În aceste zile, în care tensiunea politică este la un nivel similar cu cea din anii 1938-1939, când hitler se pregătea să declanșeze a doua conflagrație mondială, poate că este util să vorbim puțin despre modul cum am înțeles noi, românii, începând de la strămoșii noștri, traco-daci, să abordăm relațiile politice cu vecinii, indiferent care vor fi fost ei, de-a lungul timpului.
Primele asemenea episoade apar încă din vremea expedițiilor militare la Dunăre ale unor mari imperii: fie că a fost vorba de perșii conduși de Darius, fie de oștile macedonenilor lui Alexandru cel Mare, strămoșii noștri, fie de la sud de Dunăre – tribalii, geții dobrogeni, fie de la nord – geto-dacii din Câmpia Română de azi sau cei din Bugeac, au răspuns apărându-se, la ei acasă. Poate că au fost învinși, împrăștiați, siliți să se retragă, temporar, dar, folosindu-se și de avantajele cadrului natural – mlaștini, smârcuri, păduri… – au dus lupte de uzură cu dușmanul, care, în cele din urmă, s-a retras, izbânzile vremelnice obținute anterior fiind niște „victorii a la Pyrrhus”…
Cel mai notabil conflict de acest tip a fost, însă, în această perioadă, cel dintre regele geto-dac Dromichaites, care domnea undeva în Muntenia de azi și Lysimachos, regele (elenistic al) Traciei. Acesta din urmă, trufaș, a trecut Dunărea, considerând că va obține o victorie ușoară contra geților. Aceștia, însă, au fost învingători, iar armata regelui balcanic a fost făcută prizonieră, în frunte cu mândrul monarh. Ajunși la cetatea regală a geților, Dromichaites, în urma unei discuții cu „sfatul regal” al său – avea o Adunare cu care se sfătuia în probleme importante, a reușit să-și convingă sfetnicii ca, nu doar să nu-i pedepsească pe prizonieri și să îi elibereze, dar chiar să li se pregătească un ospăț!… La prima vedere, mulți dintre contemporanii noștri ar zice că Dromichaites era un „fraier”, dar vom vedea că nu este așa!
Principalul argument în favoarea acestei opțiuni, prezentat „sfatului regal” de către Dromichaites a fost că, după ce geții au învins, pedepsind armata „tracă” (am pus ghilimele, deoarece, poate că ostașii de rând vor fi fost, măcar în parte, traci balcanici, dar, aproape sigur, elita – ofițerii, comandanții oștirii balcanice erau fie greci, fie doar foști traci grecizați, grecofoni), ca răzbunare, balcanicii ar fi urmat să revină cu o armată mult mai puternică. Așa, dovedind iertare, clemență, Dromichaites se aștepta ca, în semn de recunoștință, Lysimachos nu doar să nu mai îndrăznească a ataca pe geto-daci, dar să urmărească dezvoltarea unor raporturi de bună vecinătate cu aceștia.
În timpul ospățului, organizat, oarecum,… discriminatoriu – pentru foștii prizonieri balcanici, în farfurii de calitate, cu tacâmuri deosebite, iar pentru „ai lui”, geto-dacii, în blide simple, de lemn – Dromichaites a venit la masa lui Lysimachos și l-a întrebat:
-Mărite rege, care din cele două mese – a Domniei Tale, sau a geților – ți se pare mai aleasă?
-A noastră, mărite Dromichaites!
-Nu-i așa că, la dumneavoastră, aveți mereu asemenea ospețe?
-Ba da! – a răspuns Lysimachos.
-Păi, dacă aveți așa belșug și lux, acasă, la ce-ați mai venit în sărăcia asta a noastră?
Lysimachos, rușinat, a lăsat capul în jos și, după o pauză, a răspuns că nu va mai îndrăzni niciodată să-i mai atace pe geți! Și s-a ținut de cuvânt! Relațiile între geto-daci și Regatul Traciei au devenit excelente, cu schimburi comerciale foarte active. Deci, presupunerea, calculul făcut de Dromichaites, când și-a convins sfetnicii să-i accepte propunerea, a fost corect!
