Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-1)*. Miercuri, ian. 31 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea I

3.1. Introducere. Adunări legislative în spațiul românesc în antichitate și Evul Mediu

Conturarea unor structuri de tip legislativ s-a realizat încă din perioada premergătoare formării statului dac și din timpul consolidării Regatului dac. În perioada romană, spațiul inițial traco-dacic, în curs de romanizare, a depins de Senatul roman. După retragerea aureliană, vechile structuri specifice localnicilor au fost continuate de cele existente în vremea uniunilor de obști, a cnezatelor, ducatelor și/sau voievodatelor ce au premers întemeierea statelor feudale românești (secolele IX-XIII).

Primele structuri legislative par să fi apărut încă din vremea cristalizării uniunilor de triburi traco-geto-dace (secolele VI-I î. Hr.) – conduse de regișori (Ion Conea, 1947), care a precedat formarea Regatului dac condus de Burebista. Astfel, organizarea uniunilor de triburi ca democrații militare permitea războinicilor să se întrunească în Adunarea Poporului, care avea, între prerogative, și pe aceea a alegerii conducătorului uniunii de triburi. Treptat, și ca urmare a apariției diferențierilor sociale, rolul Adunării a slăbit, acesta fiind concurată de Sfatul Bătrânilor, organ aristocratic care, începând cu veacul al II-lea î. Hr. are rolul de a-l alege pe rege (ulterior, funcția regală devenind ereditară). Adunarea s-a menținut în timpul Regatului dac (devenind un Sfat regal[2]), regele având în subordinea sa consilieri regali, care erau dregători însărcinați de monarh cu diverse atribuții: supravegherea activităților agricole, comandanți de cetăți, trimiși diplomatici (C. Dariescu, 2008).

Sp traco-dacic sec V-II i Hr+ad legisl

Figura 1

 

Intrarea treptată a spațiului carpato-balcanic sub influența Imperiului roman a dus la dependența, din punct de vedere legislativ, a acestor ținuturi de Senatul imperial. Perioada mai îndelungată de apartenență a regiunilor balcano-dunărene la Imperiu explică pătrunderea unor originari din această zonă în legislativul roman: un Maximinus[3] (atestat în secolul al III-lea), originar din Tracia sau Moesia și Demetrius[4] (sfârșitul aceluiași secol-începutul celui de-al IV-lea), senator roman devenit martir creștin, sub numele de Sfântul Dimitrie[5].

Senatores provinciae ok

Figura 2

 

Senatores provinciae procentum ok

Figura 3

 

Menționăm, pentru perioada de după întemeierea statelor românești medievale extracarpatice, Sfatul domnesc, respectiv Dieta Transilvaniei (ca adunări de stări, specifice peste tot în Evul Mediu european), reprezentând, la început, toate categoriile social-profesionale, dar restrângându-se, treptat, la a fi apanajul doar al boierimii și al clerului ortodox (în statele românești extracarpatice), respectiv al nobilimii maghiare, al clerului catolic și protestant și al scaunelor săsești și secuiești (în Ardeal).

Aceste adunări nu erau desemnate, însă, pe cale electivă (exceptând „Sfatul bătrânilor”), existând, totuși, și unele situații când membrii stărilor au fost desemnați prin vot în secolul al XVIII-lea. Sfatul Domnesc a avut, între secolele XIV-XV, un număr de circa 10-15 membri în Țara Românească și 20-30 în Moldova[6], evoluând spre 18-20 în Țara Românească[7], respectiv 15 – în Moldova[8], în secolele XVI-XVII.

Parl Tarile Romane sec XIV ok

Figura 4

 

În același timp, în Transilvania, Dieta a avut un număr de aproximativ 45-50 de membri, cuprinzându-i, în general (din veacul al XIV-lea, exclusiv), pe reprezentanții păturilor superioare ale maghiarilor, sașilor și secuilor. Românii au fost excluși complet, după 1366 (deși, reprezentanții clerului ortodox român din Ardeal erau anunțați despre convocarea Adunării țării, nu există mențiuni documentare ale participării efective a acestora[9]). Și în Dietă, o parte a membrilor erau desemnați prin vot[10].

Parl Tarile Romane sec XV ok

Figura 5

 

Parl Tarile Romane sec XVI ok

Figura 6

 

Parl Tarile Romane sec XVII ok

Figura 7

 

Parl Tarile Romane sec XVIII ok

Figura 8

 

Parl Tarile Romane sec XIX ok

Figura 9

 

În timpul domniilor fanariote (cea mai mare parte a veacului al XVIII-lea și primii ani din secolul următor), numărul membrilor Divanului domnesc a ajuns, în anii 1806-1812, la 29 în Țara Românească și la 19 – în Moldova (Alexei Agachi, 2008). În Transilvania, devenită, din 1699, Mare Principat, în componența Imperiului habsburgic, Dieta și-a păstrat componența practic neschimbată, doar din punct de vedere numeric intervenind unele modificări (situații în care numărul de membri în Dietă a ajuns la 130-150)[11]. De asemenea, de această dată, printre membrii Dietei apar episcopii cultelor românești: ortodox și greco-catolic. Dintre dregătorii, unele au și reverberații onomastice, pătrunzând, ca nume de persoană, în repertoriul antroponimic românesc: Ban, Vornic, Logofăt, Vistier(nic), Spătar, Postelnic, Paharnic, Stolnic, Armaș, Portar, Pitar, Șetrar/Șătrar și altele. Asemenea antroponime au creat și rangurile Dietei ardelene, așa cum este, de pildă, Nemeș. O parte dintre aceste ranguri – ban, vornic, logofăt, spătar, paharnic, etc. – s-au menținut și în perioada Regulamentului Organic până în vremea Unirii Principatelor.

 

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Istoria României. Transilvania, Editura „George Barițiu”, Cluj-Napoca, 1997, vol. I, p. 108.

[3] Dacă este Maximinus Thrax, originar din Tracia sau Moesia, perioada de participare la activitățile Senatului ar fi din prima parte a secolului al III-lea, iar dacă este Maximinus Daia, născut în Moesia Superior, va fi fost senator în ultima parte a aceluiași veac. Ambii au ajuns, ulterior demnității senatoriale, împărați romani.

[4] Născut la Salonic/Thessaloniki (Salona – în latină, Sărună – în dialectul aromân), Demetrius a fost martirizat pe când era încadrat în armata romană, în anul 306, în așezarea natală. Difuzia martiriului său explică importanța acordată, în lumea ortodoxă românească, greacă și slavă. Astfel, la români, Sancti Dies Demetrii (26 octombrie) a devenit Sâ(n)medru (la românii nord-dunăreni) și Sumedru (la aromâni, care numesc la fel întreaga lună octombrie, în calendarul popular). Pe de altă parte, la toți românii, sărbătoarea Sfântului Dumitru, ca și cea a Sfântului Gheorghe, au căpătat o deosebită însemnătate în calendarul păstoresc.

[5] După o documentare proprie, din cei 130 de senatori prezenți în legislativul roman, între secolul I î. Hr. și VI d. Hr. (circa 1,24% din totalul, estimat, al senatorilor pentru aceeași perioadă), 103, adică aproximativ 4 cincimi erau originari din Peninsula Italică, 14 (un pic peste o zecime) – din regiunile europene occidentale, doar 2 (1,5%) – din provincii africane, 8 (6,2%) – din ținuturi asiatice și 3 (circa 2%) – din regiunile balcanice.

[6] N Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova – secolele XIV-XVII, Editura Academiei, București, 1968, p. 55.

[7] Op. cit., p. 57-58.

[8] Idem, p. 60.

[9] Trócsányi Zsolt, Az erdélyi fejedelemség korának országgyűlései (adalék az erdélyi rendiség történetéhez), p. 27, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1976, p. 27, ISBN 963-05-0843-5.

[10] Op. cit., p. 24.

[11] Anton E. Dörner, Power Structure, in Pop, Ioan-Aurel; Nägler, Thomas; Magyari, András. The History of Transylvania, Vol. II. (from 1541 to 1711), Romanian Academy, Center for Transylvanian Studies, Cluj, 2009, p. 154,. ISBN 978-973-7784-43-8.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Reclame

Distribuția crono-spațială a numelui Grigore în spațiul carpato-balcanic Marți, ian. 30 2018 

Astăzi este sărbătoarea celor trei mari Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan. Cum, despre Vasile și Ioan am vorbit, a rămas să spunem câteva cuvinte și despre repartiția, în timp și spațiu a patronimului Grigore, în „Carpato-Balcania”.

Patronimul derivă din forma greacă Gregorios cu sensul de „treaz, veghetor” (N. A. Constantinescu, 1963: 71). Prima mențiune a numelui se leagă de un patriarh al armenilor, numit Gregorius, atestat în jurul anului 300 d. Hr. De asemenea, numele este menționat frecvent în regiune și ulterior, astfel încât, prin frecvența sa mare, antroponimul se menține în top, atât în primul mileniu al erei creștine, cât și într-o mare parte din cel de-al doilea, până spre 1800. Mențiuni ale numelui în spațiul carpato-balcanic se întâlnesc, în secolele IV-VI, în sud-estul Bulgariei, în partea europeană a Turciei și în Tesalia.  Pentru veacurile VII-X, numele este menționat într-o mare parte a Greciei și în partea europeană a Turciei.

În secolele XI-XV, apar primele atestări ale numelui Grigore și în spațiul românesc, în special în Moldova (incluzând Basarabia și Bucovina) și în Oltenia: cel dintâi – un Gregorius – episcop catolic de Severin (1238-1246), urmat de alt Gregorius, tot aici, în scaun între 1369 și 1382, apoi un alt Gregorius, episcop al Cumaniei (localizată în sudul Moldovei și nordul Munteniei de azi) a păstorit în perioada 1433-1462 și un Grigore, mitropolit al Moldovei, care a păstorit la Suceava (1435-1436). La nivelul restului spațiului carpato-balcanic, am notat atestări ale patronimului în vestul Slovaciei și al Ucrainei, sud-estul Bulgariei, Serbia, R. Macedonia, Albania, nordul Greciei și în partea europeană a Turciei.

După 1500, numele apare, frecvent, în toate regiunile românești, cu atestări în Oltenia, Muntenia, Ardeal și Moldova. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, p. 71-72, dă o mulțime de variante și derivate ale numelui, atestate, în trecut și astăzi, la români: Grigor, Grigora, Grigoran, Grigori, Grigorie, Grigoraș,Grigorașcu, Grigorca, Grigorcea, Grigorilă, Grigoruță, Grigoroiu, Grigoruia, Grigole, dar și Grig, Gligor, Gliga, Liga, și altele, la care se adaugă forme preluate din alte limbi: Greșa, Horilă, etc. (ucrainene), Gergely  (maghiară), trecută în Gherghel, Grgur (sârbească), Kirkor (armeană). În celelalte arii ale Carpato-Balcaniei, patronimul a fost consemnat în Belarus, estul Poloniei, sud-estul Bulgariei, în nordul și sudul Greciei și în partea europeană a Turciei.

Diversificarea spectrului onomastic în regiune a făcut ca, după 1800, importanța patronimului Grigore, cu variantele și derivatele sale să se diminueze, astfel încât, în prezent, numele nu se mai află în top 10, nici la nivel carpato-balcanic, în general, nici la nivelul fiecărei țări din regiune. Astfel, în Croația, forma Grgic se află pe locul 24, în Cipru, Gregoriou se situează pe poziția 36, în Bulgaria, formele Grigorov/Grigorova ocupă locul 41, ca și Grigore – în România. În Grecia, Grigoriadis se află pe poziția 55, în Slovacia, forma Gregor este pe locul 63, iar în Slovenia, Gregorič ocupă locul 90.

Pe ansamblul perioadei studiate Gregorius/Gregorios/Grigore, cu variantele și derivatele acestor forme, se regăsesc, continuu, peste medie, în Bulgaria, Grecia și, după anul 1000 – și în România, Până spre 1800, patronimul era frecvent și în partea europeană a Turciei, așa cum, înainte de 1500, este menționat și în Albania – ambele țări fiind azi majoritar musulmane. Mai rar, numele apare, după anul 1000, în Slovacia, Ucraina, Belarus, Polonia, Serbia, R. Macedonia, iar mai spre zilele noastre – în Croația, Slovenia și Cipru.

 

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (II-2)*. Luni, ian. 29 2018 

2. Repartiția crono-spațială a prezenței la vot (1831-2016) – partea a II-a.

A doua perioadă începe cu subperioada democrației interbelice. O bună parte a județelor extracarpatice s-a caracterizat prin valori peste medie (Oltenia, vestul și estul Munteniei, estul, nordul și sud-vestul Moldovei). Lor li s-au alăturat, din 1926, județele din Banat, sudul și nordul Transilvaniei și o mare parte a Crișanei.

Prez vot complex 1919-1937 ok

Figura 8

 

Prez vot complex loc jud 1926-1936 ok

Figura 9

 

În schimb, cea mai mare parte a Moldovei dintre Carpați și Nistru, Muntenia centrală și cea mai mare parte a Dobrogei s-au evidențiat, în primii ani interbelici, prin valori peste medie, care, după 1926, s-au situat, constant, sub medie. Maramureșul, Bihorul, nordul și estul Transilvaniei, unde o parte a electoratului aparținea minorităților (în special celei maghiare) s-au evidențiat, în întregul interval, prin procente ale prezenței la vot sub media națională, constatându-se, însă, o atenuare a diferenței față de aceasta. În fine, cu valori sub medie s-a caracterizat și electoratul celor două județe care au aparținut României în anii 1919-1920 (Bichiș și Cenad), cauza constituind-o tot prezența altor etnii cu procente însemnate (în special maghiari).

Prez vot complex 1938-1948 ok

Figura 10

 

Următoarea subperioadă (1938-1948) se caracterizează printr-o afluență la urne peste medie în toate regiunile și județele rămase țării după fatidicul an 1940. De asemenea, înainte de 1940, au votat peste medie și alegătorii din Cadrilater. Cei din nordul Bucovinei și din Basarabia au votat peste medie doar la plebiscitul organizat în noiembrie 1941 (prin care Antonescu solicitase sprijinul popular pentru continuarea campaniei de război anti-sovietice alături de Germania dincolo de frontiera estică a țării), în vreme ce electoratul din nordul Transilvaniei s-a prezentat la vot peste medie la toate scrutinurile organizate în intervalele cât această parte a țării s-a găsit între hotarele naționale. În fine, electoratul transnistrean a avut o prezență sub media națională la singurul scrutin la care acesta și-a putut manifesta opțiunea prin vot (plebiscitul din noiembrie 1941), explicația găsindu-se în faptul că o bună parte a alegătorilor neromâni (ruși, ucraineni) nu au participat la vot.

