160 de ani de la începutul Unirii Principatelor Joi, ian. 17 2019 

La 5/17 Ianuarie 1859, la Iași, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatului moldav. A fost primul pas spre Unire, al doilea fiind făcut de Adunarea Electivă de la București, care, pe 24 Ianuarie/5 Februarie a decis că alesul moldovenilor va fi domnitor și în Țara Românească.

Pentru acest moment, în a doua parte a anului 1858, conform celor stipulate în Convenția de la Paris, în ambele Principate au avut loc alegeri legislative. În Moldova (care cuprindea, din 1856, și județele sud-basarabene Cahul, Ismail și Bolgrad), din cei 2024 de alegători înscriși pe liste, s-au prezentat la urne 1821, prezența la vot fiind foarte ridicată – 89,97%. Liberalii au obținut 756 de voturi (41,5%), iar conservatorii – 1065 (58,5%). Astfel, din cele 67 de locuri ale Adunării Elective, liberalii au obținut 27, iar conservatorii – 37, celelalte 3 locuri fiind atribuite mitropolitului Moldovei și episcopilor de Roman și Huși.

Printre deputații aleși în Adunarea Electivă a Moldovei se numărau Vasile Alecsandri (deputat de Bacău), Lupu Botez (Baia/Suceava), Nicolae Cananău (Botoșani), Lascăr Catargiu (Covurlui), Dimitrie Miclescu (Dorohoi), Mihail Sturdza, Anastasie Panu (Iași), Costache Negri (Ismail), Grigore Balș (Neamț), Nicolae Suțu, Mihail Kogălniceanu (Putna), Nicolae Vogoridi (Tecuci), Manolache Costache Epureanu (Tutova), Petre Carp (Vaslui), etc.

Continuarea acestei prezentări – în 5 februarie.

Reclame

Despre mișcările de protest… Sâmbătă, ian. 12 2019 

S-a mai încheiat un an care, cel puțin din punctul de vedere al mișcărilor de stradă (mitinguri, greve, proteste…) a fost destul de activ. Am definitivat situația pentru întregul an 2018 și putem evidenția câteva aspecte.

În anul care s-a încheiat, la nivelul întregii țări, s-au consemnat 1618 proteste, în scădere față de 2017, când numărul lor a depășit 1900 (1970). Totuși, reculul nu s-a resimțit peste tot. Dacă în Capitală și în județele cu „apetit” protestatar mai mare – Iași, Cluj, Sibiu, Timiș-Torontal, Brașov, Dolj, Covurlui, Constanța – am remarcat o asemenea scădere (în București s-a ajuns cam la jumătatea valorii din 2017: doar 125 de proteste în 2018, față de 219, în anul anterior), în județele cu valori mai mici s-au consemnat creșteri (de la 13-18 manifestări protestatare în 2017, la 18-22, anul trecut): Baia, Câmpulung, Făgăraș, Muscel, Ilfov, Maramureș, Roman, Vlașca, etc. Precizăm că analiza este realizată la nivelul județelor interbelice.

Aceeași situație se observă și dacă analizăm lucrurile la nivelul regiunilor istorico-geografice. Astfel, dacă Moldova, Ardealul, Muntenia sau Banatul au cunoscut scăderi față de 2017, în Bucovina și în Secuime numărul protestelor a crescut în 2018, față de anul precedent, iar în Oltenia aceasta a fost nesemnificativă… Totuși, atât pe anul 2018, cât și la nivelul întregii perioade post-decembriste (1990-2018), s-a menținut ierarhia regiunilor mai active ca „spirit protestatar”. Pe primele locuri se situează Moldova, Ardealul, Muntenia și București-Ilfov (dacă acestea două din urmă ar fi însumate, ar trece pe primul loc), în vreme ce, pe ultimele poziții se află, în ordine, Crișana, Bucovina, Dobrogea și Maramureșul.

Există date și pentru al doilea stat românesc, R. Moldova. Aici, spiritul protestatar nu este chiar atât de activ ca la vest de Prut, dar, totuși, este în creștere… Dacă, în 2017, s-au înregistrat, pe ansamblul teritoriului pruto-nistrean, 56 de asemenea mișcări, anul trecut, a fost aproape dublu – 91, iar Chișinăul, singur, are mai mult decât dublul anului anterior: 40 de manifestări protestatare anul trecut, față de 18, în 2017.