Oarecum asemănător, în scopul de a-și apăra regatul, proaspăt unificat, a procedat, câteva secole mai târziu, și Burebista, când l-a trimis pe sfetnicul său, grecul Acornion, la Pompei, spre a negocia o alianță daco-romană împotriva lui Cezar. Pompei a primit favorabil propunerea, urmând, în conformitate cu termenii alianței, dacii să vină cu o oaste în sprijinul armatei romanului. Din păcate, Pompei, orgolios, înfumurat, prea sigur pe sorții săi de izbândă, s-a grăbit și a urmat bătălia de la Pharsalos, în care a câștigat Cezar… Ar fi fost foarte interesant de văzut în ce termeni ar fi continuat alianța între Pompei și Burebista, dacă primul nu se grăbea și, având și ajutorul militar dac adus de Acornion (care a ajuns la Pharsalos, dar după bătălie!), Pompei ar fi câștigat bătălia cu Cezar! Istoria, însă, nu se scrie cu „dacă…”!…
Există mărturii contemporane – multe lăsate chiar de romani! – care arată că și ultimul rege dac, Decebal, a urmărit, mai degrabă, să evite o confruntare directă cu colosul imperial roman, fie, dacă ar fi devenit inevitabilă confruntarea, să aibă niște aliați care să-i încurce cât mai mult pe romani. În vremea declanșării primului război daco-roman (101-102), Decebal încheiase o alianță cu parții (locuitori ai Iranului de azi), care să provoace la luptă Roma, în vestul Asiei, obligându-i pe romani să ducă acolo întăriri și slăbind, astfel, presiunea imperială la granițele Daciei. În aceeași idee a fost conceput și atacul dobrogean din iarna anilor 101-102, în care, la Adamclisi, a fost nevoie să vină însuși Traian, spre a respinge, cu grele pierderi, atacul dacic! Iarăși e un subiect de „stat la un pahar de vorbă” să analizăm, cândva, cum s-ar fi desfășurat acțiunile romanilor, dacă atacul lui Decebal de la Adamclisi avea sorți de izbândă și Traian s-ar fi trezit între „ciocanul” dacilor care-l atacau de la nord de Dunăre și răscoala geților dobrogeni, deja supuși romanilor, dar abia așteptând un moment să se revolte!… Nu mergem, însă, pe speculații!…
Roma – un colos de 50 de ori mai mare decât Regatul dac (Imperiul avea 50 de milioane de locuitori, Dacia – 1 milion!) – era sortită să câștige, în cele din urmă, dar victoria a fost obținută în urma a două războaie grele! Romanii, oameni practici, au înțeles că, având în față o oaste de viteji, de oameni credincioși conducătorilor lor, curajoși, destoinici, e mai indicat nu să-i nimicească, ci să și-i facă aliați, dacă nu chiar prieteni. Și n-aș fi așa de sigur că acea pax romana, adusă de legiunile lui Traian la nord de Dunăre a însemnat, neapărat, impunerea exclusivă a cutumelor romane, geto-dacilor. Există dovezi epigrafice concludente, chiar din epocă, plecând de la preluarea toponimiei dacice în noua provincie romană (nume de localități și de râuri geto-dace, păstrate de administrația romană), de la daci care purtau nume romane, dar și urmași de romani, care au primit nume dacice și până la o secvență din filmul Columna, în care un militar roman, ce lucra, cot la cot cu localnici daci, la ridicarea unui castru, enervat, răbufnește, exclamând:
-Ne îmbrăcăm ca ei (ca dacii – n. ns.), mâncăm ca ei, trăim ca ei! Noi i-am învins pe ei, sau ei ne-au învins pe noi?