Prez vot complex 1952-1986 ok

Figura 11

 

Subperioada totalitară comunistă nu se remarcă prin diferențe prea mari de la o regiune la alta, indiferent că ne referim la alegerile parlamentare sau la cele locale. Valorile prezenței la urne, la scrutinurile legislative se apropie, oficial, de sută la sută. Totuși, se evidențiază cu valori ușor mai mari decât media națională Bucovina, nordul Moldovei, Crișana, Oltenia și sudul Dobrogei. De asemenea, cea mai mare parte a ținuturilor intracarpatice, vestul și sudul Munteniei și nordul Dobrogei s-au evidențiat, până în 1980, prin valori ușor mai mari decât media națională. Celelalte regiuni (Banatul, sudul Transilvaniei, nordul Munteniei, Ilfovul și Capitala, precum și cea mai mare parte a Moldovei) s-au caracterizat, în general, prin valori ușor sub medie.

Prez vot complex loc jud 1950-1987 ok

Figura 12

 

La alegerile locale, pe fondul unor valori care se apropie de maxim, se observă, în primii ani, că Bucureștii, unele județe din estul, centrul, sudul și vestul țării aveau valori peste medie, în timp ce, într-o mare parte a Munteniei, sudul Moldovei și Bihor acestea se situau sub media națională. Ulterior, Capitala s-a remarcat, până la jumătatea perioadei comuniste, printr-o prezență la vot sub medie, dar, în general, diferențele față de medie au rămas mici.

Prez vot complex 1990-2016 ok

Figura 13

 

Ultima subperioadă, cea postdecembristă, se remarcă, în general, prin scăderea ratei prezenței la urne sub 50%, pentru prima dată în istoria electorală a României. Printr-o prezență la vot în general mare s-au evidențiat în special județele cu majoritate etnică maghiarofonă din estul Transilvaniei, cele din Oltenia, din cea mai mare parte a Munteniei și, izolat, din Banat, sud-vestul Ardealului și sudul Moldovei.

Prez vot complex PE 2007-2014 ok

Figura 14

 

Ținând cont de faptul că, de la aderarea României la Uniunea Europeană, electoratul s-a prezentat de trei ori la alegerile europarlamentare, putem vorbi, deja, și de schițarea unui comportament electoral la acest tip de scrutinuri. Pe fondul unei rate de participare la vot în preajma sau sub valoarea de 30% la toate cele trei scrutinuri europene, se evidențiază cu valori peste media națională județele din vestul, centrul și sud-vestul țării, cu precizarea că, dacă în județele din estul Transilvaniei (majoritar maghiarofone), valorile sunt, încă, superioare mediei, se observă o tendință continuă de scădere a participării la vot a alegătorilor. În schimb, sudul și, mai puțin sud-vestul țării se remarcă prin valori superioare, dar diferențele, în plus, față de media națională sunt în creștere. În toate celelalte zone ale țării, ponderea prezenței la urne este inferioară mediei naționale.

Prez vot complex p 1990-2014 ok
Figura 15

 

Singurul scrutin luat în calcul la care Capitala a avut o prezență la urne peste media națională a fost referendumul pentru parlamentul unicameral, desfășurat în noiembrie 2009, concomitent cu primul tur al alegerilor prezidențiale. La celelalte scrutinuri afluența la urne a bucureștenilor a fost mult inferioară mediei. În celelalte regiuni și județe s-au înregistrat valori apropiate, în general, de media națională, aflată, în ultimele două decenii, într-o scădere accentuată.

Prez vot complex loc jud 1992-2016 ok

Figura 16

 

Drept concluzii se evidențiază următoarele:

– prezență la vot peste medie am notat în centrul și nordul Moldovei pentru toată perioada analizată, o mare parte a sudului țării (Oltenia, mai ales) – cu un hiatus în anii 1879-1918, sudul Bucovinei, Transilvaniei și Banatului (regiuni care și din acest punct de vedere s-au apropiat de comportamentul electoral extracarpatic);

– centrul și nordul Transilvaniei au votat mai degrabă la niveluri sub medie în perioada interbelică, acest comportament menținându-se și după 1990 (în Maramureș, de pildă);

– au votat frecvent peste medie alegătorii din Cadrilater, nordul Bucovinei și al Basarabiei și din județul Cetatea Albă, care se alătură teritoriului aparținător României în anii 1857-1878, cu un comportament asemănător celui din Moldova centrală;

– sub medie au votat, frecvent, alegătorii din partea centrală a Basarabiei (în perioada interbelică; pentru Chișinău, Tighina și Bălți acest comportament se manifestă și după 1990[1]), dar și din județele aparținând României pentru intervale scurte de timp;

– prezența la vot inferioară mediei, în special în județe din provincii unite cu țara la 1918 se explică, mai ales în perioada interbelică, și prin refuzul multora dintre alogeni (maghiari, evrei, ruși, ucraineni, etc) de a participa la viața politică din cadrul statului român.

– declinul continuu al prezenței la vot la toate tipurile de scrutinuri, manifestat mai ales în ultimul deceniu, după aderarea României la NATO și la UE, declin cauzat, în mare măsură, de dezamăgirea electoratului, față de „oferta” electorală existentă.

 

NOTE:

[1] Este vorba de participarea la alegerile din R.(S.S.) Moldova.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (II-1)*. Duminică, ian. 28 2018 

2. Repartiția crono-spațială a prezenței la vot (1831-2016) – partea I.

 

Abordăm, în această secțiune, chestiunile legate de participarea la urne la diferitele tipuri de scrutinuri desfășurate în spațiul românesc în ultimii peste 180 de ani. Cele mai vechi tipuri de scrutin – și cu o continuitate apreciabilă – sunt alegerile legislative și cele locale, statuate a se desfășura în Principatele Române încă din 1831. Dacă în ceea ce privește alegerile parlamentare, informațiile, fie și incomplete, sunt accesibile încă din vremea Regulamentului Organic, despre scrutinurile locale nu avem date, cât de cât concludente, decât începând cu perioada interbelică[1].

Celelalte tipuri de scrutin fie s-au desfășurat cu mari discontinuități – plebiscitele și referendumurile –, fie au apărut recent: alegerile prezidențiale (fără prea mare importanță înainte de 1989, datorită lipsei de competiție și desemnării șefului statului de către Marea Adunare Națională), abia din 1990, iar cele europarlamentare – din 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană[2].

Din aceste considerente, analiza crono-spațială a prezenței la vot se va baza, în principal, pe alegerile legislative, la care se adaugă plebiscitele și referendumurile (atunci când s-au desfășurat), alegerile locale (cu privire specială asupra perioadelor interbelică și postdecembristă), alegerile prezidențiale și cele europarlamentare (din momentul în care se desfășoară, pe bază de vot popular).

Prez vot 1831-2016+pleb-ref ok

Figura 1

 

Prezența la vot în spațiul românesc s-a situat, în general la valori ridicate – de obicei de peste 65-70 sau chiar 80% – în mai toată perioada de democrație antebelică și interbelică[3]. Instaurarea regimurilor autoritare și/sau totalitare – în perioada 1938-1989 – a dus la creșterea valorilor la peste 90 sau chiar aproape 100% (datele oficiale trebuind privite, însă, cu deosebită circumspecție).

După 1989, revenirea la democrație a dus, mai ales în ultimul deceniu al perioadei la o scădere continuă a procentului de alegători prezenți la vot[4]. O tendință, timidă, de revigorare pare să se constate cu prilejul alegerilor prezidențiale din 2009 și 2014, când rata participării la scrutin a cetățenilor cu drept de vot a depășit, cu puțin, 50%.

Putem detalia distribuția crono-spațială a participării la urne a alegătorilor pe perioadele și subperioadele politico-electorale cuprinse între 1831-1832 (când a intrat în vigoare Regulamentul Organic în Principatele Dunărene și s-au desfășurat primele alegeri legislative și locale) și ultimul scrutin prezidențial (2014).

Astfel, în perioada antebelică, prima subperioadă (numită „regulamentară”) s-a caracterizat printr-o prezență la urne în general peste medie în nordul Moldovei, în Oltenia și în județul Ilfov (cuprinzând și Bucureștii). Celelalte regiuni se evidențiază prin participare mai redusă decât media Principatelor[5].

Prez vot complex 1831-1847 ok

Figura 2

 

 

Următoarea subperioadă, a fost una de tranziție, în care s-a produs Unirea Principatelor. Moldova s-a caracterizat printr-o prezență la urne mai modestă (exceptând partea de sud), în vreme ce sudul țării (inclusiv Ilfovul și Bucureștii) au manifestat, în general, o participare la vot peste media națională.

Prez vot complex 1857-1866 ok

Figura 3

 

 

O excepție de la regula prezenței la vot a mai mult de jumătate din alegători o constituie scrutinul, falsificat, organizat în Moldova în iulie 1857, pentru desemnarea Adunării ad-hoc.

Prez vot parl iul 1857 ok

Figura 4

 

Descoperirea și publicarea falsurilor caimacamului Nicolae Vogoride și probarea amestecului puterilor străine care nu vedeau cu ochi buni Unirea Principatelor – Austria și Imperiul otoman –, au dus la anularea rezultatului scrutinului și la organizarea de noi alegeri, în septembrie, același an. Din reprezentarea de mai sus se observă că în majoritatea ținuturilor moldave (10), prezența la vot a fost mai mică de 50% și chiar de numai 34,2% în ținutul Iașilor. Documentele vremii evidențiază aproape absența unor întregi categorii de electorat de la urne, ca măsură protestatară. Astfel, din cei 195 votanți din partea clerului, s-au prezentat la vot doar 16, alegătorii boieri proprietari de mari moșii au avut doar 212 alegători prezenți[6] dintr-un total de 477, etc. Rata de participare la urne ar fi fost încă și mai redusă, dacă alegătorii țărani ar fi procedat la fel, boicotând scrutinul. Se pare, însă că, la acest nivel (unde, oricum, alegătorii votau indirect, doar o mică parte a lor fiind desemnați spre a-și vota deputații, și ei în număr mic) nu s-au produs fraude, dovadă fiind și faptul că acești deputați țărani aleși în iulie, au fost realeși și în septembrie 1857.

Prez vot complex 1866-1883 ok

Figura 5

 

Subperioada de tranziție de la Principatul autonom la Independența de stat și proclamarea Regatului s-a caracterizat printr-o afluență mai ridicată la urne a alegătorilor din estul Moldovei și dintr-o mare parte a Munteniei, în vreme ce aproape toată Oltenia, nordul și estul Munteniei, sudul Basarabiei și partea vestică a Moldovei s-au evidențiat prin ponderi sub media țării.

Prez vot complex 1884-1918 ok

Figura 6

 

Ultima subperioadă antebelică scoate în evidență o prezență la vot peste medie în cea mai mare parte a Moldovei, în nordul Munteniei și în Oltenia. Pe de altă parte, vestul Olteniei, nordul Moldovei și sud-estul Munteniei s-au caracterizat, în general, prin valori inferioare mediei naționale. Același comportament l-au manifestat și alegătorii dobrogeni, prezenți doar la două scrutinuri parlamentare (1912 și 1914). Se conturează, deja, un absenteism evident în Capitală, devenit regulă, atât în perioada interbelică, cât și după al doilea Război Mondial.

În toamna anului 1917 s-au desfășurat în Basarabia alegerile pentru Sfatul Țării, legislativul de la Chișinău care a decis în ianuarie 1918 proclamarea Independenței Republicii Democratice Moldovenești, marcând desprinderea de Rusia și, apoi, în 27 Martie/9 Aprilie 1918 a hotărât Unirea cu România. În noiembrie, același an, au fost desemnate prin vot Congresul General al Bucovinei (care a decis la 15/28 Noiembrie, la Cernăuți, Unirea acestui ținut cu Țara) și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care, de asemenea, a hotărât, la 18 Noiembrie/1 Decembrie, integrarea în cadrul statului român a regiunilor de la vest de Carpați.

Prez vot parl 1917-1918-ok

Figura 7

 

În condiții de război și de tulburări social-politice, prezente în întreaga Europă, participarea la vot nu avea cum să atingă valori ridicate. În Basarabia, la momentul votului, o parte din locuitorii cu drept de vot ai regiunii se găseau, ca militari în armata rusă, dislocați în diverse alte zone. În Bucovina, alături de români, și-au exercitat dreptul de vot germanii, polonezii și ucrainenii, dar nu și reprezentanții celorlalte etnii (de exemplu, evreii), iar în Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș, unde au putut vota și femeile, au avut dreptul de a delega reprezentanți la Alba Iulia doar românii cu drept de vot. În aceste condiții, pe ansamblul regiunilor care s-au unit cu România în 1918, prezența la vot a depășit, cu puțin 50%. Valori mai ridicate s-au consemnat în sudul Bucovinei, în nordul și sudul Transilvaniei, în vreme ce, în zonele în care elementul românesc deținea ponderi modeste (județele Bichiș și Cenad, din vestul Crișanei sau unitățile administrative din estul Transilvaniei), participarea la urne a fost extrem de modestă.

 

NOTE:

[1] Din acest motiv, am inclus în această parte a lucrării, hărți referitoare doar la trei intervale: cea interbelică, cea comunistă și cea postdecembristă. Dintre acestea, semnificative, prin dinamica indicatorilor electorali sunt doar prima și ultima, scrutinurile comuniste caracterizându-se prin valori (oficiale) aproape de 100%. Ambele au ca principale trăsături desemnarea aleșilor prin vot universal și participarea la viața politică a unei mari diversități de formațiuni politice și candidați independenți. Dacă pentru perioada antebelică nu dispunem de informații legate de prezența la vot, perioadele autoritare/totalitare, caracterizate prin lipsa alternativei politice de ales (exista doar „partidul unic”) și cvasiunanimitatea (oficială) a participării la vot nu permit, tocmai din aceste motive, evidențierea obiectivă a unor particularități crono-spațiale.

