „precum ciupercile după ploaie” după 1989!… Așa încât, în momentul în care, „am pășit în câmpul muncii” și „în viață”, ca adult, aveam un „bagaj” de cunoștințe – nu neapărat de specialitate – destul de consistent, spre a mă ajuta nu doar în „cariera profesională”, ci și în înțelegerea a ceea ce mă înconjoară… Și, cu toate că, de mai bine de patru decenii, devenise evidentă simpatia pentru Geografie, comunicată, manifestată, frecvent, ulterior, în școală și liceu și chiar și după, de prin anii studenției (când am procedat, prima dată, la o „inventariere” a titlurilor din biblioteca personală, pe domenii), am constatat că lucrările geografice ocupă abia poziția a treia, după beletristică și… istorie, realitate valabilă și azi!

Astfel, dezvoltarea vorbirii a (început prin faptul că a) contribuit la o (mai bună) exprimare, orală… Vocabularul, prin înscrierea multelor neologisme, arhaisme, regionalisme mi-a îmbogățit bagajul lexical, iar lecturile obligatorii m-au ajutat să-mi formez, pe lângă același vocabular (mai) diversificat și (un început de) cultură generală… Tastatura telegrafului din vremea milităriei a ușurat abilitățile practice, legate de tehnoredactare, începând cu diferite lucrări practice din studenție (realizate, deja, pe calculator) și de contribuția, ca membru în colegiul de redacție, la apariția revistei Geea a Asociației Tinerilor Geografi din România – ATGER (1994-1995), continuând cu (tehno)redactarea lucrării de doctorat (2005) și a multor altor articole, studii, cursuri, capitole de cărți…, până la (inclusiv 🙂 ) articolele de aici! 🙂

De fapt, încă din anii studenției – deci de cam un sfert de veac – „paleta” de lucrări din biblioteca proprie acoperea aproape toate domeniile – de la matematică și fizică, la literatură și de la enciclopedii și dicționare, la titluri din domeniul chimiei sau agriculturii. Bine, unele erau în număr mai mic, chiar foarte mic, dar NU LIPSEAU… În timp, am înțeles DE CE: dacă a cunoaște (un pic de) matematică ajută (și) un geograf, nu doar în realizarea și înțelegerea a diferite statistici și chiar a unor metode de analiză multivariată (precum clasificarea ierarhică ascendentă, sau analiza în componente principale, cu care m-am „pricopsit” aproape la 40 de ani, în vremea stagiului post-doctoral de la Bruxelles!), ci și în structurarea unei gândiri logice, argumentate, fizica m-a ajutat, mai întotdeauna în înțelegerea multor obiecte, procese și fenomene de geografie fizică, plecând de la cele climatice și geologice, până la circuitul apei în natură sau distribuția spațială a „cuverturii” vegetale… Ca să nu mai vorbesc despre faptul că, având aceste noțiuni de fizica (pământului, atmosferei, hidrosferei…) am putut, adesea, să „descifrez” semnificația unor… toponime!… Vorba ceea: unde dai, și unde crapă! 🙂

A fost nevoie să-mi însușesc, de-a lungul vremii, și un vocabular specific nu doar științelor politice (că, doar am publicat, cu 7 ani în urmă, o Geografie electorală), ci și dreptului și științelor economice… De domeniul juridic am avut nevoie – și mai am – și pentru înțelegerea evoluției politico-administrative în spațiul carpato-balcanic, de la primele înjghebări ale traco-dacilor, până la cele actuale, cu tot cu funcționalitatea lor… De ani buni, urmăresc, pe de altă parte, lucrări de istorie economică, scrise ori de autori străini – cum sunt Maddison, Acemoglu… – sau români – ca Bogdan Murgescu…, spre a înțelege nu doar distribuția spațială a prosperității, ci și evoluția sa (și) în timp, nu doar pe diferite paralele și meridiane ale Planetei… Iar chimia folosește, fiindcă, după cum se știe, dacă dragoste nu e, nimic nu e, științific, relația de iubire se bazează, practic întotdeauna, pe… chimie! 🙂

Nu mai vorbesc – ca om preocupat și de geografia istorică și de onomastică – de însemnătatea cunoștințelor istorice (mărturisind că, din gimnaziu, istoria a fost „la concurență” cu geografia între preferințe!) și a celor lingvistice, filologice… Dacă în domeniul istoriei nu a fost prea des cazul să apelez la lămuriri de la specialiști și/sau la lucrări în domeniu, cunoștințele de lingvistică (modeste, recunosc) s-au adăugat începând din anii studenției și, mai cu seamă, după. De fapt, multe s-au (mai) adăugat după absolvirea facultății, fiindcă, dacă e să fi învățat temeinic ceva în anii studiilor universitare, aceasta este că am învățat cum să învăț!… Orice (fost) student – mai ales din generațiile celor care au dat și probe scrise la Admiterea în facultate – s-a întrebat (cred) cum e posibil ca, înainte de Admitere, să înveți abia două-trei manuale de liceu în câteva luni (trei, în cazul meu), iar în sesiune să ai capacitatea de a reține ce ai lecturat (și repetat, schematizat) în câteva zile, iar informația (sintetizată în acele scheme scrise, doar cu „cuvintele cheie” din fiecare curs) să rămână în minte „după ani și ani”?

Bine, bine, s-ar putea întreba cineva, mai ales dintre cei mai tineri, la ce bună toată acestă pledoarie? Păi, e bună, fiindcă actualele generații tinere, experte în manevrat aparatură performantă – de la telefoane, tablete, până la laptopuri și calculatoare ultramoderne – păcătuiește tocmai prin (aproape) absența culturii generale! Aceasta – ca și ocultarea (voită sau neintenționată) a credințelor și tradițiilor strămoșești – fac ca posibilitățile de înțelegere a lumii în care trăim și a direcției în care Lumea evoluează să fie (aproape) nule… Asta fiindcă, azi, școala dă puțin, cere foarte puțin și, după terminarea studiilor rămâne (aproape) nimic!… Cvasi-absența culturii generale ar putea explica, măcar în parte, atât dificultățile de exprimare scrisă/vorbită, chiar și ale unor tineri cu performanțe școlare bune, cât și analfabetismul funcțional, relevat și de vestitele teste PISA!… Asta, ca să nu mai vorbim de răspunsul la întrebarea – adresată, anual, studenților, la prima ședință de seminar la Geografie culturală și etnografie, după ce întreb: „Ce sunteți?” și răspunsul: „Român(că)” – De ce sunteți români? Cum poți dialoga cu un interlocutor, fie român, fie (mai ales) străin, pe care să-l convingi că tocmai merită să-i crească, un pic, „cota” de respect față de români/România, fiindcă tocmai a aflat de la tine, român(ca) elemente complet noi despre neamul, țara, tradițiile noastre, dacă tu nu poți îngăima, nici măcar corect gramatical, două-trei vorbe în limba maternă, sau, mai grav, te exprimi în romgleză??? În plus, informația înseamnă putere și un om informat face cât doi oameni! Asta, ca să nu mai vorbim de faptul că un om informat, citit, cult, cu informații din domenii variate, este mai greu de manipulat (spre deloc)! Oare (și) de aceea se urmărește ca școala să transmită – sub „pretextul” descongestionării timpului (și creierelor) școlarilor – cât mai puține informații (spre deloc)??? Întreb, nu dau cu parul!…

Sunt extrem de deschis oricăror discuții, cât de critice vor fi, dar interlocutorii să facă bine să dialogheze pe un ton și cu un limbaj decent, civilizat și, mai ales, cu argumente!

Câte ceva despre respectul față de cetățean… Joi, iun. 18 2020 

Vom aduce în discuție, astăzi, în primul rând, agresivitatea – adesea, de-a dreptul nesimțită – a „pauzelor publicitare” din mass-media, prezentă cu „calupuri” de minute întregi în(tre) emisiunile în desfășurare, mai cu seamă la TV, dar și la Radio… Trec peste faptul că, frecvent, reclamele sunt făcute de idioți pentru oligofreni (adică insultă și inteligența „consumatorilor de publicitate”) și, de câteva ori, am fost nevoit să sesizez (inutil!) CNA, deoarece unele asemenea „reclame” îndeamnă la nesimțire, la tupeu, la lipsă de respect față de semeni și munca lor… Au fost cazuri în care le-am scris chiar firmelor cu reclamele în cauză: fie n-au răspuns, fie a venit o replică… în sictir!

Așa că, am luat măsuri! Pe Internet am instalat instrumente care blochează reclamele și, mai mult, cu un click, pot face să dispară pozele unor nulități sau articole care mi-ar afecta integritatea și integralitatea neuronilor din dotare! La tembelizor nu mă (prea) uit, consecință a lipsei (aproape) de program TV din ultimii ani ai comunismului… Radioul îl (mai) ascult în mașină, dar, când încep „pauzele publicitare” îl închid și există șanse să rămână așa, până ce cobor din mașină… Sunt conștient că nu e de ajuns și acum trec la „nivelul următor”: apelul la mass-media care acceptă „spații publicitare”, motivând că acestea aduc venituri instituțiilor de presă în cauză.

Greșit, oameni buni! Se pot găsi formule ca, pentru cine vrea, să aibă „publicitate” – în presa scrisă și/sau audio-vizuală – dacă dorește să plătească cât plătea și până acum pentru serviciile jurnalistice la care are acces. Pentru ceilalți, între care mă număr și eu, se poate face o analiză, și, pe bază de anchete/sondaje, după ce se va ști cât la sută din clienți NU mai vor DELOC reclame, să se ajusteze, doar pentru aceștia, prețul de cost al serviciilor jurnalistice. Aici, însă, sper ca instituțiile mass-media și firmele care distribuie așa ceva să dea dovadă de bună-credință și să nu „jupoaie” cetățeanul cu costuri mari în plus, doar fiindcă e sătul de „publicitate” (adesea INUTILĂ și DE PROASTĂ CALITATE!). Mă gândesc că o mărire de 10%, maxim 20% a prețului serviciilor audio-vizuale pentru cei care NU DORESC RECLAME e rezonabilă! Iar în „pauzele publicitare”, la radio/tv, în casele/mașinile celor care nu doresc publicitate, va fi… liniște! Noile televizoare „inteligente” pot fi prevăzute, din fabricație, să intre pe o imagine care bine-dispune, pe perioada „pauzelor publicitare”!

Eu zic că se poate! Prima condiție este ca o cât mai mare parte, dintre cei care nu mai doresc reclame, dacă nu toți cei să pună presiune pe firmele care distribuie conținut jurnalistic – scris, audio-vizual și/sau online – iar a doua, ca aceste firme să arate RESPECT față de cetățenii plătitori pentru aceste servicii! Nu aștept același RESPECT din partea „publicitarilor”, deoarece, în zeci de ani, aceștia au dovedit, cu prisosință, O CRASĂ, IMENSĂ LIPSĂ DE RESPECT ȘI DISPREȚ FAȚĂ DE OAMENI! Nu doresc decât să le dea Dumnezeu exact binele pe care l-au făcut și-l fac prin „agresiunea” prin „reclame” a cetățenilor!…

În încheiere, subliniez că același DISPREȚ și aceeași LIPSĂ DE RESPECT față de oameni îl manifestă băncile! Un mare academician spunea, cândva, că, de fapt, băncile au legalizat CAMĂTA!… Mă îndoiesc că vreun „lucrător bancar” poate susține, ARGUMENTAT, contrariul!… Și le-aș răspunde acestor „lucrători bancari”, ca și „publicitarilor” cu întrebarea: DACĂ V-AR FACE CINEVA CEEA CE FACEȚI DUMNEAVOASTRĂ OAMENILOR, V-AR PLĂCEA???

Structura etnică a populației României actuale în ultimul secol – Introducere Miercuri, iun. 3 2020 

Vom începe un nou serial, dedicat distribuției crono-spațiale a populației României, între granițele ei de astăzi, în ultimii (mai bine de ) 100 de ani. Mai exact, începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, până la începutul actualului mileniu (ultima asemenea înregistrare fiind din 2011).

Ar trebui să precizăm de ce nu ne referim, deocamdată, la întregul spațiu românesc. Pe de-o parte, este vorba de dificultățile de agregare a datelor la un nivel administrativ similar cu cel al județelor actuale: aceasta este o operațiune cronofagă, dar ea se va realiza, chiar dacă va dur(e)a… În al doilea rând, pentru o parte a acestui spațiu, nu există o periodicitate (cât de cât) a momentelor censitare. ne referim, cu precădere, la teritoriile ce au făcut parte din imperiile de la Răsărit, fie Imperiul țarist (care a realizat o singură asemenea înregistrare în 1897, care este și prima, și ultima de acest fel), fie Uniunea Sovietică (în cazul căreia, pe lângă înregistrările, incomplete, din 1920, și cele – foarte generale – din 1926 și 1939 – referitoare doar la teritoriul transnistrean, următorul recensământ de populație a avut loc, în perioada postbelică, abia în 1959…). Chiar și după 1991, după dispariția URSS, „obiceiul”… absenței îndelungate a unui recensământ a fost preluat și de statele succesoare: în R. Moldova au trebuit să treacă 15 ani (1989-2004) de la ultima înregistrare (sovietică), până la primul recensământ realizat de autoritățile de la Chișinău, și, dacă acesta, din 2004, s-a realizat, oarecum, la nivelul întregului teritoriu recunoscut al țării (deci și în teritoriile controlate de Tiraspol), următorul, din 2014, nu s-a mai desfășurat la fel (separatiștii realizând o altă înregistrare, foarte generală, dar în 2015…). Mai mult, dacă, inițial, Ucraina – care încorporează atât teritorii ce au aparținut României până în 1940/1944, cât și Transnistria, în sens larg, administrată de statul român în perioada 1941-1944 – a avut inițiativa primul recensământ post-sovietic chiar la debutul noului mileniu (în 2001), acesta a fost și singurul desfășurat după apariția statului ucrainean (deocamdată)…

În aceste condiții, am optat, pentru început, pentru prezentarea evoluției crono-spațiale doar la nivelul actualului teritoriu al României și numai la nivelul decupajului administrativ județean actual (de regulă era utilizat cel al județelor interbelice, care permite și agregarea datelor pentru regiunile aflate, azi, în afara hotarelor țării). În acest sens, am beneficiat, în bună măsură, de faptul că, nu doar pentru teritoriile ce au aparținut fostei Monarhii austro-ungare (Transilvania, în sens larg, sudul Bucovinei), ci chiar și pentru cele aflate în cuprinsul Vechiului Regat, există o oarecare periodicitate a înregistrărilor censitare și de accesul, mulțumitor, la informația statistică, agregată, convențional, la acest nivel. Astfel, Austro-Ungaria a realizat două asemenea înregistrări, în 1900 și 1910, urmate, pentru nordul Transilvaniei, de recensământul (maghiar) din 1941, exact în același an cu cel din România (cât a mai rămas din ea după fatidicul an 1940!), în vreme ce, în România, se pot utiliza datele pentru anii 1899, 1912, 1920 (cu detalii pentru Transilvania și Bucovina și interpolări pentru Vechiul Regat), 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002 și 2011.