Mai notăm faptul că, gradul mai mare de hipertrofiere al capitalei basarabene (care are cam a șasea parte a populației R. Moldova, față de mai puțin de o zecime cât are Capitala României din totalul național) se vede și în ceea ce privește concentrarea acestor manifestări: în 2017, circa o treime din protestele moldovenești au fost la Chișinău, iar anul trecut capitala basarabeană a adunat aproape jumătate! În schimb, în autoproclamata „republică moldovenească nistreană”, în 2018 nu s-a consemnat nici un protest! Ne îndoim că locuitorii „rmn” sunt așa de fericiți: mai degrabă este vorba de un sistem represiv, urmașul celui comunist.

În fine, dacă am lua împreună cele două state românești, Basarabia s-ar situa mai degrabă printre ultimele regiuni. Deși se observă, în ultimul an, o creștere a „spiritului protestatar” la est de Prut (față de o ușoară scădere a acestuia în România), cele 91 de manifestări de acest gen sunt un număr modest, prin comparație cu cele peste 1600 de la vest de Prut.

O ultimă remarcă: în condițiile în care și eu, personal, am urmat „trendul” marilor orașe (dacă în 2017 am fost la peste 50 de proteste, anul trecut am participat doar la câteva, la unele neputând fi prezent din motive obiective…), ar fi de dorit, totuși, ca motivele pentru care românii ies în stradă – grave, de ambele părți ale Prutului! – să dispară, sau, măcar să-și diminueze impactul… Este doar o dorință care, în contextul actual, pare utopică… Poate faptul că și 2019 și 2020 sunt ani electorali (anul acesta – în ambele state românești sunt alegeri, primele, în februarie, în R. Moldova) va mai schimba această situație, deși, eu personal, uitându-mă și la contextul extern, sunt sceptic!

Să dea Dumnezeu ca scepticismul meu să fie infirmat! 🙂

(Câteva) rânduri – și gânduri – despre geografia electorală europeană… Miercuri, ian. 9 2019 

În urmă cu niscaiva ani (prin 2011-2012), am lucrat o vreme la elaborarea unei baze de date privind evoluția administrativă a statelor europene, de la 1831 spre zilele noastre. De asemenea, introducerea datelor în calculator, pentru alegerile din diferite state ale „bătrânului continent” s-a făcut, treptat, în această perioadă: pentru România și Germania – integral (în ultimul caz mai trebuie făcute unele mici actualizări), de asemenea, pentru fostele imperii otoman și austriac/austro-ungar (anterior dispariției acestora). De asemenea, există baza de date, pentru toată Europa (inclusiv Rusia europeană, Ciprul, Turcia și Caucazul), pentru anii 1991-2010… Dar, fiindcă urmează unul (sau mai mulți de) „dar”…

Unul dintre impedimente este legat de dilema dacă să lucrăm la nivelul decupajului existent în acea perioadă sau să recalculez datele, pe cât posibil, la nivelul regional actual (NUTS 2 și/sau echivalent), în primul rând, pentru comparabilitatea datelor pe diferite perioade istorice? Ar exista o formulă de compromis: din câte știu, în perioada antebelică (1831-1915) nu au fost foarte multe modificări teritoriale, la fel, se poate folosi aproximativ același decupaj administrativ pentru perioada interbelică (1921-1940), dar și pentru cea postbelică (1946-1990), care, în linii mari se suprapune decupajului regional utilizat deja pentru intervalul 1991-2010. Mai rămâne să desenez aceste fonduri de hartă…

O altă problemă este legată de faptul că introducerea în calculator a datelor pentru anumite țări și/sau perioade este extrem de cronofagă (Italia, Franța, etc, mai ales înainte de primul război mondial). În alte cazuri – destule! – nu există date (sau ele ne-au fost inaccesibile) la nivel subnațional (regional) – Bulgaria, Ungaria, Olanda, țările nordice, Polonia… Probabil tot timpul le va „rezolva” și pe acestea, cu condiția să și dispun(em) de el!…

