Votul pentru NIMENI Sâmbătă, ian. 16 2010

Am vorbit aici şi aici despre importanţa prezenţei la vot şi, mai ales a votului contra tuturor candidaţilor înscrişi pe buletinele de vot. Am avansat, ulterior alegerilor, ideea introducerii, pe viitor, pe buletinele de vot pentru toate tipurile de alegeri din România – alegerile locale, alegerile parlamentare, alegerile prezidenţiale şi alegerile europarlamentare – a unei căsuţe în care să fie scrise cuvintele „VOT ÎMPOTRIVĂ”, în care să voteze cetăţenii care nu sunt de acord cu nici un partid sau/şi cu nici un candidat din cei înscrişi în cursa electorală.

Între timp, am mai chibzuit şi am ajuns la concluzia că negativismul nu duce la nimic bun şi, în nici un caz, la progres. Aşa că, gândind pozitiv, am decis să modific propunerea. Pe lângă patrulaterele în care sunt înscrise, de regulă, numele formaţiunilor politice şi/sau ale candidaţilor care participă la competiţia electorală, în ultima căsuţă, notată cu (8)  în imaginea de mai jos, să apară înscrise cuvintele „VOT PENTRU NIMENI”. În cazul în care vor fi candidaţi într-un număr diferit (3, 10, 15, etc.), căsuţa cu această menţiune va fi, respectiv, a patra, a unsprezecea, a şaisprezecea, etc.), adică ultima.

Facem precizarea că imaginea este prelucrată după modelul de buletin de vot de la alegerile prezidenţiale din 2009, adoptat prin Hotărârea de Guvern nr. 1047. În imaginea de mai sus, la numerele cuprinse între (1) şi (7), în patrulaterele corespunzătoare, conform aceleiaşi hotărâri, la punctul a) este trecut numele partidului, formaţiunii politice sau menţiunea „candidat independent”, la punctul b) este reprodus semnul electoral al partidului/candidatului (după caz), iar la punctul c) se trece numele şi prenumele candidatului. Singura deosebire între modelul din Hotărârea de Guvern şi imaginea de mai sus este prezenţa acestei căsuţe speciale în care se va vota „pentru NIMENI” – căsuţa (8).

Acelaşi tip de buletine de vot va fi introdus şi pentru celelalte tipuri de scrutinuri (locale, parlamentare şi/sau europarlamentare).

S-au mai avansat şi alte modalităţi care să evidenţieze nemulţumirea cetăţenilor faţă de clasa politică.

1. Absenteismul nu este indicat, fiindcă politicienii nu ţin deloc cont de o asemenea atitudine şi, în plus, cum, de regulă, cei nemulţumiţi au şi un nivel de educaţie mai ridicat, şansele ca la vot să iasă „cine trebuie” cresc considerabil.

2. Votul nul, cu varianta sa, „votul pentru toţi” (sau „pentru câţi candidaţi/câte partide ajunge tuşul de la ştampilă), variantă pe care am exersat-o la ultimele alegeri de anul trecut nu este, de asemenea, de natură să convingă politicienii să respecte cu adevărat cetăţeanul. Mai mult, am auzit comentarii care susţineau că, dacă am votat cu mai mulţi candidaţi („din… generozitate”, potrivit opiniei mele) dovedesc că nu ştiu să votez!!!…

3. La alegerile parlamentare din 2008 s-a propus şi aplicat „votul alb„, tot ca exprimare a protestului electoratului care se prezintă la vot. Cum, însă, trăim în România, de unde ştim noi dacă numărul celor care au lăsat buletinele de vot neatinse de ştampilă nu au primit, unele, la numărătoarea voturilor, câte o ştampilă, pusă, „democratic”, de către cei care numărau buletinele de vot, în dreptul partidului/candidatului A sau B?