Mai sunt de făcut câteva precizări, legate de completitudinea și gradul de detaliere a datelor. Astfel, înregistrările antebelice din Vechiul Regat nu au (prea) ținut cont de structura etnică a populației (poate, și pentru că România antebelică avea o foarte mare omogenitate etnică, cu cel puțin 90% români); în aceste condiții, calculele legate de totalul/ponderilor diferitelor etnii s-au realizat prin raportare la situația – detaliată – prezentată de recensământul din 1930 (inclusiv pentru anul 1920). De asemenea, dacă Transilvania a beneficiat de existența și accesibilitatea unor date extrem de detaliate – până la nivel de localitate – începând chiar de pe la 1850! – Vechiul Regat și sudul Bucovinei nu au acest avantaj, în cazul recensământului din 1941, astfel încât s-au făcut interpolări, între situația din 1930 și cea din 1956 (care au date, publice, până la nivel comunal). Cam aceeași a fost situația și în cazul recensământului din 1948, care dă informații detaliate doar în cazul așezărilor urbane de atunci (și doar pentru limitele lor din acea vreme), astfel încât s-a recurs, din nou, la interpolări.

De fapt, această înregistrare censitară mai are o problemă: spre deosebire de toate celelalte recensăminte din perioada 1930-2011 – care au consemnat structura etnică a populației – acesta se referă numai la structura lingvistică. Am considerat, însă, comparând între ele datele pentru structurile etnică, respectiv lingvistică ale populației, consemnate în 1930 (și care dau doar diferențe mici între etnie și limba vorbită), că putem utiliza acest recensământ, tot în seria celor care se referă la structura etnică (sau, mai complet spus, la structura etno-lingvistică). De fapt, aceeași problemă o au și recensămintele (maghiare) referitoare la Transilvania, de dinainte de 1918: în acest caz a fost nevoie să scădem de la vorbitorii de maghiară pe evrei, incluși la maghiarofoni, prin apelarea la structura confesională, unde evreii apar, obișnuit, în majoritate covârșitoare, ca adepți ai cultului mozaic. Acest fapt este confirmat, tot de recensământul din 1930, în cazul căruia datele referitoare la etnicii evrei sunt extrem de apropiate de cele legate de confesiunea mozaică.

Precizăm, la finele acestei părți introductive, că, la operațiunea de re-creare sau/și de întregire a seriilor statistice referitoare la structura etnică a populației României actuale, la nivel județean, ne-am folosit, din plin, de experiența acumulată în domeniu, la nivelul unităților administrative și/sau al localităților Țării Oltului, cu prilejul elaborării lucrărilor de licență (1996), disertație (1997) și, mai ales, de doctorat (2005).

Sărbătorirea împreună a zilelor de 21 și 22 Mai – propunere Vineri, mai 22 2020 

După ce am prezentat, din nou, ieri, pe larg, contribuția Sfinților Împărați Elena și Constantin la începuturile creștinării (prin romanizare) a strămoșilor noștri, traco-daci, azi ar trebui să marcăm o altă aniversare cu însemnătate deosebită în istoria neamului nostru. Mai întâi, la 10/22 Mai 1866, Carol I a depus jurământul în fața Corpurilor Legiuitoare ale Principatelor Unite (României), în calitate de domnitor. Apoi, în data de 10/22 Mai 1877, România a devenit Independentă. În fine, după proclamarea țării ca Regat – 14/26 Martie 1881, ziua de 10 Mai (stil vechi)/22 Mai (stil nou) a devenit Ziua Națională a țării, până în anul 1947, când regimul comunist l-a silit pe Regele Mihai să abdice, proclamând, la 30 decembrie, „republica populară”, fără nici o consultare a cetățenilor.

Având în vedere faptul că ar trebui să avem și noi o regulă clară în ceea ce privește aniversarea momentelor importante din istoria modernă a României (din perioada 1859-1918), și această celebrare ar trebui să se fixeze la data de 22 Mai, pe stil nou (pentru „iubitorii” zilei de 10 Mai, pe stil vechi, precizez că, în acest caz, și Ziua Națională actuală a României ar trebui „mutată”, tot pe stil vechi, la 18 Noiembrie, dar, în acest caz, este necesară schimbarea Constituției!). Astfel încât, așa cum am opinat și anul trecut, ținând cont de importanța ambelor zile pentru neamul nostru – 21 Mai, sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena – și 22 Mai – începutul domniei lui Carol I (1866), proclamarea Independenței (1877) și Ziua Regatului (1881-1947), aceste două zile ar putea fi declarate sărbători și să fie libere, spre a mai avea românii un prilej de aniversare și relaxare, într-o perioadă mai călduroasă a anului (că tot s-au plâns unii că Ziua Națională este în sezonul rece)! Nu e prima dată când avansăm o asemenea opinie! în 28 noiembrie 2008, am lansat o propunere: „De aceea, ţinând cont de legătura strânsă între cele două date, prin acest „proiect”, sunt de părere că, alături de 1 Decembrie, şi Ziua Sfântului Andrei ar trebui declarată zi de sărbătoare. Doar am „zis”/”scris”, „n-am dat cu parul”…”

De câțiva ani, alături de Ziua Națională – 1 Decembrie – și sărbătoarea Sfântului Andrei – 30 Noiembrie – este zi liberă!

Cum am votat (dacă am votat) în ultimii 30 de ani… Miercuri, mai 20 2020 

Azi se împlinesc trei decenii de la primele alegeri multipartite din istoria recentă a României. Pentru mine, scrutinul din Duminica Orbului a fost și primul la care am avut drept de vot… Prezența la vot a fost ridicată, îmi amintesc că am stat la coadă ca să votez… Lipsit de experiență politică – după decenii de îndoctrinare comunistă – am votat… cum am votat: cu Ion Iliescu la prezidențiale (Radu Câmpeanu nu inspira încredere, iar discursul lui Ion Rațiu, pe care, cu mintea de mai târziu, l-aș fi votat, era adaptat unui electorat occidental, nu celui de atunci din România), cu PSDR – la Camera Deputaților și cu Sergiu Nicolaescu (independent) – la Senat… A funcționat, în cazul răposatului realizator de filme, amintirea din toamna lui 1985, când, la filmările din poligonul de la Bucium, am avut ocazia de a schimba câteva vorbe și chiar de a face o fotografie împreună… Ca o paranteză, e drept că votul meu s-a „dus” tot la FSN (unde a intrat proaspătul senator „independent”), dar, la fel aș putea să spun și că PSDR a fuzionat, după anul 2000, cu PDSR, devenind actualul PSD… Să zicem, însă, că, la cei 20 de ani ai mei de atunci, proaspăt (re)angajat în Combinatul Chimic din urbea de pe Olt, era normal să susțin social-democrația muncitorească, cu tradiție, nu doar în Vechiul Regat, ci și în Ardealul de dinainte de Unire… Bine a zis și Petre Țuțea: Dacă nu ești de stânga când ești tânăr – n-ai inimă, dacă ești de stânga la bătrânețe – n-ai minte!…

Următorul moment electoral s-a consumat spre sfârșitul anului 1991. Deja devenisem student, la Iași și acolo ar fi trebuit să votez, la referendumul pentru aprobarea Constituției… Am spus, atunci, din start, că nu votez și motivele erau cel puțin două: 1) nu se făcuse referendum pentru forma de guvernământ („republica” s-a proclamat, în 30 decembrie, de către comuniști, fără nici o consultare populară și ar fi fost normal să se facă o asemenea consultare, după 1989!); 2) noua lege fundamentală stipula că proprietatea privată este „ocrotită de stat”, nu „garantată” – și, fiindcă foștii(?) comuniști erau la putere, știam, de atunci, cum puteau ei „ocroti” proprietatea privată: „naționalizând-o”, ca în 1948!

În februarie 1992 au fost organizate primele alegeri locale. Am votat la Făgăraș, nu doar pentru că aveam domiciliul acolo, dar mi s-a oferit ocazia de a mă și plimba, gratis, cu trenul (pe baza unor foi de drum). De data asta, nu doar că am votat cu Convenția Democrată, dar, alături de sora cea mare – studentă și ea, la Brașov – am făcut campanie anti-FSN spre a-i convinge și pe părinți să voteze ca noi: a funcționat, așa cum a funcționat și la următoarele scrutine! 🙂

Normal, și la alegerile generale – legislative și prezidențiale – din septembrie 1992, am votat tot cu Convenția Democrată și tot la Făgăraș (eram, încă, în vacanță). Al doilea tur al prezidențialelor m-a „prins”, însă, în Iași, unde am mers la vot în Sala Pașilor Pierduți a Universității… Votul meu pentru candidatul Convenției Democrate – Emil Constantinescu – n-a (prea) contat, fiindcă au fost mai mulți români care l-au votat (tot) pe Iliescu…

În primăvara anului 1993, după decesul prematur al primul primar ales postdecembrist al Iașilor – Emil Alexandrescu – s-a invit ocazia de a vota, pentru noul primar, în dulșili târg… A câștigat tot candidatul Convenției (pe atunci), Constantin Simirad… Acesta ne-a „întors” votul (studenților), participând la mitingul de la Universitate, din vremea grevei studențești din octombrie 1995…

Și a venit anul 1996… La alegerile locale n-am participat, nu doar fiindcă, având viză de flotant (ca și până atunci, de fapt), nu puteam vota (se schimbaseră regulile…), ci, mai ales, fiindcă eram „prins” cu examenele de licență – au fost trei și foarte grele (mai ales primul!) – și redactarea lucrării, care mi-a luat trei săptămâni!… În toamnă, însă, proaspăt absolvent, cadru didactic (dar și masterand), am votat tot în Iași… Deja, însă, după o întâlnire cu candidatul CDR, din Aula „Mihai Eminescu” a Universității (toamna anului 1994), același Constantinescu – la care respectivul nu m-a convins – am votat, nu pentru candidatul CDR, ci împotriva lui Iliescu. CDR și Constantinescu au câștigat, dar „cei 15000 de specialiști” n-au apărut niciodată… De notat că, la turul al doilea al prezidențialelor, am votat – alături de câțiva din elevii mei seraliști – la Băile Tușnad, unde eram, în prima excursie cu copiii organizată singur…

Peregrinările mediului preuniversitar – unde, într-o primă fază (3 ani) am fost doar suplinitor, la mai multe unități școlare ieșene – m-au adus, în anii 1999-2001, în comuna Victoria, de pe malul Prutului, unde, prin concurs, am devenit titular… Așa că, la localele din 2000, am votat acolo, cu PNL (n-a câștigat), ispravă repetată și la localele din 2004 (când PNL a câștigat)… În Iași, însă, n-am putut vota la alegerile locale, nici în 2000, nici în 2004 (mă refer la al doilea tur pentru alegerea primarului)… În schimb, la alegerile din toamnă – din nou, cuplate, prezidențialele cu legislativele – am fost la primul tur, când am votat, pe linie, cu CDR2000 (inclusiv cu candidatul independent, susținut de această formațiune, Mugur Isărescu), dar, la al doilea, am stat acasă!… Eforturile colegilor de la facultate – unde eram, deja, cadru didactic, din toamna lui 2000 – de a mă convinge să merg să votez cu Iliescu n-au dat roade: când, exasperat de insistențele lor, i-am amenințat că merg și votez cu Vadim, m-au rugat să stau acasă!… 🙂 Și nu regret nici azi că n-am votat: doar nu era să aleg între dracul (Vadim) și taică-său (Iliescu)???

În toamna anului 2003, electoratul a fost chemat, din nou, la urne, pentru aprobarea Constituției revizuite: acum scria că proprietatea privată este garantată, dar, tot nu s-a făcut consultare populară pentru forma de guvernământ, așa că n-am votat! Am avut chiar și un schimb de e-mail-uri cu pesedistul Vasile Dîncu, însărcinat cu organizarea referendumului, care era cât pe-aci să mă convingă să merg la vot, dar n-a reușit! 🙂

În 2004, în toamnă, am mers, însă… La primul tur am votat cu PNȚCD și cu candidatul acestuia, Gheorghe Ciuhandu… De nevoie – nu-l simpatizam deloc, considerându-l „groparul” primei guvernări a CDR, din iarna 1998 – am stat la coadă, la Gara Nicolina (unde puteau vota cei care aveau viză de flotant pe Iași), ca să votez, la al doilea tur al prezidențialelor, cu candidatul Alianței (m)DA, Traian Băsescu… Asta, fiindcă dacă ieșea „bombo, emigram în Congo!”… 🙂 Ca și în cazul lui Iliescu, a fost singura dată când l-am votat!…

Sau a mai fost o dată, dacă se „pune” și votul contra demiterii sale din mai 2007… Atunci, însă, m-a deranjat, ca și în 2012, schimbarea regulilor în timpul jocului, de către un executiv și un legislativ în care PNL și PSD începeau, foarte toxic, „să-și dea mâna”, pregătind apariția USL din anii următori… Am participat și la primele alegeri europarlamentare din toamna lui 2007 – când am votat cu ecologiștii (n-am găsit altceva, iar cu UDMR sau cu extremiștii n-am votat niciodată!), dar am refuzat să votez la referendumul lui Băsescu, pentru uninominal…

La alegerile locale din 2008, nu mai rețin dacă am participat la primul tur, dar știu că la al doilea l-am susținut pe fostul rector al Universității, Dumitru Oprea… N-a ieșit… Dacă la locale am putut vota (reușisem, de câțiva ani, să-mi fac și eu carte de identitate pe Iași), guvernul PNL nu m-a lăsat să votez la parlamentare… Eram în Belgia, într-un stagiu postdoctoral, la Bruxelles și, mergând la Ambasadă, am fost împiedicat să votez, pe motiv că nu aveam viza de reședință… Le-am mulțumit celor de acolo pentru ocazia de a face o plimbare prin oraș și apoi i-am reclamat la Human Right Watch…

