Completare la „(Mai) merg românii la vot?” Duminică, nov. 30 2008

Au fost făcute publice rezultatele referitoare la prezenţa la vot. Astfel, după datele Biroului Electoral Central, au votat mai puţin de 40% din alegătorii cu drept de vot. În urmă cu câteva zile am făcut o trecere în revistă a evoluţiei prezenţei la urne a electoratului român. Concluziile pe care le-am avansat atunci s-au confirmat… Dincolo de această confirmare, acest absenteism reprezintă un serios „vot de blam” dat de alegători „clasei politice” româneşti şi pune, serios, sub semnul întrebării, credibilitatea uneia dintre instituţiile considerate „fundamentale” ale statului român: Parlamentul…

2 Responses »

 

Cum (n-)am votat de Sânt’Andreiu… Duminică, nov. 30 2008

Aflasem zilele trecute, de la Ambasada Română de aici, că pot vota, chiar dacă nu am documentul care atestă faptul că am reşedinţa în Belgia… Azi, la aceeaşi Ambasadă, mi se spune că nu… „Ştiţi, formalităţi birocratice”… etc, etc… Am mulţumit, nu înainte de a întreba, aşa, într-o doară, de ce nu se introduce (şi) votul electronic sau/şi votul prin corespondenţă, am precizat că, oricum ieşisem la plimbare, deci iau partea bună a lucrurilor, le-am urat o zi bună şi am ieşit. Cum trebuia să fiu mulţumit, măcar de plimbare, în cinstea sărbătoriţilor Andrei şi a sărbătoritelor Andree, în vecinătatea bisericii Sfânta Ecaterina, am poposit şi eu la un păhărel de vin fiert…

Concluzionând, a fost bună plimbarea de azi… Pe drum, mergând agale, că doar ieşisem la plimbare, nu la vot, am pus la punct schiţa petiuţiunii pe care o voi depune la Human Right Watch, sediul din Bruxelles. Constituţia României susţine că numai debililor mintali le este interzis să voteze, că votul este un drept… Nu are importanţă cu cine aş fi votat, dacă votul meu era nul sau alb: este vorba de ideea de a împiedica o parte a cetăţenilor cu drept de vot de a-şi exercita un drept prevăzut în legea fundamentală a statului român…

În rest… ca şi tzurca, nici eu nu mă pot lăuda că am fost prea conectat la campania electorală, dar, din ceea ce am putut afla, a fost una anostă, murdară, plină de dispreţ faţă de adevăratele probleme ale cetăţenilor şi ale ţării. Iar ca totul să fie demn de dispreţ la acest moment electoral legislativ 2008, contrar prevederilor legale şi, zic eu, bunului-simţ, circulă în mass-media electronică, de la orele 17 (ora României), deci cu circa 4 ore înainte de închiderea urnelor, sondaje care spun că partidul x are atât la sută, iar formaţiunea y – nu ştiu câte procente… O clasă politică şi o campanie demnă de tot dispreţul, nici măcar anumite „urări” bine-cunoscute nu merită efortul de a le adresa, fiindcă înseamnă consum de energie din parte-ne, iar această energie costă!

Tuturor oamenilor oneşti din ţară şi de pe unde s-or mai afla, le doresc să-şi petreacă această mini-vacanţă cum ştiu ei mai bine!

2 Responses »

 

Despre Ziua Sfântului Andrei şi 1 Decembrie Vineri, nov. 28 2008

Peste puţină vreme, va veni o mare sărbătoare a românilor: Ziua Sfântului Andrei, considerat, pe bună dreptate, Apostolul Românilor… Mă rog, aici ar trebui făcută precizarea că el a predicat cuvântul Evangheliei la daco-romanii din Scitia Minor (Dobrogea de astăzi) şi abia peste câteva secole respectivii daco-romani au devenit români…

A doua zi este Ziua Naţională a ţării, 1 Decembrie, care, în acest an, prilejuieşte aniversarea a 9 decenii de la încheierea procesului de Unire a ţinuturilor româneşti într-un sigur stat. Procesul, început în ianuarie 1859, prin Unirea Principatelor (Moldova şi Ţara Românească), consolidat prin proclamarea Independenţei de stat în 1877 (şi intrarea Dobrogei în componenţa ţării, un an mai târziu), a cunoscut mai multe etape: 1913 – încorporarea sudului Dobrogei (Cadrilaterului), 27 Martie/9 Aprilie 1918 – Unirea Basarabiei cu Ţara, 15/28 Noiembrie – Unirea Bucovinei şi, în fine, 18 Noiembrie/1 Decembrie – Declaraţia de la Alba Iulia, prin care Transilvania, Banatul, părţile ungurene – Partium (Crişana), Sătmarul şi Maramureşul hotărau Unirea acestor ţinuturi cu România.

Ce legătură este, însă, între 30 Noiembrie (Ziua Sfântului Apostol Andrei) şi 1 Decembrie (Ziua Naţională)? Există o legătură, în afara faptului că cele două zile sunt vecin în calendar. Astfel, ele reprezintă „bornele” temporale ale începutului, respectiv sfârşitului unui „proiect” ce a durat aproape două milenii.

Spuneam că, în primii ani ai erei creştine, unul dintre ucenicii lui Iisus, Sfântul Apostol Andrei, „cel dintâi chemat” de Domnul întru ucenicie, a propovăduit cuvântul Sfintei Scripturi în actuala Dobroge. De aici, înfruntând persecuţii, martirii, creştinismul s-a răspândit şi a rezistat la dacii romanizaţi încă aproximativ trei secole, până când împăratul Constantin cel Mare a recunoscut oficial religia creştină în Imperiul roman. Dacia nu mai făcea parte din Imperiu, la acel moment (330 d. Hr.), dar legăturile cu geţii şi ceilalţi traci romanizaţi de la sud de Dunăre s-au menţinut active. În plus, chiar Constantin cel Mare a reinstituit mai multe capete de pod imediat la nord de fluviu.

Peste câteva secole, răstimp în care, fostul Imperiu roman, devenit bizantin, a pierdut şi ţinuturile romanizate de la sud de Dunăre, în urma convieţuirii cu slavii (secolele VI-IX), s-a născut poporul român, singurul popor de limbă romanică din partea de est a Europei. De asemenea, este, poate, unul dintre puţinele, dacă nu singurul popor născut creştin. Cu alte cuvinte, dacii s-au romanizat creştinându-se, sau s-au creştinat romanizându-se. Cele două procese s-au înpletit strâns, fiind practic imposibil de separat. Doar aşa se explică de ce, la singurul popor romanic de religie majoritar ortodoxă, o „insulă” de romanitate, într-o lume preponderent slavă, aflat sub influenţa ortodoxiei elinofone de la Constantinopol, există un mare număr de termeni de origine latină, legaţi de creştinism: creştin, cruce, biserică, Dumnezeu, preot, părinte, a boteza, a cumineca, Paşte, Crăciun, păresimi, câşlegi, Florii, etc. De asemenea, două dintre cele mai importante rugăciuni creştine – Tatăl Nostru şi Crezul – conţin peste 90% cuvinte de origine latină. Mai adăugăm şi colindele, termen provenit din latină, din cuvântul calendae. Calendele erau primele zile ale fiecărei luni, în calendarul roman (de aici provine şi cuvântul calendar). Cum în primii ani ai creştinismului, Naşterea Domnului se sărbătorea în primele zile din ianuarie, se pare că, la aceste calende din ianuarie, daco-romanii s-au obişnuit să întâmpine Naşterea Mântuitorului cu acele creaţii populare numite ulterior colinde (sau corinde, în Maramureş). Când conducerea Bisericii Creştine a hotărât mutarea Sărbătorii Naşterii Domnului la finele lui decembrie (cu scopul de a combate un cult solar păgân care se manifesta în Imperiul roman, dar şi la daci, la solstiţiul de iarnă), colindele daco-romanilor „au translat” şi ele, odată cu Crăciunul. 

Aceste tradiţii se puteau întipări la geto-dacii romanizaţi, abia odată cu recunoaşterea religiei creştine în Imperiu, iar de aici şi la daco-romanii din fosta provincie nord-dunăreană Dacia. Dovada că, în secolul al IV-lea, daco-romanii erau creştini, o constituie descoperirile arheologice din Transilvania (Biertan, Brateiu, Laslea) şi din alte zone de la nord de fluviu. Rămâne, însă, întrebarea, cum ar fi rămas, în memoria colectivă a daco-romanilor, amintirea Apostolului Andrei, dacă timp de trei secole de persecuţii, ea nu s-ar fi transmis pe cale populară? Cea mai bună dovadă a dăinuirii acestei amintiri a propovăduirii cuvântului Evangheliei la daco-romani de către Sfântul Apostol Andrei este dată de numele popular al lunii decembrie: Îndrea sau Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni. Adică, luna care urmează după Ziua Sfântului Andrei, lună care începe cu… 1 Decembrie… Şi adăugăm că aceasta este singura lună care, în calendarul popular, are un nume derivat de la un nume de persoană.

Am precizat cum a început acest proces, de naştere a unui popor romanic creştin la gurile vechiului Donaris… Am menţionat că daco-romanii au devenit români, în urma convieţuirii cu slavii. Ca urmaşi ai dacilor romanizaţi, creştini, au găsit ca „pavăză” în faţa migratorilor barbari, păgâni, veniţi dinspre Răsărit, amintirea Romei imperiale şi a creştinismului oficializat în Imperiu de Constantin cel Mare. Aşa se explică păstrarea etnonimului de român, derivat din romanus, formă modernă, care, la daco-români, înlocuieşte pe mai vechiul rumân. Termenul a fost păstrat de toate ramurile românilor: ar(u)mân, dar şi rămăn – la aromâni (macedo-români), rumon – la megleno-români (astăzi pierdut, puţinii megleniţi utilizându-l pe vlah, preluat de la slavi şi greci) şi rumăr – la foarte puţinii istro-români (înlocuit în ultima vreme de acelaşi vlah).