Nu știm dacă o asemenea situație (imaginată de scenaristul filmului) s-a produs și în realitate, însă, dacă ne uităm, în ultimă instanță, la vocabularul limbii române, preluat din traco-dacă, respectiv latină, deși fondul latin este covârșitor, au supraviețuit în romanica limbă română și peste 150 de cuvinte traco-dacice, ceea ce nu e deloc de neglijat!…
Încheind considerațiile legate de integrarea Daciei romane în Imperiu, să-l pomenim pe Dio Cassius, un obiectiv cronicar roman, care, relatând diferitele lupte între romani și localnici, spune, la un moment dat: „daci de montibus inhaerent” = „dacii trăiesc lipiți de munți”. E de reținut, fiindcă explică atât unde s-au adăpostit traco-dacii romanizați (și creștinați) în secolele IV-IX, cât și tactica folosită de conducătorii noștri când eram atacați de mari hoarde de invadatori…
Din secolul al IX-lea, noul popor romanic născut pe ambele maluri ale bătrânului Donaris (e interesantă conservarea în română, nu a unui hidronim derivat din latinescul Danubius, ci din cel traco-dac, care a dat Dunăre!), românii, sunt atestați ca având numeroase formațiuni prestatale, din Crișana, până-n sudul Dobrogei și din Pocuția – până-n Tesalia… Conducătorul uneia dintre ele, Menumorut, ducele din Crișana de azi, înfruntă pe maghiarii lui Arpad, reușind, dacă nu să-i învingă, măcar să ajungă la un acord de pace: Arpad acceptă ca Menumorut să-și conducă ducatul în continuare, dar fiica sa, căsătorindu-se cu Zulta/Zoltan, fiul lui Arpad, urmașul regelui maghiar urma să devină și liderul voievodatului de pe Crișuri…
În Balcani, cam în aceeași vreme, ducele (a)român Niculiță intră în conflict cu împăratul bizantin: acesta, având o armată mai numeroasă și mai bine organizată, îl învinge pe ducele Tesaliei (de fapt, al Vlahiei Mari, cum se chema voievodatul românilor) și-l ia prizonier. Având o avere considerabilă și relații influente la Curtea bizantină, Niculiță își răscumpără libertatea, redevine duce, dar trebuie să accepte vasalitatea față de Bizanț, căruia îi plătește tribut…
Ajungem la o practică pe care voievozii noștri vor fi nevoiți să o aplice, secole la rând, în relațiile cu Poarta otomană, care, cucerind Constantinopolul în 1453, s-a substituit Bizanțului… Primul constrâns la un asemenea gest, de nevoie, nu de voie, a fost Mircea cel Bătrân, voievodul Țării Românești. În celebra Scrisoarea III, Mihai Eminescu a „pus în gura” marelui conducător muntean nu mai puțin celebrele vorbe: „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul!”, vestindu-l pe Baiazid, sultanul otoman, venit la Rovine, ca să ceară „pământ și apă”, că românii vor avea, ca prieteni, „râul, ramul”!… Dacă semnificația termenului rovină = loc mlăștinos, cu exces de umezeală este aceeași și-n vremea marii bătălii româno-otomane de acum mai bine de 6 secole, exact ca strămoșii traco-daci, muntenii, moldovenii, ardelenii, când s-au opus cotropitorilor – cel mai frecvent, otomani, dar și unguri, poloni, tătari… – s-au folosit de avantajele cadrului natural, pe care, locuindu-l, folosindu-i resursele, îl cunoșteau foarte bine, din vremea secolelor IV-XI, în care, pe aici, au hălăduit numeroase cete de migratori – goți, huni, avari, slavi, bulgari turanici, pecenegi, cumani… – din fața cărora, cel mai frecvent, s-au retras în munți (în depresiuni și în culoarele râurilor dintre munți), păduri sau bălți… Nu e întâmplător, deloc, faptul că termeni ca munte, pădure, codru, ori cei amintind de speciile forestiere sunt fie latini – fag, carpen, paltin, plop, salcie, ulm, etc – fie traco-daci – brad, bunget, gorun, așa cum traco-dacic e și termenul baltă! Și, așa, amintindu-ne de tactica de hărțuire a traco-dacilor, față de oștile persane și/sau macedonene, sau de referința legată de daci a lui Dio Cassius, mai avem un argument al continuității traco-dace, traco-daco-romane și românești pe ambele maluri ale Dunării: aplicarea a exact aceleiași filosofii de apărare, atunci când ne-am confruntat cu cotropitori!