La primele alegeri prezidențiale organizate separat de scrutinul parlamentar – cele din 2009 – a fost prima dată când am „activat” votul pentru NIMENI… De fapt, afirmând că voi merge să-i ștampilez, pe același buletin de vot, pe ambii candidați – fiindcă mi-au cerut votul – nu fiindcă merită, ci pentru că ambii sunt la fel de proști, m-am trezit „atacat” de colegi, atât de cei care ar fi votat cu Băsescu, cât și de cei care-l susțineau pe Geoană… I-am liniștit, explicându-le că, după legislația electorală în vigoare în România, existau nu două, ci 5 (cinci!) posibilități de vot care nu „insultau” în vreun fel altă opțiune: a) cu Băsescu; b) cu Geoană; c) ștampilat ambii candidați (opțiunea mea); d) vot alb (introdus buletinul de vot neștampilat în urnă); e) stat acasă!… Ca să nu mai vorbim de exemplul, mai mult decât… geografic, cu cetățenii A, B și C. Cetățeanul A coboară Copoul, dinspre Universitate spre Fundație. Cetățeanul B urcă, spre Universitate, deci merge contra lui A, dar cetățeanul C, care vrea să treacă strada, la semafor, dinspre Corpul B, spre Corpul A al Universității, împotriva cărora dintre A și B merge??? Adică, pe „limba” tuturor, a fi altfel nu însemnă să fii contra cuiva sau a ceva!…

Era să uit: am refuzat să votez și la referendumul pentru reducerea numărului de parlamentari la 300, deoarece NU sunt de acord cu desființarea Senatului, pe care l-au mai „lichidat” doar legionarii – în 1940, când au desființat viața parlamentară românească, neîntreruptă din 1831! – și comuniștii care au permis, în 1946, doar (re)apariția Adunării Deputaților… Decât așa „companie”, mai bine lipsă!… Am demonstrat, încă de dinainte de acel referendum, că se putea păstra foarte bine structura bicamerală a Parlamentului – cu vreo 70 de senatori și 230-240 de deputați (cu tot cu reprezentanții minorităților) – și cu atribuții complementare pentru Senat (care ar fi preluat integral atribuțiile dezvoltării regionale, ca „releu” între structurile regionale românești – ce se pot înființa! – și politica regională a Uniunii Europene)!…

Am votat, totuși, la europarlamentare, din nou, cu ecologiștii! 🙂

În anul 2012, am votat cu NIMENI, atât la locale, cât și la legislative… Practic, intrat în cabina de vot, am desenat cu pixul un dreptunghi, am scris în interiorul lui NIMENI, am aplicat ștampila pe acest NIMENI și așa am introdus buletinele de vot în urnă!… Clasa politică românească – nu doar nereformată, ci, mai grav, continuatoarea politrucilor comuniști din perioada 1946-1989 – nu oferă alternative viabile, credibile, iar de votat împotriva cuiva mă săturasem…

Totuși, a reapărut speranța… Nu în 2014, când am votat, și la europarlamentare – cu Monica Macovei – și la prezidențiale, nu pentru nenea Klaus Iohannis, ci împotriva candidatului PSD (vestitul mitoman plagiator Ponta)…, ci în 2016… Deja, un licăr de speranță apăruse, la localele din 2012, la București, când candidatul independent (din partea Uniunii Salvați Bucureștii), Nicușor Dan, a fost ales în Consiliul General al Capitalei… Teama că acest exemplu, unic, singular, poate deveni „molipsitor”, i-a făcut pe consilierii celorlalte partide să-i invalideze mandatul… Doar că, în 2016, la nivel local, au apărut și alte mișcări locale: Partidul Oamenilor Liberi – la Codlea, Mișcarea pentru Iași – în vechea capitală a Moldovei, USB – la București și altele. Am votat cu candidatul Mișcării pentru Iași, Andrei Postolache – obligat să candideze ca independent, în urma mizeriilor PNL, care au împiedicat legalizarea la Tribunal a Mișcării – care a ieșit pe un onorant loc trei!… Să mai adaug că mizeriile PNL, orchestrate de Bodea, au dus la alocarea celor 3-4 (potențiale) locuri în Consiliul Local către Mișcarea pentru Iași, spre PSD, care a câștigat, astfel, majoritatea în legislativul local!… Păi, nu-i așa? – USL trăiește!…

Până în toamnă, mișcările locale, de la Codlea, Târgul Mureș, Iași, București și din alte localități, au fuzionat, apărând USR, care a reușit, la parlamentare, să urce direct pe poziția a treia, atât ca număr de voturi, cât și ca număr de mandate în legislativ… Din păcate, ca urmare a absenteismului masiv, dar și a faptului că o parte din electorat s-a lăsat mințită de PSD, acesta, și acoliții, au format majoritatea parlamentară, obligând cetățenii la săptămâni și luni de proteste – ianuarie 2017-august 2019 – în apărarea independenței justiției, a statului de drept, a libertăților cetățenești și a drepturilor politice… Nici nu mai știu de câte ori, în această perioadă, am luat drumul Pieței Unirii, la proteste…

Mobilizarea n-a fost în zadar: la europarlamentare, USR, aliat cu PLUS, a obținut aproape același număr de voturi cu mamutul PSD, consolidându-și poziția a treia, pe eșichierul electoral românesc, loc păstrat și în toamnă, la prezidențiale… Când, iarăși, a fost nevoie să ies la vot, împotriva PSD… Nu mi-a făcut nici o plăcere și asta ar trebuie să o știe atât „locatarul” de la Cotroceni, cât și PNL, care, prin modul cum s-a făcut că „elimină” pensiile speciale – pe care putea, foarte bine, să le reducă la valoarea pensiei minime – dovedește, și aflat la guvernare, că principalul său aliat e tot PSD, ceea ce însemnă că, și azi, USL trăiește!…

Nu știu dacă are rost să vorbesc despre referendumul pentru „familia tradițională”, că nici la acesta n-am participat: așa zisa „Coaliție pentru Familie” „miroase” bine a kaghebism kremlinist, NIMENI dintre susținătorii „familiei tradiționale” – nici măcar BOR – n-a specificat ce se întâmplă cu fetele minore care ajung, fără voia lor, să fie mame și nu puteam să susțin o măsură, alături de „modele” de „familiști”, precum Dragnea – cu „consoartă” mai tânără ca fiul! – sau Tăriceanu (penta-însurat)!… Respectivii și partidele ai căror lideri erau, ar fi urmat, apoi, să se „împăuneze” cu rezultatul favorabil al consultării, ca și cum lumea i-ar fi susținut pe ei și găștile lor!… În plus, asta era singura problemă stresantă și presantă într-o Românie fără spitale suficiente și, mai ales, corespunzătoare, cu o treime din gospodării și sute de școli cu wc în fundul curții, fără autostrăzi în multe zone, cu sute de mii de români (inclusiv copii) sub pragul de sărăcie și altele???

Un cuvânt pentru USR (cu sau fără PLUS, care a „deraiat” rău, când cu declarațiile privind „proprietatea colectivă”) și liderul său, Dan Barna: dacă va mai continua cu erorile – de genul celei legate de recunoașterea „căsătoriilor” între persoane de același sex -, sau cu atitudinea arogantă (chiar cu refuzul de a recunoaște greșelile, cum s-a întâmplat după prezidențialele din toamnă), are un vot(ant) pierdut, cu siguranță! Eu am alternativa votului pentru NIMENI, pe care am mai folosit-o și o voi mai folosi!…

Distribuția spațială a purtătorilor numelor Moș și Bătrân (III) Joi, mai 14 2020 

Începem acest al treilea episod – și ultimul – cu evidențierea distribuției de ansamblu a ambelor nume analizate – Moș și Bătrân, la nivelul entităților administrative din spațiul carpato-balcanic.

Din suma purtătorilor acestor patronime – de peste 29800 cetățeni, cele mai mari procente se consemnează în România – 40,25%, Ucraina – 17%, R. Moldova – 14,99%, Turcia – 7,51%, Polonia – 7,04%, Ungaria – 2,51%, Serbia – 1,7%, Grecia, Bulgaria – 1,6% fiecare, Cehia – 1,39%, Slovacia – 1,35%. Deși se remarcă o preponderență a țărilor nord-dunărene, există un grup, compact – Serbia, Bulgaria, Grecia și, cu rezerve, Turcia – în Balcani, care are ponderi semnificative. Cum știm că, în fiecare din aceste state balcanice, numele care a generat o mare parte a acestor procente este Moș, ipoteza conform căreia ar exista o legătură între moes(i)/Moesia și acest patronim capătă o credibilitate mare…

De fapt, în cea mai mare parte a spațiului carpato-balcanic, Moș este cel care are cea mai importantă contribuție la evidențierea prezenței cumulate a ambelor antroponime. Excepțiile sunt puține, apărând în estul Cehiei, nordul și centrul Austriei, vestul Slovaciei, sud-estul Poloniei, estul Bielorusiei, vestul Ucrainei (Transcarpatia), sud-vestul României (Oltenia) și centrul Greciei. În toate aceste arii, mai mult de jumătate din purtătorii celor două nume au patronimul derivat de la Bătrân.

Concluzia care se desprinde de aici este legată de vechimea – din substratul traco-dac – a variantelor și derivatelor lui Moș. Apoi, în anumite regiuni, romanizarea se pare că a „prins” foarte bine – în vechea provincie Noricum (suprapusă, în bună parte, peste Austria actuală) sau chiar în Dacia (a se vedea Oltenia) – astfel încât formele rezultate din latinescul veteranus să aibă o importanță considerabilă. Probabil, din asemenea arii romanizate s-a produs deplasarea unor grupuri de strămoși de-ai noștri spre nord, în Cehia, Slovacia, Polonia, Ucraina, Bielorusia, acolo unde Bătrân are o prezență mai consistentă decât Moș. De fapt, spre a întări difuzia formelor derivate de la termenul latin, sud-estul României și nord-estul Bulgariei au ponderi de aproape 30% ale patronimului Bătrân (aici suprapunându-se, parțial, aria în care, în veacul al IV-lea, a fost ierarh, la Tomis, Betranion): deși ambele regiuni se suprapun peste partea estică a fostei provincii Moesia Inferior, „bătălia” dintre Moș și Bătrân a făcut ca, pe fondul unei majorități ale formelor derivate de la etimonul traco-dac, să se consemneze și valori importante ale patronimului Bătrân. O situație asemănătoare se consemnează în Croația panonică, acolo unde Bătrân deține o treime din totalul patronimelor cumulate, adică exact acolo unde acest nume are și reverberații toponimice – prin oiconimul Batrina.

Putem spune, pe de altă parte, că această preponderență spațială și procentuală a formelor numelui Moș seamănă, foarte mult, cu difuzia unui alt termen traco-dac, legat, însă, de păstorit. Și în cazul lui Baci – mult mai vechi decât formele venite din latină – Păcurar, Berbecar – se observă o extensiune și un număr mult mai mare de purtători decât în cazul celor două forme de origine latină. Și, ca și în cazul Moesiei, Baci a dat naștere la toponime datând din antichitate, așa cum este regionimul Bacea – atestat, probabil, cel mai timpuriu, în veacul al IV-lea – și derivatele sale, consemnate în aceeași perioadă în însemnările imperiale romane: Bassiana – citește Bășeana, deci Băceana (unul, în Srem, la sud de Bacea, celălalt, la vest, dincolo de Băltoniul traco-roman, devenit, în maghiară, Balaton).

La nivelul regiunilor românești, cele mai importante ponderi din totalul carpato-balcanic al celor două antroponime se consemnează în Basarabia – 11,81%, Crișana – 10,05%, Chișinău – 8,27%, Găgăuzia – 6,47%, Dobrogea – 5,32%, Muntenia – 5,21%, Transnistria – 5,15%, Moldova – 5,1%, Ardeal, Banat – 4,7% fiecare, București-Ilfov – 4,1%, Maramureș – 3,8%, Oltenia – 3,6%, Secuime – 3,4%. Singura regiune cu mai puțin de 2% este Bucovina – 1,99%. Observăm, pe de altă parte, difuzia masivă la nivelul spațiului românesc a acestor forme, cu precumpănirea, cel mai frecvent, a celor derivate de la Moș, dar și faptul că, fiind prezent din substrat acest patronim este foarte bine reprezentat și în regiunile în care alogenii dețin ponderi semnificative – Secuime (cu majoritate maghiară), Găgăuzia (unde predomină găgăuzii) sau Transnistria (cu o prezență consistentă a slavilor – ruși și/sau ucraineni). Aceasta înseamnă că elementul românesc, azi modest reprezentat în aceste zone, era acolo, și încă într-un procent semnificativ și, chiar dacă, în timp, acest element a fost deznaționalizat, a transmis majorităților alogene asemenea forme. Acest fapt este confirmat chiar și de regiunile aparținând azi Ucrainei, dar care au făcut parte din spațiul românesc, aproape continuu: regiunea Cernăuți deține o pondere de 3,83%, iar Bugeacul – 3,59%. Chiar și Transcarpatia – în cadrul căreia partea estică este ruptă din vechiul Maramureș istoric are o pondere asemănătoare: 3,86%. Astfel, în total, întregul spațiu românesc, suprapus peste teritoriul României interbelice, însumează peste 60% din variantele și derivatele carpato-balcanice ale numelor Moș și Bătrân.

Dintre celelalte entități carpato-balcanice, ponderi însemnate se consemnează în Moravskoslezsko – 1,13% (Cehia), Slaskie – 1,5% (Polonia), Západné Slovensko – 1,72% (Slovacia), Észak-Alföld – 1,43% (Ungaria), Odes’ka oblast’ – 1,84%, Cernihivs’ka oblast’ – 1,79%, Cerkas’ka oblast’ – 1,76%, Poltavs’ka oblast’ – 1,37%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 1,03% (Ucraina), Peloponnisos – 1,18% (Grecia). Remarcăm, din această enumerare, un nucleu de populație veche românească, la frontiera slovaco-ceho-polonă, un altul, cu o extensiune spațială considerabilă – în vestul și sudul Ucrainei, care trece mult Nistrul spre nord, și chiar Bugul de Sud spre est, prelungirea prezenței însemnate din vestul României (Crișana) în estul Ungariei și importanta atestare de odinioară a aromânilor, chiar și în sudul Greciei de azi…

În tradiția populară strămoșească este cunoscut faptul că, în fruntea obștilor țărănești – cu o vechime mai mult ca bimilenară -, stăteau oamenii buni și bătrâni, moșii cu experiență de viață și cu o activitate fără cusur în folosul comunității. Satele care nu aveau asemenea vârstnici model, trebuiau să-i cumpere din satele vecine… Așa a apărut expresia Cine n-are bătrâni, să-i cumpere!… Ținând cont de vechimea și însemnătatea – socială, culturală, etnografică, politică, etică – a numelor Moș și Bătrân, tot acest serial, care se încheie acum, este un modest omagiu adus de autor acestor înțelepți ai satelor românești, de pretutindeni și dintotdeauna!