Aproape concomitent – în secolele VIII-IX -, românii apar în izvoarele scrise, ca popor romanic nou, creator de formaţiuni prestatale, din Munţii Pindului până în Dobrogea, Transilvania, Maramureş, Banat şi Bacea, prin unificarea obştilor de ţărani liberi, asemănător felului în care tracii au unificat mai întâi triburile, în uniuni tribale, „strânse”, ulterior, aproape toate, într-un singur stat, de Burebista. Contemporani cu Menumorut, Salanus, Glad, Gelu, au fost şi conducătorii unor formaţiuni româneşti balcanice, precum Berivoi sau Niculiţă. În secolul al X-lea, unul dintre urmaşii lui Gelu Românul, a unificat toată Transilvania (fără Banat), până la Tisa. Se numea acest conducător Iuliu cel Bătrân (cronicile, care-l numesc Gyla sau Geula, specifică faptul că purta un nume de „sfânt roman”) şi avea capitala voievodatului său la Bălgrad (Cetatea Albă), numele româno-slav al anticului Apulum dacic şi daco-roman. Sub urmaşul său, Iuliu cel Tânăr, Transilvania este cucerită de Voicu (în cronicile maghiare Vajk), botezat creştin, sub înrâurirea religioasă a papei, ca rege al Ungariei, cu numele de Ştefan (numit, ulterior, de maghiari, „cel Sfânt”). Războiul între cei doi veri, Iuliu cel Tânăr şi Voicu a plecat de la o divergenţă în privinţa moştenirii (Ardealul), pe care primul o avea, iar al doilea o revendica. Voicu/Ştefan (născut român, ca şi Iuliu) cucereşte Transilvania şi, la 1001, Bălgradul. Ardealul va rămâne, încă alte câteva secole voievodat, cu statut autonom faţă de coroana maghiară, iar capitala sa se va numi de acum încolo Alba-Iulia (adică, Alba „lui Iuliu cel Bătrân”, unificatorul Transilvaniei). Dovada că acest unificator al Ardealului era român şi că, într-adevăr, purta un nume de „sfânt roman” este dată de frecvenţa mare a numelui Jula în satele moţilor români din Apuseni (numele evoluând, se pare, şi sub influenţa limbii maghiare).

Interesant este şi faptul că, pe de-o parte, multă vreme, cele două denumiri, Alba-Iulia şi Bălgrad, au circulat în paralel la români, iar pe de alta, că, din cele două nume, maghiarii, veniţi odată cu Voicu/Ştefan, au făcut unul singur. În ungureşte, oraşul se numeşte Gyulafehervar (adică Cetatea Alba-Iulia). Faptul că cele două nume româneşti au circulat mult timp în paralel şi că românii ştiau ce înseamnă Bălgrad este dovedit de numele german al oraşului, care este o calchiere a celui vechi românesc: Weissenburg (Cetatea Albă). La venirea lor în Ardeal, în secolele XII-XIII, saşii nu i-au mai găsit pe vechii slavi, numele fiind preluat – şi tradus – de la români.

„Proiectul” creării unui stat românesc, stopat de cucerirea Albei-Iulii la 1001, a fost preluat de alte zone locuite de români. În secolele XI-XIII, apar formaţiuni prestatale româneşti, atât la sud şi est de Carpaţi, cât şi în Balcani şi la nord de Nistru. Primii care au reuşit în acest efort au fost strămoşii megleno-românilor, care, sub dinastia Asăneştilor (păstori români, la început), au creat, în urma răscoalei antibizantine din 1185, Imperiul româno-bulgar. După aproape un secol, această dinastie se stinge, statul creat se bulgarizează, mulţi români balcanici trecând la nord de Dunăre. Aici, într-un efort comun, împreună cu conducătorii unor formaţiuni prestatale locale şi cu ajutorul făgărăşenilor lui Negru Vodă, dau naştere voievodatului Ţării Româneşti, în jurul anului 1300, sub domnia lui Basarab Întemeietorul (se pare, urmaşul lui Negru Vodă). Lucrurile se petrec asemănător şi la est de Carpaţi, unde îşi dau mâna conducătorii unor formaţiuni locale, cei refugiaţi de la nord de Nistru (bronnicii şi bolohovenii alungaţi de tătari şi de cnejii ruşi) şi maramureşenii, conduşi, întâi de Dragoş, Balc şi Sas (subordonaţi regelui maghiar), iar după 1359 – de „răzvrătitul” Bogdan, care asigură independenţa noului stat faţă de coroana maghiară. Acesta se va numi Moldova, după numele micii formaţiuni care se pare că i-a fost nucleu. Între Dunăre şi Marea cea Mare (Marea Neagră) apare, în aceeaşi vreme, un al treilea stat românesc independent, condus de Dobrotiţă. De la numele său, statul se va numi Dobrogea. Ameninţat de otomani, urmaşul lui Dobrotiţă, Ivanco, trece, în 1388, statul dobrogean (care includea şi Cadrilaterul) în componenţa Ţării Româneşti, conduse de Mircea cel Bătrân.

Aceste două state – Ţara Românească şi Moldova – vor rezista atacurilor otomane, chiar dacă vor pierde gurile Dunării şi ieşirea la Mare şi vor fi nevoite să plătească tribut turcilor. La jumătatea veacului al XVI-lea, după ce cea mai mare parte a Ungariei a devenit paşalâc turcesc, Ardealul devine principat, plătind tribut Porţii otomane, ca şi ţările româneşti extracarpatice. Mihai Viteazul reuşeşte, pentru o clipă, să le unească (1600), proclamându-se domnitor al celor trei ţări, unde în altă parte, decât la Alba-Iulia?… Tot la Alba-Iulia s-a înfiinţat şi Mitropolia ortodoxă românească a Ardealului.

Următoarele două secole au fost foarte grele pentru acest spaţiu: Transilvania (1699), apoi Banatul eliberat de sub stăpânirea otomană (1718), devin provincii habsburgice. Temporar, şi Bănia Craiovei a fost ocupată de habsburgi (1718-1739), perioadă în care s-a numit, mai întâi, Valahia austriacă, apoi Oltenia, nume care va dăinui ulterior. În Ţara Românească şi Moldova, după Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (care au urmărit să scoată ţările lor de sub influenţa otomană, prin alianţe fie cu austrecii, fie cu ruşii), Poarta, nemaiavând încredere în domnitorii români, inaugurează, pentru un secol, şirul domniilor grecilor din Fanarul constantinopolitan, numiţi, de aceea, fanarioţi. În acest secol, se succed, în mare măsură, pe teritoriul Principatelor Române, mai multe conflicte între habsburgi, ruşi şi otomani. Apar şi pierderile teritoriale, favorizate şi de aparatul militar şi administrativ otoman corupt: la 1775, Austria anexează nord-vestul Moldovei, pe care, după ce a numit-o câţiva ani, Moldova austriacă, o va boteza Bucovina, iar la 1812, Imperiul ţarist ocupă, de la aceeaşi Moldovă, cu consimţământul otoman, teritoriul dintre Prut şi Nistru, pe care îl va numi Basarabia… Ca o ironie, în ambele cazuri, numele pleacă de la denumiri româneşti, deşi scopul botezării astfel a fost tocmai de a şterge acest specific românesc. Bucovine este un termen popular românesc, preluat de la slavi, prin care sunt denumite numeroasele făgete din nord-vestul Moldovei. Basarabia s-a numit, mai întâi, sudul Moldovei dintre Prut şi Nistru, eliberat de Mircea cel Bătrân (din dinastia munteană a Basarabilor) de la tătari (aşa numitele „părţi tătărăşti”), Moldova a preluat acest teritoriu în timpul lui Ştefan cel Mare, iar, ulterior, după ce otomanii au anexat acest colţ sud-estic al Moldovei (1538), numindu-l raiaua Tighinei, acest nume a fost utilizat în paralel cu cel de origine cumană, Bugeac. La 1812, profitând şi de faptul că Europa nu cunoştea mai deloc geografia estului european, Rusia a declarat că aceasta este „Basarabia”, ocupând, în realitate, tot ţinutul situat la est de Prut…

Şi totuşi… În acelaşi secol, în Transilvania, s-au pus bazele „renaşterii” româneşti… Deşi trecerea românilor ortodocşi la „uniaţie” şi crearea, de către habsburgi, cu sprijinul Vaticanului, a Bisericii greco-catolice, în schimbul drepturilor politice acordate românilor, până atunci doar „toleraţi” în Ardeal, a dus la împărţirea românilor ardeleni în două, aceasta a avut şi părţi bune, favorizând, prin contactul elitelor româneşti greco-catolice cu Roma şi cu limba latină, regăsirea rădăcinilor romane ale românilor. Sub influenţa Şcolii Ardelene se afirmă un curent de renaştere spirituală românească, ce va iradia şi în spaţiul extracarpatic, acolo unde, la începutul veacului al XIX-lea, un alt ardelean, Gheorghe Lazăr, pune bazele primei şcoli în limba română, la Bucureşti. Tot ardelenii vor fi primii care vor înlocui, pentru limba română, alfabetul chirilic cu cel latin, grafia latină fiind oficializată şi în spaţiul extracarpatic în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Un proces de renaştere culturală s-a înfiripat şi la aromâni, prin Şcoala Moscopoleană, dar, prin intervenţia paşei Tepelena din Iannina, care a distrus oraşul aromânesc Moscopole, ea a fost stopată şi se va relua abia în a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi cu sprijinul tânărului stat român. Aromânii fugăriţi din Balcani se vor stabili, mulţi, în Principate, în Ardeal, Ungaria şi Austria, unde vor contribui şi ei la dezvoltarea acestui proces de renaştere culturală românească. Îi putem menţiona aici pe Andrei Şaguna, cel care a militat pentru şi a obţinut reînfiinţarea Mitropoliei ortodoxe ardelene la Sibiu, sau pe Emanoil Gojdu, care, prin averea pe care a strâns-o la Budapesta, a putut oferi, chiar şi după moarte, numeroase burse de studii pentru tinerii români aflaţi la studii în Imperiul austro-ungar (între beneficiari aflându-se şi poetul Mihai Eminescu). 