[2] În cadrul materialelor cartografice din această parte, consacrată participării alegătorilor la diferitele scrutinuri, au fost utlizate următoarele abrevieri: prez vot % parl = prezența la vot la alegerile parlamentare, prez vot % pleb = prezența la vot la plebiscit, prez vot % loc = prezența la vot la alegerile locale, prez vot % ref = prezența la vot la referendum, prez vot % PE = prezența la vot la alegerile pentru Parlamentul European, prez vot % p  = prezența la vot la alegerile prezidențiale (t1 = turul întâi, t2 = turul al doilea). Toate valorile sunt în format procentual.

[3] Excepțiile de la această regulă s-au manifestat doar în situațiile când manifestarea opțiunii electorale a fost tulburată (și) de ingerințe străine. Astfel, amestecul extern – al Austriei și Imperiului otoman – a generat protestul prin neprezentarea la vot la alegerile, falsificate, pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei din iulie 1857. Această atitudine și publicarea dovezilor fraudelor, au dus la anularea scrutinului. De asemenea, la jumătatea anului 1918, Guvernul Marghiloman a organizat alegeri, pe care conservatorii le-au câștigat categoric, noul Parlament având ca principală sarcină aprobarea înrobitoarei păci cu Puterile Centrale. Faptul că în mai bine de jumătate din teritoriul Vechiului Regat alegătorii urmau să voteze în regim de ocupație a „centralilor” a generat o reacție de protest prin neprezentarea la urne. Parlamentul ales la începutul verii anului 1918 a avut, de fapt, o existență efemeră, fiind dizolvat de regele Ferdinand în octombrie.

[4] Neîmplinirea unei mari părți a promisiunilor electorale, dezamăgirea față de clasa politică și absența unei/unor opțiuni politice credibile au îndepărtat, treptat, mai mult de jumătate din electorat de urnele de vot.

[5] Chiar dacă Unirea celor două state românești s-a produs în 1859, iar din punct de vedere politic, unificarea administrativă a avut loc în 1862, am raportat toate datele (atât referitoare la prezența la vot, cât și la preferințele electorale și/sau reprezentarea parlamentară) la media viitorului stat român, format în 1859.

[6] Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 75.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (I)*. Sâmbătă, ian. 27 2018 

 1. Repere geopolitice europene (1830-2017).

Modernizarea vieții economico-sociale și politice, precum și a societății românești a stat, după Revoluția franceză de la 1789, sub semnul influenței pe care evoluțiile economice, sociale și politice de pe continentul european le-au avut asupra spațiului românesc. Astfel, o primă consecință a fost Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821, care a avut ca efect revenirea la domniile pământene. Apoi, în urma conflictului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Adrianopol (1829) s-au produs alte schimbări, care au însemnat accelerarea ritmului modernizării societății românești. Astfel, a fost asigurată libertatea navigației pe Dunăre, inclusiv pentru ambarcațiuni moldo-muntene, sub pavilion național, românesc. De asemenea, Principatele Dunărene obțineau libertatea schimburilor comerciale, îngrădită până atunci de monopolul otoman. Înalta Poartă a retrocedat Țării Românești raialele Brăila, Giurgiu și Turnu. Un ultim efect de subliniat este înființarea, prin prevederile Regulamentului Organic, elaborat sub supravegherea și cu implicarea generalului țarist Pavel Kiseleff, a Adunărilor Obștești, practic primele parlamente alese prin vot ale Principatelor Române.

           

1.1. Poziția geopolitică a Principatelor Dunărene în Europa în prima parte a secolului al XIX-lea (1830-1848).

În acest context, configurația geopolitică a Europei către mijlocul veacului al XIX-lea a cunoscut și ea schimbări importante. Astfel, în urma Războiului antiotoman, sprijinit și de puterile europene, apare, la 1829, tot în urma păcii de la Adrianopol, primul stat independent în Balcani – Grecia[1]. De asemenea, Poarta recunoaște și autonomia Serbiei (căreia i se atribuie, în 1832, și zona Timocului), ca și cea Principatelor Dunărene. La 1830, în urma unei mișcări anti-olandeze, partea de sud a Țărilor de Jos devine independentă sub numele de Belgia. State independente se regăseau mai ales în partea vestică a continentului – Franța, Regatul Unit (care, însă, avea în componența sa și Irlanda), în Peninsula Iberică (Spania și Portugalia) și în partea sa nordică – Danemarca (aceasta controlând și Islanda) și Regatul Suediei și Norvegiei. Partea mediană era extrem de fragmentată, între numeroase state, fie germane (cu un început de apropiere în cadrul Confederației germane), fie italiene. În același timp, cea mai mare parte a centrului, estului și sud-estului „bătrânului continent” se găsea sub dominația Imperiului habsburgic, a Imperiului țarist și a Imperiului otoman.

Europa geopolitica 1830

Figura 1

 

1.2. Poziția geopolitică a Principatelor Române/României în Europa la mijlocul veacului al XIX-lea (1848-1866).

Mijlocul veacului nu aduce prea multe modificări ale hărții politice a Europei, deși efectele Revoluției europene de la 1848 se vor face repede simțite. Înfăptuirea dezideratelor de unire ale românilor, italienilor și germanilor, cerută în anii revoluționari 1848-1849,  se va face, prin mijloace politice după 1856. Primii au fost românii, care au făcut un prim pas, la 1859, când, prin alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele principate, a luat naștere statul modern român. Acesta rămânea, însă, autonom, încă, față de Poarta otomană și avea mai mult de jumătate din teritoriul dorit în stăpânirea imperiilor vecine (otoman, țarist și austriac). Totuși, Conferința de pace de la Paris (1856), convocată în urma Războiului Crimeei, a acordat Moldovei partea de sud a Basarabiei. Vor urma italienii și germanii, procesul de unificare încheindu-se, în linii mari, în anul 1871. Totuși, și pentru italieni rămâneau o serie de ținuturi aflate sub dominație străină (habsburgică), în timp ce statul german modern a înglobat și teritorii cu populație ne-germană (în special poloneză).

Europa geopolitica 1860

Figura 2

 

1.3. Europa în ultima treime a secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea (1867-1905).

Ultima parte a secolului a adus mai multe modificări ale hărții politice a continentului. Pentru a se salva de la dezmembrare, împăratul austriac acceptă să îi coopteze la conducerea treburilor Imperiului și pe maghiari, statul devenind, astfel, Austro-Ungaria. După mai multe revolte antiotomane, în 1877 se declanșează un nou conflict ruso-otoman, în care, în scurt timp, va intra și România. Otomanii, înfrânți, cer pace.

Conferința de pace, convocată la Berlin, sancționează mai multe schimbări ale realităților politice est-europene, multe în favoarea statelor și popoarelor din zonă, dar și unele favorabile imperiilor țarist și austro-ungar. Astfel se recunoaște independența Muntenegrului, Serbiei și României, în timp ce Bulgaria și Rumelia devin principate autonome față de Imperiul otoman.

Pe de altă parte, Imperiul țarist obține reîncorporarea sudului Basarabiei de la România (deși se angajase, în 1876, să respecte integritatea teritorială a statului român), oferindu-i acesteia Dobrogea[2], veche provincie românească, ocupată de otomani la începutul secolului al XV-lea[3]. Grecia obține Tesalia, tot de la Imperiul otoman. De asemenea, Conferința berlineză acordă „în administrație” austro-ungară Bosnia-Herțegovina, provincie rămasă, oficial, în componența Imperiului otoman. Pe de altă parte, la începutul secolului trecut (1901), Norvegia se separă de Suedia.

Europa geopolitica 1880

Figura 3

 

1.4.Europa în preajma primului Război Mondial (1905-1914).

Ultimul deceniu de pace din ceea ce s-a numit „la belle epoque”, a fost dominat, pe de-o parte de „criza macedoneană” și pe de alta – de cea marocană. Prima a opus statele balcanice independente – Grecia, Muntenegru, Serbia, Bulgaria – Imperiului otoman. „Mărul discordiei” l-au constituit ultimele teritorii europene pe care Sublima Poartă le mai ocupa, între acestea, cel mai important fiind Macedonia. Spre finalul secolului al XIX-lea și la începutul celui următor, Imperiul otoman a încercat aplicarea unor reforme, fiind zguduit și de conflicte interne – între acestea cel mai important fiind „mișcarea junilor turci”. Cu toate acestea, în Balcani au continuat tulburările, de acestea nefiind străine statele balcanice vecine, care mai aveau conaționali în componența provinciilor europene ale imperiului. În 1908, Bulgaria se unește cu Rumelia și își proclamă independența. În același an, Austro-Ungaria anexează Bosnia-Herțegovina, provincie aflată, formal, în componența Porții.

Europa geopolitica 1910

Figura 4

 

 

Ulterior, statele balcanice se aliază, iar în 1912 izbucnește primul Război Balcanic. Imperiul otoman este înfrânt, dar, la delimitarea teritoriilor cucerite, foștii aliați încep să se certe. Acest lucru duce la reconfigurarea alianțelor, cel de-al doilea Război Balcanic aducând împreună Grecia, Serbia, Imperiul otoman și România, toate împotriva Bulgariei. Aceasta din urmă este repede învinsă. Pacea se semnează la București, în august 1913. Serbia și Muntenegrul își împart Sangeacul, prima, alături de Grecia și Bulgaria obțin diverse părți din Macedonia, o mare parte a Traciei trece în componența Bulgariei și a Greciei, în vreme ce, drept compensație a faptului că teritorii macedonene cu populație aromână au intrat în componența Bulgariei, România obține de la aceasta ceea ce Rusia refuzase să-i acorde la 1878: sudul Dobrogei (Cadrilaterul). Pe de altă parte, Albania își proclamase independența în 1912, act recunoscut imediat de România, ceea ce a împiedicat Grecia și Serbia să o împartă între ele[4]. Totuși, Serbia a obținut Kosovo-Metohija, ținut cu o importantă minoritate albaneză, considerat, însă, de către sârbi, leagănul statului lor medieval.

Al doilea conflict, deși nu s-a produs în Europa, ci în nord-vestul Africii, a grăbit definitivarea alianțelor ce aveau să se înfrunte câțiva ani mai târziu. Astfel, în Europa Centrală se conturase un nucleu, al Puterilor Centrale, format din Reichul german și monarhia dualistă austro-ungară. La această alianță aderaseră Italia și România[5]. Ambele nu vor intra, însă, în război de partea aliaților, ci în tabăra opusă, cea a Antantei, constituită din Regatul Unit, Franța și Imperiul țarist. Scopul alianțelor nu mai era extinderea cuceririlor pe continent, ci împărțirea coloniilor în restul lumii.

 

1.5. Europa în vremea primului Război Mondial (1914-1918).

Primul Război Mondial a fost o consecință a actului austro-ungar din 1908: anexarea Bosniei-Herțegovina. Atentatul studentului sârb Gavrilo Prinkip asupra cuplului moștenitor al tronului monarhiei bicefale a avut ca reacție o listă de cereri aproape inacceptabile de către orice stat independent. Totuși, Serbia a cooperat cu Austro-Ungaria, dar nu cât considerau reprezentanții Vienei că ar fi trebuit. În aceste condiții, în toiul verii anului 1914, a început „Războiul cel mare”. Declarația de război a Austro-Ungariei a dus, imediat la replica Antantei, care, în semn de sprijin pentru mica Serbie, a declarat război monarhiei bicefale. Germania, la rândul ei, a declarat război Antantei. Italia și România[6], oficial aliate ale Puterilor Centrale, au ales neutralitatea. Războiul, declanșat în Europa, a devenit, rapid, un conflict mondial, deoarece 3 dintre beligeranți – Marea Britanie, Franța și Germania – aveau întinse imperii coloniale. Pe de altă parte, în afara altor state europene, intrate în conflict de o parte sau alta – Imperiul otoman, Bulgaria – de partea Puterilor Centrale, Muntenegru, Grecia, Italia, Belgia, Portugalia, România – în tabăra Antantei, războiul a adus, pentru prima dată, implicarea pe continent a unor state din afara acestuia, evenimentul cel mai demn de consemnat fiind intrarea în război a Statelor Unite, tot de partea Antantei (1917).

Anul 1917 a adus și un alt eveniment-surpriză, care a dus nu doar la schimbarea, temporară, a sorților de izbândă pe frontul de est în favoarea „Centralilor”, ci la reconfigurarea geopolitică a Europei central-estice pentru mai bine de jumătate de veac: Revoluția bolșevică din octombrie. După ce, în februarie 1917, avusese loc o revoluție burghezo-democratică, a doua, cea bolșevică, a dus la ieșirea din război a Rusiei, pe de-o parte, dar și la șansa multor popoare asuprite de Imperiul țarist de a găsi drumul spre libertate. Este ceea ce au și făcut finlandezii, estonii, letonii, lituanienii, polonezii și românii basarabeni. Au reușit, dar doar pentru scurt timp, armenii și georgienii, reîncorporați, câțiva ani mai târziu tot de Imperiu, dar de această dată numit sovietic.

Vremelnic învingătoare pe frontul de est, Puterile Centrale au intrat în colaps în toamna anului 1918. Un colaps ce a dus la prăbușirea tuturor celorlalte imperii europene. Pe ruinele acestora s-au întregit sau au apărut, mai ales în Europa Central-Estică, mai multe state. Astfel, s-au extins teritorial România[7], Franța, Italia și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. Au apărut, ca state independente, Polonia, Cehoslovacia, dar și Germania, Austria, Ungaria sau Turcia. De asemenea, cea mai mare parte a insulei irlandeze s-a desprins de Regatul Unit, constituind Republica Irlanda.

Europa geopolitica 1914-1918

Figura 5

 

1.6. Europa interbelică (1919-1938).

Conferința de pace de la Paris (1919-1920) nu a reușit nici să mulțumească pe toată lumea – nici măcar dintre învingători – și nici să aducă mult-dorita pace, decât pentru aproximativ două decenii. Acest lucru nu s-a datorat doar frustrărilor celor învinși (Germania, Ungaria, Bulgaria) sau ale unora dintre învingători (Italia), ci și slăbiciunii statelor de la care Europa s-a așteptat să păstreze pacea: Marea Britanie și Franța. Apariția statului comunist sovietic a concentrat atenția Europei nu spre pericolul unui război care putea duce nu doar la instaurarea altui regim totalitar – cel puțin la fel de rău precum cel din Uniunea Sovietică –, ci a avut drept consecință, pe lângă pierderile umane și pagubele ce apar în orice război, exterminarea a milioane de oameni.