Distribuția spațială a purtătorilor numelor Moș și Bătrân (I) Vineri, mai 8 2020 

Am optat pentru prezentarea împreună a formelor antroponimelor Moș și Bătrân, cu numeroasele lor variante și derivate, deoarece, în spațiul românesc, ambele au avut, de la început (și) semnificație de membru al Sfatului Bătrânilor. Moș, de origine traco-dacă, pare să fi avut primul acest sens, dar și pe cel legat de conducerea Sfatului. După romanizarea traco-dacilor, din latinescul veteranus, care avea, în latina populară, forma vetranus și începuse să aibă și înțelesul de soldat vârstnic, noul termen, bătrân a preluat semnificația de membru al Sfatului, iar pentru liderul acestuia s-a încetățenit cuvântul jude. Astfel, moș a continuat, cu un sens mai restrâns, să însemne (doar) întemeietorul unei familii patriarhale – de la Bucur, Badea, Botuș, Mircea, Vlad, Radu, Vasiu, Jurj/Giurgi etc, plus sufixul, evoluat din traco-dacul -isc/-isk, -escu, sau cel de origine slavă -(e)anu, rezultând nume (de familie) ca Bucurescu, Bădescu/Bădeanu, Botușescu/Botușanu, Mircescu, Vlădescu/Vlădeanu, Răd(ul)escu/Rădeanu, Vasiescu/Văsianu, Jurjescu/Giurgeanu și altele. De asemenea, tot moș a păstrat sensul de întemeietor al unei așezări, derivată dintr-o mare familie patriarhală, o obște țărănească liberă, cu nume plecând de la moșul întemeietor, dar cu formele de plural ale sufixelor sus-amintite -esci – devenit, ulterior, -ești, respectiv -eni/-ani: București, Bădești/Bădeni, Botoșești/Botoșani, Mircești, Vlădești/Vlădeni, Răd(ul)ești/Rădeni, Văsiești/Văsieni, Jurjești/Giurgeni și altele.

Prin vechimea sa mai mare, moș a dezvoltat și alte sensuri: de la forma feminină moașă (de la care a derivat cea masculină) a rezultat verbul a moși, cu sensul de femeie care ajută la nașterea unui copil. Proprietatea – un teren – păstrată de la un (stră)moș a primit termenul de moșie, iar de aici, pentru proprietarul ei s-a creat cuvântul moșier, iar clasa acestor proprietari a devenit moșierime. Țăranii care stăpâneau, împreună, moșia devălmașă a satului de țărani liberi/a obștii țărănești au devenit, mai ales în Oltenia și Muntenia – dar nu exclusiv! – moșneni/moșteni, iar cei care primeau de la înaintași o asemenea moșie, numită și moștenire au devenit moștenitori, creându-se și verbul a moșteni... De asemenea, moș a rămas, dintotdeauna, de pe vremea când – în epocile preistorice și în antichitate – era practicat cultul strămoșilor – strâns legat de pomenirea înaintașilor răposați. De aici și numele dat acestor zile de pomenire: Sâmbăta Moșilor, Moșii de Iarnă, Moșii de Rusalii, Moșii de Toamnă…

Încă o dovadă a vechimii considerabile a celor doi termeni, dacă ne referim la reflexul antroponimic al acestora, este numărul mare de variante și derivate. Astfel, de la moș au rezultat 180 de forme antroponimice – la care se adaugă alte 10, derivate de la moașă, 4 – de la moșie și 14 – de la moșnean/moștean/moștenire. Asta înseamnă, în total, peste 200 de variante și derivate. Termenul bătrân, fiind ceva mai nou și „concurând” cu traco-dacicul moș, are, totuși, și el, 54 de variante și derivate.

Notăm și faptul că ambii termeni se regăsesc în toate dialectele limbii române, cu o mențiune specială pentru moș: probabil, aproape la fel de vechi ca și termenul sunt și numele de trib al moesilor, de la care romanii au creat numele de provincie Moesia, cu sensurile de moși, respectiv de Moșia/Țara Moșilor (o idee pe care, în stadiul actual al analizei, o amintim cu prudență…). Formele prezente în dialectele limbii române sunt moașă – la aromâni/macedoromâni și moș – la dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. Celălalt termen are forma bătrân în dialectul dacoromân, bitărnu – la aromâni, bitǫra – la meglenoromâni, betăr – la istroromâni. Acestea trebuie puse în legătură și cu varianta oltenească bătârn, care, ca și cele trei forme balcanice, derivă dintr-o formă veche, comună, *betărn, apropiată de cea latinească inițială, veteranus, și, mai ales, de cea populară – vetranus – din care au și evoluat.

Trecând la repartiția spațială a formelor onomastice prezente azi în lume, nu vom insista pe răspândirea geografică la nivelul statelor lumii deoarece în multe țări în care apar forme identice cu cele românești este vorba doar de o coincidență pur formală, sensul termenilor de la care pornesc aceste antroponime fiind diferit. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul antroponimelor derivate de la moș, în cazul lui bătrân asemenea situații apărând mai rar.

Astfel, la nivelul regiunilor carpato-balcanice, se consemnează peste 23 de mii de purtători ai unor asemenea nume. Pe țări, cei mai mulți purtători se consemnează în România – 37,61%, Ucraina – 18,31%, R. Moldova – 11,81%, Turcia – 9,52%, Polonia – 8,65%, Ungaria – 3,19%, Serbia – 2,16%, Bulgaria – 1,92%, Grecia – 1,82%, Cehia – 1,44%, Albania – 0,81%, Bielorusia – 0,67%.

Chiar dacă, în nord-vestul Turciei de azi, inclusiv la sud de Marea Marmara, a existat, în antichitate, un contingent însemnat de traco-frigieni și, după 1920, o parte din meglenoromânii din Nânta (nordul Greciei), fiind musulmani, au optat să emigreze, nu în România, ci în Turcia, ne îndoim că multe din formele consemnate în această țară au aceeași semnificație cu cele din restul spațiului carpato-balcanic. În schimb, faptul că ponderile antroponimelor derivate de la moș sunt însemnate în jumătate din țările spațiului carpato-balcanic confirmă atât vechimea termenului, cât și vechimea prezenței în aceste zone a elementului traco-dacic, romanizat, care a transmis comunităților majoritare azi asemenea forme, păstrate în onomastică.

La nivelul strict al regiunilor din spațiul românesc, ponderile pe ansamblul spațiului carpato-balcanic se distribuie astfel: Basarabia – 8,92%, Moldova – 7,81%, Muntenia – 7,17%, Ardeal – 5,57%, Crișana – 5,11%, București-Ilfov – 3,25%, Banat- 2,12%. Dintre celelalte unități administrative din spațiul carpato-balcanic se evidențiază cu ponderi notabile Istanbul – 1,8% (Turcia), Attiki – 0,94% (Grecia), Shqiperija – 0,81 (Albania), Severna Makedonija – 0,5%, (R. Macedonia de Nord), Yugozapaden – 0,51%, Yuzhen tsentralen – 0,48% (Bulgaria), Vojvodina – 0,78%, Juzna i Istocna Srbija, Sumadija i Zapadna Srbija – 0,5% fiecare (Serbia), Közép-Magyarország – 1,11%, Észak-Alföld – 1,03% (Ungaria), Cernăuți – 1,49%, Odes’ka oblast’ – 1,47%, Donec’ka oblast’ – 1,34%, Kirovhrads’ka oblast’ – 1,27%, Cerkas’ka oblast’ – 1,1%, Dnipropetrovska oblast’ – 1,03%, Ismail – 0,98%, Poltavs’ka oblast’ – 0,97%, Kyiv – 0,96%, Cernihivs’ka oblast’ – 0,94%, Zakarpats’ka oblast’ – 0,79%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 0,61%, Luhans’ka oblast’ – 0,56%, Krym (Respublika) – 0,54%, Vinnyc’ka oblast’, Zaporizzs’ka oblast’ – 0,52% fiecare, L’vivska oblast’ – 0,48%, Chersons’ka oblast’ – 0,45%, Charkivs’ka oblast’ – 0,43% (Ucraina), Slaskie – 3,31%, Wielkopolskie – 1,4%, Malopolskie – 0,87%, Dolnoslaskie – 0,78%, Opolskie – 0,48% (Polonia), Moravskoslezko – 0,58% (Cehia) și altele.

După cum se observă, în afara faptului că toate regiunile spațiului românesc – inclusiv Secuimea (România) și Găgăuzia și Transnistria (R. Moldova) au mai mult de 100 de purtători ai unor asemenea nume (adică, peste 0,43%), asemenea ponderi se regăsesc în zeci de alte unități administrative carpato-balcanice, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Prezența, între acestea a unor regiuni din vestul Bulgariei și din partea balcanică a Serbiei par să confirme bănuiala noastră că moesi și Moesia ar putea avea legătură, ca semnificație, cu românescul moș…

(va urma)

Despre cât de „persecutați” sunt maghiarii… Sâmbătă, mai 2 2020 

După intervenția de zilele trecute a lui Herr Praesident, s-au „bășicat” vecinii de la Apus… Nu am treabă cu ce a spus, nici cu tonul folosit de „locatarul” de la Cotroceni, dar, dacă tot au adus maghiarii vorba despre asta, să venim cu argumente care să arate cine, dintre români și maghiari – sau, în general, dintre europeni și maghiari – „suferă”, de circa un secol, de „mania persecuției”…

Acum un an eram cu studenții, în practică la Budapesta (dacă nu venea covidul, și acum aș fi fost tot acolo! 🙂 ): în Piața Eroilor, o mână de oameni, cu pancarte, hărți – în maghiară și engleză – se văitau că ce rău le-a făcut lor Trianonul!… Am și niște poze cu ei… În plus, de 100 de ani, au rămas „încremeniți” în (i)logica lui „Nem, nem, soha!” = „Nu, nu, niciodată!” – cu înțelesul că ei nu vor accepta niciodată „diktatul” de la Trianon!…

În semn de „protest”, ministrul maghiar care a semnat Tratatul de la Trianon, după semnare, și-a dat demisia!…

Sper să nu mă-nșel, dar, în ultimul secol, în Europa, ei au rămas singurii cu idei revanșarde, revizioniste! Germania a „visat” la „drang nach Osten”, până în 1945, a (re)ocupat Alsacia și Lorena (1940-45), apoi, s-a reconciliat, și cu Franța, și cu Polonia și nu am mai auzit să mai revendice nici regiunea sudetă din Cehia… Austria a visat o vreme la Sud-Tirol (Trentino), dar, după ce italienii au acordat drepturi minorității germanofone de acolo, nu mai sunt probleme!… Grecii au visat la Constantinopol, orașele de pe coastele egeene și pontice ale Turciei, dar, după 1922, ciomăgiți de Ataturk, s-au liniștit (a mai rămas problema Ciprului, dar, zic eu, se va rezolva și asta!)… Bulgarii voiau să recupereze Pirotul de la sârbi: acum nu cred că mai vor asta, cum, după 1940, s-a lămurit treaba și cu Cadrilaterul: e la ei, iar noi îl „reocupăm” în fiecare vară, ca turiști 🙂 … S-a lămurit, după Vinerea Mare și problema Irlandei de Nord (e posibil ca, după Brexit, nord-irlandezii, inclusiv cei pro-Londra, să vrea revenirea în UE prin Unirea cu Irlanda 🙂 ) Francezii, cam scrâșnind din dinți, au dat ceva autonomie corsicanilor, deci s-a mai „dezamorsat” (mult) din tensiunea pro-italiană a insularilor… Spania a reglat conturile cu bascii, cu galicienii, mai rămân catalanii mai recalcitranți, dar se vor liniști și ei (e interesant că, în Catalunya, există un nucleu important de catalani pro-Spania și nu e deloc mic – știu ce spun că am fost recent pe-acolo!…)…

Deci, mai rămân ungurii, care, cu „Nem, nem, soha!” vor să recupereze Burgenlandul de la Austria, sudul Slovaciei (de la slovaci), Transcarpatia (de la Ucraina), Ardealul (de la noi), Vojvodina (de la sârbi), toată Croația (a fost „regat autonom” în Ungaria Mare), inclusiv Fiume (azi Rijeka, tot la croați) și o bucățică din nordul Sloveniei! A, era să uit: o bucată din Ungaria Mare a ajuns la polonezi, după 1918 (în Munții Tatra): bănuiesc că o vor și pe aia! Ca să nu mai zic de Bosnia-Herțegovina, cu regim de „condominium” până în 1918, împărțit cu austriecii!… Ce țară din Europa, sau chiar din lume, vrea câte ceva de la TOȚI VECINII???

Era să-i „uit” pe ruși și pe turci… Doar că, atât prin teritoriu, cât, mai ales prin mentalitate și practici, nici Rusia nici Turcia nu prea sunt în Europa, ci, mai degrabă, în Asia, având mai multe în comun cu China sau/și cu dictaturile din Orientul Apropiat și Mijlociu – Siria, Iran, Arabia Saudită, plus Pakistan, Afganistan, Kazahstan, Kârgâzstan, Azerbaidjan… Așa cum Islamul nu se (prea) „împacă” cu democrația, drepturile omului și libertățile cetățenești (surpriza plăcută, aici e Marocul, dar și el ocupă, de peste 40 de ani, Sahara Occidentală…), tot așa și sărăcia și lipsa de educație și a unui nivel de trai decent pentru o bună parte a rușilor (și sub țari, și în comunism, și după 1989!) nu au nimic în comun cu valorile occidentale (din Europa, America de Nord Anglo-Saxonă, Japonia, Noua Zeelandă, Australia și chiar India!).
Ataturk a încercat să „împace” otomanismul (definit ca otomano-turcism – turca a fost modernizată, s-a trecut la alfabetul latin..) și Islamul (separat de stat) cu democrația (deși, multă lume uită că, din 1920, până prin 1955, în Turcia a fost la putere un partid unic, iar ulterior, atunci când democrația o lua razna, până prin 2000, intervenea armata turcă, prin lovituri de stat!), dar, odată cu Erdogan s-a „ales praful” de visul lui Ataturk… Iar la ruși – de peste trei secole e aceeași poveste: își mint vecinii de-ngheață apele: români, polonezi, baltici, finlandezi, balcanici, ucraineni, mai nou – și pe vest-europeni și nord-americani, doar-doar se va realiza, odată și-odată „visul lui Petru cel Mare” – o Rusie de la Pacific (Vladivostok) la Atlantic (Lisabona/Bordeaux/Le Havre). Ferească Dumnezeu!

În plus, poate că nu e o întâmplare faptul că, prin intervenția lor și refuzul de a negocia, concret, nu cu „abureli”, soluții viabile – exact turcii (în Cipru) și rușii (în R. Moldova, Ucraina, Georgia) au creat pseudo-state, nerecunoscute de ani de zile de comunitatea internațională!

