După „lupte seculare”, ce au durat câteva săptămâni, am ajuns la finalul prezentării evoluției crono-spațiale a strămoșilor noștri, de la începuturile traco-dace de dinainte de Dromichaites și Burebista, până la Decebal, la desfășurarea procesului de romanizare a acestui neam și până la destinul – departe de a se fi încheiat – al poporului românesc… În loc de… happy-log (ca să nu spun „epilog”), am pregătit, în mare măsură, pe baza umor estimări, cum va fi evoluat neamul traco-dacilor, trecând prin romanizare, spre a deveni românesc. Momentele alese sunt: 100 î. Hr., 100 d. Hr., 600, 1000, 1500, 1820, 1910 și 2010. Pentru primele 4 momente dispunem doar de estimări, bazate, într-o oarecare măsură, pe onomastica locală, dar și pe vitalitatea ramurilor poporului nostru în a crea formațiuni (pre)statale în vremea trecerii de la primul la al doilea mileniu. De pe la 1500 dispunem de unele informații, incomplete, disparate, completate și de colecțiile de documente, de toponimie și antroponimie, în vreme ce statisticile ultimelor două secole dau o imagine mult mai apropiată de realitate a specificului etno-lingvistic al spațiului carpato-balcanic.

Prin acest spațiu considerăm, strict convențional, întregul teritoriu al statelor (actuale) care se suprapun, integral sau parțial, peste spațiul legat de Carpați și de unitățile fizico-geografice (podișuri, dealuri, câmpii), create de rețeaua hidrografică originară din acești munți, respectiv suprapuse, într-o măsură mai mare sau mai mică, peste Peninsula Balcanică. Pentru comparabilitatea informațiilor, la nivel de diferite epoci și perioade istorice, vorbim, deci, de teritoriul actual al acestor entități politice. Astfel, ne vom referi la teritoriile din prezent ale statelor R. Belarus, Ucraina, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Austria, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Kosovo, Serbia, R. Macedonia, Albania, Grecia, Cipru, Turcia, Bulgaria, România și R. Moldova.

În orice caz, această prezentare finală din cadrul serialului de față este, deocamdată, mai degrabă, un eseu și, tocmai de aceea, trebuie privită ca atare.

Astfel, cu un secol înainte de începutul erei creștine, spațiul carpato-balcanic însuma 13,7 milioane locuitori, dintre care traco-dacii totalizau aproape 2,4 milioane (circa 17,5%), fiind cel mai important neam după greci, care, mai ales după extensiunea limbii elene favorizată de statele elenistice, ridicate pe ruinele Imperiului macedonean, aduna cam o treime din populația totală. Nu după multă vreme (cam jumătate de secol), Burebista va aduna o mare parte din neamul tracic, într-un Regat al Daciei cu aproximativ 2 milioane de locuitori (dintre care, cam 1,7 milioane, deci majoritatea, erau traco-daci). Așa putem recunoaște că Herodot cam exagerase când socotise neamul tracic printre primele din lume, la acea vreme, dar, totuși, era printre cele mai importante măcar în centrul și sud-estul Europei.

După două secole, în care romanizarea avansase, ajungând la Dunăre, dintr-o populație totală de 12,7 milioane locuitori (scăderea poate fi pusă și pe seama războaielor din regiune), deja cam 700 de mii dintre traci se romanizaseră (toți aceștia loclaizându-se la sud de Donaris), restul de aproape 2 milioane formând, încă, importantul neam traco-dac, dintre care, o bună parte i se va opune, curând, sub conducerea regelui Decebal, marelui împărat roman Traian. Tracii romanizați ajunseseră la aproape 5,6%, în vreme ce traco-dacii erau cam 15,7%, ceea ce înseamnă că, în spațiul carpato-balcanic, un om din 5 era traco-dac, fie el romanizat sau nu. Neamul tracic își menținea poziția a doua, după greci (puțin afectați de romanizare, din moment ce însemnau, încă, 30% din populație).