Și avem numeroase asemenea, alte, exemple: Basarab Întemeietorul, la Posada, contra oștii maghiare, conduse de Carol Robert de Anjou, Vlad Țepeș – în apropierea Târgoviștei, contra lui Mahomed Cuceritorul, Ștefan cel Mare – la Podul Înalt, contra aceluiași, dar și la Baia – contra regelui Ungariei, Matia Corvin, sau – la Codrii Cosminului, contra lui Jan Albert al Poloniei, Mihai Viteazul – la Călugăreni, contra lui Sinan Pașa și așa mai departe…
În același timp, românii, urmând pilda lui Dromichaites, dar și a regilor daci Burebista și Decebal, au urmărit, în scop defensiv, să-și apere țara și, cu scopul de a avea o misiune de apărare mai ușoară, au încheiat diferite alianțe… Nu am avut nicicând intenții agresive și, dacă secole și milenii, traco-dacii și, după romanizare, românii, au urmărit, aproape exclusiv, să se apere și să fie lăsați să-și vadă de „sărăcia, nevoile și neamul” lor, după apariția statului român modern, această filosofie a continuat, în contextul relațiilor diplomatice moderne între state! Astfel, proaspăta Unire a Principatelor (1859) a trebuit apărată imediat, după doar câțiva ani, noula Locotenență Domnească instituită, provizoriu după abdicarea principelui Alexandru Ioan Cuza (februarie 1866) concentrând armata română la Florești, ca pregătire pentru apărarea statului unificat, față de pretențiile imperiilor vecine – Imperiul habsburgic și cel otoman – de „desfacere” a Unirii!
După circa un deceniu, proclamarea Independenței a fost udată cu sângele vitejilor care au luptat contra otomanilor, în Bulgaria de azi, la Plevna, Grivița, Smârdan, Belogradcik, Vidin și în multe alte locuri. Când, după câteva decenii, în 1912, au izbucnit confruntările între statele balcanice, România a observat o strictă neutralitate, părăsită doar atunci când, pe lângă refuzul de a împărți regiunile balcanice luate de la otomani și cu sârbii și grecii, Bulgaria ne amenința direct, revendicând ȘI Dobrogea pe care o primisem în 1877, drept compensație față de reanexarea sudului Basarabiei de către Imperiul țarist (1878). Cum România a trebuit să renunțe inclusiv la a încorpora teritorii locuite de românii balcanici (aromâni și meglenoromâni), pentru că nu aveam cum crea un teritoriu compact, continuu, care să unească regiunile românești nord-dunărene cu cele locuite de frații din Balcani, ca o compensație, am cerut și obținut de la bulgari Cadrilaterul, în august 1913.
Primul Război Mondial s-a încheiat în 1918 aducând românilor desăvârșirea Unității naționale, consfințită, pe plan internațional, de tratatele semnate la Paris și în alte câteva localități apropiate, în anii 1919-1920. Când, odată cu manifestarea tot mai agresivă a statelor revanșarde – Germania, Italia – la care s-au alăturat, cu aceleași interese și vecini de-ai noștri – Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria – a devenit clar că se urmărește revizuirea tratatelor semnate la începutul perioadei interbelice, România a rămas consecventă principiului inviolabilității granițelor, chiar și când am fost „invitați” să anexăm teritorii (locuite de importante minorități românești!) și chiar și când, deja (în 1940), chiar teritoriul românesc a fost grav amputat!
Astfel, în martie 1939, după ce Cehoslovacia fusese mutilată de Germania (care a anexat regiunea sudetă de la cehi), dar și de Ungaria (care a ocupat sudul Slovaciei), am fost „invitați” de polonezi să ocupăm nordul Maramureșului, atribuit în 1920 Cehoslovaciei. Inclusiv liderul Ucrainei subcarpatice, Voloșin a apelat la trupele armatei române: am refuzat, considerând că nu putem lovi pe la spate un aliat și nici nu vrem să fim părtași la revizuirea, prin război, a granițelor, dar și cu speranța că, neacționând astfel, prin forță, vom evita folosirea arbitrariului și a forței pentru modificarea, dezavantajoasă, a frontierelor românești. Speranțele au fost zadarnice, în vara anului 1940, în trei luni de zile (28 iunie- 7 septembrie), România pierzând o treime din teritoriu și populație, fără a trage un foc de armă.