Aşadar, rămâne „votul pentru NIMENI„… Preluând modul în care Ulise s-a recomandat ciclopului pe care, ulterior, l-a lăsat fără vedere, cetăţenii nemulţumiţi de clasa politică pot să-şi arate, fie şi doar… simbolic, atitudinea faţă de ei, votându-l pe acest „NIMENI”. Şi, astfel, la un viitor scrutin, imaginaţi-vă, de pildă, că, din circa 18 milioane de cetăţeni cu drept de vot, se prezintă, să zicem, vreo 10 milioane, din care aproximativ 7 milioane de votanţi îl „aleg” pe „NIMENI”. Cum ar mai avea curajul partidul/candidatul care ar „câştiga” asemenea alegeri să spună, mai ales în afara ţării, că a câştigat scrutinul cu 30, 42 sau 55% din voturi… Din care voturi? Din cele 3… milioane ale candidaţilor reali, înscrişi alături de „NIMENI”?

Astfel, treptat, partidele politice actuale vor fi obligate de nemulţumirea cetăţenilor votanţi, manifestată printr-o prezenţă masivă la vot şi susţinerea electorală arătată lui „NIMENI”, să aducă alţi candidaţi, credibili, care să convingă electoratul că îl respectă şi că îşi vor respecta promisiunile electorale.

Am vorbit într-o postare anterioară despre respect. Puteţi, şi singuri, să vă daţi seama de „respectul” arătat de „aleşii neamului” prin faptul că, în Legea referendumului (votată de Parlament la 22 februarie 2000, ca Legea nr. 3), dreptul de iniţiativă pentru o propunere de referendum nu aparţine, în nici un fel, cetăţenilor. Dacă în Elveţia, „patria referendumurilor”, o asemenea consultare populară se poate organiza şi la iniţiativa unui grup de cetăţeni, la noi, acest drept îl are doar  un singur om, preşedintele ţării… De ce nu are şi cetăţeanul, printr-un grup de semnatari – fie el de 100000 sau de 500000, de 1 milion de cetăţeni! – dreptul de a cere organizarea unui referendum? De frică! De frica „aleşilor” că ar putea veni cetăţenii cu propuneri care să le „deranjeze” lor hoţiile din banul public, obţinut din taxele şi impozitele românilor!

Astfel, singurele modalităţi de introducere a „votului pentru NIMENI” în buletinele de vot sunt fie strângerea a cel puţin 100000 de semnături, pentru o iniţiativă legislativă în acest sens, conform articolului 74 din constituţie, ori să-i scriem despre acest lucru preşedintelui… În ambele cazuri mă îndoiesc că ideea se va pune în practică, fiindcă trebuie să treacă de aceiaşi, extrem de retrograzi, „aleşi ai neamului”. Totuşi, trebuie încercat!

Mai rămâne, în plus, iniţiativa unei petiţii, fie ea şi electronică, în care să se regăsească un număr cât mai mare de semnatari. Am în vedere punerea în practică a tuturor celor trei idei! Sper să nu fie, această idee, „un strigăt în pustiu”…

3 Responses »

 

Propuneri de referendum Sâmbătă, ian. 16 2010

Având în vedere faptul că, pentru mulţi oameni, programul este extrem de aglomerat şi timpul, în general şi aşa-numitul „timp liber” în special intră la categoria „frumos, sublim, dar lipseşte cu desăvârşire”, avansăm următoarele propuneri de referendum:

1) Modificarea duratei zilei de la 24 la 48 de ore, sau

2) Creşterea, măcar prin dublare, a duratei secundei.

Pentru acest lucru este necesar ca un număr de cel puţin 100000 de cetăţeni cu drept de vot să semneze pentru ca Parlamentul să voteze o asemenea idee, ca iniţiativă legislativă, care, ulterior, fiind problemă de interes naţional, să fie aprobată prin referendum.

Declarăm deschisă lista de semnături!