Apropos de deznaționalizare: țipă ungurii, prin articolele și studiile lor, că am „românizat” orașele din Ardeal și Banat, în ultima sută de ani, ceea ce, în bună măsură, e adevărat. Omit însă faptul că acest proces a fost unul natural, aproape deloc impus (exceptând unele măsuri ale lui Ceaușescu, de după 1980, de a acorda, prin repartiție guvernamentală, unele posturi – în administrație, miliție, sănătate, învățământ, cultură, unor români, inclusiv în Secuime) și fără a avea „în spate” un aparat deznaționalizator cum a avut Ungaria dualistă în anii 1867-1918. Dacă, până după 1989, românii au avut o natalitate mai mare decât a maghiarilor și, frecvent, în jurul orașelor cu importante comunități maghiare din Transilvania, se găseau sate cu majorități românești, când urbanizarea a devenit un fenomen de masă – timid, din perioada interbelică și, masiv, în cea comunistă (mai ales după 1960), mulți locuitori ai satelor au migrat spre orașe, inclusiv spre cele ardelene, bănățene… De fapt, am publicat, aici, acum aproape trei ani, inclusiv în engleză, un material despre reprezentarea minorităților în Ungaria (înainte de 1918), versus România (după 1918)… Și, fiindcă veni vorba, nu doar ungurii ne „acuză” de „românizare”: am tot dat pe net peste articole, adesea scrise de evrei originari din Bucovina, care vorbeau despre „Romanianization of Bukovina” în perioada interbelică, dar n-au suflat o vorbuliță despre deznaționalizarea satelor de la nord de Prut din aceeași Bucovină, în perioada austriacă (1785-1918)!…

Iată niște exemple care arată cum a funcționat, în jumătate de deceniu de dualism „malaxorul” asimilării minorităților, prin maghiarizare:
– dacă pe la 1870 mai existau, peste munți, orașe care aveau majorități românești – Făgăraș, Arad… – , în 1910 nu mai era nici unul!
– pe vremea dualismului nu s-a recenzat etnia, ci doar limba: în plus, evreii, care erau, dintotdeauna, mozaici, apar la maghiar(ofon)i, putând fi recuperați, ca etnie idiș, doar după confesiune (inventarierea cetățenilor doar după limba vorbită era un alt mijloc de a crește ponderea maghiarofonilor); în școlile de stat din Ungaria dualistă NU se preda nimic în limbile minorităților (deci, nici în română): azi, în România, maghiara este folosită, nu numai în unitățile de învățământ de stat (de la grădiniță, până în Universități), ci și în administrație (ședințele Consiliilor Locale în localitățile cu majorități maghiare se desfășoară în maghiară, cu traducere simultană pentru consilierii români!) și justiție (la procese există interpret/traducere în maghiară, iar sentința se comunică și în această limbă) și chiar în mass-media (există, la TVR, emisiuni în limba maghiară, prezente în program, cu excepția intervalului 1980-89, încă din perioada comunistă)!
– nu puteai ocupa posturi în orașe fără a cunoaște și a utiliza în viața publică limba maghiară;
– chiar și după Trianon, din cei vreo 9 milioane de locuitori, peste 1 milion erau minoritari în Ungaria: câteva sute de mii de germani, vreo 200-250 de mii de români, alte câteva mii de slavi (slovaci, cehi, sârbi, croați, ruteni…), plus evreii (tot câteva sute de mii), țigani… Astăzi, exceptându-i pe țigani – cu o natalitate mare – care reprezintă vreo 4-5 % din cei aproape 10 milioane de locuitori (erau, până după 2000, peste 10 milioane, dar a scăzut populația și la ei…), mai sunt câteva mii de germani, slovaci, români, sârbi, ucraineni… Românii au scăzut de 10 ori într-o sută de ani! Dacă le făceam și noi asta lor, ar fi fost un scandal monstru! Astfel, la 1930, ungurii erau cam 9% din populația României (între granițele de acum), azi au cam 6%, scăzând (pentru că au, de peste un secol, o natalitate scăzută) de la peste 1,4 milioane la 1,2 milioane (deci, ei sunt la 85% din cât erau acum un secol, românii din Ungaria – la 10%! – comparați singuri!
– de bine ce au fost și maghiarofoni și maghiarofili, evreii din Ungaria au fost, într-o majoritate covârșitoare (inclusiv cei din nordul Ardealului) deportați la Auschwitz! Se (cam) feresc și azi să zică, direct, că ungurii i-au deportat (vedeți, prin comparație cât aruncă în români cu lături, inclusiv azi!);

Dovezi ale maghiarizării, care, la vecinii noștri de la Apus este „obicei” vechi, multisecular: familii voievodale, cneziale, boierești, la origine românești, care – ca să-și păstreze rangul de nobili -, au trecut la catolicism: Drag (Maramureș) a devenit Dragfi, Cândea (Hațeg) a devenit Kendeffy, Mailat (Făgăraș) a devenit Majlath… Ca să nu mai zicem de regi, guvernatori ai Ungariei, de origine română: Szent Istvan/Sfântul Ștefan (care i-a creștinat la anul 1000) era român pe jumătate (după mamă) și îl chema, înainte de a accepta sprijinul financiar al Romei, Vajk/Voicu! Iancu de Hunedoara, cneaz român, a fost guvernator al Ungariei, iar Matia/Matei Corvin (fiul său, născut la Cluj) e considerat, până azi, cel mai mare rege al lor!… În „buricul” Secuimii, la Csikszereda/Miercurea-Ciuc, patinoarul poartă numele Vakar Lajos
Și niște exemple de „unguri verzi”, mai spre zilele noastre: șeful Uniunii Mondiale a Ungurilor prin anii 1990 era Patrubany Miklos; un parlamentar UDMR de Covasna, din primii ani post-decembriști se numea Kozsokar Gabor; șeful „PRM-ului” maghiar – Jobbik – Vona Gabor (unde Vona este forma maghiarizată a numelui românesc Oană)!

qed!

Despre fundamentele străvechi ale Educației în spațiul românesc Joi, apr. 23 2020 

Trăim „vremuri istorice”, devenite, și cu contribuția agenților dezinformării, manipulării, minciunii, ipocriziei, „post-adevărului”/„adevărului alternativ” – și nu e doar așa-zisa „mass-media” de vină! – și „isterice”… Toate au la bază o „evoluție” pe care, după ce vom „trece în revistă” cauzele, o putem numi, mai degrabă, INVOLUȚIE a speciei umane…

După al Doilea Război Mondial, statele occidentale, rămase democratice, s-au confruntat, pe lângă efortul de refacere economică, și cu o resurgență a unor revendicări sociale, politice, care risca să aducă la putere, chiar pe cale democratică, pe comuniști, adevărați agenți ai stalinismului bolșevic sovietic, ce pusese deja mâna, cu largul concurs al Vestului, pe partea orientală a Europei… A apărut, în primul rând, Planul Marshall, lansat de americani, care i-au invitat, mai discret sau mai direct, pe vest-europeni să se unească…

Astfel a apărut, în 1952, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, transformată, în 1957, în Comunitățile Europene, nucleul viitoarei Uniuni Europene (născută în 1992). Vestul a avut parte, decenii în șir, de o prosperitate, neegalată niciodată în istorie… Această prosperitate a fost asigurată, o vreme, de forța de muncă autohtonă, dar, după un deceniu și ceva, a fost necesară suplimentarea acesteia prin imigrări. Cum, între timp, fostele imperii coloniale – britanic, francez, olandez, belgian… – aproape au dispărut, iar noile state independente, foste colonii, nu dispuneau de suficiente locuri de muncă, iar cele existente erau mai modest retribuite, fluxurile de noi salariați au fost generate de fostele dependențe politice ale metropolelor (foste) europene…

Așa se face că, pentru venituri mai mari, mulți migranți au venit în Vest – atât în Europa Occidentală, cât și în America de Nord… Aceștia erau mai prost plătiți decât autohtonii, pentru aceeași muncă, dar primeau mai mult decât ar fi primit la ei acasă, rămânându-le și un surplus de trimis celor rămași în țările de origine. La un moment dat, migranții fie și-au întemeiat familii în țările „de adopție”, fie și-au adus cu ei pe ceilalți membri ai familiilor. Între timp, ca urmare a prosperității occidentale, chiar dacă, după 1973, criza petrolului a făcut să (re)apară șomajul, statele vestice dispuneau de suficiente resurse financiare spre a le asigura celor ce nu aveau, temporar, un loc de muncă, un ajutor bănesc suficient pentru un trai mulțumitor… Printre șomeri se numărau, deja, destul de des, imigranți, sau, deja, chiar urmașii lor, deveniți între timp cetățeni ai statelor occidentale.

Poluarea, dar și riscul epuizării „combustibililor fosili” (de care am tot fost avertizați, de vreo 40-50 de ani, dar, încă, nu s-a produs, ba s-a ajuns ca petrolul să fie vândut cu prețuri negative: adică, ceva de genul „am un vas plin cu petrol: cât să te plătesc să-l iei?”) au făcut să apară mișcările ecologiste… Există voci care susțin că acestea au apărut fie ca urmare a „reorientărilor” extremei stângi vest-europene (de pildă, în Regatul Unit, așa numita New Way), fie cu suportul KGB… Rezultatul a fost apariția unor formațiuni, destul de active, vocale mai ales în Europa Occidentală, mai modeste peste Ocean(e) – în Canada sau Australia… – cu un suport legat de „salvarea Planetei, a Naturii”, chiar și cu riscul dispariției nu doar al Omenirii, al Umanității, ci, mai ales al Omeniei

Între timp, o clasă politică tot mai îmbuibată, interesată în prosperitatea (sa) cu orice preț, fără scrupule, ipocrită, fariseică, a început – și cu sprijinul mediului academic occidental (din ce în ce mai „de stânga”) – să susțină „diluarea” conținuturilor și a programelor educaționale, sub pretextul „descongestionării” atât a timpului, cât și a creierului școlarilor. Așa încât, dacă, odată, cândva, odinioară, școlarilor li se dădea foarte mult, li se cerea mult și rămânea ceva, s-a ajuns, treptat, să li se dea puțin, să li se ceară foarte puțin și să rămână, în mintea lor, după anii de școlaritate, (aproape) nimic!… Scopul: mase de „cetățeni” cărora să le spună politicienii de ce și de cât(e) au nevoie, iar în schimbul acestei „prosperități”(=„îmbuibări”), „masele” să-i voteze (tot) pe ei!… Prosperitatea, în exces, devenită îmbuibare a dus la atrofierea spiritului critic… Problema este că – ținând cont de selecția, piramidală, ierarhică a „elitelor” politice – dintre membrii comunității locale, câte o parte a acesteia a devenit/era simpatizantă/membră a formațiunilor politice: dintre acești membri/simpatizanți, formațiunile și-au selectat „elitele” locale. Acestea au trimis, dintre ei, reprezentanți ai elitelor regionale (departamentale, provinciale, de land, etc) , iar dintre aceste „elite” regionale s-a „cernut „elita” centrală, națională, care, mai ales după 1990, a adus, „la vârf”, din ce în ce mai frecvent, tâmpiți!…

În aceeași vreme – odată cu ascensiunea eco-marxismului, a „salvării planetei”, a „diluării” calității Educației – s-a continuat procesul de îndepărtare a omului de Dumnezeu (început din prima parte a secolului trecut), Divinitatea fiind „alungată” din viața de zi cu zi a comunităților, mai ales dacă era vorba de creștinism… Nu la fel s-a procedat cu imigranții și cu urmașii lor, mai ales dacă aceștia erau adepții „religiei Păcii”… Cum printre ei se regăseau și mulți șomeri, bine remunerați, cu mult timp liber la dispoziție, acces la Internet și/sau la predicile radicale ale militanților extremiști, de aici și până la atentate a mai fost doar un (mic) pas, atacurile militanților islamiști – radicalizați, brusc, abia în ultimul moment! – au devenit obișnuință (regretabilă, tragică!) în ultimii ani, în Occident!

Căderea regimurilor comuniste est-europene după 1989 a dus la revenirea țărilor estice în lumea democratică, majoritatea lumii foste comuniste devenind, în anii noului mileniu, membri atât ai NATO, cât și ai Uniunii Europene… Din păcate, dacă Occidentul a condamnat, fără echivoc, mișcările extremiste de dreapta (nazism., fascism, legionarism, etc.), nu la fel a procedat când țările est-europene au cerut condamnarea și a extremismului de stânga (comunismul)… La fel, spre a nu-i supăra pe adepții „religiei Păcii”, sosiți, în majoritate covârșitoare ca migranți în Europa (sau fiind urmași ai unor asemenea imigranți!), în preambulului Constituției Europene (Tratatul de la Lisabona) se vorbește doar de „moștenirea greco-romană” a Europei, dar nu și de cea „iudeo-creștină”!

La fel, lumea a fost de-a dreptul „înțesată” de pseudo-agende politice, celebră fiind pre(a)ocuparea europarlamentarilor pentru reglementarea „curburii bananelor” sau interdicția, stupidă, de adresare cu apelativele „Doamnă” sau „Domnișoară”!… Dacă asemenea „chestiuni” par, mai degrabă, inofensive, minore, grave sunt insistența cu care sunt „promovate” pseudo-minorități: „rrromi” în loc de țigani, „comunitatea” lgbtq…, care sfidează atât bunul-simț, cât și morala creștină!… În fiecare din aceste cazuri – și în altele, chiar dacă nu ne putem referi la toate, din motive obiective (ținând și de cât „spațiu” poate avea un articol, dar și de pierderea în prea multe detalii, exemple, etc…) – putem lansa câteva întrebări, pentru susținătorii unor asemenea idei:

1) Ați auzit de expresia „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”?

2) Este corect, de bun-simț, să încerci să elimini discriminarea unei comunități (cea țigănească), ajungând să o jignești/insulți pe o alta (cea românească), prin confuzia (nu cred că inofensivă!), mai ales în afara României, dintre „Romanian people”/„Romanian language” și „Roma people”/„Romani language”?

3) De „sodomie” ați auzit?

4) Înainte de a face ceva care vă asigură „binele” personal, egoist, făcând, însă, rău altuia, ați încercat să vă puneți, fie și doar câteva secunde, în locul celor cărora le faceți rău?

5) Există un organism – CNCD – care se ocupă de sancționarea celor care discriminează, mai cu seamă minoritățile, unele reale, alte… închipuiteDar pe cetățenii din această țară care sunt corecți, respectă legile și regulile, muncesc, își plătesc taxele și impozitele, vor să-și trăiască liniștiți viața, să-și crească urmașii (copii, nepoți), cine îi protejează, cine-i apără???

Și ar mai fi și altele, dar cred că ajung acestea…

Așa cum mi se pare indecent, necuviincios, ca doi heterosexuali – un el și o ea să se „lingă”-n public sau să mai facă… mai știu eu ce (mi-e jenă), la fel consider și despre homosexuali: ce fac ei și cu cine, e treaba lor, dar în intimitate, nu în public! Insistența cu care își „promovează” „ideile” în spațiul public și cu care se „victimizează”, considerându-se „discriminați”, mi se pare cel puțin suspectă și mai e și deranjantă! Viața personală privește doar pe cetățeanul în cauză și NU ESTE PUBLICĂ!… Și, în plus, este necesară această subliniere – fără căsătorii între persoane de același gen! Aici Biblia este foarte clară și fără echivoc! Să fim bine înțeleși: respect orice OM și orice comunitate, cu orice specific ar avea, dar exact atâta respect cât le acord eu celorlalți – OAMENI, comunități – atât cer să primesc și eu: nici mai mult, dar nici mai puțin!