A urmat Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), sub influenţa Revoluţiei franceze de la 1789. Urmare a acestei revoluţii, se reintroduc domniile pământene în Principate. Tratatul de la Adrianopol (1829) restituie Ţării Româneşti fostele raiale Turnu, Giurgiu şi Brăila şi recunoaşte libertatea comerţului românesc, inclusiv a navigaţiei pe Dunăre, sub pavilion muntean sau moldav. Regulamentele Organice (1831-1832) aproape identice în ambele principate, pun bazele regimului parlamentar. Revoluţia de la 1848, ale cărei obiective nu au putut fi îndeplinite pe cale armată, clarifică modul de acţiune al paşoptiştilor, primul obiectiv ce trebuia pus în practică fiind Unirea Principatelor.

Acest fapt s-a produs, şi cu „binecuvântarea” Europei, la 1859. Au urmat Războiul de Independenţă – 1877-1878 – şi Unirea de la 1918, care au desăvârşit acest „proiect”, la Alba-Iulia (a „lui Iuliu”), în prima zi a lunii Sfântului Andrei.

Consider că, uneori, poate fi vorba de coincidenţe. Atunci când, însă, se petrec prea multe coincidenţe, nu mai poate fi vorba de aşa ceva, ci de o „lucrare a Domnului”. Aceasta a început cu romanizarea-creştinarea daco-geţilor, prin Sfântul Apostol Andrei şi s-a încheiat, la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918. Am mai vorbit, într-o postare anterioară, despre ce înseamnă „ziua de azi”, „ziua de mâine” şi „ziua de poimâine” în istorie. Toţi cei care au aşezat o „cărămidă” cât de mică la făurirea acestui „proiect” au acţionat pentru „ziua de poimâine” şi cei mai mulţi dintre ei nu au apucat să vadă roadele depline ale efortului lor. Mai mult, deşi strămoşii lor au contribuit cu ceva la apariţia statalităţii româneşti medievale moldo-muntene, care stă la temelia actualei Românii, românii din jurul ţării – din statele balcanice şi/sau cele vecine – se află azi în componenţa altor state şi este o datorie pentru Ţară de a-i sprijini să înveţe şi să se roage în româneşte, în calitatea lor de cetăţeni loiali ai statelor în care trăiesc.

De aceea, ţinând cont de legătura strânsă între cele două date, prin acest „proiect”, sunt de părere că, alături de 1 Decembrie, şi Ziua Sfântului Andrei ar trebui declarată zi de sărbătoare. Doar am „zis”/”scris”, „n-am dat cu parul”…

18 Responses »

 

Pledoarie pentru prezenţa la urne Joi, nov. 27 2008

Mărturisesc că (şi) de această dată (chiar dacă tocmai am aflat ieri, de la Ambasadă, că pot vota) încă nu m-am hotărât cu cine… De mers la vot voi merge sigur, însă, şi nu doar pentru că nu mi se oferă, în fiecare zi, ocazia de a vota în Belgia…

Într-o postare anterioară am făcut o trecere în revistă a evoluţiei în timp a prezenţei la urne în România. Articolul, inclusiv prin concluzii, s-a vrut a fi exact opusul, adică tot o pledoarie pentru a merge la urne. Mulţi români se bat cu „cărămida” în piept că e bine să fii român, văd în asta o mândrie, dar, îi poţi auzi şi că nu se duc la vot fiindcă n-au pe cine alege. Şi, pe urmă, tot aceiaşi, se plâng că ţara este aşa cum este, că avem instituţiile ineficiente pe care le avem, corupţie de la primării până în Parlament, etc… Schimbarea acestor instituţii ce parazitează şi paralizează dezvoltarea ţării nu se poate face, însă, stând deoparte şi departe de rezolvarea problemelor, ci implicându-ne… Cum?

În primul rând, la aceste alegeri, mergând la urne şi votând. Fie „răul cel mai mic” (cel mai puţin corupt, cel mai puţin ineficient candidat), fie anulând votul, fie votând în alb (deşi faţă de această variantă, aplicată în ţările democratice vest-europene, eu am mari reticenţe, fiindcă mă îndoiesc, serios, că, după vot, cei care numără, nu vor ştampila ei „pentru cine trebuie” aceste voturi albe). Apoi, după alegeri, prin găsirea şi promovarea, în timp, dintre noi, dintre cunoscuţi, colegi, prieteni, a acelor oameni integri, corecţi, de o moralitate exemplară, care fac dovada responsabilităţii şi competenţei pe domeniul lor, în aşa fel ca, la următoarele alegeri, cât mai mulţi dintre ei să pătrundă în Parlament… Vor fi, la început, câţiva (3-4)… Peste alţi 4 ani, vreo 10-15, peste 12 ani – 50, iar peste alţi ani (20 sau cine ştie, poate mai mulţi, poate mai puţini) – mai mult de jumătate din parlamentari şi atunci va începe schimbarea în bine, de sus în jos, pe baze durabile, a societăţii româneşti.

Exemplul seamănă şi se leagă strâns cu pilda dată de Iisus cu semănătorul şi boabele semănate de el: multe ori cad în pământ sterp, ori le mănâncă păsările cerului, ori le calcă animalele etc, dar cele câteva ajunse în sol fertil dau pe spic mai multe roade decât totalul celor semănate iniţial. La fel se pot propaga şi ideile care trebuie să schimbe, în timp, România în bine, inclusiv prin votul nostru: azi X spune ceva (o idee folositoare) adresându-se la, să zicem, 20 de oameni. Dintre ei, ideea este receptată de câţiva: vreo 5-6, care gândesc asemănător lui X. Acei 5-6 au, însă, şi ei, prieteni, cunoscuţi, rude, cu care vor discuta, prietenii şi rudele – câţi gândesc asemănător celor 5-6 – la fel, vor vorbi, mai departe, cu alţi cunoscuţi, până când, la un moment dat, ideea prezentată de X este sprijinită de mai mulţi oameni decât cei 20 prezenţi iniţial la susţinerea ei.

Nu sunt adeptul schimbărilor violente, fiindcă „cine ridică sabia, de sabie va pieri!”. Însă, o astfel de coalizare, a tuturor celor dornici de promovarea unor valori morale, de un trai decent, de dezvoltare durabilă şi instituţii funcţionale în România, plecând de la aceste elemente minimale (şi altele care să le completeze), pot alcătui – dacă nu-i aparţin deja – cel mai puternic şi numeros partid din România – „Partidul celor fără de partid”. Acei câţiva candidaţi, cunoscuţi, prieteni, colegi ai noştri, ajunşi în Parlament (al căror număr va spori în timp) pot fi fie independenţi – legea votului uninominal acordă o astfel de şansă – fie, dacă se va găsi/înfiinţa vreun partid care să adere şi să pună în practică aceste idei – din partea acelei formaţiuni. Schimbarea de care vorbesc va cere timp, dar va fi durabilă şi pe baze trainice, sănătoase.

Celor care vor spune, aşteptând ca binele să vină imediat (şi dacă se poate fără mai nici un efort) le voi spune că, din păcate, gândesc doar pentru „ziua de azi”. Noi s-ar putea să mai apucăm, spre bătrâneţe, binele – asta fiind „ziua de mâine”, dar s-ar putea ca binele să vină doar „poimâine”, când noi nu vom mai fi să ne bucurăm de el. Însă, aşa cum multe alte generaţii de antecesori ai noştri – considerate „generaţii de sacrificiu” – au tot pus „umărul”, sperând că, măcar copiilor şi nepoţilor lor le va fi mai bine, trebuie să începem şi noi această „schimbare a României în bine”. Avem şi noi dreptul să sperăm şi să cerem să trăim decent, dar fără implicare, fără a începe să „luptăm” pentru asta, făcând ceva, n-avem dreptul să cerem acest bine, fiindcă, după umila mea opinie, nu l-am merita… Şi închei, menţionând, din memorie, nişte vorbe ale preşedintelui Statelor Unite, J. F. Kennedy: „nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, ci ce puteţi face voi pentru ţară!”

P.S. Închei, cum am început, tot cu o mărturisire: ca şi la europarlamentarele de acum un an şi la localele din vară, duminică nu merg sigur să votez cu candidatul A, ci împotriva candidatului B…

6 Responses »

 

Uniunea Europeană şi naţionalismul Joi, nov. 27 2008

În ziua Sfântului Andrei (când sunt şi alegerile parlamentare) se împlinesc exact 3 luni de când mă aflu „detaşat” cu bursă, în capitala Uniunii Europene, Bruxelles. Timp suficient ca, între o regresie multiplă şi o analiză în componente principale, să mai străbat şi străzile acestui oraş şi chiar niscaiva împrejurimi, fiindcă, parafrazând o vorbă românească, „geografului îi şade bine cu drumul”…

Punând cap la cap cele văzute cu ceea ce am mai citit şi cu discuţiile avute aici cu localnicii, mi-am făcut o impresie, în primul rând în legătură cu „modelul belgian” de funcţionare a statului şi de armonizare a intereselor naţionale ale flamanzilor neerlandofoni, ale wallonilor francofoni şi ale micului grup de germani cu care Belgia a fost „blagoslovită” după 1918, drept compensaţie pentru invazia Reichului german în primul război mondial.

Se cuvine făcută o scurtă „trecere în revistă” a etapelor devenirii statului belgian modern. La începutul secolului al XIX-lea, actuala Belgie era în componenţa Franţei napoleoniene, de la care Belgia a moştenit organizarea administrativă în departamente. După lupta de la Waterloo (o mică aşezare aproape de Bruxelles), unde Napoleon a pierdut ultima sa bătălie şi conducerea Franţei, Belgia a fost încorporată în Regatul Ţărilor de Jos (cu menţinerea vechii organizări administrative, cu diferenţa că departamentele au fost redenumite provincii). Faptul că elita olandeză era preponderent protestantă, iar cea din sudul Ţărilor de Jos – catolică (indiferent de faptul că vorbea franceza sau neerlandeza), a dus la alierea acestor elite catolice, care au obţinut, la 1830, recunoaşterea unui stat belgian independent.