Rămâne și „arondarea” formațiunilor politice naționale la familii politice (inter)naționale. Pe lângă faptul că doctrina acestor familii politice a evoluat în timp, în cazul unor formațiuni politice precizarea afilierii lor este (aproape) imposibilă…

Și ar mai fi și altele… Pe măsură ce se vor „decanta” ideile, voi reveni cu precizări. Între timp, se lucrează, chiar dacă ritmul pare „de melc”!… 🙂

Ziua „republicii” Duminică, dec. 30 2018 

La 30 decembrie 1947, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza l-au abdicat, prin șantaj și amenințări, pe Majestatea Sa, Regele Mihai I. Imediat după, într-o țară ocupată, de facto, din septembrie 1944, de trupele sovietice, fără nici o consultare populară, a fost proclamată „republica”.

După căderea regimului lui Ceaușescu, în Decembrie 1989, normal ar fi fost ca, înainte de organizarea unui referendum pentru noua Constituție, cetățenii țării să fie întrebați în legătură cu forma de guvernământ. Din acest motiv, am refuzat participarea atât la referendumul pentru aprobarea constituției (1991), cât și la cel pentru revizuirea acesteia (2003). De fapt, asupra ultimului planează, încă de atunci, suspiciuni de fraudare a participării la vot (umflate serios, în ultimele ore ale zilei de duminică, 19 octombrie, așa cum documenta, atunci, în ediția scrisă, de luni, 20 octombrie, „Ziarul de Iași” și cum apare și aici, în mai multe extrase din presa vremii).

Asemenea consultări populare, care au dus la abolirea monarhiei, se desfășuraseră, încă din 1946, atât în țări democratice – Italia – cât și în „lagărul” socialisto-comunist – Bulgaria – ducând la apariția regimului republican. La noi, sub diverse „pretexte”, nu s-a organizat niciodată o asemenea consultare populară! Astfel, toți conducătorii post-decembriști ai României, nu au legitimitate!

Precizez că, încă de la Unirea Principatelor, monarhii români au avut legitimitate, conferită fie de desemnarea lor de către Legislativ, fie prin consultare populară, fie prin reglementarea, prin Constituție, a succesiunii la tron. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei, de către Adunarea Electivă de la Iași (5/17 Ianuarie 1859) și ca domn al Țării Românești, de către Adunarea Electivă de la București (24 Ianuarie/5 Februarie 1859). Carol I a devenit domnitor al Principatelor Române Unite în 1866, în urma unui plebiscit, organizat de Locotenența Domnească, la conducere după abdicarea lui Cuza. În fine, prin votarea Constituției din 1866, Parlamentul – Adunarea Deputaților și Senatul – au stabilit succesiunea la tron, care a fost menținută și în Constituția României Mari, din 1923. În baza acestor prevederi constituționale au urcat pe tronul Țării Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai.

O ultimă precizare: tovarășa Margareta Duda să nu spere că va ajunge „regină”! Bolșevicul Ilici a reușit să „infiltreze” Casa Regală a României, prin Duda securistă! Mai degrabă, se poate (re)face linia regală, printr-un urmaș, înrudit cu Regina Maria, sub numele de Carol al III-lea. Doar dacă:

1.Se va (mai) face referendum pentru forma de guvernământ (necesar, pentru intrarea în legitimitate a conducătorilor Țării);

2.Poporul va vota pentru Monarhie.

Până atunci, o invitație pentru „republicani”: ieșiți și sărbătoriți, arborați drapele (cu stema „republicană” comunistă, fie cea din 1948, fie din 1965!), ieșiți la defilare cu „Republica” România, nu vă rușinați, ca aici! Și o dedicație:

https://www.youtube.com/watch?v=FPDs8crLQfI

Treaba (de mântuială) la români… Vineri, dec. 21 2018 

Lucrând la un material mai amplu, dedicat (absenței) unirii/unității la români, am putința de a vorbi, deocamdată, despre cât de (ne)stabilă a fost ocârmuirea la înaintașii noștri, în ultimii mai bine de 2000 de ani…

Astfel, la geto-daci, de la începutul secolului I î. Hr (anul 82, mai exact), când a devenit rege Burebista, și până la cucerirea Regatului Daciei de către Traian (106 d. Hr.), media de domnie a unui rege dac a fost de 23,5 ani. Romanii au stăpânit regiunile nord-dunărene până în 275 d. Hr. și, sporadic (și parțial), în secolele IV și VI. Nu avem date, pentru perioada obștilor țărănești, a cnezatelor, „țărilor”, ducatelor și voievodatelor ce vor fi existat între secolele VI și IX, astfel încât, următoarele informații sunt din zorii Evului Mediu.