Acestea și multe altele, deoarece, în paralel cu această falsă „agendă”, plină de pseudo-preocupări, de idei complet greșite despre viață, despre comunitățile umane și relația lor cu Natura, cu planeta, adepții acestei „noi agende”, promotori ai unei noi „limbi de lemn” a societății p(r)ost-moderne, pe numele său political correctness (pe cea veche o cunoaștem, era promovată de comuniști, înainte de 1989), urmăresc, pervers, discret, dar perseverent, să dezrădăcineze comunitățile de legăturile lor tradiționale, cu credința, obiceiurile, datinile, moștenite, sute de ani, din moși-strămoși. Motivul? Dacă nu mai știi, nu doar cine ești (creștin ortodox/catolic/protestant, cetățean român…), ci nici de ce ești ceea ce ești, pentru o sumă oarecare – 1000 de euro sau 1000 de lei, nu contează – te „fac” ei să te urci în copac și să faci ca maimuța!… Regretabil, grav, este că se vor găsi destui – cu o coloană vertebrală extrem de flexibilă, de cauciuc – care să accepte acea mie de lei/euro, deoarece onoarea, principiile, caracterul, verticalitatea nu „valorează”, în ochii lor, nici doi bani… Și nici nu e la modă, nu e „trendy(-hendy)”, nu e „cool”!… Manipularea, minciuna, „prind” mai ușor la „mase” de oameni dezrădăcinați, fără legătură, nu doar cu Credința, datinile, neamul, limba, dar, nici măcar cu înaintașii lor (bunici, părinți), ale căror idei trebuie disprețuite… De aici și până la aberații – izolate, în trecut (a se vedea nesimțitul, tânăr, care, acum câțiva ani, a omorât în bătaie un bătrân fiindcă traversa strada prea încet), dar din ce în ce mai grave, azi (mai ieri, a fost avansată ideea „Vacanța Mare” pentru „izolarea” celor în vârstă), sau, Ferească Sfântul!, mâine, uciderea, din senin, de către tineri (azi, nenăscuți) a celor în vârstă, pe motiv că pensia bătrânilor „ciuntește” veniturile celor tineri!…

S-a inoculat, de către aceeași societate p(r)ost-modernă, ideea că individul e un fel de mic „Dumnezeu”, că le poate face pe toate, mai ales cu ajutorul banului. După știința mea, OMUL FACE BANUL, NU BANUL PE OM! Poate că nu e o întâmplare că, spre deosebire de romanicii occidentali, românii conjugă atât binele, cât mai ales lipsurile, răul, cu a fi. La romanicii occidentali aceste lipsuri se conjugă cu habere – Io ho fame!, zice italianul, J’ai soif! – spune francezul. În română, ambele se conjugă cu a fi : Mie mi-e foame! Mie mi-e sete!… Asta pentru că, Viața pe care NU NOI O AVEM – că dacă AM AVEA VIAȚĂ, (AUTO-)DATĂ DE NOI, am veni pe lume când vrem, am mai „lua o pauză”, după câțiva ani, pentru câteva decenii, am reveni ÎN VIAȚĂ din nou, alți câțiva ani, iar „am lua o pauză” alte câteva sute de ani și tot așa!… Iar cei care se „plictisesc” cu „viața lor”, ar putea să „o oprească”, că doar e „a lor”!… Dar, NU, NOI SUNTEM ÎN VIAȚĂ, FIINDCĂ NE-A LĂSAT DUMNEZEU ÎN VIAȚĂ! EL ne dă viața și, de aceea, nici nu venim când vrem, nici nu o părăsim când vrem și, în general, NU ȘTIM nici când ne naștem, nici când murim!… Poate, nu întâmplător, marele poet basarabean a subliniat această FIRE, acest A FI ÎN VIAȚĂ, prin extraordinara exprimare Nu suntem săraci de-avere/Ci săraci de mângâiere!… Și, tot în această idee, un exemplu cu două situații: a) Un om câștigă la loto 1 milion de euro și, după câteva zile, moare… b) O familie trece printr-o calamitate (incendiu/inundație/cutremur), dar, deși casa le-a fost distrusă, scapă toți și, cu ajutorul vecinilor rudelor, prietenilor, autorităților… își refac casa, avuția și devin chiar mai prosperi ca înainte de calamitate. Ce situație e „de preferat”: a) sau b)??? Și, în fine, în loc de „încheiere” a acestei idei, când se va întâmpla să aflu că o monedă/bancnotă cu nu știu ce valoare – un euro, un dolar, un leu… – a „născut” un copil (un om) îmi voi schimba ideile în această privință!

Asemenea „valori” – ale societății p(r)ost-moderne – se „implementează”, în ultimele decenii și în fostele țări comuniste est-europene, inclusiv în România. Foarte perfid, de fapt, se pun în practică, multe din ideile susținute, acum un secol, de regimul comunist bolșevic sovietic și „exportate”, cu ajutorul tancurilor Armatei Roșii, după 1944-1945, în multe alte țări, inclusiv la noi! Din păcate – prin faptul că cel mai mare dușman al său este poporul român (constatare făcută acum mai bine de 25 de ani, în timpul studenției) „statul” român, prin „forțele politice” aflate la guvernare după 1989, este continuatorul PCR/PCdR/PMR/PCR, de dinainte de 1989 și al „doctrinei politice” a Kremlinului, adusă la noi, după 1944, de „Divizia Tudor Vladimirescu”! Ce altceva se poate spune despre PSD, în condițiile în care, președintele său de onoare este nimeni altcineva decât vechiul aparatchik comunist Ion Iliescu, student la Moscova în vremea „tătucului” Stalin? Ce interese naționale românești susține un stat ce privește, în continuare, către Răsărit, fie spre Moscova, fie spre Beijing? Sau ce diferență este între PNL condus, în anii 1946-48, de Guță Tătărăscu, prietenul comuniștilor (dar, mai înainte al regelui-dictator Carol al II-lea) și PNL de după 1989, asociat, frecvent, cu urmașul PCR, PSD??? Voi crede altceva despre „forțele politice” care au condus/conduc România după 1989, când voi vedea pusă în practică o „agendă politică” a „statului” în favoarea cetățeanului, nu împotriva sa!

Împotriva pseudo-agendei neo-marxiștilor, menționată mai sus, trebuie să se ridice toți oamenii cu frică de Dumnezeu, cu bun-simț, cu bună-credință, cu simțul măsurii, cu cei șapte ani de acasă”, cu respect și față de sine și activitatea proprie, dar, mai ales față de semeni și de munca lor, cu caracter, moralitate și coloană vertebrală! De ce? Pentru că aceste valori, reguli, principii, norme, sunt înrădăcinate pe aceste plaiuri, de sute și chiar de mii de ani!

Astfel, credința creștină este în ființa acestui neam din vremea romanizării prin creștinare sau a creștinării prin romanizare a traco-dacilor, mai întâi, în secolele I-III, doar a unor mici comunități – fapt ce explică pe Îndrea, derivat din greco-latinul Andreas (forma veche a numelui Sfântului Apostol Andrei, care a propovăduit Evanghelia printre traco-dacii din Balcani, până la Dunăre) -, apoi, în secolele IV-VI, la inițiativa împăratului traco-roman Constantin cel Mare (care i-a convins, cu vorba bună, pe marii preoți traco-daci ai lui Zamolxe, să devină preoți creștini), fapt ce explică atât terminologia creștină fundamentală de origine latină (Dumnezeu, cruce, creștin, preot, biserică, busuioc, botez, cuminecare, păresimi, etc), prezența a peste 80% cuvinte de origine latină în variantele (ortodoxă și catolică) ale textelor creștine Tatăl Nostru și Crezul, cât și numărul mare de forme vechi creștine ale unor nume românești, frecvente în toate timpurile de la creștinarea strămoșilor noștri până azi (Crăciun, Cristu, Ziane/Sânziane, Pietru/Sâmpietru, Îndrea, Giorzu/Sângiorzu, Văsâi/Sânvăsâi, Nicoară/Sânnicoară, Toader/Sântoader, Medru/Sâmedru, Elie/Sântelie, Înton, Sântămărie, Marin/Sumarin). Din aceste motive, trebuie spus, răspicat, atât credincioșilor, cât mai ales slujitorilor în sutană ai Domnului (de la simplii preoți de parohie, până la întâi-stătătorii Bisericii), că Creștinismul românesc nu are legătură cu kgb-iștii în sutană de la Răsărit ai Kremlinului, ci cu rădăcinile traco-daco-romane, sădite de strămoșii noștri, în primele secole ale erei creștine!

Creștinarea este dovedită atât de donariul paleocreștin de la Biertan, crucea paleocreștină de la Napoca (Cluj), martiriul în râul Buseus/Buzău al lui Sava „gotul” (probabil, un localnic traco-daco-roman), cât și de metamorfozarea Kogaiononului – muntele sfânt al dacilor, dedicat lui Zamolxe, în Ceahlău – muntele sfânt creștin al românilor (cu multe toponime ce trimit la viața creștină: Toaca, Panaghia, Schit, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor). De-altfel, așa cum există, nu prea multe, nume de așezări traco-daco-romane, la nord de Dunăre, ce au supraviețuit, în Ardeal – Cluj (nume creat de români, cel târziu în secolele VII-IX, în perioada conviețuirii cu slavii), Turnul (evoluat din romano-goticul Turris), la vărsarea Oltului în Dunăre, așa au supraviețuit și în Moldova, vechea Petrodava, atestată, din Evul Mediu, în forma Piatra (lui Crăciun), sau Paloda, devenită, după traducerea numelui de către slavi, din berlo (= loc cu exces de umezeală), Bârlad… De-altfel, dacă la sud de Dunăre, asemenea nume de așezări apar mai frecvent – Salona, Scupi, Ulpiana, Naissus, Pulpudeva, Durostorum, Charsium, Tomis Constantiana, Callatis și altele, devenite Sărună, Skopje, Lipljan, Niș, Plovdiv, Dârstor/Silistra, Hârșova, Constanța, Mangalia etc. – și, de asemenea, mai multe nume de triburi traco-dace sud-dunărene, se regăsesc în onomastică și mai târziu (este vorba de migdoni, dardani, serdi, moesi), la nord de vechiul Donaris a supraviețuit doar numele carpilor, strămoșii moldovenilor, dintre care, mulți, de ordinul miilor, poartă, de la poalele Carpaților Orientali, până dincolo de Nistru, din Evul Mediu, numele Carp, atât ca nume de botez, cât și ca nume de familie. De-altfel, numele se leagă, de la începuturile vieții creștine, de spațiul carpato-balcanic, unul din discipolii Sfântului Andrei, ajuns episcop, în primul secol creștin, în Balcani, purtând numele Carpus.

Acest creștinism românesc este, în bună măsură, de sorginte populară. Așa a putut încorpora și tradiții pre-creștine, fie grecești, precum ortul popii (preotul l-a înlocuit, după creștinare, pe Charon, căruia i se plătea spre a-l trece pe răposat Styxul, în tărâmul morților, stăpânit de Hades), romane (Plugușorul, la origine un ritual agrar al primilor romani, care erau țărani, colindele, în forma veche – corindele, termen derivat din latinescul calendae), sau chiar trace (cultul războinic al cavalerului trac, metamorfozat în imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul; așa cum cultul cavalerului trac avea semnificație militară, războinică, din Evul Mediu, până azi, Sfântul Gheorghe este ocrotitorul oștirii).

Bunul-simț, simțul măsurii, buna-credință le-au moștenit strămoșii noștri, chiar mai de dinainte, deoarece, despre simțul măsurii au vorbit primii vechii greci, care erau vecini cu strămoșii noștri, atât cu tracii balcanici (grecii din sudul Peninsulei), cât și geto-dacii (care făceau comerț cu cetățile grecești de pe țărmul apusean al Pontului Euxin). Tot de atunci, de la Gerusia – consiliile locale ale polisurilor grecești, s-a născut instituția Sfatului Bătrânilor, care guverna obștile țărănești și care, din perioada romanizării, din judex, a primit în fruntea celor 12 oameni buni și bătrâni, pe judele satului. Astfel, „strămoșii” primarului și ai consiliului local de azi (apăruți prin Legea comunală a lui Cuza, în 1864), sunt judele, respectiv Sfatul Bătrânilor. Așa se explică și păstrarea, și ca apelativ, dar și ca nume, a unor forme ca Moș(u), Bătrân(u), Jude(le) etc… Pentru un grup de mai multe sate, pricinile de judecată erau lămurite de un județ, numit, anterior, judiciu, din latinescul judicium, care a dat, și în sardă, pentru formațiunile politice locale din secolele XI-XIV, termenul giudicati. În română, de la nord de Nistru, până în fundul Peninsulei Balcanice, această justiție de sorginte locală a funcționat până în Epoca Medievală, când sensul termenului județ a translat spre cel actual, de unitate administrativă ce cuprinde mai multe localități (sate și orașe). Acest mod unic de organizare administrativă – prezent doar la români (inclusiv, cu intermitențe, în cel de-al doilea stat românesc, R. Moldova) – a fost împrumutat, de românii ardeleni și coloniștilor sași și secui, care și-au denumit entitățile administrative scaune de judecată!…

De asemenea, din perioada de final a Imperiului roman (secolele IV-VI), când comandanții militari din provinciile de margine, numiți dux/ducis, au primit autonomie deplină în ceea ce privește modul cum utilizau unitățile în apărarea provinciei, s-a născut, la români, apelativul duca, frecvent și în onomastică și utilizat, în paralel cu echivalentul preluat de la slavi – voievod sau/și vodă, inclusiv după ce România unită s-a proclamat Regat. De asemenea, dacă, la nivel local, cei care împărțeau dreptatea erau judele și județul, autoritatea juridică supremă era Domnul, derivat din latinescul dominus, prezent, frecvent, în secolele III-VI, în provinciile traco-dace romanizate, în forma populară Domnus. Nu întâmplător, mai marii statelor medievale românești și-au spus, nu o dată mare voievod și domn, cu alte cuvinte, comandant suprem al oștirii (căruia i se subordonau ceilalți voievozi/duci) și instanță supremă juridico-administrativă, adică exact ce reprezintă nivelul superior de organizare a statului român modern, fie din vremea când era condus de Rege, fie, azi, de Președinte!