Noul stat a ales ca limbă oficială tot franceza, acceptată şi de elita nobiliară flamandă. Treptat, şi pe fondul unei crize economice prelungite şi latente a nordului neerlandofon, dar şi la iniţiativa unor clerici catolici flamanzi, s-a cerut utilizarea, cu drepturi egale şi a olandezei (numită aici, în franceză, neerlandeză) cu franceza. Acest fapt era specificat în Constituţie, dar nu prea a fost aplicat multă vreme. Nemulţumirile flamanzilor nu erau chiar aşa de mari, cu toate că, atât în primul, cât şi în al doilea război mondial s-au găsit destui să colaboreze cu ocupantul german. În anii interbelici a apărut şi o mişcare flamandă, de extremă dreapta, dar nici una dintre manifestări nu a pus vreodată în discuţie existenţa statului belgian. Dimpotrivă, o mişcare fără însemnătate, declanşată la începutul veacului trecut de câţiva walloni (ca reacţie la revendicările, moderate şi altfel justificate ale flamanzilor) a cerut separarea, iar discuţiile despre transformarea statului unitar belgian în stat federal au apărut, după 1960, în partea francofonă a statului, ca reacţie la pierderea completă a supremaţiei de către vorbitorii de franceză, dar şi pe fondul crizei economice în bazinele carbonifere din sudul wallon.

Astfel, după îndelungate negocieri, Belgia a devenit un regat federal, cu 3 comunităţi (flamandă – în nord, neerlandofonă; wallonă – în sud, francofonă şi una germanofonă, la graniţa cu Germania) şi cu 3 regiuni, separate în principal pe criteriul etno-lingvistic: cea flamandă – în nord, cea wallonă – în sud (incluzând şi comunele comunităţii germanofone) şi Regiunea Capitalei Bruxelles, o enclavă majoritar francofonă (90%) într-un teritoriu flamand. În acelaşi timp, s-a pus în practică şi descentralizarea, fiecare regiune dispunând de guverne şi parlamente regionale, cu numeroase prerogative transferate de guvernul şi parlamentul federal. A avut loc şi o comasare, voluntară, a comunelor, aspect pe care l-am subliniat cu un alt prilej.

Ce este vizibil azi, în capitala federală a Belgiei, care este, în acelaşi timp, şi sediul mai multor insitituţii ale Uniunii Europene (Comisia Europeană, Parlamentul European…)? După mai bine de un secol de stat unitar belgian, mai mult francofon, ponderea neerlandofonilor se situează la aproximativ 56%, francofonii deţin 43%, iar minoritatea germană (enclavele Eupen şi Malmody, primite de Belgia în 1920, drept compensaţie pentru invazia germană) – circa 1%. (datele sunt aproximative, deoarece, după 1960, flamanzii nu au mai fost de acord ca la recensăminte să se înregistreze şi structura etnică). Regiunea Capitalei reprezintă un caz interesant: aici, francofonii deţin circa 90%, iar neerlandofonii – 10% (ultimii concentrându-se în câteva comune nord-vestice, din cele 19 care compun Bruxelles-ul). Cu toate acestea, reclamele, anunţurile, afişajul stradal, plăcuţele indicatoare cu numele străzilor sau ale comunelor, inscripţiile de pe maşinile pompierilor, poliţiei, sediilor administraţiei publice, anunţurile din restaurante, afişajul din staţiile de transport în comun, afişajul din mijloacele de transport etc apare întotdeauna în franceză şi neerlandeză, frecvent şi în germană şi, adesea, chiar în engleză (pe lângă concentrarea aici a unor instituţii europene, Bruxelles-ul este şi un oraş turistic). La ULB (Universitatea Liberă Bruxelles) nu există două secţii, ci s-au dezvoltat două universităţi, cu acelaşi nume: ULB (Universite Libre de Bruxelles) – francofonă şi VUB (Vrije Universiteit Brussel) – neerlandofonă. Transportul în comun este asigurat atât de societatea de metro bruxelleză (STIB/MIVB), de societatea ce asigură transportul „de suprafaţă” al Capitalei (autobuze şi tramvaie), dar biletele emise de aceste societăţi pot fi utilizate, pe teritoriul Regiunii Bruxelles şi pe rutele societăţii belgiene de căi ferate, cât şi ale societăţilor de transport în comun ce acoperă celelalte două regiuni – TEC (în Wallonia) şi De Lijn (în Regiunea Flamandă). Pe cuprinsul Capitalei, atât SNCB/NMBS (societatea de căi ferate), cât şi TEC şi De Lijn asigură afişajul din faţa, lateralele şi interiorul mijloacelor lor în comun, precum şi din staţiile unde au opriri, şi în franceză şi în neerlandeză. Mai mult, zilnic, în staţiile de metro, la cantinele universitare, în gări, etc, este distribuită gratuit, publicaţia „Metro”, cu ştiri diverse din Belgia, din Bruxelles şi din alte părţi ale lumii, în două variante – neerlandeză şi franceză, iar săptămânal (joia), în aceleaşi locuri se poate găsi un supliment cultural (cu rubrică de umor, imobiliare etc) editat, de asemenea, în ambele limbi, de autorităţile Regiunii Bruxelles.

Am oferit acest exemplu belgian mai în detaliu din mai multe motive: fiindcă el se aplică în una dintre capitalele Uniunii Europene, promotoare a multilingvismului, a descentralizării regionale (inclusiv în plan financiar-bugetar, cultural, educaţional), deoarece am ajuns să îl cunosc, cât de cât, şi teoretic şi practic şi pentru că reprezintă o soluţionare eficientă a unor probleme ce au la origine puse-ul naţionalist… Lucrurile sunt departe de a fi perfecte, dar sunt perfectibile, chiar în săptămânile de când mă aflu aici având loc alte negocieri între walloni şi flamanzi pe această temă.

Însă, în Europa „celor 27” există şi alte asemenea exemple: autonomia lărgită acordată tuturor comunităţilor regionale de către Spania (deci nu doar bascilor, catalanilor sau galicienilor), cea de care se bucură Azorele şi Madeira din partea Portugaliei, sau regiuni precum Val d’Aosta, Tirolul de Sud, Friuli-Venezia-Giulia, Sardinia – din partea Italiei. Spania a realizat, chiar, o descentralizare elegantă, îi pot spune, oferind acelaşi nivel de autonomie regională tuturor comunităţilor regionale. Până şi Franţa – care, de secole, este cunoscută prin organizarea administrativ-politică centralizatoare şi nerecunoaşterea existenţei oficiale a unor minorităţi – s-a văzut obligată să facă unele concesii corsicanilor…

De ce am dat aceste exemple? Odată – fiindcă şi România face parte din Uniunea Europeană, apoi, fiindcă şi la noi există grupuri naţionale care revendică alte drepturi (pe principiul „discriminării pozitive”), inclusiv unele cereri de autonomie şi deoarece, deja, unele măsuri se aplică… Din păcate, aşa cum deja am mai precizat, o dezbatere constructivă legată de descentralizare, regionalizare administrativă şi aplicarea reală a autonomiei (locale şi/sau regionale) nu se poate face la noi din mai multe motive: pe de-o parte, „sechelele” educaţiei naţionaliste din anii regimului comunist şi exacerbarea retoricii patriotarde găunoase post-decembriste, care se împleteşte strâns, pe de altă parte, cu destule declaraţii ale unor maghiarofoni care nu dovedesc loialitate reală faţă de România.

În altă ordine de idei, există o paralelă aproape perfectă între Regiunea Bruxelles şi aşa-numita „Secuime”, unde maghiarofonii agită, de ceva vreme, ideea obţinerii autonomiei, pe care, din „poruncă” de la Moscova, au mai avut-o, prin numita Regiune (Mureş-)Autonomă Maghiară, în anii 1952-1968. Ca şi în enclava francofonă a Capitalei federale belgiene, unde flamanzii majoritari din Regiunea Flamandă ce o înconjoară sunt minoritari, majoritarii români sunt doar o minoritate în estul Transilvaniei, dar „Secuimea” este înconjurată de ţinuturi majoritar româneşti. Acordarea unor prerogative de autonomie – nu doar secuilor maghiarofoni, ci tuturor zonelor ţării (despre faptul că unele – Bănia Craiovei, Ţara de Jos moldavă, chiar Transilvania faţă de Regatul maghiar înainte de 1526 – au mai beneficiat de autonomie, am mai scris…) – se loveşte, în acest ţinut de o mare problemă: vor avea, acolo, drepturi egale şi românii, ţiganii, saşii, armenii minoritari, în condiţiile în care, chiar fără autonomia clamată de maghiarofoni, ei au fost şi până acum discriminaţi, în situaţii plecând de la reprezentarea parlamentară, până la găsirea unui loc de muncă (condiţionată, adesea, de cunoaşterea limbii maghiare)?

Cred că şi această problemă îşi poate găsi rezolvarea, prin dialog şi cunoaştere reciprocă. Este ceea ce vest-europenii pomeniţi mai devreme au pus deja în practică. La noi, dacă la nivelul relaţiilor personale, oamenii simpli au găsit frecvent „punţi” de comunicare şi de cunoaştere reciprocă, în ceea ce priveşte relaţia autorităţi (ale majorităţii)-comunitate minoritară, lucrurile nu prea stau deloc aşa. Şi acest fapt este valabil şi când ne referim atât la relaţia reală (nu doar „bifată”, „ca să fie”) între autorităţi statale româneşti (centrale, judeţene, locale)-minoritate (în general), cât şi la cea între autorităţi (judeţene, locale) ale minorităţii majoritare (în „Secuime”, de pildă) şi minoritate (fie ea românească, săsească, armeană, în acelaşi „ţinut secuiesc”).  