Mai exact, pentru Transilvania, lista voievozilor (deveniți principi, după 1541) începe cu sfârșitul secolului al IX-lea – anul 900 (aproximativ) și cuprinde o perioadă până la 1711, când Francisk Rakoczi și curuții lui sunt înfrânți de habsburgi, fostul principat devenind parte a Imperiului condus de la Viena. Lista respectivă cuprinde 114 voievozi și principi (unii cu mai multe domnii), pentru 82 de ani neexistând date (fie nu sunt informații, fie tronul a rămas vacant). Astfel, în cei 729 de ani de domnie, pentru toți demnitarii ce au condus entitatea politică de la vest de Carpați însemnă o medie de aproape 6 ani și jumătate de domnie.

Pentru statele românești extracarpatice, intervalul de analiză e mai scurt. În Țara Românească există date pentru anii 1324-1862, timp în care au condus 99 de domnitori (și aici, unii, de două sau chiar de mai multe ori!), pentru circa 27 de ani consemnând tron vacant (incluzând locotenențe domnești, căimăcămii, sau ocupații străine – otomane, austriece sau rusești). Astfel, pentru cei 511 ani rămași, media de domnie a unui conducător este de 5 ani și două luni.

Cam la fel stau lucrurile și pentru Moldova. De la 1347 până la 1862, au fost 95 de domnitori. Dacă scădem cam 30 de ani de vacanță a tronului (căimăcămii, locotenențe domnești, ocupație străină – otomană, rusă, austriacă), la 485 de ani de domnie, revine o medie de 5 ani și o lună.

Lucrurile n-au stat mai bine nici după Unirea Principatelor. De la 1859 există guverne cu prim-miniștri (numiți și președinți ai Consiliului de Miniștri). Astfel, în anii în care Cuza a făcut „naveta” între Iași și București (1859-1862), deoarece avea două capitale, două guverne și două Adunări Elective, media de guvernare a unui executiv a fost de aproximativ 5 luni la Iași și 4 luni la București!

Lucrurile s-au îmbunătățit, oarecum, după 1862, până la 1881, când a fost proclamat Regatul, având o medie de 10 luni pentru un guvern. Aceasta a mai crescut, în perioada Regatului României (1881-1947), la 11 luni, vârful de longevitate a mediei unui executiv fiind de aproape 2 ani și jumătate, în perioada comunistă (1948-1989)!

România post-decembristă a avut, în 29 de ani, 20 de guverne. Rezultă o medie de mai puțin de un an și jumătate pentru un executiv. Cam la fel stau lucrurile și pentru al doilea stat românesc – Republica Moldova. De la desprinderea de fosta URSS, s-au perindat la Chișinău 19 executive, ceea ce dă o medie de 1 an și 5 luni pentru un guvern.

Păi, la așa (lipsă de) continuitate, cum să poți declanșa și derula programe de mare anvergură, vizând Sănătatea, Educația, Infrastructura, etc? Mai ales dacă, cei care preluau frâiele puterii aveau o cu totul altă (lipsă de) viziune? Adevăr ziceau strămoșii noștri, că asta e „țara lui Papură Vodă”!…

Un secol de la înființarea Consiliului Dirigent Duminică, dec. 2 2018 

La 2 Decembrie 1918 (stil nou) și-a început activitatea Consiliul Dirigent, care a avut rolul de guvern regional al Ardealului, Banatului, Sătmarului, Maramureșului și părților ungurene (Crișana). Inițial, activitatea sa – ca și a Marelui Sfat Național Român (legislativul regional, ales la 1 Decembrie, la Alba Iulia) – s-a desfășurat în prima fază, la Sibiu, apoi – la Cluj. Activitatea organismelor regionale – de la Cluj, dar și de la Chișinău (Consiliul Directorilor*) și de la Cernăuți (Consiliul Secretarilor de Stat*) a continuat până la data de 4 aprilie 1920, când Guvernul României, condus de Alexandru Averescu, a decis desființarea tuturor instituțiilor regionale din Basarabia, Bucovina și Transilvania.