Și totuși: în aprilie 1941, când Germania, Italia (cu tot cu Albania, devenită protectorat italian), Ungaria și Bulgaria, au atacat Iugoslavia, România a refuzat să intre în Banatul sârbesc. Ion Antonescu, conducătorul de atunci al țării a transmis, însă, prin germani, ungurilor, să nu cumva să intre în Banat. Ungaria s-a conformat și Banatul sârbesc a fost administrat, până în 1944, când a fost recucerit de armata iugoslavă, condusă de Tito, de oficialități germane. Câteva luni mai târziu, România, ca aliat al Germaniei, a atacat Uniunea Sovietică, dar țara noastră nu poate fi socotită agresor, atâta timp cât, în iunie 1941, am intrat în luptă pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței, ocupate de sovietici cu un an mai devreme. Un act incorect ar putea fi socotit luarea în administrare a Transnistriei, deși, și în acest caz, Antonescu i-a specificat, de mai multe ori, liderului nazist german, că, după reprimirea, de la unguri, a nordului Transilvaniei, România va renunța la Transnistria. Fapt semnificativ, Regele Mihai, deși era tânăr (avea 20 de ani când România a atacat Uniunea Sovietică), și nici nu avea vreo putere politică serioasă (aceasta fiind concentrată în mâinile „Conducătorului” Antonescu) a refuzat, cu consecvență, să efectueze vreo vizită la est de Nistru!
Controversată este și rămâne, participarea Armatei Române în campania de la Est de Nistru. Ea a fost condamnată de fruntașii politici democrați din țară (liderii Iuliu Maniu – PNȚ și Bebe Brătianu – PNL), dar, făcând abstracție de absența unui tratat scris româno-german și de caracterul dictatorial al politicii ambelor state – România și Germania (ca și al majorității celorlalți aliați ai germanilor, dealtfel!), se pune următoarea întrebare: dacă ești aliat cu un stat și lupți cu un inamic, atunci când lupta se duce dincolo de granițele țării tale, te oprești? Avem situații, nu puține, plecând, nu din Evul Mediu, ci chiar din antichitate! Armata dacă, trimisă de Burebista cu Acornion în frunte, să-l ajute pe Pompei, contra lui Cezar, urma să lupte pe teritoriu dacic? Nici măcar tracic balcanic nu era, Pharsalos fiind o localitate din Grecia! Participarea lui Mircea cel Bătrân la lupta cruciaților contra otomanilor, la Nicopole, sau a lui Iancu de Hunedoara, tot cu cruciații, la Varna, au fost pe teritoriu românesc? Bătălia cu polonii de la Obertyn a lui Petru Rareș nu s-a dat pe teritoriu românesc, ci pe cel al regatului polon! Războiul românesc de Independență s-a purtat, aproape în întregime, pe teritoriul actual al Bulgariei, în calitate de aliat al Imperiului țarist! De asemenea, din decembrie 1918 și până în iunie 1920, România a fost, continuu, provocată de Ungaria, fiind nevoită, în prima fază, să-și asigure o linie de demarcație naturală (pe Tisa, în aprilie 1919), iar ulterior, pentru că regimul comunist maghiar al lui Bela Kun, nu doar că a nesocotit cererile de dezarmare ale Comisiei Aliate de la Paris, dar a atacat armata română, militarii români au trecut la contra-ofensivă, intrând, în august 1919, în Budapesta! Chiar și participarea României, ca aliat al Națiunilor Unite, la luptele contra Germaniei, după 23 august 1944, până la 12 mai 1945, s-au purtat mai ales pe teritoriile altor state: Ungaria, Cehoslovacia și Austria! Ca să nu mai vorbim de participarea unor unități românești, ca aliați în NATO, la acțiunile din Irak, sau, mai recent, timp de circa două decenii, tot ca parte a unor trupe NATO, în Afganistan!…
Ultima atitudine de acest fel, de neimplicare în problemele interne ale altor țări, a fost reacția chiar a regimului comunist al lui Ceaușescu, care, la invadarea de către sovietici și ceilalți „aliați” din Pactul de la Varșovia, a Cehoslovaciei (august 1968), nu numai că a refuzat să participe la acest atac (deși eram și noi „aliați” ai sovieticilor!), dar a și condamnat vehement această invazie, atât intern (printr-un mare miting, la București), cât și extern (la ONU, unde țara noastră deținea Președinția rotativă a Consiliului de Securitate)! Și, chiar mai recent, o informație pe care, probabil, multă