În multe privinţe, de la naşterea sa, statul român a semănat, mult, cu cel belgian. Europa a decis, în 1830, să încuviinţeze apariţia Belgiei, ca stat-tampon şi pentru a menţine un echilibru între Franţa şi Prusia (Germania, după 1871). România a fost ajutată să se nască de aceeaşi Europă, tot ca un stat-tampon, între pretenţiile expansioniste la Dunărea de Jos ale imperiilor ţarist şi austriac şi „omul bolnav” al Orientului – Imperiul otoman. Prin Convenţia de la Paris – 1858 – li s-a lăsat românilor acea „portiţă” prin care s-a înfăptuit dubla alegere a lui Cuza ca domn. Am urmat, în organizarea administrativă, preponderent modelul franco-belgian. De la naşterea statului român modern, prin Unirea Principatelor din 1859, s-a utilizat modelul francez în administraţie şi justiţie, prin aplicarea centralizării administrative, pornite de la Bucureşti, iar Constituţia românească din 1866 (altfel foarte democratică pentru vremea sa) a preluat Constituţia statului belgian, multe dintre trăsături regăsindu-se şi în Constituţia României întregite din 1923. Au existat şi tentative, timide, de descentralizare, plecate, însă de sus şi efemere ca durată (directoratele ministeriale în anii 1929-1931 sau ţinuturile din anii 1938-1940; pentru aprofundare, a se consulta link-ul http://www.mdlpl.ro/_documente/atlas/res/text/a_adm_evist_text.htm). Singura „excepţie” a fost preluarea modelului sovietic, în anii 1952-1968, când România a fost împărţită în regiuni şi raioane. Revenirea la judeţe – 1968 – nu a schimbat centralizarea, adusă la paroxism, în ultimii ani ai regimului ceauşist.

Destul de frecvent, însă, de-a lungul istoriei, am preluat instituţii moderne occidentale, doar pentru a „mima” modernizarea, fapt care, în bună măsură justificat, l-a făcut pe Titu Maiorescu să vorbească despre „formele fără fond”. Şi, în bunul nostru „obicei”, multisecular, de „a ne face că lucrăm”, ca să ne primească „tanti Europa”, am înfiinţat regiunile de dezvoltare, în 1998, care au mai mult o importanţă statistică, pe hârtie, decât una practică… Acum, dacă dorim ca administraţia românească să devină eficientă, ar fi mai indicat, dacă tot ne plac modelele din statele de limbă romanică, să adoptăm fie modelul italian, fie pe cel spaniol, ori să preluăm câte ceva din cel belgian. Modelul aplicat în Spania mi se pare cel mai indicat în contextul actual. Este o opinie strict personală…

Se invocă „dreptul” unor minoritari (şi nu este vorba doar de maghiari) de a utiliza limba maternă în administraţie, învăţământ, justiţie sau chiar pe plăcuţele cu numele localităţilor, străzilor etc. Se uită, însă, de către cei ce invocă acest fapt, că în România este în vigoare o lege care chiar specifică acest drept acolo unde respectiva minoritate deţine cel puţin 20% din populaţie. Acest fapt se aplică şi în multe alte state europene: de exemplu, în Belgia, Italia, Spania… Iar la noi, în unele localităţi din sudul Transilvaniei, respectiva prevedere este „încălcată”, în sens pozitiv, chiar de majoritarii români, cu bună ştiinţă: la Braşov, Ghimbav, Codlea Avrig, Sibiu sau Sebeş, pe plăcuţele de la intrarea/ieşirea din localităţi apare şi numele în germană, deşi respectiva minoritate nu mai ajunge demult la minimul legal de 20%. Mai mult, la Sibiu, deja, primarul sas Klaus Johannis a ajuns să-şi înceapă al treilea mandat, iar Forumul Democrat German din România deţine cele mai multe locuri din consiliul municipal sibian, în urma voturilor date de majoritarii români (iar exemplul devine… „molipsitor”, un primar etnic german fiind ales şi la Mediaş). Există şi exemple ale votării, sistematice, într-o comună majoritar maghiară din Secuime, a unui primar român (pe motivul că „e gospodar”), astfel încât pledoaria pentru continuarea aplicării unui model european pentru descentralizare administrativă şi relaţii interetnice armonioase este, cred eu, justificată, având şi câteva „puncte de plecare” pentru dialog, tocmai menţionate mai devreme.

Am trăit peste două decenii într-un mic orăşel situat în cea mai… muntenească zonă a Ardealului şi am fost obişnuit să aud, frecvent, în jurul meu, nemţeşte, ungureşte, ţigăneşte şi chiar idiş… Regăsesc aceeaşi atmosferă multilingvă şi aici la Bruxelles… Din păcate, felul cum unii dintre concetăţenii noştri (nu) înţeleg că acest lucru face parte din sfera normalului, că poţi fi un „bun român” şi dacă declari acest lucru şi îţi faci datoria, zilnic, faţă de ţară, vorbind ungureşte, nemţeşte sau…, mai nou, chinezeşte, mă duce cu gândul la sloganul electoral al unui partid, dar un pic modificat: „ei cu ei, noi cu noi!”. Adică, ei, europenii civilizaţi, politicoşi (belgieni – fie neerlandofoni, germanofoni sau francofoni, spanioli – castilieni, catalani, basci şi/sau galicieni, italieni – romani, napolitani, aostani, tirolezi sau friulani, etc) cu ei (numeroşii maghrebieni, africani din statele de la sud de Sahara, est-asiatici etc, deja integraţi în statele menţionate), iar noi (românii, mulţi – din ce în ce mai needucaţi sau prost educaţi, din ce în ce mai prost-crescuţi şi necivilizaţi) – cu noi (maghiarofoni intoleranţi – nu foarte mulţi, dar încă destui şi zgomotoşi, după declaraţiile pe care le fac, ţigani care refuză să se integreze respectând legile ţării şi normele de convieţuire civilizată, etc)…

Şi stau şi mă întreb: ce şanse (mai) sunt spre apropierea dintre „ei” şi „noi”, prin preluarea (adaptată la specificul local) de către „noi” a, măcar, majorităţii valorilor pe care (vest-)europenii le aplică, în normalitate, de multă vreme?…

4 Responses »

 

Ziua Naţională: o sărbătorim sau (doar) o respectăm? Miercuri, nov. 26 2008

Aiestă postare a fost prilejuită nu doar de apropierea aniversării a 90 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, părţilor ungurene (Crişana), Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, cât, mai ales, de reacţia UDMR faţă de Ziua Naţională. Citez „Trebuie sa întoarcem roata istoriei. Să fim uniţi în orice clipă pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri. Ne doare Trianonul şi ne doare 1918. Dupa alegeri e sărbătoarea naţională a României, dar evenimentul nu ne bucură, ne doare, pentru că acea întorsătură a istoriei a însemnat 70 de ani de agonie. Nimeni să nu ne ceară să ne bucurăm de această zi, deşi o respectăm”. Citatul este de la un miting electoral al UDMR, desfăşurat la Târgul Mureş şi îi aparţine lui Bela Marko. Textul l-am preluat de pe site-ul www.hotnews.ro (iată şi link-ul http://www.hotnews.ro/stiri-politic-5170033-marko-bela-maghiarii-nu-pot-sarbatori-1-decembrie-aceasta-data-inseamna-70-ani-agonie.htm), mai puţin semnele diacritice pe care cei ce administrează respectivul site nu (prea) le folosesc…