Leave a Response »

 

Cutremurător! Vineri, ian. 15 2010

Toată compasiunea pentru victimele nevinovate ale cutremurului de pământ din Haiti. Ceea ce urmează să vedeţi, dacă accesaţi link-ul de mai jos, depăşeşte orice închipuire, mai ales fiindcă este „opera” unor aşa-zişi „oameni”!…

Şi am trecut şi noi prin asta şi nu ştim dacă am scăpat… 😦

http://www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil

2 Responses »

 

Să mai (şi) râdem? Marți, ian. 12 2010

CATEGORIA BANCUL NAŢIONAL AL ROMÂNIEI
Traian Băsescu (preşedintele României): „Pe ăla cu Dumnezeu îl ştiţi? Nu vreau să fie tratat cu răutate. Este doar un banc. Se duce Obama, Medvedev şi cu Băsescu la Dumnezeu. Obama: «Doamne, cînd iese America din criză?». Dumnezeu trimite îngeraşii în spate, calculează ei, vin după două minute, îi spun la ureche, Dumnezeu îi spune lui Obama: «Nu în mandatul tău!». Vine Medvedev: «Doamne, cînd o să ajungă Federaţia Rusă din nou o superputere a lumii?». «Nu în mandatul tău», vine răspunsul. Vine şi Băsescu: «Doamne, cînd o să reuşesc să scap ţara de corupţie?». Trimite Dumnezeu îngeraşii, se duc ei. Trece o oră, trec trei, după cinci ore vin îngeraşii cu penele zburlite, îi spun lui Dumnezeu ceva la ureche şi Dumnezeu îi spune lui Băsescu: «Băsescule, nu în mandatul meu».“

Articol preluat de la adresa: http://www.catavencu.ro/bula_demnitarului_6_ianuarie_2010-12000.html

2 Responses »

 

Iaşi – oraşul celor trei Alexandru… Marți, ian. 12 2010

Printre multele lucruri cu care „dulşele târg al Ieşilor” are a se mândri se află şi aceste… era să le spun… coincidenţe, dacă ar fi fost doar două. Dar, fiind deja mai multe, cred că a fost să fie mâna cuiva de acolo, „de Sus”!…

În anul 1408 a fost consemnat primul document, recunoscut oficial, în care se face vorbire despre această aşezare (cu un alt prilej, am precizat că există şi mărturii mai vechi, dar acestea nu au fost, încă, unanim acceptate de către specialişti). Acest fapt se întâmpla în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Memoria colectivă a Iaşilor i-a păstrat amintirea, atât în numele cartierului omonim, situat la sud de şesul Bahluiului, cât şi prin prezenţa unei statui a voievodului în cadrul Grupului statuar al voievozilor de peste drum de Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”.

Anul 1562 a rămas în istorie prin fixarea drept capitală a statului moldovenesc medieval la Iaşi. Actul a fost înfăptuit de către domnitorul Alexandru Lăpuşneanu. O stradă din centrul oraşului, cu o însemnată „memorie” afectiv-istorică, „mutilată” de al doilea război mondial şi, apoi de regimul comunist şi de delăsarea post-decembristă, poartă numele domnitorului. În 2008, la capătul dinspre Piaţa Mihai Eminescu al străzii Lăpuşneanu a fost dezvelit un bust al domnitorului.

Peste exact trei veacuri, Alexandru Ioan Cuza a hotărât fixarea unicei capitale a statului român, înfăptuit trei ani mai devreme, prin Unirea Principatelor, la Bucureşti, punându-se capăt, astfel, îndelungatei perioade în care „oraşul celor şapte coline” avusese acest statut. Reformele care au declanşat modernizarea României, între care se înscrie şi înfiinţarea primei Universităţi din ţară (act de la care, în acest an, se aniversează un veac şi jumătate), au făcut ca „Domnul Unirii” să fie apreciat peste vremuri. În Piaţa Unirii i-a fost amenajat, încă dinaintea primului război mondial, un monument, iar în apropierea Grupului statuar al voievozilor şi al recent apărutului bust al Lăpuşneanului, Universitatea ieşeană, ce poartă numele ctitorului ei, şi-a amenajat un nou corp de clădire.