A fost înființată Societatea Națiunilor, cu sediul la Geneva, primul organism mondial menit să păstreze pacea și să asigure medierea, pe cale negociată, a diferendelor între state. S-a încercat crearea unor sisteme de alianțe, dar atât măsurile adoptate de Societatea Națiunilor – de pildă sancțiunile votate împotriva Italiei care atacase Abisinia (încălcate de mai multe state) – cât și tratatele de pace și sistemele de alianțe defensive – cum au fost și Mica Antantă[8] (Înțelegere), formată în 1920 de Cehoslovacia, România și Iugoslavia sau Înțelegerea Balcanică, creată în 1934 de Turcia, Grecia, Iugoslavia și România – nu au putut împiedica ofensiva forțelor revanșarde, revizioniste.

Europa geopolitica 1930

Figura 6

 

 Acestea au găsit un teren favorabil de manifestare și datorită marii crize economice din anii 1929-1933. Poate nu este întâmplător faptul că, tocmai la finele acestei crize, a venit la putere Hitler în Germania. Deja se instauraseră regimuri dictatoriale sau autoritare în Italia, Ungaria, Portugalia, etc, dar Germania era cel mai însemnat dintre statele învinse în primul Război Mondial, cu un important potențial demografic, economic și militar.

Pe lângă acțiunile represive în plan intern – împotriva evreilor sau a politcienilor de stânga – regimul lui Hitler a devenit tot mai agresiv și pe plan extern, beneficiind și de atitudinea concesivă, conciliatoristă a Marii Britanii și a Franței. Acțiunile au vizat, rând pe rând, reocuparea zonei demilitarizate renane (1936), încorporarea Austriei – Anschluss (1938), anexarea regiunii sudete și transformarea Cehiei într-un „protectorat” german (1938-1939). În paralel cu acțiunile Germaniei se desfășurau și ințiativele revizioniste ale Italiei (atacarea Abisiniei, ocuparea Albaniei), ale Ungariei și chiar ale Poloniei (care au fost copărtașe la destrămarea Cehoslovaciei)[9].

Europa interbelică a fost o arie unde s-au înfruntat democrația cu regimurile dictatorial-totalitare. Europa democratică interbelică a pierdut. Atât în fața regimurilor de extremă dreaptă – pe care a avut puterea să le înlăture (dar numai după încă o conflagrație mondială) – cât și, mai ales, în fața celor de extremă stânga. Concesiile făcute de marile puteri democratice occidentale – care au dus la sacrificarea Austriei și Cehoslovaciei – n-au orientat regimul nazist spre atacarea U.R.S.S. (nu în prima fază), ci tocmai a regimurilor democratice vestice.

 

1.7. Europa în timpul celui de-al doilea Război Mondial (1939-1945).

În prima parte a anului 1939, revendicările teritoriale ale Reichului nazist păreau a fi fost satisfăcute. Aceasta părea să fie opinia printre britanici și francezi. Și totuși… Lumea nu știa că, la 23 august, se semnase un protocol secret germano-sovietic, ce prevedea împărțirea Europei Central-Estice între cele două state. La începutul lunii septembrie, Germania a atacat Polonia[10], pe care, după aproximativ 3 săptămâni, și cu concursul proaspătului aliat „de conjunctură”, Uniunea Sovietică, a desființat-o ca stat independent. Britanicii și francezii au declarat război Germaniei, dar ceea ce a urmat s-a numit „Războiul ciudat”… Peste câteva luni, a venit rândul celuilalt totalitarism să atace o țară independentă: Uniunea Sovietică a atacat Finlanda. Contrar așteptărilor, în așa-numitul „Război de iarnă”, mica Finlandă a rezistat eroic colosului bolșevic. A fost nevoită, până la urmă, să cedeze Karelia.

Vara anului 1940 a adus nu doar „Războiul-fulger” german în vestul Europei ci și prăbușirea frontului de vest: Parisul a fost ocupat de naziști în iunie, după ce frontul rezistase doar câteva săptămâni. Marea Britanie rămăsese singură și, aproximativ un an, a rezistat. Căderea Franței a însemnat și momentul punerii în practică a ultimatumului sovietic la adresa României. Cu doar câteva săptămâni mai devreme, țările baltice „se uniseră” în mod „pașnic” cu U.R.S.S.. Rămasă singură, România a cedat nu doar Basarabia, ci, drept „compensație” pentru cei 22 de ani de „ocupație” românească la est de Prut și în numele „majorității covârșitoare” ucrainene din această zonă, i s-a luat și nordul Bucovinei și, „din greșeală” și nord-vestul județului Dorohoi, cunoscut, de atunci, sub numele de ținutul Herței. După doar două luni, un „diktat” semnat la Viena, prin „medierea” Germaniei naziste și a Italiei fasciste, dădea Ungariei partea nordică a Ardealului. La începutul lunii următoare, printr-un acord semnat la Craiova, Bulgaria încorpora sudul Dobrogei. România a pierdut în nici 3 luni, fără a trage nici un foc de armă, o treime din populație (din care peste jumătate erau români) și din teritoriul național.

Europa geopolitica 1939-1945

Figura 7

 

În primăvara anului următor s-a aplicat „scenariul cehoslovac” și pentru Iugoslavia. Din fosta Cehoslovacie mai rămăsese doar Slovacia, ca stat independent, amputată, însă, de Ungaria. Iugoslavia a acceptat, inițial, în martie, cu intenția de a evita dezmembrarea, aderarea la Axa Roma-Berlin-Tokyo. Guvernul de la Belgrad a fost, însă, răsturnat, fapt ce a atras invazia din partea Germaniei, Italiei, Bulgariei și Ungariei. România nu a intervenit în conflict[11]. Au rezultat o Croație independentă – dar amputată de Italia, teritoriile slovene împărțite între germani și italieni, Macedonia și unele mici zone de graniță din est anexate de Bulgaria, Kosovo încorporat la Albania, deja colonie italiană și teritorii din nordul Serbiei anexate fie de Ungaria, fie transformate în protectorat german.

În iunie, sprijinit de Italia, România, Finlanda, Ungaria, Slovacia, Hitler, uitând ce pățise Napoleon în 1812, dar și Kaiserul în primul Război Mondial, a atacat Uniunea Sovietică. După izbânzile inițiale, a venit rândul „generalului iarnă” din stepele rusești să facă ravagii. Succesele au fost înlocuite, din 1943, cu eșecuri. Între timp, Italia a capitulat, deși Mussolini, recuperat de germani, mai controla nordul țării. În vara anului 1944, aliații – de partea cărora intrase, din decembrie 1941, și Statele Unite – au debarcat în Normandia redeschizând frontul occidental. Cam în aceeași perioadă România a trecut de partea Națiunilor Unite. Sistemul militar german din Balcani s-a prăbușit. În mai 1945 Germania a capitulat.

 

1.8. Europa după al doilea Război Mondial (1945-1989).

S-a spus despre finalul celui de-al doilea Război Mondial, că aliații occidentali „au câștigat războiul, dar au pierdut pacea”. Marele învingător al Conferinței de pace de la Paris (1946-1947) a fost Uniunea Sovietică. Aceasta dobândea din partea democrațiilor vestice nu doar recunoașterea achizițiilor teritoriale obținute prin protocolul secret din 1939 cu Germania nazistă („pactul Molotov-Ribentropp”), ci și întinse zone de influență în partea central-estică a continentului, unde, în anii 1945-1948, s-au instaurat, cu concursul Moscovei, regimuri de „democrație populară”). Pacea postbelică nu aducea doar încetarea ostilităților, ci și, mai ales, divizarea continentului, prin partea sa mediană, de către ceea ce, imediat după finalul conflictului, Winston Churchill a considerat a fi „cortina de fier”. Începuse „Războiul Rece”.

Dacă după primul Război Mondial Statele Unite se retrăseseră în „izolaționismul” propriu, de această dată au fost inițiate mai multe acțiuni, coordonate sau încurajate de americani, vizând, în prima fază, oprirea „expansiunii bolșevice” spre vestul Europei, iar, ulterior, o politică de „încercuire” prin alianțe politico-militare și o competiție „pașnică” în dotări militare cât mai moderne cu Uniunea Sovietică și aliații săi. Așa se explică punerea în practică a „planului Marshall”, menținerea bazelor militare americane în vestul Europei, crearea N.A.T.O. și încurajarea cooperării între democrațiile europene, care, de această dată, să nu mai evite Germania (sau ce rămăsese democratic din ea, fiindcă în partea estică se crease, sub control sovietic, R.D. Germană). În acest context, în 1952, se înființează Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – C.E.C.O., având ca semnatari Franța, R.F. Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia. După doar 5 ani, prin Tratatele de la Roma, aceasta se transformă în Comunitățile Europene. La aceasta vor adera, succesiv, Marea Britanie, Irlanda, și Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania și Portugalia (1986).

Dincolo de „cortina de fier”, unitatea „de monolit” în jurul Uniunii Sovietice se destramă repede sau dă semne că au apărut fisuri. Mai întâi se conturează diferendul cu Iugoslavia lui Tito, care decisese să aleagă „calea iugoslavă” de „construire a socialismului”. În 1953 moare Stalin: apar tulburări în R.D. Germană, în Polonia și în Ungaria (aici fiind nevoie de intervenția armatei sovietice pentru reprimarea revoluției populare). Albania se distanțează de Moscova, apropiindu-se, inițial, de Beijing, după care se izolează aproape complet. În 1968, „primăvara de la Praga” este curmată de tancurile Pactului de la Varșovia (cu excepția notabilă a României). România urmează, în distanțarea de Moscova, „modelul iugoslav”, dar numai până la un punct, treptat regimul de la București transformându-se, sub conducerea lui Ceaușescu, în unul național-comunist, dominat de „cultul personalității” la adresa „Conducătorului iubit”. În anii ’80 se produc tulburări în Polonia, fiind necesară intervenția armatei.

Între timp, în 1985, este ales un nou conducător al U.R.S.S., Mihail Gorbaciov. Este tânăr și a venit la putere cu gândul de a reforma societatea sovietică și de a lăsa mai multă libertate și statelor socialiste aliate. Din ce în ce mai frecvent se aude despre „perestroika” și „glasnost’”. Dacă în U.R.S.S. s-a trecut la reforme, este timpul ca și Europa Central-Estică să facă ceva. Începutul îl face Solidaritatea poloneză, care ajunge în fruntea primului guvern preponderent necomunist din istoria postbelică a Poloniei. Se întâmpla în august 1989. U.R.S.S. nu intervine. În toamnă, Ungaria anunță renunțarea la conducerea țării de către „partidul unic” comunist, și, după aniversarea semicentenarului R.D. Germane, sub presiunea miilor de oameni, „zidul Berlinului” se prăbușește. Urmează căderea „cortinei de fier”: rând pe rând, regimurile comuniste din Cehoslovacia, Bulgaria și România se prăbușesc.

Europa geopolitica 1970

Figura 8

 

1.9. Europa la cumpăna dintre milenii (1990-2017).

Revenirea Europei central-estice la democrația multipartită și la economia de piață nu este chiar așa de ușoară și nici lipsită de tulburări. Anul 1990 aduce primele semne că și Albania va renunța la socialism, dar și tulburări inter-etnice în Iugoslavia și în România (unde intervin și minerii în sprijinul regimului de la București). Spre sfârșitul anului se produce reunificarea Germaniei. În anul următor începe dezmembrarea Iugoslaviei, din cadrul căreia doar Slovenia a avut parte de o desprindere relativ calmă. Procesul a cunoscut și faze de conflict acut, în Croația, Bosnia-Herțegovina sau Kosovo, dar și un început de război interetnic în Macedonia (între forțele guvernamentale și albanezi), repede aplanat. După ce inițiase „perestroika” și devenise primul președinte al U.R.S.S., Mihail Gorbaciov a fost arestat de puciștii antireformiști. Este eliberat, dar Uniunea Sovietică suferă o implozie (1991) care face ca Gorbaciov să rămână și singurul președinte pe care l-a avut statul sovietic.

Europa geopolitica 2008

Figura 9

 

În 1992 Comunitățile Europene devin Uniunea Europeană. De asemenea, devine limpede faptul că cehii și slovacii vor continua să meargă separat, fapt confirmat de „divorțul pașnic” de la începutul anului următor. În anii următori vor adera la Uniunea Europeană Austria, Finalnda și Suedia (1995-1996). Sunt recunoscute ca parteneri în negocierile de aderare la U.E. (dar și la N.A.T.O.) o mare parte dintre statele foste comuniste. Astfel, în 2004, se produce cel mai mare val de extindere a Uniunii Europene. Au aderat Malta, Cipru, Slovenia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia, Lituania, Letonia și Estonia. Acestea au fost urmate, în 2007, de România și Bulgaria, iar în 2013 – de Croația, astfel încât, la peste 5 decenii de la fondare, organizația pan-europeană numără 28 de state membre. Situația (geo)politică a României a devenit una complexă, atât în urma agresiunii forțelor rusofone în Ucraina (din 2014), a instabilității politice din Republica Moldova, cât și ca urmare a afluxului de imigranți din Orientul Apropiat și Mijlociu și din nordul Africii înspre Europa.

 

1.10. Concluzii.

Putem conchide că, în cursul îndelungatei evoluții istorice, spațiul românesc a cunoscut mai multe etape de (re)racordare la nivelul superior al civilizației europene, întrerupte de etape în care, mai ales datorită unor factori externi, acest proces a fost stopat. Astfel, societatea traco-geto-dacică se racordează la ritmurile europene greco-romane, din vremea lui Dromichaites și Burebista, până la Decebal, perioadă continuată cu transformarea unei mari părți a Daciei în provincie romană. Această etapă este întreruptă, în spațiul nord-dunărean, de retragerea aureliană (275 d.Hr.), iar la sud de fluviu – în anul 602 d. Hr., când limes-ul roman se prăbușește sub atacurile slavilor.

Această întrerupere durează până în secolele XIII-XIV, când se formează primele voievodate românești independente, Țara Românească (1300) și Moldova (1359). Și a doua etapă este întârziată și chiar oprită, în principal de către Imperiul otoman (din secolul al XV-lea), care le impune Țărilor Române plata tributului (situație generalizată în veacul al XVII-lea) și trimite, vreme de circa un secol, domnitori fanarioți. Decăderea otomanilor este folosită, într-o primă fază, de statele vecine, care reușesc să anexeze teritorii românești (Imperiul habsburgic încorporează Transilvania, Banatul și Bucovina, vremelnic și Oltenia, iar Imperiul țarist – Basarabia).