O opinie … din partea unui român (moldovenizat) din sudul Ardealului.
În primul rând, la 1 Decembrie 1918, românii din Ardeal, Banat, părţile ungurene (Crişana de mai târziu), Sătmar şi Maramureş, au adoptat o rezoluţie prin care ofereau minorităţilor folosirea limbii materne în administraţie, justiţie, învăţământ. Ulterior, Parlamentul României întregite a considerat că, de dragul „statului naţional unitar”, singura limbă oficială în ţară este limba română… Ar fi de discutat cât şi dacă a făcut bine României şi românilor această aplicare a centralizării, ca într-o menghină, de la Bucureşti (modelul este preluat de la francezi, încă de la naşterea statului român). Cred însă că, deşi României i s-ar potrivi mai bine o organizare regională (după model italian, sau spaniol), o asemenea dezbatere este în măsură să inflameze pe mulţi „români verzi”, care, deşi trăiesc în Uniunea Europeană, consideră că cetăţenii minoritari din ţară ar face bine să plece dacă nu le convine… Nici nu are rost să mai vorbim de autonomie locală sau regională, fiindcă, deşi conceptul este mai complex, incluzând şi componenta financiar-bugetară, educaţională, culturală, mai toată lumea se gândeşte la crearea unui „stat în stat” de către secuii maghiarofoni… Ar fi bine să se ştie, însă, că încă de la formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova, s-a lăsat o anumită autonomie locală, dovadă fiind şi organizarea administrativă, care oferea anumite drepturi de organizare locală a Băniei Craiovei (Oltenia de mai târziu), banul fiind al doilea om în stat după domnitorul muntean, sau Ţării de Jos a Moldovei, al cărei vornic, ca şi portarul Sucevei, aveau şi ei ranguri importante după domnitorul moldovean. Iar cei care beneficiau de această… autonomie locală nu erau unguri, ci tot români…
Pe de altă parte, temerile României că introducerea unor prerogative, cât de mici, de autonomie, pentru oricare din zonele ţării, ar duce la accentuarea tendinţelor centrifuge erau justificate. Acest lucru era posibil, mai cu seamă fiindcă, pe de-o parte revizionismul unora dintre vecinii României a rămas activ în aceşti ani (în URSS, Ungaria şi Bulgaria), fiind încurajat şi din interior de acea „coloană a V-a” a Internaţionalei Comuniste, care era Partidul Comunist din România, scos rapid în afara legii fiindcă susţinea separarea de stat a unora dintre provincii (Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Transilvania). De ce ne-am temut, n-am scăpat, totuşi, în 1940… După război, cu ajutor sovietic, comuniştii au pus mâna pe putere, puternic sprijiniţi şi de maghiari, cărora li s-a dat Regiunea Autonomă Maghiară (promisă de România URSS drept condiţie pentru recunoaşterea internaţională postbelică a revenirii nordului Transilvaniei între hotarele româneşti. Ceauşescu a desfiinţat autonomia, revenind în 1968 la organizarea pe judeţe şi, pe fondul general al înrăutăţirii nivelului de trai în ţară, a suprimat complet şi emisiunile în limbile maghiară şi germană de la TVR.
Ce a urmat după 1989, se ştie… Adepţilor „statului naţional unitar român” care se sperie de „statul regional” sau de „autonomia locală” ţin să le precizez că, deja, prevederile din Constituţie se cam bat cap în cap cu existenţa, reală, a unor prevederi ce garantează utilizarea limbilor minorităţilor în învăţământ, administraţie, justiţie… Prin aplicarea acestor norme, România nu prea mai este „stat naţional unitar” cum era în 1990…
În altă ordine de idei, maghiarii fac astăzi ceea ce au făcut şi în perioada interbelică şi după al doilea război mondial… Partidul Maghiar interbelic a colaborat în alegeri cu partidele româneşti mari, în special cu PNL, iar în 1946-1948, Uniunea Populară Maghiară (fostul Madosz interbelic) a colaborat strâns cu PCR. Cu toate acestea, nici statul român nu a făcut suficient pentru a câştiga loialitatea faţă de România a cetăţenilor de naţionalitate maghiară (mulţi aducându-şi contribuţia la dezvoltarea ţării şi fiind şi ei plătitori de taxe către statul român).  De asemenea, nici mulţi maghiari nu au depus eforturi pentru a câştiga încrederea statului… Cred că aici este marea problemă a relaţiei majoritari (români)-minoritari (maghiari), care în estul Transilvaniei este exact inversă… Am serioase rezerve să cred că, acolo unde maghiarii doar respectă 1 Decembrie, dar nu-l sărbătoresc, românii din Harghita şi Covasna (o minoritate de cam 25%) vor îndrăzni să-l serbeze… Şi nu săriţi să spuneţi că ar trebui să… etc, fiindcă nici spiritul românesc nu prea se mai omoară după Ziua Naţională… Patriotismul a fost confiscat, întâi de Ceauşescu, apoi de demagogi cu retorică patriotard-lozincardă (în frunte cu Vadim), ceea ce-i face pe mulţi români să nici nu se mai agite la vreo sărbătoare şi pe unii chiar să afirme deschis că le este ruşine că sunt români. Ar fi de discutat şi despre ce (nu) a făcut statul român după 1989 ca să-i determine pe cetăţenii ţării să se bucure de Ziua Naţională şi să nu fie nevoie să li se spună „de sus” să arboreze drapelul tricolor de 1 Decembrie.

P.S.1. Iertaţi-l pe Marko bacs, fiindcă, deşi o fi studiat în şcoală în limba sa maternă, se vede că nu prea i-a plăcut matematica (nu sunt 70 de ani, ci 90 de la 1 Decembrie 1918)…

P.S.2. Totuşi, s-ar putea ca Mărcuş să fi avut dreptate, din punctul lui de vedere, cu cei „70 de ani de agonie”. Se scad o dată 4 – cât timp nordul Ardealului s-a aflat sub ocupaţie horthystă (1940-1944) şi încă 16 – intervalul în care estul Transilvaniei a beneficiat de autonomie (Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1968), deci, în total – 20. Cum la 1 Decembrie se împlinesc 90 de ani de la Unirea Transilvaniei cu Ţara, ies şi cei 70 de ani ai liderului UDMR.

4 Responses »

 

Despre „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (sau cum se manipulează istoria, prin omisiune) Luni, nov. 24 2008

Herodot, bine-cunoscut şi ca „părintele istoriei”, are, în Istoriile sale, un paragraf utilizat şi răs-utilizat atât în manuale, cât şi în cursuri universitare sau în multe alte lucrări care se referă la geto-daci, ca neam tracic. Acest paragraf, citat în lucrările pomenite, este următorul: „Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.(…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”.

Acesta este citatul ce apare în lucrările cu caracter istoric… Foarte frumoase vorbe ale marelui Herodot despre strămoşii noştri. Dar…, fiindcă există şi un „dar” (se apropie şi „luna cadourilor”…), iată că „părintele istoriei” nu are de gând să se oprească, aşa cum procedează cei mai mulţi dintre cei care-l citează. Să vedem ce mai spune anticul istoric: „Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. (…) La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă. (…) La traci există următoarea rânduială: îşi vând copiii pentru a fi duşi peste hotare”. Mai multe, inclusiv comentarii despre acest citat, pe site-ul http://www.cafeneaua.com/nodes/show/929/cum-se-manipuleaza-istoria-in-scoli-herodot-despre-traci/1,  de unde am şi preluat traducerea textului lui Herodot. 

Parcă (ne) sună cunoscut aieste vorbe… Mai ştim noi, oare, vreun popor care, după circa două milenii, se comportă aproximativ la fel? Ia să vedem… Mai întâi, despre Unire… Am vorbit deja despre cum se „gratulează” între ei românii, unii (cei din Capitală) fiind mai „cu moţ” decât alţii… După 1990, pe harta lumii există, oficial, două state unde se vorbeşte limba română, România şi Republica Moldova. „Eforturile” lor de unificare au dus la apariţia şi a celui de-al treilea, „Republica Moldovenească Nistreană”, nerecunoscut oficial (încă) de nici un alt stat, dar existând, de facto, bine-mersi, de aproape 20 de ani… Astfel, urmaşii daco-geţilor ce au „furat” de la romani limba latină, devenind români, au brevetat „unirea prin diviziune”: unde două state româneşti vor să se unească, rezultă trei!…

Despre trândăvie… S-au scos aşa de multe vorbe despre cât îi place (?) românului munca… A altuia, nu a lui! „Nu lăsa pe mâine ce poţi face poimâine!”, „Munca l-a făcut pe om sănătos: să muncească cei bolnavi!”, „Munca înnobilează omul, dar noi n-avem nevoie de nobili!”, „Orice treabă la români începe cu o… pauză!”, „Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese!”, „Poporul român s-a născut gata obosit, de aceea săptămâna trebuie să înceapă cu un week-end!”, „Unul cu sapa, trei cu mapa” şi altele… În anii regimului comunist au apărut mai multe poezioare care evidenţiază acelaşi aspect: „Cine-i harnic şi munceşte/ Are tot ce vrea/Cine-i leneş şi chiuleşte/Are tot aşa!” sau „Cine-i harnic şi munceşte/Ori e prost, ori nu gândeşte!”. Tot din aceiaşi ani datează şi expresia „Ei se fac că ne platesc, noi ne facem că muncim!”, de la care plecând, la momentul „botezului” perioadei post-decembriste, 22 Decembrie 1989, la Televiziunea Română, marele actor Ion Caramitru i-a adresat lui Mircea Dinescu vorbele: „Mircea, fă-te că lucrezi!”… Marele povestitor Ion Creangă, plecat din lumea satului, adică a acelora ce erau consideraţi „talpa ţării” – ţăranii – a scris chiar o „Poveste a leneşului” şi, în vestitele sale „Amintiri din copilărie”, pledează, la un moment dat, pentru ca să fie, în calendar, mai multe sărbători… ca să se stea degeaba, normal… În plus, până şi… toponimia pare să susţină această multiseculară lipsă de poftă de muncă la abia apăruţii români. Din vremea convieţuirii cu slavii (secolele VI-IX) datează obiceiul „târgului din ziua de sâmbătă”, care a lăsat mai multe „urme” în toponimie: Râul Sâmbetei, Sâmbăta de Jos, Sâmbăta de Sus, Sâmbăteni, Sâmbotin… Dacă duminica nu se lucra, că era ziua Domnului, de ce să nu stea ei degeaba şi sâmbăta, căscând gura la târg? Şi, uite-aşa, se pare că week-end-ul de două zile la români este mult mai vechi decât anul 1990, când a fost doar (re)oficializat…

Despre hoţie, şi ea probată şi onomastic, am mai pomenit, aşa că nu insistăm prea mult… Mai adăugăm, la cele deja menţionate, o altă „mostră” din înţelepciunea (umoristico-)populară: În 1987, la împlinirea a 8 decenii de la răscoala ţărănească din 1907, un car de reportaj al Televiziunii Române s-a oprit într-un sat din Câmpia Olteniei. Acolo mai trăia un bătrân, care era copil când a fost răscoala. Reporteriţa ajunge la acesta şi începe interviul. La un moment dat, întreabă: „Şi, ia zi, moşule, cine a fost la răscoală, aici, în satul matale?”. Moşul se gândeşte un pic, şi zice: „Apăi, cin’ să fie, domniţă: fură primaru’, fură notaru’, fură jandarmu’, toţi fură!…”

Legat de vânzarea copiilor, este bine-cunoscut efortul făcut de Uniunea Europeană, care a condiţionat admiterea României de aplicarea unei legislaţii care să interzică adopţiile de copii, practic un fel de vânzare, mai ales spre Statele Unite, care au şi fost deranjate de impunerea actualei legislaţii. Şi totuşi… „aşchia nu sare departe de trunchi!” – zice un proverb. Presa a relatat, în urmă cu nici o săptămână, despre o familie de români din Spania, care şi-au vândut fetiţa (iată şi unul din link-urile legate de subiect: http://www.hotnews.ro/stiri-diaspora-5153145-doi-romani-suspectati-vandut-fiica-varsta-3-ani-fost-arestati-spania.htm). 