În acest fel, cei trei Alexandru, legaţi de istoria şi devenirea vechiului târg, îşi dau, simbolic, întâlnire, peste veacuri, la Fundaţie…

2 Responses »

 

Despre educaţie şi respect (I)… Miercuri, ian. 6 2010

Educaţia a devenit, treptat, după loviluţia din 1989, ceva de trecut la capitolul “şi celelalte”… N-aş vrea să fac un “istoric” al “mârlanizării” unei părţi însemnate a cetăţenilor acestei ţări, dar “rădăcinile” acestei decăderi se regăsesc în perioada comunistă. Atunci, “construirea socialismului” a făcut ca mulţi locuitori din mediul rural să fie aduşi în oraşe, spre a munci în “fabrici şi uzine”, construite în mai toate aşezările urbane, fără a ţine cont de legile economiei, dar spre a respecta “repartiţia cât mai judicioasă a forţelor de producţie pe între cuprinsul patriei”…. Aceşti “dezrădăcinaţi” ai satelor, “nici ţărani-nici orăşeni” au devenit “nucleul” grupului de “neam-proşti” care ne înconjoară. Complexaţi de faptul că trebuie să-şi ascundă “originea” de “ţărani” şi să iasă cât mai clar în evidenţă ca “orăşeni” au făcut zgomot, “se dau şmecheri”, subliniază că stau “la oraş”, fie printre ai lor (pe care îi vizitează mai ales ca să-şi umple “paporniţele” cu de-ale gurii), fie printre ceilaţi orăşeni, “neaoşi”, care nu simt deloc nevoia să arate că sunt ceea ce chiar sunt. Pe lângă acestea, indivizii în cauză şi-au “creat” atâta “educaţie” câtă au considerat ei că le este suficient spre “a se descurca”, “a se învârti”, “a se aranja”… În rest, nesimţire, tupeu, neobrăzare – cât încape!
Totuşi, aceştia ar fi rămas doar o modestă “minoritate”, dacă, după evenimentele din decembrie 1989, s-ar fi pus accentul pe EDUCAŢIE. O educaţie flexibilizată, cu programe de învăţământ şi manuale sintetizate, adaptate atât nevoilor “pieţii muncii”, cât şi cunoaşterii elementelor de cultură generală, fără de care un popor devine “turmă”, “populaţie”, o “adunătură” de indivizi care nu mai ştiu nimic despre “rădăcinile” lor. Asta ar fi presupus, pe de o parte, ca statul să facă un studiu, o prognoză a ceea ce îi este necesar ca forţă de muncă potenţială, în fiecare domeniu de activitate, pentru termen mediu (să zicem, pe 20-30 de ani), după care să adapteze planurile de învăţământ, numărul de locuri în licee, şcoli profesionale, postliceale, facultăţi, etc, în funcţie de acest studiu. Respectiva adaptare ar fi urmat să mai fie “ajustată”, în funcţie de contextul intern şi extern.
Pe de altă parte, acelaşi stat, ar fi trebuit să elaboreze o strategie care să sprijine punerea în valoare a “mândriei de a fi”… sătean, orăşean, locuitor al unei regiuni/provincii, cetăţean al României, al Europei, respectiv al Pământului, nu împotriva celorlalţi, ci împreună cu ei, fiindcă nu suntem, fiecare dintre noi “altfel”, ca să fim “Gigel-contra” împotriva celorlalţi, ci tocmai pentru că fiecare fiinţă umană, fiecare grup, oricât ar fi el de mic (familie, cătun, etc) sau de mare (cetăţenii unei ţări, ai unui continent sau toată umanitatea) este unic şi fiecare îmbogăţeşte, prin ceea ce are valoros, universul cultural al Umanităţii. Asta ar fi presupus elaborarea, pe de o parte, pentru fiecare comunitate, a unui set de manuale care să promoveze (în cadrul acelui curriculum la decizia şcolii) elementele de specificitate ale istoriei, etnografiei, folclorului şi geografiei din