După revoluția condusă de Tudor Vladimirescu (1821) începe a treia etapă de modernizare a societății românești[12], care culminează, în 1918, cu unificarea celei mai mari părți din pământurile locuite de români. Odată cu instaurarea dictaturii regale și cu amestecul străin în treburile țării (1938-1945), România este amputată și i se impune chiar un model politico-economic străin de voința sa (cel comunist, instaurat și datorită ocupației sovietice).

Căderea regimului comunist, în 1989, a deschis calea spre cea de-a patra etapă, care a urmărit, în prima sa fază, aderarea țării la N.A.T.O. și Uniunea Europeană. Urmează reîntregirea țării și ridicarea nivelului de trai al unei cât mai mari părți dintre cetățenii României cât mai aproape de nivelul Uniunii Europene.

 

NOTE:

[1] Independență de facto avea și micuțul Muntenegru, dar aceasta va fi recunoscută oficial abia la Conferința de pace de la Berlin (1878).

[2] Refuzul principelui Carol I al României de a accepta pretențiile rusești a dus, pe lângă amenințările țariste, și la „pedepsirea” României, căreia i s-a acordat, astfel, doar jumătatea nordică a Dobrogei, restul rămânând principatului autonom bulgar. La vremea respectivă, cel mai important element etnic între Dunăre și Marea Neagră era cel turco-tătar, urmat de cel românesc, prezent mai ales în nord, dar și în tot lungul malului drept al Dunării (unde se găseau comunități românești vechi, ale așa-numiților dicieni, care aveau strânse legături cu Moldova și Muntenia) și chiar și spre mare – prin numeroșii păstori, în special ardeleni, veniți la iernat. Primele școli și biserici pentru creștini le deschide Imperiul otoman, la jumătatea veacului, pentru români – inclusiv o școală la Silistra. Existau și comunități de bulgari, greci, armeni, lipoveni, germani, etc.

[3] Din memoriile lui Carol I reiese intenția României de a încorpora și zona Vidinului, dar această intenție nu s-a materializat, din cauza refuzului Austro-Ungariei. Pe de altă parte, după apariția Bulgariei, ca principat autonom, Guvernul de la Sofia i-a propus conducătorului României realizarea unei uniuni personale, prin preluarea coroanei principatului bulgar, adică realizarea unei „Româno-Bulgarii”, după exemplul Austro-Ungariei (în anul 1886). Carol I a declinat oferta, mai ales datorită faptului că noul stat bulgar era tributar Imperiului otoman, situație din care România tocmai scăpase, dar și din cauza opoziției Imperiului țarist și a Austro-Ungariei (I. Nistor – Istoria Românilor, vol. II, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2003, p. 171). Despre opoziția austro-ungară față de intenția românilor de a încorpora Vidinul amintește și N. A. Constantinescu – Chestiunea timoceană, p. 80.

[4] După o scurtă perioadă de „îngheț” în relațiile directe, după proclamarea Independenței României și participarea sa la campania antiotomană din Balcani, relațiile româno-otomane s-au normalizat, iar Poarta a găsit în România cel mai important aliat în păstrarea statu-quo-ului teritorial balcanic. Acest fapt ar fi fost singura garanție că minoritatea românofonă – aromâni și meglenoromâni – concentrată în Macedonia, ar fi beneficiat, în continuare, de dreptul de a învăța și a se ruga în limba sa, realitate garantată de Imperiul otoman (în ciuda protestelor Greciei, care susținea și atunci, ca și astăzi, că aromânii și meglenoromânii sunt „greci latinizați”). Minoritatea românofonă macedoneană a beneficiat la începutul secolului trecut chiar și de reprezentare parlamentară, la Istanbul. În condițiile acutizării „crizei macedonene” și a izbucnirii primului conflict balcanic, România a sprijinit proclamarea Independenței albaneze, în speranța că sqhiptarii îi vor coopta la conducere și pe aromâni (acest lucru nu s-a întâmplat). Prin Pacea de la București din 1913, România, care a evitat să revendice teritoriile aromânești, a obținut respectarea dreptului minorității românofone din Macedonia la școală și biserică în limba națională (prevederea a fost încălcată sistematic de către toți semnatarii și chiar neaplicată – de către Bulgaria).

[5] Aderarea României la această alianță fusese dorită în primul rând de Regele Carol I, german de origine, dar a avut și scopul de a evita o izolare politică externă a țării după tensiunile apărute în relațiile cu Rusia. Totuși, tratatul de aderare a rămas secret, fiind cunoscut doar de către cei care au ajuns în fruntea Guvernului român. Tensiunile cu Austro-Ungaria, generate de „Războiul vamal” de la finele secolului al XIX-lea, dar, mai ales, nerespectarea drepturilor românilor din monarhia bicefală, au dus la distanțarea treptată a țării de această alianță, coroborată și cu normalizarea raporturilor cu rușii.

[6] Chiar dacă aproape toți politicienii români convocați de Carol I la Consiliul de Coroană de la Sinaia au optat pentru această soluție, mâhnindu-l pe bătrânul suveran, aceștia aveau dreptate: România era obligată să ajute Austro-Ungaria (sau Germania) doar dacă aceasta era atacată. Or, cea care atacase fusese chiar monarhia austro-ungară.

[7] N. A. Constantinescu – Chestiunea timoceană, București, 1941, p. 80. Delegația Ligii pentru liberarea românilor din Timoc, condusă de dr. Atanase Popovici (Furnică) a pledat, la Conferința de Pace de la Paris, fără succes, pentru integrarea regiunii de est a Serbiei, locuită majoritar de români, în componența României.

[8] După încoronarea ca rege a lui Carol al II-lea (iunie 1930), regentul Horthy al Ungariei a trimis un emisar la București, cu propunerea ca șeful de stat al României să preia și coroana Ungariei. Mihai, fost rege sub regență (1927-1930), devenit Mare Voievod de Alba Iulia, ar fi domnit, în numele regelui Carol al II-lea, pe tronul maghiar. Ideea nu a fost materializată, atât din cauza spiritului revanșard al Ungariei interbelice la adresa vecinilor, cât și, mai cu seamă, datorită existenței Micii Antante (realizarea unei „Româno-Ungarii” ar fi fost percepută de către Cehoslovacia și Iugoslavia ca o amenințare la adresa lor).

[9] Consecventă cu cea mai mare strictețe în poziția favorabilă menținerii statu-quo-ului teritorial rezultat prin sistemul de tratate elaborat de Conferința de pace de la Paris (1919-1920), România a refuzat categoric să participe la acțiunea de dezmembrare a statului cehoslovac, deși două treimi din Maramureșul istoric, situate la nord de Tisa, unde locuiește și o comunitate românească, fuseseră atribuite statului vecin. În acest sens, România a refuzat și invitația Poloniei, dar și cererea de „unire” formulată de liderii ucrainenilor din zonă, de teama anexării ei la Ungaria. Pe de altă parte, se verifică, încă o dată, vechea zicală românească, „să nu te bucuri de răul altuia”, zicală ce se aplică, în acest caz, foarte bine Poloniei, desființată ca stat în anul următor.

[10] Deși România își declarase neutralitatea încă de la începutul conflictului germano-polonez, autoritățile au acordat sprijin statului vecin, atât în ceea ce privește găzduirea refugiaților, a unei părți a armatei și a conducătorilor statului polonez, cât și prin permisiunea ca valorile băncii centrale poloneze să tranziteze țara către un stat occidental. Această atitudine explică asasinarea premierului Armand Călinescu de către legionari, la ordinul Berlinului.

[11] Tot în spiritul sistemului de tratate semnate la Conferința de pace de la Paris (1919-1920), România a refuzat să se implice în războiul împotriva Iugoslaviei, deși în vestul Banatului, în regiunea Timocului și în Macedonia se află importante comunități românofone. Mai mult, și datorită atitudinii generalului Ion Antonescu, Germania nu a permis Ungariei să anexeze vestul Banatului, rămas cu regim de protectorat german.

[12] Din acest punct de vedere, spațiul analizat, locuit de strămoșii traco-daci, intrați în procesul de romanizare spre a deveni români spre finalul primului mileniu al erei creștine, a „oscilat” între influențele culturale și politice venite dinspre est sau vest. Astfel, primul factor ce a influențat spațiul tracic, carpato-balcanic a  fost cel elen, fie prin vecinătatea tracilor balcanici cu grecii, fie prin influențele exercitate asupra geto-dacilor carpato-dunăreni de coloniile pontice grecești. După ce, încă dinainte de nașterea lui Hristos, sudul și vestul Peninsulei Balcanice devine parte a statului roman, influențele occidentale s-au manifestat și în regiunile dunărene și carpatice în primul și al doilea secol al erei creștine. De la domnia împăratului Constantin cel Mare (în vremea căruia legiunile romane revin la nord de Dunăre), deși Imperiul rămâne, încă, roman, influențele vor veni, din nou, dinspre Orient, capitala statului roman mutându-se la Constantinopol. Chiar dacă Imperiul roman de răsărit devine, din secolul al VII-lea, după pătrunderea slavilor în Balcani, stat bizantin, cu limba oficială greaca, influențele cultural-politice ale Constantinopolului continuă, fapt observabil și după cucerirea orașului de către otomani, în 1453. Așa se explică adeziunea preponderentă a unui popor romanic la lumea ortodoxă, în care ne-am integrat după Marea Schismă și din care n-au reușit să ne scoată, decât marginal, nici tentativele medievale de catolicizare ale Regatului maghiar (secolele XIII-XIV), nici crearea, în Transilvania, a Bisericii Greco-Catolice de către habsburgi (1701). Abia în secolul al XIX-lea, la început timid, iar după Unirea Principatelor – tot mai evident, spațiul românesc se reracordează la influențele occidentale, în acest context intrând și secularizarea averilor mănăstirești (1864), ruperea legăturilor seculare cu Poarta, prin proclamarea Independenței (1877) și declararea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, transformată în Patriarhie, în 1925. Influențele occidentale au fost afectate și chiar întrerupte de evenimentele de la finele deceniului al patrulea al secolului trecut și de controlul venit tot dinspre Răsărit, dar, de această dată, dinspre Moscova, în toată perioada totalitară postbelică (instaurată cu ajutor sovietic), până în 1989, când se reia procesul de racordare a României la influențele occidentale, reflectat și de aderarea la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007).

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Alegerile în spațiul românesc: problematică și metodologie de cercetare* Vineri, ian. 26 2018 

Problematica abordată este una diversă, dar, în linii mari, este vorba de următoarele aspecte:

– evoluția crono-spațială a teritoriului românesc, de la triburile traco-geto-dace la statele românești medievale;

– trecerea în revistă a construcției edificiului statal românesc, în strânsă legătură cu evoluțiile geopolitice de pe continentul european;

– prezentarea evoluției organizării politico-administrative românești la care se raportează datele reprezentate pe hărți;

– evidențierea unor particularități regionale legate de prezența la urne, votul pentru anumite partide/orientări politice sau/și candidați independenți, precum și de reprezentativitatea parlamentară;

– reliefarea evoluției istorice a prezenței la vot, a votului pentru anumite partide/formațiuni/orientări politice și a reprezentării parlamentare a diferitelor formațiuni/orientări politice în spațiul românesc;

– scoaterea în prim-plan a diversificării spectrului politic românesc în cei peste 180 de ani de viață parlamentară;

– în continuarea (și în completarea) alegerilor legislative românești am inclus și prezentarea alegerilor europarlamentare la care România și-a trimis reprezentanții, chiar dacă este un interval scurt (2007-2014), cu doar trei scrutinuri europene;

– atenție specială a fost acordată și alegerilor locale, precum și celor destinate alegerii conducătorilor în spațiul românesc, începând cu prima parte a secolului al XIX-lea până în zilele noastre;

– de asemenea, am ținut cont și de desfășurarea diferitelor plebiscite și referendumuri în România, consultări ce acoperă, inegal, un interval de aproape 150 de ani;

– tot pe un secol și jumătate se întinde și prezentarea originii geografice a miniștrilor și prim-miniștrilor din guvernele românești, motivația alăturării acestui aspect la particularitățile electoral-geografice românești fiind dată de faptul că executivul a fost și este un rezultat, indirect, al votului cetățenesc la scrutinurile legislative;

– ca parte a spațiului românesc – și componentă a României pe un interval de câteva decenii – am acordat atenție și fenomenului electoral din al doilea stat românesc, apărut la est de Prut, ca o consecință a aplicării pactului Molotov-Ribentropp; de asemenea, am considerat necesară și o scurtă prezentare a nivelului și însemnătății reprezentării legislative a elementului etnic românesc aflat în afara granițelor statului român, începând cu mijlocul veacului al XIX-lea și până în zilele noastre;

În aplicarea practică a acestor aspecte ne-am lovit de mai multe probleme:

– inexistența, pentru anumite intervale, a unor date detaliate și complete la nivelul unităților administrative luate în calcul (în special pentru scrutinurile de dinainte de 1860);

– extraordinara instabilitate la nivelul decupajului politico-administrativ, atât în plan extern (continua modificare a granițelor între 1831 și 1945), cât și intern (repetatele intervenții ale autorităților care au modificat atât conturul, cât și mărimea acestor unități administrative, care au evoluat, succesiv, de la ținuturi și județe – 1831-1859, la județe (termen oficializat în timpul domniei lui Cuza) – până în 1939, la ținuturi – 1939, iarăși la județe – din 1940 până în 1950, apoi, la regiuni – 1950-1968, cu schimbări repetate ale numărului și dimensiunilor lor și, din nou la județe, din 1968, fără ca toate cele anterioare să reapară și cu modificări și în ce privește numărul și statutul acestora: în 1981 au apărut județele Călărași și Giurgiu și a fost înființat sectorului agricol Ilfov, subordonat Capitalei și declarat, și el, județ, din 1996;

– modificări apărute atât în ceea ce privește formațiunile politice afiliate unei anumite orientări (mai ales din 1919 încoace), cât și legate de apartenența uneia sau alteia la o anumită orientare politică („migrarea” P.D. de la social-democrație înspre creștin-democrație/conservatorism, a P.U.R./P.C. de la social-democrație către liberalism ș. a.);