*Sfatul Țării, legislativul de la Chișinău, s-a autodizolvat, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, după votarea reformei agrare în Basarabia, iar legislativul bucovinean – Congresul General al Bucovinei – după proclamarea Unirii cu România.

Din nou, despre traci Miercuri, oct. 10 2018 

Cu aproximativ un deceniu în urmă am scris acest text, despre traci. Totul a pornit de la vestitul citat din Herodot, pe care îl voi reda, din nou, mai jos:

„Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.(…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”.

Aseară am încheiat o îndelungată operațiune de prelucrare a unei baze de date legate de structura etno-lingvistică a populației Globului. Datele, adunate cu multă râvnă și oferite cu multă amabilitate de un foarte bun coleg, acoperă mai bine de 3000 de ani de evoluție demografică a populației planetei (începând cu anul 1000 î. Hr.).  Cum „Părintele Istoriei” a trăit în secolul al V-lea î. Hr. (mai exact, între anii 484 și 425 î. Hr.), cele mai apropiate date de care dispunem, după care putea scrie, sunt din anul 600 î. Hr. M-am uitat pe aceste date și au rezultat următoarele fapte.

Mai întâi, „bătălia” pentru primul loc, din punct de vedere demografic, se dădea și acum peste 2500 de ani, ca și azi, între chinezi și indieni. Astfel, chinezii numărau aproape 20 de milioane de locuitori (17,55% dintr-o populație totală de peste 113,6 milioane), iar indienii – sau, mai corect, azi, indo-pakistanezii, erau aproape 13 milioane de suflete. Dacă, însă, indienilor le alăturăm și pe dravidieni (locuind azi în jumătatea sudică a Podișului Dekkan, deci, tot în India), în total de peste 8,5 milioane, indo-dravidienii ar trece primii, cu peste 21 de milioane de oameni. Dar, oricum ar fi, ideea e că, aceste prime două locuri (sau chiar trei) erau „ocupate”. Absența referințelor lui Herodot la chinezi e(ra) scuzabilă, informația dinspre Orientul Îndepărtat circulând mai greu pe vremea sa.

Tracii (incluzându-i și pe frigienii și misienii din Asia Mică – derivați, unii de la brygii traci balcanici, ceilalți, înrudiți cu moesienii ce trăiau imediat la sud de Dunăre, inclusiv în Dobrogea) numărau circa 3 milioane de locuitori (2,72% din total). Dacă nu-i luăm în calcul și pe macedoneni, strămoșii noștri ocupau un onorant loc 4, cei care îi mai depășeau, după indo-dravidieni („indienii” lui Herodot) și chinezi (necunoscuți istoricului grec), fiind egiptenii, dar nu cu mult: 3,4 milioane de suflete se găseau, în acele timpuri, în Valea și Delta Nilului (3% din total). Dar, după I. Muntele & A. Ungureanu  (Geografia populației, 2017, p. 276, inclusiv nota infrapaginală 243), macedonenii „au fost, la origine, o populație tracică, care a suferit însă o puternică grecizare”. Deci, îi putem adăuga la traci și pe macedoneni (care, la vremea lui Herodot erau pe la începuturile grecizării): în acest caz, totalul tracilor trece(a) de 3,6 milioane, ceea ce-i aduce(a) pe poziția a treia, după indo-dravidieni și chinezi! Ceea ce înseamnă că, în citatul de mai sus, Herodot a avut dreptate!

Înainte de a încheia, să vedem înaintea căror alte neamuri celebre stăteau tracii. Erau, astfel, mai numeroși decât grecii sau galii – fiecare numărând cam 3 milioane, decât berberii din nordul Africii – 2,6 milioane, decât romanii – 2,1 milioane, sau decât arameii-asirienii – 1,9 milioane. Tracii se aflau înaintea și a asiro-caldeenilor – care atingeau 1,8 milioane, punicilor-cartaginezilor – cu un total de 1,3 milioane sau a evreilor – care însumau doar 431 de mii de suflete!…

Absenteismul românilor la vot (1917-2018) Duminică, oct. 7 2018 

Nici nu s-a uscat bine tușul de pe ultima ștampilă folosită la „evenimentul” electoral din 6-7 octombrie 2018 și credem că putem folosi acest moment spre a vorbi despre utilizarea, de către electoratul român, a absenteismului la urne, ca formă de protest, față de conducători.