În concluzie, ne place, nu ne place, nu doar că am supravieţuit pe aceste meleaguri de (peste) două mii de ani, dar, cu excepţia limbii, nu prea ne-am schimbat, nici în ceea ce priveşte „apucăturile”. În altă ordine de idei, este foarte frumos să învăţăm că am avut strămoşi cu multe calităţi, dar pentru a ne cunoaşte cât mai bine, este indicat să ştim şi care ne sunt, încă de la strămoşi, şi părţile mai puţin bune. Istoria scrisă, pentru „românii verzi”, prin omisiune, tot un fel de minciună se cheamă că este. Cunoaşterea adevărului ne-ar ajuta, pe de-o parte ca, prin cunoşterea părţilor noastre bune, să depunem eforturi spre a le evidenţia şi creşte importanţa pe viitor, iar faptul de a şti despre însuşirile mai puţin bune ne-ar putea determina să depunem eforturi spre a le diminua, măcar, importanţa. Necunoaşterea noastră sinceră, pornind de la strămoşi, nu contribuie deloc la efortul de a ne (re)aşeza printre popoare ca unul care are cu ce se mândri, nu a se ruşina! Dimpotrivă… În schimb, aducerea la cunoştinţă a realităţii, ne-„coafate”, ne-„cosmetizate”, ne va ajuta să ne acceptăm, cu bune şi cu mai puţin bune, ca un popor care nu este nici „buricul Pământului”, dar nici „cel mai prost din Univers”, ci doar un popor normal, ca toate celelalte.

P.S. 1. Nu este cazul să-l acuzăm pe grecul Herodot că nu le era prieten daco-geţilor, tracilor, în general. Grecii erau vecini pe atunci cu tracii, cu care se aflau, frecvent, în relaţii conflictuale. Cu atât mai mult, însă, trebuie dată crezare mărturiilor „părintelui istoriei”, fiindcă nu era dintre cei care să-i „ridice-n slăvi” pe strămoşii noştri şi, mai cu seamă, fiindcă, după câte se vede, năravurile au dăinuit…

P.S. 2. Iertaţi-l, de asemenea, pe „părintele istoriei”, care, se pare, nu auzise (încă) de chinezi, cei mai numeroşi ca popor şi pe vremea lui.

31 Responses »

 

(Mai) merg românii la vot? Miercuri, nov. 19 2008

Viaţa politică parlamentară la români îşi are începuturile în prima parte a secolului al XIX-lea. Mai exact, „punctul de plecare” al apariţiei primelor adunări legislative l-au constituit Regulamentele Organice, elaborate în Ţara Românească şi Moldova sub coordonarea generalului ţarist Pavel Kiseleff şi promulgate la 1 iulie 1831 (în Ţara Românească) şi la 1 ianuarie 1832 (în Moldova). Aceste „Constituţii” ale Principatelor Dunărene prevedeau înzestrarea celor două ţări româneşti cu Adunări Obşteşti, alese prin vot.

Primele alegeri s-au desfăşurat în anul 1832. Aveau drept de vot, practic, doar reprezentanţii boierimii şi cei ai clerului ortodox, care beneficiau şi de dreptul de a fi aleşi, încât putem numi cele două Adunări Obşteşti adevărate „parlamente boiereşti”. Numărul alegătorilor nu depăşea câteva sute. Cu toate acestea, din informaţiile de care dispunem, prezenţa la vot a fost mai mică de 50%… Probabil, ştiind că, oricum ies „ai lor” boierii nu prea s-au înghesuit să voteze. Treptat, însă, de la alegerile pentru Adunările ad-hoc (1857) şi cele pentru Adunările Elective – 1858 – care au consfinţit dubla alegere a colonelului Cuza ca domn în ambele Principate, prezenţa la vot a înregistrat valori mari, procentul celor prezenţi la urne depăşind 80%. Chiar şi după introducerea, în 1866, a votului censitar în 4 colegii, prezenţa la vot s-a menţinut la valori de peste 80%. Abia după reforma electorală din 1884, când s-a trecut la 3 colegii censitare în loc de 4, acordând-se drept de vot şi unui număr mai mare de alegători – ce va depăşi 100000 în anii dinaintea şi din timpul primului război mondial – nivelul prezenţei la vot a scăzut uşor, menţinându-se, însă, la valori de peste 60 şi chiar 70%. Interesul pentru procesul electoral este surprins chiar şi de I. L. Caragiale în a sa operă „O scrisoare pierdută”… Chiar şi în vara anului 1918, când Partidul Conservator a organizat şi a câştigat alegerile în urma cărora Parlamentul a votat dureroasa Pace cu Puterile Centrale, s-au prezentat la vot aproximativ 51% din electorat. Totuşi, neparticiparea liberalilor la scrutin, votarea în mai multe judeţe, ca independent, a generalului Alexandru Averescu (singurul care a protestat în Parlament contra Păcii menţionate) şi acest absenteism însemnat reprezintă elemente ale refuzului societăţii româneşti de a se resemna în faţa pierderilor teritoriale şi a condiţiilor economice grele impuse de „Centrali”.

Alegerile de la jumătatea lui 1918 au fost, de fapt, până după 1990, cele în care s-a înregistrat cea mai mică rată de participare la urne de la apariţia statului român modern. După actele de Unire din 1918, care au adus în componenţa României Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crişana, Sătmarul şi Maramureşul, alegerile organizate în perioada interbelică, au chemat la urne un electorat simţitor mai numeros, prin legiferarea votului universal (este drept, doar pentru bărbaţi, şi începând de la 21 de ani; militarii nu aveau, totuşi, drept de vot sau de a fi aleşi). Valorile prezenţei la urne au cunoscut uşoare oscilaţii, de la puţin peste 60% în primii ani după Unire (când mai ales reprezentanţii minorităţilor nu s-au împăcat uşor cu ideea apartenenţei la România şi nu se ştia ce hotărâri va lua în această privinţă Conferinţa de Pace de la Paris) la aproape 80% în 1928 şi, ulterior, au scăzut, constant, spre 60 de procente şi pe fondul nemulţumirii unei părţi a electoratului faţă de oferta politică a partidelor interbelice (cu valori chiar sub 50% în unele judeţe ardelene, basarabene şi în Capitală). Basarabia a avut şi un alt motiv, ceva mai special: Mitropolitul Gurie s-a opus ca Regele Carol al II-lea să treacă prin faţa uşilor împărăteşti, în Catedrala din Chişinău, atrăgându-i atenţia, chiar, suveranului că nu trăieşte cu soţia legitimă, Regina Elena. A urmat, în anii de după 1930, un adevărat „război” al Regelui împotriva conducătorului bisericii basarabene, şi se pare că neparticiparea unui mare număr de basarabeni la urne se explică şi prin aceste evenimente.

Instaurarea dictaturii regale, de către acelaşi Carol al II-lea, în 1938, avea nevoie şi de o „legitimare” electorală. În condiţiile în care mai mult de jumătate din electorat nu a mai primit drept de vot (s-a introdus un cens, nu atât în privinţa averii, cât mai ales a ştiinţei de carte), primind, însă, acest drept femeile, prezenţa la vot la ultimele alegeri interbelice (1939) a depăşit 80%.

După al doilea război mondial, primele alegeri aveau să consemneze o prezenţă la urne de circa 80% şi, prin falsificarea rezultatelor, preluarea puterii de către comunişti. Femeile şi militarii au primit drept de vot şi vârsta la care s-a permis votul a coborât, treptat, la 18 ani. Alegerile postbelice organizate până în 1985, inclusiv, aveau să consemenze, oficial, participare la vot apropiată de unanimitate… Lucrurile n-au stat deloc astfel, fapt ce poate fi dovedit inclusiv prin mărturii personale ale unora dintre cei cu drept de vot, care nu s-au prezentat la vot, dar… „au votat”, totuşi… Avea grijă Partidul…

Căderea regimului comunist în Decembrie 1989 a dus şi la organizarea primelor alegeri libere, în mai 1990. Pe fondul unui entuziasm aproape general, în condiţiile în care s-a stat şi la coadă pentru a vota, prezenţa la urne a depăşit 85%. Treptat, însă, dezamăgirea alegătorilor faţă de clasa politică, greutăţile „tranziţiei”, etc. au făcut ca rata de participare la urne să scadă vertiginos. Dacă în anii 1992 şi 1996 s-au înregistrat circa 75-76% prezenţă la vot şi încă peste 60% în 2000 şi peste 55% în 2004, la alegerile europarlamentare de acum un an s-au prezentat la vot doar aproximativ 29% din alegători. A fost pentru prima dată în istoria vieţii parlamentare a României, când acest indicator a coborât sub 50%.

Se va spune că alegerile europarlamentare nu prezintă un interes aşa de mare şi că o parte din alegători nici nu prea ştiu mare lucru despre Parlamentul European… Totuşi, acest „trend” este ilustrat şi de alte consultări electorale. Astfel, dacă la plebiscitele şi referendumurile organizate, începând din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, până în ultimii ani ai regimului comunist, prezenţa la vot s-a situat, în general, peste 90%, după 1990, rata de participare la referendumuri a scăzut continuu, de la circa 65% la consultarea populară pentru aprobarea Constituţiei (1991), la puţin peste 50% în 2003, când a fost revizuită aceeaşi Constituţie şi la aproximativ 44% la referendumul din mai 2007 care l-a readus în funcţie pe preşedintele Traian Băsescu. Convocat în aceeaşi zi cu alegerile europarlamentare, referendumul pentru aprobarea votului uninominal a scos la vot chiar mai puţini alegători – aproximativ 26%… Precizăm că nu ne referim, în nici un fel, la cât de adevărate sunt cele peste 50 de procente de la referendumul din 2003 şi nici la şicanele Guvernului ca lumea să nu voteze la referendumul pentru „uninominal”…

Alte consultări electorale care ar trebui să stârnească interesul electorilor sunt alegerile locale. Dacă în 1992 au votat circa două treimi din electori, iar în anii 1996-2004 s-au prezentat la urne aproximativ 55% (cu o uşoară scădere de la un scrutin la altul), în iunie 2008 au votat puţin peste 49% din cetăţenii cu drept de vot.

În ceea ce priveşte alegerile prezidenţiale, organizarea lor, în anii 1990-2004, concomitent cu cele parlamentare, relevă aceleaşi tendinţe descrescătoare, valorile pentru fiecare scrutin fiind practic identice.