– falsificarea rezultatelor alegerilor din 1857 (în Moldova, unde, de altfel, s-au și repetat) și, mai ales, a celor din 1946 ne-a obligat ca, pe baza rezultatelor corecte existente (extrem de incomplete) să încercăm estimări ale ponderilor reale ale orientărilor politice la acest scrutin, motiv pentru care, pentru familiile politice reprezentate atunci, am întocmit câte două sau chiar trei hărți;

– datele, tabelele, graficele și hărțile prezentate se referă (deocamdată), practic, doar la Adunarea (Camera) Deputaților (continuatoare a Adunărilor Obștești, a Adunărilor/Divanurilor ad-hoc și a Adunărilor Elective și substituită în perioada comunistă de Marea Adunare Națională); Senatul, înființat de Alexandru Ioan Cuza la 1864 (când așa-numitul „Corp Ponderator” nu a fost ales, ci numit) a avut discontinuități în timp, lipsind până la Unirea Principatelor și în perioada 1940-1989; în plus, o parte însemnată a senatorilor nu erau aleși (atât înainte de 1918, cât și în perioada interbelică);

– neconcordanța, începând din perioada interbelică, între vot (acordat unor coaliții, uniuni, blocuri, federații, etc.) și mandate (de regulă, defalcate pe formațiuni politice afiliate unei anumite orientări); aceasta face ca unele orientări politice să nu se regăsească printre opțiunile de vot, chiar dacă respectiva orientare politică este reprezentată în Parlament; voturile pentru o anumită orientare au fost alocate ținând cont de cea mai puternică formațiune, care a imprimat și direcția principală a respectivei alianțe (de pildă: Uniunea Națională – 1931-1932, dominată de liberali, fiind condusă de P.N.L.; Blocul Partidelor Democrate – 1946-1948, de orientare comunistă, P.C.R. impunându-se și în fața mai bine cotatului său aliat, P.S.D., pe care l-a obligat, doi ani mai târziu la fuziune, rezultând „partidul unic al clasei muncitoare”, P.M.R.; Convenția Democrată din România – 1992-2000, de orientare creștin-democrată/populară, controlată de către P.N.Ț.C.D., Alianța D.A. P.N.L.-P.D. – 2004-2007, în care P.N.L. a încercat să fie „vioara întâia”, prin conducătorul său, care s-a menținut la conducerea Guvernului, U.S.L. – în perioada 2012-2014 ș. a.);

– am urmărit să evidențiem în primul rând evoluția vieții parlamentare românești de la începuturile sale, acordând o atenție secundară alegerilor prezidențiale (deoarece, în timpul regimului totalitar, nu s-a putut vorbi de alegeri, în adevăratul sens al cuvântului, referințele cuprinzând doar scrutinurile post-decembriste) și celor locale (la care referințele detaliate se leagă de perioada interbelică și, în special, de intervalul de după 1990); în schimb, fiind vorba tot de alegeri parlamentare, dar la nivel continental, am acordat atenție și alegerilor pentru Parlamentul European (noiembrie 2007, iunie 2009), tratate în continuarea alegerilor legislative[1];

– am acordat atenție și consultărilor de tip plebiscit și referendum, precum și distribuției crono-spațiale a miniștrilor și prim-miniștrilor din executivele românești, în ultimii 150 de ani, dar și scrutinurilor desfășurate, după 1990, în cel de-al doilea stat românesc, Republica Moldova; de asemenea, este prezentată evoluția crono-spațială a mandatelor parlamentare după 1820, pentru românii din statele vecine cu spațiul românesc;

Materialul prezentat are și din aceste cauze, un caracter preliminar, iar concluziile au același statut; există și posibilitatea apariției unor scăpări, pentru care ne cerem scuze, cu anticipație și cu dorința ca ele să fie eliminate pe viitor, în măsura în care acest lucru depinde de noi.

 

Metodologia de lucru utilizată.

             Aceasta cuprinde atât metodele de colectare a materialului documentar-statistic, cât și cele legate de prelucrarea și interpretarea acestuia:

– colectarea informațiilor existente din diverse surse – în special colecția Monitorului Oficial[2], până în 1941 și din 1990, a organului P.C.R. (Scânteia), în perioada 1945-1989, dar și a unor site-uri Internet: (www.transindex.ro, site-urile Autorității Electorale Permanente, Biroului Electoral Central, etc); pentru anul 1946 am utilizat lucrarea lui Dinu C. GiurescuFalsificatorii. „Alegerile” din 1946 – apărută în urmă cu câțiva ani (2006), iar pentru informațiile publicate după 1990 am apelat și la Anuarul Statistic al României;

– introducerea în calculator și prelucrarea electronică a datelor;

– completarea informației statistice, prin estimări, realizate pe baza interpolării datelor existente;

– realizarea, parțial, tot prin estimări, a unei baze de date sintetice, la nivelul acelorași unități administrative, pe formațiuni și pe familii politice, pentru întregul interval de timp analizat;

– găsirea, în cazul hărților referitoare la repartiția crono-spațială a realităților politico-electorale, a unui nivel de reprezentare unitar, ca unități administrative, ceea ce a presupus recalcularea datelor, în special pentru perioada postbelică;

– determinarea perioadelor pentru care s-au realizat hărțile de sinteză;

– întocmirea hărților, atât la nivel de detaliu (pe fiecare scrutin și la nivelul fiecărui partid sau/și a fiecărei orientări politice), cât și a celor de sinteză, evidențiind repartiția crono-spațială a prezenței la vot, a diverselor formațiuni/orientări politice (atât în privința votului cât și a reprezentării parlamentare) și a votului pro sau contra la plebiscite și referendumuri, atât înainte, cât și după 1918.

 

NOTE:

[1] Desfășurarea celui de-al doilea scrutin europarlamentar la care participă și electoratul român, în iunie 2009, a impus separarea unui capitol special, dedicat alegerilor pentru Parlamentul European.

[2] Perioada Regulamentului Organic, când s-au desfășurat primele alegeri legislative, pentru Adunările Obștești din Moldova și Țara Românească, dar și primele alegeri locale pentru Sfaturile Orășenești, este acoperită de colecția Analelor Parlamentare ale României, publicată în perioada 1890-1914.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Alegerile în spațiul românesc – scurtă introducere.* Joi, ian. 25 2018 

Prezența unor structuri cu rol legislativ-consultativ în spațiul românesc, atât la nivel local, cât și la cel central (sau regional) este atestată încă de la înființarea statului dac unificat, începând chiar dinaintea domniei regelui Burebista[1], acestea fiind continuate de structurile specifice Daciei romane[2] și apoi, înainte de întemeierea statelor medievale românești, de „Sfatul bătrânilor”, în cazul obștilor (Abbott, Johnston, 1926)[3], Sfatul domnesc, după apariția Țării Românești și a Moldovei, respectiv Dieta Transilvaniei (ca adunări de stări, specifice peste tot în Evul Mediu european), reprezentând, la început, toate categoriile social-profesionale, dar restrângându-se, treptat, la a fi apanajul doar al boierimii și al clerului ortodox (în statele românești extracarpatice), respectiv al nobilimii maghiare, al clerului catolic și protestant și al scaunelor săsești și secuiești în Ardeal. Acestea, însă, nu erau desemnate pe cale electivă (exceptând „Sfatul bătrânilor”), existând, totuși, unele situații când membrii stărilor au fost desemnați pe cale electivă (în secolul al XVIII-lea). Astfel, Sfatul Domnesc a avut, între secolele XIV-XV, un număr de circa 10-15 membri în Țara Românească și 20-30 în Moldova[4], evoluând spre 18-20 în Țara Românească[5], respectiv 15 – în Moldova[6], în secolele XVI-XVII. În același timp, în Transilvania, Dieta a avut un număr de aproximativ 45-50 de membri, cuprinzându-i, în general (din veacul al XIV-lea, exclusiv), pe reprezentanții păturilor superioare ale maghiarilor, sașilor și secuilor (românii fiind eliminați complet, după 1366). În timpul domniilor fanariote (cea mai mare parte a veacului al XVIII-lea și primii ani din secolul următor), numărul membrilor Divanului domnesc a ajuns, în anii 1806-1812, la 29 în Țara Românească și la 19 – în Moldova (Alexei Agachi, 2008). În Transilvania, devenită, din 1699, Mare Principat, în componența Imperiului habsburgic, Dieta și-a păstrat componența practic neschimbată. Din secolul al XVIII-lea, regiunile de la vest de Carpații Occidentali, ocupate de Imperiul habsburgic, erau reprezentate în Dieta Ungariei, dominată de nobilime.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821), în timpul căreia s-a cerut și desemnarea prin alegeri a reprezentanților românilor, prin reinstaurarea domniilor pământene, a deschis calea modernizării spațiului românesc, în acest proces înscriindu-se și elaborarea Regulamentului Organic, intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Țara Românească și la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Printre prevederile din aceste prime „constituții” ale Principatelor Dunărene se număra și alegerea Adunărilor Obștești. De asemenea, în aceeași perioadă se face referire la alegerea Sfaturilor orășenești, primele consilii locale în Principatele Dunărene, desemnate prin numire din 1822 și prin vot începând cu anii 1831-1832. Acest interval este și primul în care desemnarea unui conducător al statului s-a realizat pe cale electivă, Gheorghe Bibescu fiind ales domn al Țării Românești de către Adunarea Obștească Extraordinară (1842). Următorul conducător al țării desemnat prin vot, de asemenea, tot în adunarea legislativă, a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ales principe în ambele principate (1859), manieră originală prin care românii au pus, de fapt, bazele Micii Uniri.

Aceste Adunări Obștești erau, de fapt, niște „parlamente boierești” (Ioan C. Filitti, 1915), electoratul, puțin însemnat numericește, fiind format, de asemenea, din reprezentanții boierimii și ai clerului, iar în orașe – din meșteșugarii, târgoveții și puținii intelectuali. Revoluția de la 1848-1849 s-a ridicat și împotriva acestui monopol al puterii, cerând și unirea românilor într-un singur stat. În Țara Românească, autoritățile revoluționare inițiaseră alegeri legislative în vara anului 1848, proces întrerupt de intervenția trupelor otomane și țariste. Izbânda nu s-a materializat, pe moment, dar, după Războiul Crimeei (1853-1856), Conferința de la Paris, convocată de marile puteri europene, a hotărât ca reprezentanții românilor din Principate să fie întrebați asupra Unirii. Adunările ad-hoc astfel alese (1857) cuprindeau, pe lângă boieri și cler, reprezentați ai burgheziei, negustorilor și, pentru prima dată, deputați ai țărănimii, care constituia majoritatea populației. Adunările Elective, alese în anul următor și având un electorat mai restrâns, nu au mai cuprins, însă, decât reprezentanți ai boierimii, clerului și burgheziei, dar acestea constituiau un progres față de Adunările Obștești. Dreptul de a vota era limitat și de vârsta minimă, stabilită la 30 de ani, în vremea Regulamentului Organic și la 25 – în 1858.

După Unirea Principatelor, lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în cursul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Totuși, atât la plebiscitul pentru confirmarea Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris (1864), cât și la cel convocat, după abdicarea Domnului Unirii, pentru confirmarea ca șef al statului a principelui Carol I (1866), a votat și țărănimea. Alexandru Ioan Cuza este cel care, pentru temperarea posibilelor excese ale Adunării Elective, a înființat o cameră superioară, numită Corp Ponderator sau Senat, sistemul parlamentar bicameral fiind menținut pe toată perioada evoluției democratice a țării, până în anii celui de-al doilea Război Mondial.

Ulterior acestor consultări populare plebiscitare din anii 1864-1866, în cursul îndelungatei și rodnicei domnii a lui Carol I, votul s-a făcut pe bază de cens (cum, de fapt, se realizase și anterior, în bună măsură), alegătorii fiind grupați în 4 colegii (din 1884 – în 3), dintre care, în ultimul, se distingeau două categorii de electori: alegătorii primari (reprezentanți ai satelor) care votau un număr de delegați și abia aceștia puteau alege parlamentarii (alegători direcți). Aceste prevederi restrictive au făcut ca, din câteva milioane de locuitori potențial alegători, să aibă efectiv dreptul de a vota câteva zeci de mii de cetățeni (puțin peste 120000 de cetățeni în anii din preajma și din timpul primului Război Mondial). Totuși, corpul electoral al României antebelice (în care se includ și alegătorii primari[7]) a crescut, de la câteva sute de mii de alegători în 1864-1866, la peste 1 milion în anii premergători primei conflagrații mondiale[8]. Toți aceștia erau reprezentați doar de bărbați. Vârsta de la care un bărbat putea avea drept de vot a coborât la 21 de ani în 1866, rămânând neschimbată până în 1948.

Chiar dacă se găseau sub dominația Curții imperiale de la Viena, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina, au beneficiat, după reformele provocate de Revoluția europeană de la 1848, de reprezentare, fie la nivel regional (Dieta Transilvaniei, până în 1867, Dieta Bucovinei – din 1849), fie în legislativele Imperiului dualist – la Viena (Bucovina) sau la Budapesta (provinciile transcarpatice)[9]. De asemenea, din 1906, o foarte mică parte a alegătorilor din Basarabia, aflată, din 1812, sub stăpânire țaristă, a putut vota pentru Duma de Stat de la Sankt Petersburg. În toate aceste provincii, votul era censitar, cu numeroase restricții ce excludeau, practic, de la vot, o mare parte a electoratului acestor provincii, în special din mediul rural (locuit, majoritar, de o țărănime românească). Notăm, totuși, acordarea, de către Viena, a votului universal (din 1907), de care au beneficiat și bărbații bucovineni cu drept de vot. În Imperiul otoman, în schimb, după o încercare timidă de reformă politico-electorală[10] în 1876-1878, la care au participat și alegătorii români din Dobrogea, estul Timocului și din sudul Peninsulei Balcanice[11], următoarele alegeri legislative s-au organizat abia din 1908 (acest fapt ducând la alegerea, până în 1912, și a unor deputați aromâni), astfel încât electoratul dobrogean s-a mai prezentat la vot abia după încorporarea provinciei în componența României independente (1878), din 1879 – la scrutinurile locale, iar din 1912 – la cele legislative.