Prima asemenea formă de protest a dus chiar la neorganizarea unui „plebiscit” în anul 1917. Atunci, Petre P. Carp, germanofil, rămas în teritoriul ocupat de germani, a inițiat organizarea acestei „consultări” populare, pentru detronarea regelui „trădător de țară” Ferdinand, care, în august 1916, mergând contra țării natale, a mers la război cu Antanta. Așa-zisa „pantahuză” nu a avut aproape deloc sprijin, după Constantin Kirițescu (Istoria Războiului pentru Întregirea României), motiv de a nu se pomeni deloc despre acest eșec în presa germanofonă din capitala ocupată a României (Bukarester Tagblatt).

În anul următor, după semnarea „păcii” de la Buftea/București, s-au organizat alegeri parlamentare, inclusiv în sudul țării, ocupat de Puterile Centrale (mai puțin în Dobrogea, pierdută, temporar, de statul român). Pe lângă refuzul liberalilor și al conservator-democraților (conduși de Take Ionescu) de a participa la acest scrutin, a mai apărut o formă de protest: deși urmau să voteze printre baionetele austro-germane, mulți alegători, mai ales din sudul țării, au refuzat să meargă la vot, făcând ca scrutinul de la mijlocul anului 1918 să consemneze aproximativ 50% prezență la vot, cel mai mic procent, de dinainte de 1990.

Și în perioada interbelică am consemnat o asemenea manifestare a nemulțumirii electoratului, față de inițiativele „conducătorilor”. Astfel, după venirea la putere, ca monarh al României a lui Carol al II-lea (iunie 1930), cum acesta alesese să trăiască cu Elena Lupescu, concubina sa și nu cu Regina Elena, în cadrul unei vizite la Chișinău, mitropolitul Basarabiei, Înalt Prea-Sfințitul Gurie nu i-a permis să treacă, fără femeia cu care era căsătorit în fața Domnului prin fața Ușilor Împărătești. Monarhul n-a protestat, dar a ținut minte gestul ierarhului, care, în urma mai multor șicanări, a fost nevoit să demisioneze. Ca reacție cetățenească, din 1933, până în 1939, la toate scrutinurile parlamentare (1933, 1937, 1939) și la plebiscitul pentru aprobarea „Constituției” ce a inaugurat dictatura regală (februarie 1938), prezența la vot în județele basarabene a fost sub media țării.

Au urmat alte decenii de regim dictatorial, la cealaltă extremă (comunistă), în vremea căreia, „raportările” oficiale au dat valori apropiate de 100% (pe care le mai putem observa, și azi, în Coreea de Nord). În realitate, știu, cu exemple concrete, că aceste rezultate erau false, supra-dimensionate, cetățenii refuzând, în frecvente cazuri, să se prezinte la urne, spre a „alege”, între PCR și PCR…

Căderea regimului dictatorial, în 1989, a readus viața democratică în România, dar a arătat și că, dacă e nemulțumit, românul boicotează… S-a ajuns, după anul 2000, la scăderea participării la vot la mai puțin de jumătate din alegătorii trecuți pe liste, prima asemenea consultare populară fiind chiar un referendum: cel din mai 2007. De atunci, cu rare excepții (doar la alegerile prezidențiale), prezența la vot a fost, constant sub 50%. Au fost, între aceste consultări, unele în care boicotul a fost miza principală. De exemplu, referendumul din 2012, pentru demiterea președintelui: cvorum sub 50%, ceea ce a însemnat, automat, invalidare! Așa-zișii „conducători” nu au învățat nimic. Deși au scăzut cvorumul la 30%, printr-o decizie perversă, participarea la urne la „consultarea” populară din 6-7 octombrie abia a depășit 20%. Consecința? Rezultat invalidat!