Tot vechea înțelepciune populară a strămoșilor noștri traci, atestați prima dată de Homer, în Iliada, acum mai bine de 3200 de ani, a făcut să se păstreze, și după creștinare, legătura oamenilor cu pământul. Astfel, plecând de la cultul străvechi, din epocile preistorice al zeiței Geea, a fertilității, strămoșii noștri au continuat, și după creștinare, să considere că noi suntem ai pământului, nu pământul al nostru. Acest lucru se explică prin faptul că în pământ sunt îngropați moșii și strămoșii de la care am moștenit credința, sângele, neamul, limba și tradițiile și, din același pământ, dacă dă Dumnezeu ploaie și soare la vreme, va ieși recolta cu care ne creștem copiii, cărora le vom transmite, la rândul nostru, credința, sângele, neamul, limba și tradițiile.

Din epoca romană, de la latinescul terra = pământ, s-a născut cuvântul țară, în spațiul carpato-balcanic fiind atestate, anterior creării statelor medievale românești (secolele IX-XIII), dar chiar și după, zeci de asemenea țări, nu doar la nord de Dunăre – Țara Ungului, Țara Beregului, Țara Maramureșului, Țara Oașului, Țara Lăpușului, Țara Moților, Țara Oltului/Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor, Țara Moldovei, Țara Berladnicilor, Țara Vrăncii. Țara Loviștei, Țara Severinului, Țara Almăjului și altele – ci și în Balcani: Țara Cărvunei, Țara Moșilor (vechiul nume al moesilor și cel al provinciilor romane Moesia Inferior și Moesia Superior, la niște moși s-ar putea să se refere!), Țara Șopilor, etc și este posibil ca țărenii (unul din grupurile de români timoceni, așezați în estul zonei, lângă Dunăre, alături de pădureni, ce locuiesc în zonele montane și depresionare, împădurite și de ungureni, situați în nord-vestul regiunii, originari din Banatul aflat sub stăpânire maghiară) să se refere, ca și termenul nord-dunărean țărani, la oamenii pământului. Ion Conea, în documentarea sa prin Țara Vrăncii, în anii ’50 ai veacului trecut a mai găsit localnici care știau că țară înseamnă locul unde se fac bucate, adică unde se practică agricultura. Deci, țăranii = oamenii pământului. Acest lucru se observă prin expresii, populare, sau nemurite în opere literare, în tot spațiul românesc actual. Astfel, pentru basarabeni, băștinașii sunt numiți pământeni. În Oltenia, localnicii, când vor să afle de unde este cineva, îl întreabă de unde e de pământ? În romanul Ion, scris de ardeleanul Liviu Rebreanu, eroul principal stă de vorbă, la capătul ariei, cu pământul, exact cum ar vorbi cu o ființă vie. Moldoveanul Mihail Sadoveanu, născut în satul Vatra (azi – cartier al Pașcanilor), are, în romanul Frații Jderi, un capitol intitulat Oamenii Pământului. Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, încheie cu formula ia, am fost și eu, acolo, un boț de humă – trimiterea, cu caracter biblic, fiind clară: Pământ ești și-n pământ te vei întoarce!…

Tocmai de aceea, tot din vechime, apare legătura cu spațiul mioritic, „râul, ramul” (menționată încă din antichitate, prin însemnările romane care menționau că daci de montibus inhaerent= dacii trăiesc lipiți de munți) și când vine vorba de apărarea plaiurilor natale. Astfel, această legătură apare de la Dromichete, Burebista și Decebal, trecând prin voievozii medievali – Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Ion Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul – până la jertfele soldaților-țărani ai Armatei Române, care, la Plevna, Opanez, Smârdan, Rahova, Vidin – au consfințit Independența, iar la Predeal, Mărăști, Cireșoaia, Mărășești, Oituz, pe Nistru și pe Tisa, și-au dat viața pentru România Mare, făurită acum un veac, la sfârșitul lui 1918.

La fel, așa cum am văzut, cultul strămoșilor, se află în relație strânsă cu legătura comunităților cu pământul: sunt mai multe momente în an în care se face pomenirea morțilorMoșii – de primăvară, de toamnă, etc, Paștile Blajinilor, Înălțarea (Ziua Eroilor), sâmbăta morților, sau, la catolici, Ziua Morților (la început de noiembrie).

În smerenia și simplitatea sa, după Liturghie, țăranii noștri au creat un termen nou – omenia. Ce înseamnă să omenești pe cineva = pilda Bunului Samaritean: îți bate cineva la ușă, e obosit, plin de răni, murdar, flămând, însetat… Nu-l cunoști, dar îl primești în casă și-l omenești: îl speli, îi oblojești rănile, îl hrănești și-i astâmperi setea… Îi pregătești așternut curat, spre odihnă… Îl lași să se întremeze și, când se hotărăște să-și continue drumul, îi pui în desagă merinde, haine groase, de schimb, îi dai și niscaiva galbeni de cheltuială, că, cine știe, un nepot de-al lui ți-a întoarce binele, însutit, înmiit, unui nepot de-al tău! Deci, din latinescul homo = om, a rezultat o întreagă familie de cuvinte: om, a omeni, omenesc, omenie, Omenire…

Respectul față de Natură al strămoșilor noștri, care doreau să ocrotească nu doar Natura, de care depindeau, prin mii de fire nevăzute, ci și viitorul comunităților din care făceau parte și care depindeau de același pământ se manifesta în fațete multiple. Astfel, când un localnic se ducea la pădure să taie lemne pentru iarnă, după ce tăia un copac, îl făcea bucăți și-l încărca în căruță, planta mai mulți puieți, ca să aibă și urmașii de unde să ia lemne peste ani. De asemenea, spre a nu fi complet secătuit solul de substanțele nutritive, se lăsa o parcelă din cele trei să se „odihnească” un număr de ani, iar pentru fertilizare se „îngrășa” solul cu bălegar… Au în vedere eco-salvaționiștii măsuri de acest gen? Mă îndoiesc!…

Un alt element străvechi, de peste un mileniu, se leagă de ocrotirea ariilor naturale, astea pentru care se isterizează atâta, azi, eco-marxiștii salvaționiști, care luptă să salveze Planeta, chiar dacă Umanitatea/Omenirea și Omenia vor pieri. Astfel, un termen românesc de origine slavă, braniște, se referă la interdicția – stabilită de domnie, mănăstiri sau/și boieri -, de a se tăia pădurea într-un loc, spre a fi conservat biotopul natural al speciilor de animale din aceste arii forestiere. Asemenea braniști au creat peste 100 de asemenea nume și peste 90% din numele de acest fel se în spațiul românesc, din Timoc până în Basarabia, și din Muntenia până-n nordul Ardealului; doar un singur toponim – în Slovacia, altul – la sârbii din Kosovo, câteva în Bulgaria și restul – românești (dacă ar fi fost moștenite de maghiari, direct de la slavi, ar fi trebuit ca ungurii să aibă atât apelativul/termenul, cât și astfel de toponime: nu au nici unul, nici în Ungaria, nici în Secuime!). Cum unul dintre ele este un hidronim ce desemnează un pârâu, care curge prin apropierea vechii cetăți Dăbâca, a voievodului ardelean Gelu Românul, este posibil ca o asemenea legislație, incipientă de protecție a naturii să fi apărut încă din secolul al IX-lea, când a domnit voievodul menționat!

Și, dacă veșnicia s-a născut la sat, tot de acolo, prin filosoful Lucian Blaga s-a născut și expresia spațiu mioritic, în care, pentru cel puțin două treimi din spațiul românesc (în Balcani, chiar pentru aproape tot spațiul!) – munți, depresiuni, culoare de vale, dealuri și podișuri, s-a întrupat, în primele versuri din Miorița, cea mai condensată caracterizare geografică a spațiului românesc: Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai… Din culmea principală, între doi afluenți ai râului principal (fie el Putna, fie Bistrița, fie Oltul…) se desprinde o culme laterală, cu versanți abrupți – piciorul de plai, numit, popular și picior de munte, crac de munte, etc… Acesta are partea superioară cu o pantă mică, motiv pentru care s-a pretat, după defrișarea pădurii, la folosință fie ca pășune, fie ca fâneață…, așa cum este, de pildă, locul numit Poiana Ciungi, de sub Vârful Giumalăului… Versanții abrupți, care încep chiar din „spatele” satului din vale, au fost lăsați împăduriți, atât ca să aibă omul de unde-și lua lemne pentru iarnă, cât și ca potențial loc de adăpost, în caz de vreo năvală de-a unor nepoftiți… Codrul – frate cu românul – oferă și răcoare vara, adăpost de vânturi, când e mai frig, dar și resurse; animale ce erau vânate, fructe de pădure… Iar gura de rai, situată la confluența afluentului cu râul principal – de pildă a Ruscăi cu Bistrița, ori a Cozei cu Putna – este, în fapt, un con de dejecție, bombat, situat, frecvent, deasupra zonei inundabile, chiar și la ape mari, cu un substrat bogat în ape freatice, curate, filtrate natural, bun pentru așezări, culturi legumicole, iar terasele laterale – pentru agricultură… Apa râurilor, limpede, curată, era bogată în pești, raci, etc… În plus, microclimatul de adăpost, ce nu cunoștea nici Crivățul iernii și nici arșița caniculară a verii, oferea condiții bune de locuit, comunităților situate în aceste locuri. Iar în Țara Vrăncii, între gura de rai, de la confluența Cozei cu Putna și raiul din Ceruri se află dealul numit Răiuțul – adică, un rai mai mic, loc numai bun de serbare câmpenească, vara, așa cum mai erau numeroasele culmi muntoase și/sau deluroase din spațiul românesc, cu nume mai mult decât sugestive: Fața lui Arminden, Fața Sfântului Ilie, Piatra Nedeii și altele… Și, așa cum, și azi, conform mărturiei de mai anțărț a unui cioban cu stâna mai sus de Cheile Țăsnei, versurile Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai nu exprimă doar suișul și coborâșul turmelor de oi, în transhumanță, ci și valurile vieții, în timpul căreia omul se află, succesiv, fie în culmea fericirii, fie în valea plângerii… Fiindcă succesiunea evenimentelor din viața unui om este, în fapt, un deal, o vale, un deal, o vale… Nu ni s-a dat, de către Cel Atotputernic, Răul ca să suferim, ci ca să putem, prin comparație, a prețui Binele!… Nu întâmplător, în popor se zice, de secole: Rău cu rău, dar mai rău fără rău! sau Prea-binele este dușmanul binelui! ori Tot ce-i prea mult, strică!…

Românul a avut, dintotdeauna, un respect deosebit față de proprietatea privată. Acest lucru este dovedit de sutele și miile de toponime de genul Lacul lui Băban, Valea lui Darie, Dealul Lămășoi, Fața Cristesei, Dealul Obejdeanului, Valea Danului, Pârâul Boghii, Pârâul Pantei, Valea Enei, Valea Fetei, Valea lui Stan, Valea lui Pătru, Padina Matei, Valea Popii și multe, multe altele. Semnificația acestor nume este că, în comunitatea respectivă, oamenii știau că Băban, Darie, Lămășoi, Cristeasa, Obejdeanu, Dan, Boghea, Pantea, Enea, Fata, Stan, Pătru, Matei, Popa dețin un teren undeva și respectau acest drept de proprietate, la fel cum așteptau ca și restul comunității să le respecte și lor proprietatea. Și, peste secole, după decenii de regim comunist, în care ni s-a predicat despre „bunul întregului popor”, „proprietatea colectivă”, azi, România este țara din Uniunea Europeană cu cea mai mare pondere de proprietari de locuințe – 96%.

Un alt lucru important pentru strămoșii noștri este respectul față de cuvântul dat. Și acesta a rămas în toponimie, așa cum o arată numele pasului Tabla Buții, din Carpații de Curbură, situată între Valea Buzăului (ardelean) și Valea Teleajenului. Pe acolo, în fiecare toamnă, ciobanii treceau cu oile spre locurile de iernat din Balta Dunării… Localnicii, știind acest lucru, se tocmeau cu bacii, pentru mai multe buți/putini de brânză. Dădeau și o arvună (un avans), se bea și aldămașul, se înțelegeau ca restul de bani să-l dea localnicii primăvara următoare, după Sângeorz, când reveneau turmele spre munte… Apoi, fiecare se ducea în treaba lui… Buțile se însemnau pe o tablă, numită, de aceea, Tabla Buții. Primăvara, localnicii reveneau în pas, pe la sfârșitul lui aprilie-începutul lui mai, când păstorii urcau cu oile: aceștia dădeau buțile cu brânză, primeau restul de bani și fiecare își vedea apoi de treabă… La fel stăteau lucrurile și la Târgul de Fete de pe Muntele Găina, care se desfășura, în fiecare an, ca multe alte nedei din Carpații Românești, de Sântilie (20 Iulie). Acolo se întâlneau locuitori din multe sate din Apuseni, situate, de regulă, la distanțe mari unul de celălalt. Dacă o fată de pe versantul vestic îi era dragă unui băiat de pe clina răsăriteană și voiau a face casă împreună, familiile lor se înțelegeau, asupra datei căsătoriei, vorbeau cu preotul, cu nașii și stabileau data, mai în toamnă, după ce se vor fi cules toate bucatele. După ziua de târg se despărțeau și se mai vedeau, după câteva luni, la nuntă: fiecare își ținea cuvântul dat! De aici, din aceste exemple – și din altele, că sunt mai multe! – a rămas în popor zicerea ce-am vorbit, vorbă să fie! Oamenii știau – și cei crescuți în acest cult știu și azi! – că promisiunea e mai rea ca datoria! Lucru care îi este complet străin unei doamne ministre a Educației, de astăzi, care a lăsat fără răspuns, întrebări adresate cu luni de zile în urmă!… Halal „respect” față de cetățeni, venit, cică, din partea unui „dascăl”!…

Tocmai de aceea, înțelepciunea populară milenară, strânsă în nenumărate proverbe, cimilituri și zicători – adunate de învățații noștri, de mai bine de un secol, în mai mult de zece volume, din toate ținuturile locuite de neamul românesc, ar fi bine să fie traduse în toate limbile de circulație internaționale și să ajungă pe birourile marilor decidenți ai puterilor mondiale, spre consultare și chiar aplicare. Poate, asemenea proverbe, aplicate de acești diriguitori, ar feri Lumea de rău!…

O altă expresie veche, fără legătură cu… comunismul, așa cum niște neștiutori în ale istoriei, m-au acuzat mai demult, este „cei șapte ani de acasă”. După Unirea Principatelor, la Palatul Domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza s-a prezentat o delegație de țărani. Domnitorul i-a primit, iar țăranii l-au rugat să dea o măsură prin care, dacă ei n-au avut ocazia să învețe carte, măcar copiii și nepoții lor să aibă așa o șansă. Ca urmare, a apărut Decretul Domnesc al lui Cuza, care a generalizat învățământul obligatoriu de 4 clase (1864), iar expresia cei șapte ani de acasă se referă, de atunci, la educația primită în familie până la 7 ani, când copilul pleca la școală.