Anii 1917-1918 au fost caracterizați de o puternică efervescență revoluționară, manifestată mai ales în Europa, fapt ce a dus la prăbușirea imperiilor multinaționale (Imperiul țarist – 1917, Imperiul austro-ungar, Imperiul german – 1918, Imperiul otoman – 1920). Astfel, ținuturile românești aflate sub stăpânire străină s-au putut desprinde de imperiile sub dominația cărora se aflau și să decidă Unirea cu Țara, în anul 1918. Atât în Basarabia, cât și în Bucovina și la vest de Carpați, adunările care au decis Unirea au fost desemnate pe cale electivă, în Basarabia și Bucovina intrând și reprezentanți ai minorităților, în Transilvania și Banat – delegați ai mai multor formațiuni politice (ca și în Basarabia), Ardealul având în comun cu regiunea pruto-nistreană și desemnarea în legislativul regional a unor femei deputat. Mai mult, electoratul ardelean și bănățean a inclus și femeile printre alegători. Expresie a spiritului democratic ce izbucnise în epocă, legislativul basarabean (Sfatul Țării) a desemnat, prin vot, și un conducător al țării (președinte), pentru cele câteva luni de independență de dinainte de Unire.

Cerută în preajma „Marelui Război”, votată în 1917, de un Parlament refugiat la Iași și apărat de vitejii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, reforma electorală care introducea votul universal a fost aplicată de la primele alegeri interbelice (1919), pe tot teritoriul României întregite. Din nou, dreptul de vot era legiferat doar pentru bărbați, dar, chiar și cu însemnata creștere teritorial-demografică, electoratul României totaliza peste două milioane în primii ani interbelici și 4,5 milioane la ultimele alegeri democratice, în 1937. Instaurarea, la începutul anului următor, a dictaturii regale, consfințită printr-un plebiscit, la care au votat aproximativ aceiași alegători din 1937, a dus, pe lângă apariția primului „partid unic” (Frontul Renașterii Naționale), la reintroducerea votului censitar, ceea ce a avut drept urmare scăderea numărului electorilor la mai puțin de jumătate, chiar dacă, printre aceștia, pentru prima dată, se regăseau și femei. De asemenea, o parte a femeilor au primit dreptul, în perioada interbelică (din 1929), de a alege consiliile locale. Precedentul fusese creat, însă, încă din anii 1917-1918, când alegerile pentru Sfatul Țării de la Chișinău și pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au dus nu doar la participarea la urne a electoratului feminin (la vest de Carpați), ci chiar la alegerea primelor femei-deputat, ce au reprezentat interesele regionale ale femeilor atât în Basarabia, cât și în Ardeal.

Dictatura regală a fost înlocuită în 1940, în urma prăbușirii granițelor României, de o alta, militaro-fascistă. Rămas singurul Conducător al țării după reprimarea rebeliunii legionare, în ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu avea nevoie de un nou plebiscit care să-i încuviințeze deciziile. După trecerea Prutului, eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței, continuarea războiului la est de Nistru avea nevoie, de asemenea, de suport popular. Antonescu a apelat la plebiscit, la cele două consultări populare exprimându-și opțiunea, din nou, doar bărbații cu drept de vot.

Ultima parte a celui de-al doilea Război Mondial, după 23 august 1944, a găsit România în tabăra Națiunilor Unite. Întoarcerea armelor împotriva Germaniei a coincis cu instaurarea unui guvern în care intrau reprezentanți ai formațiunilor antifasciste. Curând, însă, în prima parte a anului 1945, controlul guvernării a intrat în mâinile comuniștilor. Aceștia au organizat primele alegeri postbelice (1946), pe care le-au și câștigat, utilizând falsul și înșelăciunea. Unul dintre puținele câștiguri ale acestor alegeri a fost reprezentat de generalizarea votului universal pentru toți alegătorii de peste 21 de ani (inclusiv pentru femei).

În cursul perioadei totalitare, vârsta de la care s-a acordat dreptul la vot a coborât la 20 de ani (1948) și apoi la 18 ani (1952), acest prag fiind menținut și după prăbușirea regimului comunist. Mai mult, la singurul referendum organizat în 1986, pentru aprobarea reducerii cheltuielilor militare cu 5%, au putut vota și tinerii între 14 și 18 ani (votul lor fiind consultativ). Instaurarea regimului comunist a dus și la abolirea monarhiei, Regele Mihai I fiind silit să abdice (1947). Acest fapt a dus la reinstituirea desemnării conducătorilor țării pe cale electivă, alegerile fiind, de fapt, un simulacru, chiar și după apariția, în 1974, a funcției de președinte, ocupată, timp de 15 ani de Nicolae Ceaușescu, „ales”, de 4 ori, de către Marea Adunare Națională.

Revenirea la democrație, după răsturnarea regimului totalitar (1989) a dus la reapariția regimului parlamentar bicameral (suspendat, în 1940, de regimul antonesciano-legionar și eliminat de comuniști în 1946). Deși legitimitatea formei republicane de guvernământ este contestabilă, în noua Constituție postdecembristă (votată, în urma unui referendum, în 1991 și revizuită, prin aceeași manieră, în 2003) s-a menținut funcția prezidențială. Maniera de desemnare a șefului statului este, însă, pentru prima dată, cea populară. Pe de altă parte, integrarea României în Uniunea Europeană (2007), a dus atât la extinderea dreptului de a vota și de a fi ales la alegerile desfășurate în țară și pentru rezidenții din celelalte state membre ale Uniunii, cât și la dreptul de a vota și de a fi ales pentru rezidenții români aflați în alte țări din spațiul comunitar. Abia revizuită, Constituția este din nou contestată, inclusiv prin consultările de tip referendar, de genul celei prin care s-a propus reducerea numărului de parlamentari și trecerea, din nou, la un legislativ unicameral (2009)[12].

În tot acest interval, formațiunile și orientările politice au cunoscut un îndelungat proces de cristalizare, dezvoltare și diversificare. Dacă pentru perioada Regulamentului Organic și anii anteriori Unirii Principatelor este extrem de dificil să vorbim despre anumite orientări politice (deși în această vreme s-au cristalizat germenii liberalismului și ai conservatorismului), după 1866 asistăm la conturarea, treptată, a primelor partide politice românești, Partidul Național Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880), care și-au împărțit aproape echitabil perioadele de guvernare. Începuturile diversificării spectrului politic românesc se produc, timid, înainte de 1900 și tot mai clar după 1910, prin apariția Partidului Social-Democrat și a Partidului Național-Democrat, concomitent cu prima sciziune, care a dus la întemeierea, în 1911, a Partidului Conservator-Democrat. Și P.N.L. a cunoscut, în această perioadă, unele disidențe, de scurtă durată și cu impact modest pe scena politică românească.

Această diversificare a spectrului politic românesc a continuat în perioada interbelică, pe fondul dominării vieții politice de către două partide (Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc), fiind întreruptă de instaurarea dictaturii regale (1938). Viața politică românească a renăscut, parțial și pentru scurt timp, în primii ani postbelici, acest reviriment fiind curmat, de instaurarea regimului totalitar comunist, condus de „partidul unic” – P.C.R. (între 1948 și 1965 s-a numit Partidul Muncitoresc Român). Activitatea politică democratică și diversificarea spectrului politic românesc s-a reluat după 1989, deși, după 3 scrutinuri în urma cărora au pătruns în Parlament formațiuni politice din mai multe curente (1990, 1992 și 1996), la următoarele am asistat la o oarecare simplificare. Putem afirma că, cel puțin declarativ, sistemul partidelor parlamentare românești este reprezentat astăzi de social-democrație (P.S.D.), și doctrina populară/creștin-democrată (P.N.L., P.N.Ț.C.D., U.D.M.R.), apropiindu-se de sistemul antebelic-interbelic (cu doar două partide puternice), dar aliniindu-se și doctrinelor dominante în anii postbelici în Parlamentul European.

Pe baza corelării evenimentelor politico-electorale cu alte realități istorico-geografice din spațiul românesc și cel european, am realizat o periodizare a acestui interval. Anul-reper pentru cele două perioade a fost ales 1918. Pe de-o parte, votul censitar a fost înlocuit cu cel universal, iar teritoriul național a câștigat mult în suprafață. De asemenea, pentru mulți istorici, acest an este, încă, limita între epoca modernă și cea contemporană (cel puțin în spațiul românesc). Aceste două perioade au fost împărțite, la rândul lor, în mai multe subperioade. O primă subperioadă este cea a Regulamentului Organic (1831-1852), incluzând și desemnarea Adunărilor (Divanurilor) ad-hoc de după Convenția de la Balta-Liman (1849). O a doua subperioadă este cea din preajma Unirii Principatelor până după abdicarea lui Cuza (1857-aprilie 1866), o etapă de trecere de la Adunările ad-hoc și cele Elective din ambele Principate către sistemul electoral unic românesc. Urmează intervalul istoric în care votul censitar s-a desfășurat în colegii electorale (noiembrie 1866-1918), în principal, sub semnul îndelungatei domnii a lui Carol I, timp în care se produc cucerirea Independenței de Stat (1877), pierderea sudului Basarabiei și obținerea Dobrogei Vechi (1878), proclamarea Regatului, trecerea de la 4 colegii electorale la 3 (1884), încorporarea Dobrogei Noi/Cadrilaterului (1913), totul pe fondul dominației politice a Partidului Național Liberal și a Partidului Conservator. Distingem două subperioade (noiembrie 1866-1883 și 1884-1918), cu mai multe subdiviziuni, care s-ar referi la anii premergători Independenței, proclamării Regatului și trecerii la 3 colegii electorale (1866-1883), la intervalul marcat de dominația politică a celor două partide (1883-1911) și la cel al tranziției spre sistemul politic interbelic (apariția altor partide, inclusiv a unei disidențe conservatoare, încorporarea Cadrilaterului, legiferarea votului universal și desăvârșirea unității statale). Prima perioadă se încheie cu Unirea de la 1918, proclamată, atât în Basarabia, cât și în Bucovina și în ținuturile de la vest de Carpați de către adunări desemnate pe cale electivă.

A doua perioadă se împarte și ea în mai multe subperioade: una a democrației interbelice (1919-1937), cea a regimurilor autoritare și totalitare (1938-1989) și cea postdecembristă. Și aici, prima subperioadă ar cuprinde cel puțin două componente: una de tranziție (1919-1926), în care se produce unificarea politico-administrativă și electorală a României și cea propriu-zisă (1926-1937), cu dominanța a două partide (P.N.L. și P.N.Ț.). A doua subperioadă cuprinde intervalul 1938-1941, presărat cu 3 plebiscite și doar un singur scrutin, irelevant, datorită inexistenței alternativei de ales (în 1939 exista doar F.R.N.), cel în care se produce trecerea spre totalitarismul comunist (1946-1948), în cadrul căruia, fie și formal, la alegeri s-au prezentat mai multe formațiuni politice și cel totalitar propriu-zis (1952-1989), din nou cu dominanța „partidului unic”, de data aceasta – de esență comunistă. Chiar și subperioada postdecembristă ar avea trei componente: una de tranziție spre democrație (1990-1996), cea a apropierii de N.A.T.O. și Uniunea Europeană finalizată cu integrarea în aceste organizații (1996-2007), continuate de cea post-aderare, începând cu scrutinurile din 2008-2009. Totuși, această împărțire, care poate stârni discuții, nu a fost respectată decât în linii mari, apărând, după cum vom vedea, particularități specifice capitolelor legate de prezența la vot, de votul pentru diferitele formațiuni politice sau de reprezentarea parlamentară a acestora.

 

NOTE:

[1] Astfel, după capturarea regelui elenistic al Traciei, regele Dromichaites, conducătorul unui stat traco-getic situat în sudul României și în nordul Bulgariei de azi (circa 300 î. Hr.), a decis eliberarea acestuia și a oștenilor armatei sale după consultarea cu Adunarea regatului. Vasile Pârvan, în Getica, vorbește despre „Curtea” regelui traco-get. Aceste elemente confirmă faptul că, sub influența greco-elenistică, traco-geto-dacii – începând cu tracii balcanici și cu geții din apropierea Pontului Euxin – au preluat multe din instituțiile și modul de organizare politico-administrativă ale lumii grecești, inclusiv Adunarea/Consiliul, formate, probabil, din nobili (tarabostes) și reprezentanți ai clerului (marele preot Deceneu este cel mai important sfetnic al lui Burebista, urmându-i la domnie, ca rege al Daciei). În cazul dacilor, aceste influențe s-au interferat, mai târziu, cu cele venite dinspre sud-vest, de la romani.

[2] Adunarea provincială a Daciei – Concilium trium Daciarum – este menționată în timpul domniei împăratului Severus Alexander (222-235 d. Hr.) – Istoria României în date, Mica întreprindere editorial-poligrafică „Crai-nou”, Chișinău, 1992, p. 33. De asemenea, orașele par să fi beneficiat, în perioada romană, de o conducere proprie, constituită din mai mulți reprezentanți ai cetățenilor (consiliu), un Senat, o Adunare populară și o registratură. În vechile colonii grecești din zona Mării Negre, reprezentanții orașelor erau numiți arhonți, fiind în număr de 5 (de exemplu, la Tiras, pe Nistrul inferior, în intervalul cuprins între domniile împăraților Domitian și Severus Alexander) – Frank Frost Abbott, Allan Chester Johnson, Municipal Administration in the Roman Empire, Princeton University Press, Princeton, 1926, p. 541.

[3] Sfatul Bătrânilor pare să-și aibă originile în organizarea comunităților rurale grecești din antichitate, preluată de romani. Cum traco-geto-dacii au fost influențați atât de greci (în Balcani și/sau pe litoralul vest-pontic), cât și de romani (care au transformat o mare parte a teritoriului carpato-balcanic în provincii romane), instituția putea să fi supraviețuit epocii migrațiilor, până în vremea întemeierii statelor medievale românești.

[4] N Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova – secolele XIV-XVII, Editura Academiei, București, 1968, p. 55.

[5] Op. cit., p. 57-58.

[6] Idem, p. 60.

[7] Alegătorii primari desemnau un delegat la fiecare 50 dintre ei. Acest delegat era mandatat spre a exprima votul direct pentru reprezentantul ales în Parlament.

[8] Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 117 și 143-144.