Două concluzii se impun cu claritate: 1) trendul descrescător al tuturor tipurilor de consultări electorale post-decembriste; şi 2) scăderea prezenţei la vot, pentru aceste tipuri de consultări sub 50%. Astfel încât, fără a lua locul institutelor de sondare a opiniei publice (care nici nu au publicat vreun sondaj referitor la acest indicator), suntem de părere că, la alegerile din ziua Sfântului Andrei se vor prezenta la urne mai puţin de 50% din alegători. Motivele sunt diverse: plecând de la faptul că unii alegători au domiciliul oficial într-un loc şi se vor găsi atunci în cu totul altul (studenţi, militari, dar şi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, aflaţi la muncă, la studii, etc. în străinătate, unde nu au viză de reşedinţă), faptul că a doua zi este 1 Decembrie, sărbătoarea naţională şi, fiind zi liberă, mai ales cei din mediul urban vor pleca de acasă, în mini-vacanţă, încă de la începutul week-end-ului, nemulţumirea electorilor faţă de calitatea mai mult decât îndoielnică a clasei politice sau necunoaşterea multora dintre candidaţii nou-apăruţi sau dezinteresul, mai ales al celor tineri, care nici nu au, poate, cât de cât o cultură politică…

Dacă li se spune românilor ceva, de rău, legat de statul român, mulţi sar „ca arşi”… Şi din vina sa – mai ales! – instituţia cea mai importantă a ţării, Parlamentul, se situează la cel mai scăzut nivel de credibilitate şi ajunge să reprezinte România, ca stat democratic, în Europa şi în lume, prin votul unei minorităţi, din ce în ce mai mici, care se prezintă la urne, continuu şi constant. În loc de final, ar trebui să modificăm întrebarea „cetăţeanului turmentat” („Da’ eu cu cine votez?”) în forma: „Da’ eu (mai) votez?”…

4 Responses »

 

Hoţia la români Duminică, nov. 16 2008

Motto: „După ce s-au stabilit în Panonia, Arpad şi oamenii lui, au trecut, la un moment dat, la est de Tisa. Fiind vară şi foarte cald, când au ajuns pe malul Mureşului, au priponit caii la umbră, s-au dezbrăcat şi au intrat în apă, să se răcorească. La ieşire, n-au mai găsit nici caii, nici hainele. În locul lor, au dat peste un bileţel pe care scria: Mulţam’ fain!…” – din înţelepciunea (umoristico-)populară

Ne place sau nu, suntem un popor de hoţi. Şi asta – încă de acum mai bine de 2000 de ani, din vremea când dacii mai aveau puterea de a se război cu romanii… Astfel, într-o asemenea campanie în Dacia, una din armatele romane a ajuns să facă popas undeva, între munţi, la confluenţa unui râu năvalnic din viitoarea Ţară a Loviştei cu Aluta (Oltul de mai târziu)… DImineaţă, romanii s-au trezit fără cazarmament… Îl furaseră dacii. De atunci, probabil, râul respectiv a fost botezat Latron, mai târziu – Lotru în graiul dacilor romanizaţi… Adică… râul hoţilor!… Dovada este dată şi de utilizarea termenului „lotru”, în folclor, cu sensul de „hoţ”. Iată şi un asemenea exemplu de creaţie populară: „Toată lumea-mi zice lotru/C-am furat un lemn din codru”… Interesant este faptul că, peste secole, drumul de la obârşia Lotrului peste munte, spre sudul Transilvaniei, este numit Drumul Hoţilor. 

Apropos de codru: românii au o vorbă prin care se mândresc că au avut un frate care i-a ajutat să reziste în mileniul migraţiilor sau când au năvălit tătarii, turcii… „codru-i frate cu românul”. Însă, aceiaşi buni români „uită” să adauge şi o altă expresie, la fel de adevărată: „românul fură ca-n codru”. Este drept că aceasta din urmă şi-a schimbat, puţin sensul, în anii de după 1989: acum românul îl fură de-a dreptul pe „fratele” codru şi-l transformă în cherestea… Obiceiul a devenit… molipsitor, şi unii concetăţeni de-ai noştri minoritari procedând cu „fratele forestier” întocmai ca românii…

În cealaltă extremitate a spaţiului locuit de români, în nord, urmaşii costobocilor romanizaţi au păstrat şi ei un temen care dovedeşte acelaşi lucru. Acesta este mai greu de recunoscut, deoarece, aici, se pare că a cunoscut o particularitate specifică românei medievale: trecerea fonemului o în u. Ea se regăseşte şi în alte cuvinte româneşti: dacă în franceză şi italiană se spune mont, pont, front, respectiv, monte, ponte, fronte, românii spun, de secole, munte, punte, frunte… În Carpaţii Păduroşi, unor astfel de… furi, s-a ajuns să li se spună nu hoţ(ul), ci huţ(ul)… Că asta va fi fost rădăcina (cu articolul hotărât la final) o dovedeşte derivatul românesc al lui huţ – huţan (ca şi pentru urmaşii lui Vâlcu, Lupu, deveniţi Vâlcan, Lupan, etc). Respectivul grup a fost asimilat, treptat, de ucraineni, devenind, şi prin mutarea accentului de pe primul pe al doilea u, huţuli (sau huţani, cum li se spune, în continuare, printre românii din nordul Moldovei). Că acest fenomen fonetic era specific în nordul extrem al spaţiului românesc (şi mai este şi astăzi), se poate demonstra atât prin toponimie – la vechea limită între Maramureş şi Galiţia, în Carpaţii Păduroşi, pe hărţile sovietice este consemnat vârful Trihutare, adică Trei Hutare (în loc de Trei Hotare), supravieţuind acolo de secole -, iar astăzi, dacă veţi fi găzduiţi la maramureşeni, dimineaţa stăpânii casei vă vor întreba dacă aţi durmit bine…

Că această „meserie” a fost bine însuşită şi practicată continuu de urmaşii dacilor romanizaţi o dovedesc şi numeroşii termeni „furaţi” de la diverse alte neamuri, legate de această activitate, unii cu un aer mai… metaforic: a fura (moştenit direct din latină), a ciordi, a şterpeli, a subtiliza, a „completa”, a „palma”, etc…

Revenim în sudul ţării, tot printre olteni… Ca un vajnic susţinător al Partidului celor fără de partid, nu am intenţia de a face deloc campanie electorală. Cred, însă, că un slogan atribuit unui anumit partid (al cărui lider e oltean şi candidează într-un colegiu oltenesc), de către alt concurent electoral – „Furăm tot” – , ar trebui modificat în „Furăm toţi”, cu accentul pus pe a doua silabă… Mai ales că, spre a încheia, în stil rebrenian, aşa cum am început, adică tot cu un banc, trebuie să spunem că, tot despre olteni, circulă următoarea glumă: „Se dă ora exactă la radio Craiova: la următorul semnal fură 1 ceasul!”…    

2 Responses »

 

Locuri geografice în expresii româneşti… Joi, nov. 13 2008

Spaţiul românesc este marcat, de destulă vreme (uneori mai lungă, alteori mai scurtă), prin diverse expresii care au fiecare o origine şi o justificare (cel puţin)… Iată câteva, care au, încă, circulaţie printre români: „a spune braşoave”, „a vinde braşovenii” (spre deosebire de „lipscănii”), „a o întoarce ca la Ploieşti” sau „ca la Brăila”, „latră câinii în Giurgiu”, „a nimerit orbu’ Brăila”, „la Caracal s-a răsturnat căruţa cu proşti”…

Primele două par a fi destul de vechi, apărând, probabil, în Evul Mediu. Pare să fie vorba, pe de-o parte, de încercarea negustorilor braşoveni de a… păcăli unii cumpărători (de aici şi expresia „a spune braşoave”, cu sensul de „minciuni”), iar pe de alta, de marfa, frecvent de calitate, pe care aceşti negustori o vindeau la sud şi est de Carpaţi (unde concura, cu succes, cu marfa adusă din centre comerciale europene renumite: Lipsca/Leipzig sau Gabrovo…).

Celelalte expresii par să se fi născut în epoca modernă, unele, mai exact, după apariţia căilor ferate în România. De aici şi expresia „a o întoarce ca la Ploieşti”, cu sensul de a întoarce vorba altfel decât fusese anterior, ţinând cont de ocolul pe care trenurile îl fac la Ploieşti, la fel ca şi „a o întoarce ca la Brăila”, mai exact la 180 de grade, ca idee, expresie apărută când Brăila era capăt de linie…). Tot legat de acest ultim oraş, expresia „a nimerit orbu’ Brăila” pare a se datora faptului că e imposibil să nu-l găseşti, dacă vii dinspre Bărăgan, fiind vorba, multă vreme, de singurul centru urban din nord-estul Câmpiei Române. De fapt, remarcăm că în două situaţii, Brăila şi Giurgiu, expresiile legate de aceste oraşe se referă la foste raiale turceşti…

Interesantă este şi expresia „la Caracal s-a răsturnat căruţa cu proşti”… Ea are „continuitate”, ca băşcălie românească, prin „cele 7 minuni de la Caracal” (cimitirul pe strada Învierii, închisoarea pe strada Libertăţii, etc). Caracalenii, sfătoşi ca orice olteni, susţin, însă, că expresia corectă nu este aşa, ci „la Caracal s-a răsturnat căruţa cu ploşti”… idee susţinută, printre alţii de cunoscutul Mircea Dinescu…

Unele expresii, vechi şi ele, au un caracter local… În Ţara Oltului, zonă cu apartenenţă când la Ţara Românească, când la Transilvania, localnicii spun şi azi, de secole, că, atunci când trec Oltul, spre nord, merg „pe Ardeal”. De asemenea, este interesantă folosirea ca „unitate de măsură” a distanţelor a… pitei, în expresia: „apăi, până la Sibiu mai mânci o pită!”… Când a apărut o astfel de expresie, mai erau secole până la apariţia sistemului metric…

4 Responses »