Ținând cont de toate aceste exemple, strămoșii noștri nu s-au sumețit niciodată, nu s-au crezut, nicicând, buricul Pământului sau, cu atât mai puțin, buricul Universului, așa cum au pretenția, azi, diferite personUlități, nu doar de pe la noi, ci și de aiurea. Instinctiv, empiric, cu modestie și smerenie, oamenii de la noi, strămoșii noștri, au respectat pământul, fie că era vorba de țarina lor, ca părticică a țării, fie de această țară, ca parte a Planetei. Pentru acei neica-nimeni, avem un mesaj, care are și o componentă statistico-matematică. Astfel, Istoria planetei Terra are cel puțin 4,5 miliarde de ani. Din această vârstă venerabilă, Istoria speciei umane totalizează cam 2 milioane de ani. Dacă se împarte ultima valoare la prima – deci Istoria umanității la cea a Pământului, obținem, cu îngăduință, 0,444444‰, rotunjit, 0,5‰. Dacă ținem cont de faptul că, cu tot cu cei trăitori acum pe planetă – peste 8 miliarde, Omenirea totalizează peste 108 miliarde pământeni, un singur individ „reprezintă”, din Istoria Pământului, 0,000000000000048644926691901. Deci, o picătură dintr-un (mare) Nimic! Ca să închei(em) aceste considerații, mai adăugăm că, Pământul fără Omenire a mai existat, dar Omenire fără Pământ – ba! În plus, ca o dovadă că pe Pământ nu-l „doare” nicăieri de existența noastră de viermi ce mișună la suprafața sa, deși, în fiecare moment, milioane de oameni, mergând pe stradă, bat Pământul în cap (la propriu), de sute de mii de ani, mișcarea sa pe orbită nu a fost schimbată cu nici măcar o fărâmă de secundă. Și, să ne ferească Dumnezeu ca, într-o zi, „sătul” de nerecunoștința noastră față de acesta, Pământul să „sară în aer”: nici „în aer” nu vom mai fi, ca specie, deoarece până și aerul pe care-l respirăm stă în jurul planetei ca urmare a atracției sale gravitaționale!

Am crescut, de mic, cu convingerea că, într-o discuție în contradictoriu, purtată civilizat, se poate ajunge să ne înțelegem că nu ne-am înțeles! Nu trebuie „combătut” Omul, ci ideea, iar apărarea punctului de vedere personal trebuie susținută cu argumente, pe un ton civilizat: prefer Cuvântul rostit și nu răstit! De asemenea, într-o societate marcată de dictaturi – și de dreapta, și de stânga – după decenii de la momentul revenirii la democrație, există, încă, numeroși concetățeni care merg pe „principiul” cine nu e cu noi, e împotriva noastră. În urma mai multor experiențe personale, țin să le demonstrez acestor concetățeni că, în societatea noastră există o multitudine de posibilități, pe care am exprimat-o, cu mai bine de un deceniu în urmă, printr-un exemplu… geografic:

Astfel, cetățeanul A coboară pe Copou, dinspre Universitate, spre Fundație (Piața Mihai Eminescu). Cetățeanul B urcă spre Universitate, deci merge în sens contrar lui A. Cetățeanul C, în acest timp, așteaptă la semafor, în fața Corpului B al Universității, să traverseze pe cealaltă parte a străzii, spre Corpul A. Acest cetățean – C – merge contra lui A, sau a lui B? NU, are doar altă direcție!… La fel, am putea continua cu un cetățean D, care închiriază balonul Universității și se desprinde de sol, spre văzduh. Nici el nu merge nici contra lui A, nici contra lui B sau C, ci se deplasează, în altă direcție!… Și, pentru că oamenii sunt diferiți – până și gemenii au cel puțin câteva elemente care-i fac unici (ora nașterii e diferită, la fel – amprenta digitală) – cum să-i faci pe toți să gândească la fel, să le placă aceleași lucruri, să meargă toți în aceeași direcție??? Și, ca să vedem cum, deși parte a aceleiași specii, suntem, totuși, diferiți unul de celălalt, am ales un alt exemplu… geografic:

Toți suntem oameni, aparținând aceleiași specii – Homo sapiens sapiens – suntem, deci, cum spun țăranii noștri, pământeni, aici cu sensul de locuitori ai planetei Pământ. Doar că, între acești pământeni, unii sunt americani, alții – asiatici, alții – africani, dar noi suntem europeni. În Europa, toți locuitorii continentului sunt europeni, dar unii sunt portughezi, alții – irlandezi, suedezi, ruși, unguri, italieni, însă noi suntem români. În România, unde toți cetățenii săi sunt români, unii sunt bănățeni, alții – olteni, maramureșeni, ardeleni sau dobrogeni, însă noi suntem moldoveni… La nivelul Moldovei (istorice, cu limitele între Carpați și Nistru), acești moldoveni sunt, fie suceveni, fie cernăuțeni, chișinăuieni, gălățeni, băcăuani, dar noi suntem ieșeni… La fel, la nivelul Iașilor, unii stau în cartierul Galata, alții în Copou, în Galata, în Păcurari sau în Dacia, noi locuim în Tătărași… Și, ajungând, la nivelul familiei, sunt mulți cei care poartă numele meu de familie – cel puțin câteva sute – dar, cu prenumele, locul și data nașterii mele nu mai există altcineva!… Deci, unitate în diversitate și unicitate în diversitate!…

Ținând cont de aceste lucruri, dar și de multe altele, având, la bază, atât numeroase lecturi, cât și zeci de discuții, în zile, săptămâni, luni și ani de documentare, cu numeroși înțelepți ai satelor românești, din Basarabia, până-n Timoc, și din Sătmar, până-n Dobrogea, am înțeles atât toate lucrurile la care m-am referit mai sus, cât și cine/ce sunt eu! Mă aflu, acum pe cea mai înaltă crenguță a arborelui neamului, care are rădăcinile înfipte, adânc, de secole, în acest pământ. Iar dacă eu am ajuns sus, la Soare și mă bucur de toate realizările, recunoașterea și aprecierile comunității, asta se întâmplă prin aceste rădăcini, prin strămoși, nu prin forțe proprii, iar, din acest motiv, tot ceea ce fac bun, pe acest pământ, e răsplata mea pentru ce mi-au oferit înaintașii și/sau contemporanii mei, prin strămoși, moși, părinți, personal medical, educatoare, învățătoare, profesori, prieteni, rude, cunoscuți, colegi… Răsplata pentru toate cele primite este de a îndeplini, cât mai bine, cu credință, conștiinciozitate și responsabilitate, tot ceea ce am de făcut în această lume, după voia Celui de Sus, atât în plan personal, familial, cât și în cel profesional, social, etc!

În fine, ca să închei, Educația trebuie să se bazeze pe morala creștină, începând cu Cele 10 Porunci, bun-simț, bună-credință, simțul măsurii, „cei șapte ani de acasă”, omenie, conștiință, responsabilitate, caracter, onestitate, competență, coloană vertebrală, respect față de sine și activitatea proprie, dar și față de semeni și munca lor. Având transmise asemenea valori, din om în om, din generație în generație, vom fi siguri atât că nimeni nu ne va mai încălca drepturile și libertățile, fiindcă așa vrea mușchiul său, dar și că nici lor nu le vor fi încălcate!

Cine se va „înhăma” la o asemenea treabă va avea suportul meu! Cine nu – NU!

DOAMNE-AJUTĂ!

Alte… dileme electorale… Luni, apr. 6 2020 

Alternativ sau în paralel cu celelalte activități – fie ele strict personale, fie didactice sau de cercetare – a continuat lucrul la baza de date legată de alegerile pe state, la nivel mondial. Și, ca întotdeauna când „n-ai ce face”, „îți faci de lucru”, pe principiul „să te legi la cap și dacă nu te doare!”. Adică, apar dilemele, întrebările…

De pildă, cum se integrează, în baza de date, informațiile electorale pentru țări care, o vreme, au avut doar alegeri – disparate, la momente diferite – doar pentru două sau mai multe entități politico-administrative distincte (principate, ducate, regate, state, provincii, etc.) – și care, ulterior, au fost (re)unite/s-au unit într-o singură țară? Situația este valabilă, de exemplu, pentru România – cu alegeri separate în Țara Românească și Moldova nu doar până în 1859, ci un pic chiar și după (au avut loc scrutine, în ambele principate și în 1860, dar și în 1861 – ultimul, doar în Țara Românească), pentru Italia – tot înainte de 1859 (în cazul Romei și a Statului Papal, până în 1870), pentru Canada – înainte de 1867 (și chiar și după – a se vedea Newfoundland and Labrador, cu statut distinct, înainte de 1949), pentru Australia – înainte de 1901 și altele… Ei bine, în asemenea cazuri, cum se înscriu datele? Ca informații electorale separate, pentru fiecare entitate sau ca sumă, la fiecare moment dat, pentru viitoarea entitate unit(ar)ă mai mare, la care au aderat celelalte, ulterior?

Un caz special, extrem de interesant, dar și foarte complicat, în același timp, este cel al Germaniei. Astfel, din 1818, a existat un legislativ unic al Confederației Germane, creată de Conferința de Pace din 1815. Acesta era desemnat de statele membre – cel puțin câteva zeci (de la state mari – ca Austria, Prusia, Bavaria, Saxonia), până la ducate și principate, multe și mărunte și diferite orașe libere (foste hanseatice sau nu). Austria prezida această Adunare legislativă, dar, ca și Prusia, nu avea incluse între teritoriile ce aparțineau Confederației, pe cele cu majorități etnice negermane (nici aici, de fapt, regula nu era aplicată integral: puteau participa, ca „țări ale Coroanei austriece”, atât Boemia și Moravia, cu majorități etnice cehe, Silezia – unde o bună parte a populației vorbea polona sau ceha, Carniolia – majoritar slovenă, sau Triestul – majoritar italian!). Astfel, teritoriile estice ale Austriei – Galiția, Bucovina, Ungaria, Transilvania, etc. – nu erau incluse, la fel – nici Posenul (azi Poznan, în Polonia), Prusia Occidentală și Prusia Orientală (cu prezență etnică polonă, lituaniană) – din partea Prusiei… Acum, după prezentarea contextului, apare dilema: datele legate de Austria (cu „țările” ei incluse aici) le adaug la Confederația Germană, sau la Imperiul habsburgic (austriac), unde apar toate „țările Coroanei” aparținând de Curtea vieneză? După 1849, când în Imperiul habsburgic a funcționat, o vreme (1850-1860), neoabsolutismul, Austria nu a mai desemnat prin vot delegații în Adunarea Confederației Germane (probabil, nici după 1860, când au avut loc alegeri, primele se pare, în toată Monarhia habsburgică, în anii 1861-63) – sau n-am găsit eu, încă, asemenea informații – dar, până în 1866, când Confederația a fost desființată (de rivala Austriei, Prusia, în primul rând!), a continuat să prezideze Adunarea!…

Și „bătăile de cap”, în legătură cu Germania nu încetează odată cu crearea, în 1867, a Confederației Germane de Nord, sub control prusac, sau a Imperiului German (la care au aderat și statele sudice, în frunte cu Bavaria), în 1871. După 1918, o vreme, Saarlandul a avut statut special, un protectorat francez (până în 1935), situație care s-a repetat și după 1945 (până în 1957), de fiecare dată, actualul land amintit revenind în componența Germaniei. Normal, din nou datele trebuie prezentate separat, dar, la calcularea datelor pe cincinale electorale, se adună la Germania, sau nu? La fel, pe lângă existența, separată, că așa au vrut „mușchii sovieticilor”, a unei „republici democrate” germane (1949-1990), se adaugă și partajarea a însăși capitalei germane, Berlin. După alegerile pentru un singur Berlin (1946), deja, din 1948, din punct de vedere electoral, Berlinul era divizat: în acest an, autoritățile (încă, de ocupație) ale sectoarelor american, britanic și francez din Berlin, au ținut un scrutin pentru ceea ce va fi, până în 1990, Berlinul de Vest, cu toate „protestele” sovieticilor și ale „anexelor” lor, comuniștii (est-)germani (care au „boicotat” scrutinul). Ulterior, în toată perioada „războiului rece”, s-au desfășurat, separat, scrutine pentru Berlinul de Vest (care avea propria administrație, dar fără a fi integrat în Republica Federală Germania), respectiv pentru „Berlin – Haupstadt der DDR”, adică pentru partea estică, proclamată de fosta R.D. Germană, drept „capitală” a „statului” comunist german. La adunarea datelor pe cincinale electorale, din nou, presupun că datele celor două părți ale Berlinului, trebuiesc însumate!… Sau nu?

Apoi, în perioada 1946-49, au avut loc cel puțin câte un scrutin (în Bavaria, Baden-Wurttenberg și Hessen – chiar câte două!) la nivelul fiecărui land al viitoarelor state, vest- și est-german. Le-am luat în considerare, aplicând aceeași… „regulă”, ca în cazul României și Italiei (ante-1859), Canadei (înainte de 1867/1949) sau Australiei (pre-1901). Dacă, în cazul celor două state germane, (re)unificate în 1990, am procedat la însumarea datelor pe actuala Germanie, pentru intervalul 1949-1990, de ce să nu procedez la fel și pentru intervalul 1946-1949?

Și dilemele nu se opresc aici… De pildă, e bine să separ datele (indoneziene, în anii 1982-1999, inclusiv) pentru viitorul stat independent Timor L’Este (chiar din 1999), sau să le las la Indonezia? Sau, la fel, pentru insula Ellice, azi statul Tuvalu, independent, pentru perioada în care era împreună cu teritoriul Gilbert, azi statul, la fel de independent, Kiribati? Dar, dacă procedez așa, cum „separ” datele pentru Irlanda independentă, pentru intervalul de dinainte de 1921, în care întreaga insulă era componentă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei? Sau cum „aloc” la actuala R. Moldova sau la Ucraina, părțile, românești, ale Basarabiei și nordului Bucovinei, din perioada interbelică??? Ori, la fel, pentru vremea când Algeria era a Franței, cu statut de „departament” (deloc „de peste mări”), cu statut identic cu al actualelor departamente metropolitane!… Probabil, în fiecare caz, la fiecare moment, interval, cu asemenea „bătăi de cap”, este necesară o rubrică de „observații”, unde să fie specificat, clar, cum s-a procedat! Deși, totuși, ar trebui o abordare unitară a chestiunii!

Nu mai adaug (prea multe) în legătură cu faptul că, de modul cum se rezolvă aceste dileme, întrebări, depinde și cartografierea datelor. În această situație, alături de posibilitatea comparabilității datelor, la nivelul (pe cât posibil) al acelorași entități administrative, spațiale, este necesară respectarea unei reguli, unitare, legate de modul în care se agregă datele, la nivelul statelor (independente și/sau autonome, dacă organizau scrutin/scrutine) existente la acel moment!…

Pagina următoare »