[9] Înainte de 1848, Banatul, regiunea de la vest de Munții Apuseni (viitoarea Crișană, după 1918), Sătmarul, Maramureșul erau reprezentate în Dieta Ungariei (cu sediul la Pesta), dominată de nobilime (https://hu.wikipedia.org/wiki/Magyarorsz%C3%A1gi_orsz%C3%A1ggy%C5%B1l%C3%A9si_v%C3%A1laszt%C3%A1sok, 21 martie 2016)

[10] Primul legislativ otoman s-a constituit în 1847, când a fost desemnată o Adunare Consultativă, cu rol de soluționare a unor chestiuni locale, organism care a activat doar două luni.

[11] Electoratul dobrogean și cel timocean au votat pentru trimiterea în Camera Deputaților de la Istanbul a 6 membri, în circumscripția electorală a vilayetului (provinciei) Tuna (Dunărea), iar aromânii – pentru desemnarea reprezentanților din vilayeturile Yania (Ianina) și Monastir.

[12] Aplicarea deciziilor aprobate prin acest referendum, salutar pentru că prevede reducerea numărului de parlamentari, ar pune unele probleme, dacă se revine la un legislativ unicameral. Astfel, ambele regimuri cu caracter totalitar (guvernarea legionar-naționalistă, din perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, înlocuită cu una militar-naționalistă, filo-germană, până la 23 august 1944, precum și cea controlată de comuniști, inaugurată la 6 martie 1945, cu largul concurs al sovieticilor) fie au desființat complet Parlamentul (în septembrie 1940), fie au eliminat Senatul (în 1946). Astfel, susținătorii parlamentului unicameral se află într-o „companie” politică deloc agreabilă. Pe de altă parte, un legislativ unicameral ar fi mai ușor de controlat de către un șef de stat cu tendințe autoritare.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

24 Ianuarie Miercuri, ian. 24 2018 

În anul 1859, după ce la 5 Ianuarie (stil vechi)/17 Ianuarie (stil nou), Adunarea Electivă a Moldovei (Parlamentul Principatului) l-a desemnat, cu unanimitatea voturilor sale pe colonelul Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al țării, la 24 Ianuarie/5 Februarie, Adunarea Electivă de la București a făcut la fel, Cuza devenind și Domnitor al Țării Românești. Acesta a fost un prim pas, extrem de important, pe drumul unificării celor două state românești.

Poate, deloc întâmplător, după mai bine de jumătate de secol, tot la 24 Ianuarie/6 Februarie 1918, Sfatul Țării, Parlamentul Republicii Democratice Moldovenești, a proclamat, la Chișinău, Independența Basarabiei față de Rusia. Două luni mai târziu, cu majoritatea voturilor celor prezenți, Sfatul Țării a decis Unirea acestei regiuni românești cu România, act produs la 27 Martie/9 Aprilie. Peste câteva săptămâni se va aniversa Centenarul Unirii regiunii pruto-nistrene cu Țara.

Actul Unirii Basarabiei a fost urmat de actele similare ale celorlalte regiuni aflate, până atunci, sub stăpânire străină. Desprinsă de Austria, parte a monarhiei dualiste austro-ungare, Bucovina a decis, prin votul unanim al Congresului General, la Cernăuți, Unirea acestei regiuni cu România, la 15/28 Noiembrie 1918. Câteva zile mai târziu, la Alba Iulia, Marea Adunare Națională a românilor din Ardeal, Banat, Maramureș, Sătmar și părțile ungurene a decis Unirea acestor ținuturi românești, aflate, până atunci, în componența Ungariei, cu România. Acest act, care întregește Unirea cea Mare, din 1918, a fost adoptat la 18 Noiembrie (stil vechi)/1 Decembrie (stil nou).

Nu am dat întâmplător câte două date pentru fiecare dintre momentele istorice amintite mai sus. Până la Unirea din 1918, în spațiul românesc au funcționat două calendare, unificarea calendaristică producându-se în 1919, când data de 1 aprilie (stil vechi) a devenit 14 aprilie (stil nou). În cinstea întregirii Țării, la 1918, România a adoptat ziua de 1 Decembrie ca Zi Națională, fapt consfințit în Constituția țării.

Ținând cont de aceste elemente, vin și eu cu niște întrebări:

  1. În acest caz, de ce se marchează Ziua Unirii Principatelor în 24 Ianuarie, dată pe stil vechi și nu pe 5 Februarie (stil nou)?
  2. De ce se „bulucesc”, eronat, în fiecare caz, tot pe 24 Ianuarie, politicienii de la București, la Iași? Am scris mai sus că noi, ieșenii, moldovenii, în general, nu avem nimic de celebrat în 24 Ianuarie, fiindcă data votului pentru Cuza din Adunarea Electivă a Moldovei e alta (pe ambele stiluri), deci, dacă tot vor să vină, să o facă pe 17 Ianuarie, fiindcă aceea e data votului din 1859 de la Iași (pe stil nou)! Anul acesta nu au mai venit și bine au făcut: la disprețul multianual pe care-l arată Moldovei, ne lipsim de prezența lor, total dezagreabilă și ipocrită!
  3. Când se vor hotărî România, românii să nu mai „aplice” acea „regulă” care zice că noi „stabilim reguli ca să avem ce încălca” sau „singura regulă e să nu avem nici o regulă”? „Regula” (de fapt, lipsa regulii) este ilustrată de fixarea Zilei Naționale la 1 Decembrie (după stilul nou), dar a celei pentu „Unirea cea Mică”, la 24 Ianuarie (pe stil vechi)! Dacă se decide schimbarea, propun să devină 5 Februarie Ziua Unirii Principatelor (stil nou), deoarece, pentru aducerea zilei naționale la 18 Noiembrie (stil vechi) e necesară modificarea Constituției!

Despre Hora Unirii Marți, ian. 23 2018 

Urmează, ca în fiecare an, din ultimii 159, să se prindă în Hora Unirii, cu mic cu mare, românii care vor să marcheze Unirea Principatelor (1859). Motiv potrivit spre a spune și noi două-trei vorbe despre aceasta.

Astfel, versurile au fost scrise de bardul de la Mircești, Vasile Alecsandri, fiind publicate, sub titlul Hora Unirei, în revista Steaua Dunării a lui Mihail Kogălniceanu, în 1856.  Muzica a fost realizată de Alexandru Adolf Flechtenmacher, compozitor, violonist, dirijor și pedagog, de origine germană (sas).

De la traco-daci la români (XI) Luni, ian. 22 2018 

După „lupte seculare”, ce au durat câteva săptămâni, am ajuns la finalul prezentării evoluției crono-spațiale a strămoșilor noștri, de la începuturile traco-dace de dinainte de Dromichaites și Burebista, până la Decebal, la desfășurarea procesului de romanizare a acestui neam și până la destinul – departe de a se fi încheiat – al poporului românesc… În loc de… happy-log (ca să nu spun „epilog”), am pregătit, în mare măsură, pe baza umor estimări, cum va fi evoluat neamul traco-dacilor, trecând prin romanizare, spre a deveni românesc. Momentele alese sunt: 100 î. Hr., 100 d. Hr., 600, 1000, 1500, 1820, 1910 și 2010. Pentru primele 4 momente dispunem doar de estimări, bazate, într-o oarecare măsură, pe onomastica locală, dar și pe vitalitatea ramurilor poporului nostru în a crea formațiuni (pre)statale în vremea trecerii de la primul la al doilea mileniu. De pe la 1500 dispunem de unele informații, incomplete, disparate, completate și de colecțiile de documente, de toponimie și antroponimie, în vreme ce statisticile ultimelor două secole dau o imagine mult mai apropiată de realitate a specificului etno-lingvistic al spațiului carpato-balcanic.

Prin acest spațiu considerăm, strict convențional, întregul teritoriu al statelor (actuale) care se suprapun, integral sau parțial, peste spațiul legat de Carpați și de unitățile fizico-geografice (podișuri, dealuri, câmpii), create de rețeaua hidrografică originară din acești munți, respectiv suprapuse, într-o măsură mai mare sau mai mică, peste Peninsula Balcanică. Pentru comparabilitatea informațiilor, la nivel de diferite epoci și perioade istorice, vorbim, deci, de teritoriul actual al acestor entități politice. Astfel, ne vom referi la teritoriile din prezent ale statelor R. Belarus, Ucraina, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Austria, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Kosovo, Serbia, R. Macedonia, Albania, Grecia, Cipru, Turcia, Bulgaria, România și R. Moldova.

În orice caz, această prezentare finală din cadrul serialului de față este, deocamdată, mai degrabă, un eseu și, tocmai de aceea, trebuie privită ca atare.

Astfel, cu un secol înainte de începutul erei creștine, spațiul carpato-balcanic însuma 13,7 milioane locuitori, dintre care traco-dacii totalizau aproape 2,4 milioane (circa 17,5%), fiind cel mai important neam după greci, care, mai ales după extensiunea limbii elene favorizată de statele elenistice, ridicate pe ruinele Imperiului macedonean, aduna cam o treime din populația totală. Nu după multă vreme (cam jumătate de secol), Burebista va aduna o mare parte din neamul tracic, într-un Regat al Daciei cu aproximativ 2 milioane de locuitori (dintre care, cam 1,7 milioane, deci majoritatea, erau traco-daci). Așa putem recunoaște că Herodot cam exagerase când socotise neamul tracic printre primele din lume, la acea vreme, dar, totuși, era printre cele mai importante măcar în centrul și sud-estul Europei.

După două secole, în care romanizarea avansase, ajungând la Dunăre, dintr-o populație totală de 12,7 milioane locuitori (scăderea poate fi pusă și pe seama războaielor din regiune), deja cam 700 de mii dintre traci se romanizaseră (toți aceștia loclaizându-se la sud de Donaris), restul de aproape 2 milioane formând, încă, importantul neam traco-dac, dintre care, o bună parte i se va opune, curând, sub conducerea regelui Decebal, marelui împărat roman Traian. Tracii romanizați ajunseseră la aproape 5,6%, în vreme ce traco-dacii erau cam 15,7%, ceea ce înseamnă că, în spațiul carpato-balcanic, un om din 5 era traco-dac, fie el romanizat sau nu. Neamul tracic își menținea poziția a doua, după greci (puțin afectați de romanizare, din moment ce însemnau, încă, 30% din populație).

Perioada următoare a fost una extrem de frământată. Dacia romană a fost prima provincie abandonată, urmând, după aproximativ un secol, împărțirea în două a Imperiului roman. Cea mai mare parte a traco-dacilor, în mare parte, deja romanizați, în jurul anului 600, au rămas sub stăpânirea și/sau influența părții răsăritene. Creșterea extrem de lentă a populației totale, la 13,9 milioane locuitori, nu s-a regăsit și la nivelul traco-dacilor, ce totalizau, la acest moment, tot 2,7 milioane, dar cu o preponderență a traco-dacilor romanizați – peste 2 milioane, în vreme ce numai circa 650 de mii de traco-daci nu învățaseră, încă, limba latină (aceștia localizându-se, în nordul Moldovei de azi, al Maramureșului și la nord de aceste zone). Ponderea traco-dacilor, romanizați sau nu era de 19,7%, din care 15% erau elemente locale latinizate.

Oficializarea limbii elene în Imperiul roman de răsărit, urmată de prăbușirea limes-ului dunărean al Imperiului, au adus alte modificări configurației etnice din regiune. Astfel, în jurul anului 1000, populația totală trecuse de 17,1 milioane, dar, dintre aceștia, în urma încheierii procesului de etno-geneză, poporul român, urmaș al traco-dacilor romanizați, totaliza puțin peste 2 milioane de locuitori (12,1%). Acest declin se explică, în bună măsură, prin asimilarea unei părți a strămoșilor noștri, în special de către slavi, dar, în mai mică măsură, de greci, maghiari, etc. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică și asimilarea, atât la nord, cât și la sud de Dunăre, a multor reprezentanți ai altor etnii, a făcut ca, în ciuda diferențierii lor etnice, slavii să devină cel mai numeros grup din spațiul carpato-balcanic, cu peste 28,1%, fiind urmați de greci – cu doar 23,5%.

După alte câteva veacuri, în anul 1500, ne aflăm după alte câteva modificări importante în peisajul etno-lingivstic și social-politic al spațiului carpato-balcanic. Astfel, în anul 1054 se produce schisma între creștinii occidentali (patronați de Roma) și cei orientali (rămași sub ascultarea Constantinopolului), maghiarii înaintează în centrul și sud-estul Europei, închegând un regat puternic, la fel și polonezii, deși ultima invazie barbară, a tătarilor (1240-41) le mai limitează elanul. În anul 1453, un alt neam venit din Orient, otomanii, cuceresc Constantinopolul, care va deveni, până în 1920, sub numele de Istanbul, capitala Imperiului creat și extins de urmașii lui Osman. În aceste condiții, deși numărul românilor crește, la 2,9 milioane, procentul acestora scade la 10,6%, deoarece populația totală a ajuns la 27,3 milioane. Deși românii ajung mai numeroși ca grecii, aflați în declin în urma expansiunii otomane (mai înseamnă doar 8,4% din populația carpato-balcanică), polonezii (10,9%) și turcii (10,7%) dețin primele locuri ca importanță în plan demografic. O observație ce poate lămuri faptul că, deși românii se situează între primele popoare din zonă, marea lor extensiune spațială – în cadrul căreia, frecvent, trăiesc amestecați cu reprezentanți ai altor popoare – și fărâmițarea statală explică de ce însemnătatea numerică nu se reflectă în importanța politico-militară.

Mai mult, după alte 3 secole, deși numărul românilor se dublează (apropiindu-se de 6,5 milioane, în jurul anului 1820), importanța ca pondere se diminuează, la 9,7% din cei 66,7 milioane de locuitori ai spațiului carpato-balcanic. Alături de polonezi (12,3%), turci (10,3%), ucrainenii (13,6%) și germanii (9,5%) sunt în ofensiv, deși, cu excepția turcilor și a germanilor, celelalte neamuri se găsesc și ele sub controlul altor state.

În urmă cu un secol, în jurul anului 1910, românii depășiseră 11,2 milioane, dar ponderea lor era tot în declin (7,8% din 144,2 milioane locuitori). Abia în ultimul veac se consemnează un ușor reviriment, cei peste 21,8 milioane de români din zilele noastre reprezentând aproximativ 8% din totalul de 273 milioane de locuitori carpato-balcanici. Cu aceste valori, românii se situează în urma turcilor (54,7 milioane – 20%), ucrainenilor (38,4 milioane – 14%) și a polonezilor (37,4 milioane – 13,7%).

 

Pagina următoare »