localitatea şi zona respectivă, iar pe de alta – valorile esenţiale ale poporului român, ale limbii române, ale comunităţilor româneşti din afara graniţelor, dar şi ale minorităţilor din ţară, care contribuie şi ele la îmbogăţirea tezaurului cultural de pe acest pământ românesc precum şi la dezvoltarea economică a ţării (că, doar, plătesc şi ei, în calitate de cetăţeni ai ţării, taxe şi impozite). De asemenea, ar fi trebuit promovat, tot de către şcoală, dar şi de mass-media, cu sprijinul aceluiaşi stat, respectul faţă de mediu, faţă de această planetă, singura casă a omenirii (deocamdată)…
Din păcate, după 1989, s-a pus “accent” mai mult ca înainte, pe promovarea non-valorilor, a “şmecherilor” care “s-au aranjat” foarte rapid. Au ieşit “în faţă”, nesimţiţii, profitorii, needucaţii, lipsiţi de bun-simţ, de “cei şapte ani de acasă”. S-au aciuat în funcţii de conducere, nu doar în politică, “de sus în jos” sau invers, mai ales aceia care nu dau nici doi bani (sau nici măcar un sfert de eurocent) pe respectul faţă de semenii lor sau/şi faţă de muncă, pe cinste, sinceritate, simţul datoriei… De asemenea, mass-media a decăzut, pentru mulţi aşa-zişi “jurnalişti” fiind mult mai uşor de luat “de-a gata” înregistrări sau transmisii în direct (era să scriu “live”, dar cred că limba română trebuie respectată, totuşi!…) ale unor scandaluri, violuri, crime, etc, decât de realizat o emisiune bazată pe documentare, anchetă, în stil profesionist. Mai nou, se practică “linşajul mediatic” sau “slugărnicia politico-economică”… Cum şi educaţia a rămas cam… “încremenită în proiect” sau “reforma” s-a făcut mai mult “după ureche”, “lăutăreşte”, ne-am trezit că, pe stradă, pe forumuri sau în titulatura firmelor diverselor societăţi comerciale, etc, limba română a devenit o limbă “second hand”. Aşa cum, de fapt, se şi comportă, românii, adesea, ca reprezentanţi ai unui popor “de mâna a doua”, când ies din ţară, şi chiar în competiţii internaţionale (când ni se spune că, deşi vom pierde/am pierdut, “am avut o evoluţie bună şi n-aveam şanse fiindcă adversarul este mai bun”, etc., etc…). A devenit chiar “titlu de mândrie” să aducem în marile oraşe mijloace de transport în comun “second” din alte ţări europene, să ne îmbrăcăm, mai degrabă, de la “s-h” (”second hand”) sau să achiziţionăm maşini uzate, dar “de firmă” de prin nu se ştie ce ţară vest-europeană… Bine că îi criticăm, în schimb, pe maghiari că vor să vorbească în limba lor, dar nu ne uităm cum este batjocorită, chiar “la ea acasă”, limba română, chiar de către unii vorbitori ai acesteia… Până la venirea crizei, ar fi fost luat în râs cel care şi-ar fi cumpărat automobil de la “Dacia”… Iar, în privinţa hainelor, uităm, din start, acea vorbă a englezilor (care chiar se respectă!): “sunt prea sărac ca să mă îmbrac ieftin!”
Şi această atitudine arată aceeaşi lipsă de respect faţă de noi înşine. Cum să ne respecte alţii, dacă noi nu ne respectăm şi nu le aducem şi lor, străinilor, la cunoştinţă (fiindcă nu ne-a învăţat mai nimeni) care ne (mai) sunt valorile, tradiţiile, elementele culturale deosebite?