lume nu o știe sau a ignorat-o, în vara anului 2014, când extremistul rus jirinovski a „invitat” Polonia, Ungaria și România să „elibereze” acele teritorii ucrainene care le-au aparținut în trecut, noi și polonezii am refuzat „oferta” imediat! Ungurii au șovăit, gândind-se că nu le-ar strica Transcarpatia, dar au fost „liniștiți” repede de polonezi. Ca o… coincidență (sau nu?), exact aceleași 3 țări – Polonia, Ungaria și România fuseseră „invitate” de Germania nazistă, în martie 1939, la „ciopârțirea” fostei Cehoslovacii. Așa cum am mai menționat, România a refuzat, dar polonezii nu s-au putut abține atunci, anexând Teșinul ceh și o porțiune din Tatra slovacă, iar maghiarii au ocupat integral… Transcarpatia!… Adică, inclusiv nordul Maramureșului, unde am refuzat noi să intrăm!… Dar, noi știm, de multe secole, că „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”, lucru pe care nu-l știau polonezii, în 1939 (și au fost ocupați, și ei, de nemți și sovietici, în septembrie, același an!), dar, se pare, l-au „învățat”, între timp!…
Tot după această veche vorbă ne conducem, de 14 ani, din februarie 2008, nerecunoscând independența kosovarilor față de Serbia! Dreptul internațional, după dispariția fostelor state „federale” comuniste europene – Cehoslovacia, Iugoslavia și Uniunea Sovietică – a recunoscut, ca state independente doar fostele „republici” desprinse din aceste state! Kosovo – și Voivodina – aveau statut de provincii autonome ale fostei „republici socialiste” Serbia a ex-Iugoslaviei. Prin recunoașterea, plină de incompetență, de către Occident a independenței kosovare, i s-a „oferit” Rusiei, pretextul excelent pentru crearea și apoi „recunoașterea” ca „independente” a tot felul de entități pe teritoriile fostelor republici sovietice. Chiar în vara anului 2008, după ocuparea temporară a Georgiei, la retragere, rușii au „inventat” o a doua „republică” separatistă, pe lângă Abhazia (existentă de prin anii 1990, ca și Transnistria moldovenească!) – Osetia de Sud. La fel au procedat în 2014, când, pe lângă anexarea Crimeei, au ajutat la crearea „republicilor populare” din estul Ucrainei, în regiunile Donețk și Luhansk!…
Și, dacă – Doamne, ferește! – tocmai un „incident” ușor de „creat” de ruși exact într-o asemenea „republică populară”, va servi drept „pretext” pentru invazia masivă rusească în Ucraina, rușii considerând că au intrat „în legitimă apărare”, că „răspund unei provocări” ucrainene???
Ca să încheiem, în acest spirit trebuie văzută atât reacția subsemnatului de zilele trecute de a critica google pentru acea graniță ilegală între Crimeea și restul Ucrainei, dar și faptul de a refuza „eliminarea” din teritoriul ucrainean a Crimeei (cerută de un revizor de articol, acum câțiva ani!), când am pus aceeași întrebare: pe baza cărui tratat internațional a devenit, în 2014, Crimeea „rusească”???
Tot acest material este o invitație la meditație, atât pentru concetățenii noștri, cât, mai ales, pentru marii „actori” de pe scena politică internațională! Fără cunoașterea specificului cultural, a istoriei, tradiției zonelor în cauză, orice măsuri unilaterale, pripite, fundamentate insuficient, „pompieristice”, riscă să creeze complicații extrem de mari! Revin la Kosovo, unde, cu tot respectul pentru albanezi, oarecum „veri” cu noi, pe „filiera” traco-iliră, cea mai bună soluție, sau, ca să fiu mai corect, „cea mai puțin proastă” soluție ar fi fost revenirea provinciei în componența Serbiei, dar cu o largă autonomie etno-lingvistică și culturală, internă, în general (lăsând Belgradului doar reprezentarea politică externă și apărarea frontierelor cu statele vecine), cu garanții internaționale (occidentale, dar și rusești!), care să țină situația de acolo sub control, departe de orice nouă tentativă sârbească de eliminare a autonomiei locale, similară cu cea făcută de miloșevici în 1989! Astfel, Balcanii și-au păstrat, de secole, renumele, trist, de „butoi cu pulbere” al Europei, doar că, din acest „butoi” explozia se poate produce, azi, în altă parte: la granițele ruso-ucrainene!…
Leave a Response »
Poianetu' lui Iocan 