Perioada următoare a fost una extrem de frământată. Dacia romană a fost prima provincie abandonată, urmând, după aproximativ un secol, împărțirea în două a Imperiului roman. Cea mai mare parte a traco-dacilor, în mare parte, deja romanizați, în jurul anului 600, au rămas sub stăpânirea și/sau influența părții răsăritene. Creșterea extrem de lentă a populației totale, la 13,9 milioane locuitori, nu s-a regăsit și la nivelul traco-dacilor, ce totalizau, la acest moment, tot 2,7 milioane, dar cu o preponderență a traco-dacilor romanizați – peste 2 milioane, în vreme ce numai circa 650 de mii de traco-daci nu învățaseră, încă, limba latină (aceștia localizându-se, în nordul Moldovei de azi, al Maramureșului și la nord de aceste zone). Ponderea traco-dacilor, romanizați sau nu era de 19,7%, din care 15% erau elemente locale latinizate.

Oficializarea limbii elene în Imperiul roman de răsărit, urmată de prăbușirea limes-ului dunărean al Imperiului, au adus alte modificări configurației etnice din regiune. Astfel, în jurul anului 1000, populația totală trecuse de 17,1 milioane, dar, dintre aceștia, în urma încheierii procesului de etno-geneză, poporul român, urmaș al traco-dacilor romanizați, totaliza puțin peste 2 milioane de locuitori (12,1%). Acest declin se explică, în bună măsură, prin asimilarea unei părți a strămoșilor noștri, în special de către slavi, dar, în mai mică măsură, de greci, maghiari, etc. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică și asimilarea, atât la nord, cât și la sud de Dunăre, a multor reprezentanți ai altor etnii, a făcut ca, în ciuda diferențierii lor etnice, slavii să devină cel mai numeros grup din spațiul carpato-balcanic, cu peste 28,1%, fiind urmați de greci – cu doar 23,5%.

După alte câteva veacuri, în anul 1500, ne aflăm după alte câteva modificări importante în peisajul etno-lingivstic și social-politic al spațiului carpato-balcanic. Astfel, în anul 1054 se produce schisma între creștinii occidentali (patronați de Roma) și cei orientali (rămași sub ascultarea Constantinopolului), maghiarii înaintează în centrul și sud-estul Europei, închegând un regat puternic, la fel și polonezii, deși ultima invazie barbară, a tătarilor (1240-41) le mai limitează elanul. În anul 1453, un alt neam venit din Orient, otomanii, cuceresc Constantinopolul, care va deveni, până în 1920, sub numele de Istanbul, capitala Imperiului creat și extins de urmașii lui Osman. În aceste condiții, deși numărul românilor crește, la 2,9 milioane, procentul acestora scade la 10,6%, deoarece populația totală a ajuns la 27,3 milioane. Deși românii ajung mai numeroși ca grecii, aflați în declin în urma expansiunii otomane (mai înseamnă doar 8,4% din populația carpato-balcanică), polonezii (10,9%) și turcii (10,7%) dețin primele locuri ca importanță în plan demografic. O observație ce poate lămuri faptul că, deși românii se situează între primele popoare din zonă, marea lor extensiune spațială – în cadrul căreia, frecvent, trăiesc amestecați cu reprezentanți ai altor popoare – și fărâmițarea statală explică de ce însemnătatea numerică nu se reflectă în importanța politico-militară.

Mai mult, după alte 3 secole, deși numărul românilor se dublează (apropiindu-se de 6,5 milioane, în jurul anului 1820), importanța ca pondere se diminuează, la 9,7% din cei 66,7 milioane de locuitori ai spațiului carpato-balcanic. Alături de polonezi (12,3%), turci (10,3%), ucrainenii (13,6%) și germanii (9,5%) sunt în ofensiv, deși, cu excepția turcilor și a germanilor, celelalte neamuri se găsesc și ele sub controlul altor state.

În urmă cu un secol, în jurul anului 1910, românii depășiseră 11,2 milioane, dar ponderea lor era tot în declin (7,8% din 144,2 milioane locuitori). Abia în ultimul veac se consemnează un ușor reviriment, cei peste 21,8 milioane de români din zilele noastre reprezentând aproximativ 8% din totalul de 273 milioane de locuitori carpato-balcanici. Cu aceste valori, românii se situează în urma turcilor (54,7 milioane – 20%), ucrainenilor (38,4 milioane – 14%) și a polonezilor (37,4 milioane – 13,7%).