Legat de acest aspect, dar şi de ceea ce pot face comunităţile locale spre a-şi păstra specificitatea, tradiţiile valoroase, ar fi trebuit, pe de-o parte, ca autorităţile (Ministerul Turismului, Ministerul Culturii, prefecturile, consiliile locale), în parteneriat cu instituţii de învăţământ superior şi de cercetare, ONG-uri şi diverşi alţi actori interesaţi de o dezvoltare serioasă, nu “pompieristică” a sectorului turistic, să purceadă la o inventariere a patrimoniului turistic, la nivelul fiecărei unităţi administrative (comună, oraş, judeţ), să sprijine restaurarea, renovarea şi punerea în valoare a acestora, dar şi promovarea lor, în plan intern, dar, mai ales, extern. La fiecare ambasadă, la fiecare consulat sau în orice centru cultural al României din alte ţări (în special cele europene, dar nu numai), în aeroporturile mari ale lumii, dar şi în cele româneşti (precum şi în gările interne importante, în benzinăriile de pe drumurile europene şi naţionale) ar fi trebuit să existe broşuri, pliante, imagini, hărţi turistice, care să promoveze valorile turistice ale ţării. De asemenea, promovarea se putea/poate face şi prin site-uri, unde informaţia să pătrundă în casa potenţialului turist, chiar în limba acestuia.
Un capitol important, legat de dezvoltarea şi promovarea turismului, l-ar reprezenta infrastructura. Şi aici nu mă refer doar la autostrăzile pe care România mai mult nu le are… Nu poţi promova agroturismul, turismul rural, turismul montan, cicloturismul, drumeţiile, turismul etnografic sau pe cel cultural-religios, în satele româneşti, dacă o mare parte a gospodăriilor rurale au wc-ul în fundul curţii, sunt lipsite de apă curentă şi canalizare, nu au acces la internet, iar reţeaua de bancomate se află preponderent în mediul urban sau în zonele periurbane (care dispun, de regulă, şi de o bună acoperire cu semnal de telefonie mobilă). Nu mai vorbesc de numeroasele drumuri judeţene şi/sau comunale neasfaltate sau de faptul că există case, la ţară, neracordate, în secolul XXI, în Uniunea Europeană, la curent electric! Aceste deficienţe, prezente mai ales în mediul rural, denotă lipsă de respect tocmai faţă de cei care erau numiţi, cândva, “talpa ţării” – ţăranii. Aceştia, majoritari ca pondere, în România, până în ultimii ani ai comunismului, au fost, secole de-a rândul, păstrătorii multora dintre valorile culturale prin care ne deosebim de restul lumii ca români, creştini, animaţi de spirit de convieţuire interetnică şi interconfesională…
Poate că sunt idealist… Pe vise, însă, nu se pune impozit (deocamdată; sper să nu-i treacă lui Boc, cumva, o asemenea idee!). Asta ar fi trebuit făcut, de 20 de ani… Încă nu este târziu nici azi! Şi ar trebui, mai ales, să li se acorde RESPECT, în primul rând, acelor dascăli – dintre care nu se poate să nu aibă cineva măcar un model: de educatoare, de învăţător sau de profesor! – care îşi fac datoria, la catedră (deşi, mai ales în ultimii ani, şi aici şi-au făcut loc “personulităţi” care n-au nici în clin, nici în mânecă, cu ideea de educaţie). Apoi, ar trebui să fie promovate, ca modele, ca exemple, toate numele mari ale ţării – din domeniul sportului, al ştiinţei, copiii câştigători de medalii şi distincţii la diverse olimpiade ştiinţifice internaţionale, acei jurnalişti profesionişti şi competenţi (pe cale de dispariţie, mă tem….), scriitori, oameni de cultură şi alţii, într-un cuvânt, toţi aceia care sunt modele, inclusiv în planul moralităţii şi fac cinste neamului şi pământului acestuia.
Vom reveni şi cu alte completări!…

4 Responses »