#stauacasă – Despre mascarada din 6-7 octombrie 2018 Joi, oct. 4 2018 

Mărturisesc, din capul locului, că sunt creștin ortodox, familist, cu soție și copil, deci „întrunesc” toate condițiile „afilierii” ca membru al unei „familii tradiționale”. Mai mult, ca dovadă a bunei-credințe (creștine, nu cretine! și „familiste”), aduc numeroasele postări care pledează, încă de pe la începuturile acestui blog, articole care subliniază importanța creștinării dacilor/daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei, însemnătatea numelor vechi ale sărbătorilor românești, semnificația unor sărbători de iarnă (Ignatul, Crăciunul), vechimea mai mult decât milenară, din vremea romanizării, a creștinismului românesc și multe, multe altele (nu vreau să devin… prea insistent cu exemplificările), totul culminând cu „salba” de mici articole ce au marcat bună parte din sărbătorile creștine din acest an al Centenarului României Mari: despre Sfântul Vasile, Bobotează, Sfântul Ioan, Sfântul Grigore, Bunavestire, Schimbarea la Față a Domnului Iisus Hristos și multe, multe altele… Iar în sprijinul ideii de familie normală, la români, pledează, de aproape un deceniu (mai exact, din ianuarie 2009), articolul care explică ce termeni legați de viața de familie am preluat noi de la daci și de la romani. Mai mult, ca să elimine eventuala confuzie că românii ar fi urmași de homosexuali, titlul se referă la „cum s-au amestecat DACELE cu ROMANII” și nu cum, papagalicește spun unii (inclusiv istorici, dacă n-or fi, de fapt, isterici) că „românii sunt urmașii DACILOR și ai ROMANILOR”!…

Prin aceste ultime precizări, trec la a doua chestiune, legată de homosexuali, așa numitele „comunități LGBT”! Conform unui obicei mai vechi – dacă sunt lăsat să-mi văd de treaba mea, nu deranjez pe nimeni – aștept ca și restul lumii să facă la fel. Deci și aceste „comunități”! Doar că, de la o vreme, constat plasarea lor în (im)postura de „victime”: doamnelor-domni (sau ce sunteți dumneavoastră), NU MĂ INTERESEAZĂ CE FACEȚI ÎN DORMITOR, CU CINE ȘI ÎN CE FEL! Aveți, însă, decența, ca pe stradă, în public, să vă comportați civilizat. Așa cum mi se pare indecent ca un el și o ea să se „lingă” pe stradă, e la fel de indecent să văd că fac așa ceva un „el” cu „o” „el”-ă sau o „ea” cu „un” „ea”-l… E vorba de bun-simț, „cei șapte ani de acasă”, respectul celorlalți și, nu în ultimul rând, de aplicarea acelei vorbe vechi – „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”!

În altă ordine de idei, acum circa trei ani, când cineva a bătut la ușă și a pledat să semnez din partea „coaliției pentru familie”, simțind că ceva nu e în regulă, n-am semnat! Deci, din capul locului, afirm că NU mă număr printre cei 3 milioane de semnatari ai petiției ce a stat la baza mascaradei din acest final de săptămână. Nedumeririle mele s-au dovedit justitcate: am „stat de vorbă” un pic cu „google” și iată ce mi-a „povestit”:

– mai întâi, că așa zisa „coaliție pentru familie” este bună prietenă cu tovarășul kgb-ist putler și cu „noua dreaptă” și, mai mult, că, în spatele „coaliției” ar sta chiar Rusia, ba chiar că unii – Mihai Polițeanu – afirmă, direct, că respectiva mișcare este, de fapt, „coaliția pentru Rusia”!

– apoi, că, de fapt, așa-zisa „coaliție pentru familie”, nici nu salvează familia, ba chiar o distruge!…

Așadar, punând lucrurile „cap la cap”, avem o mișcare susținută, „din umbră” de Rusia și care salvează pe oricine, orice, dar, în nici un caz, FAMILIA! Ținând cont de faptul că RĂDĂCINILE CREȘTINISMULUI ROMÂNESC VIN DE ACUM CIRCA 2000 DE ANI, DIN VREMEA ROMANIZĂRII TRACO-DACILOR ȘI CĂ ȘI TERMENUL „FAMILIE” E TOT DIN ACEA PERIOADĂ (DE ORIGINE LATINĂ), ce treabă am eu cu „pravoslavnicii” kgb-isto-fsb-iști de la Răsărit? Niciuna! În plus, persistă semne de întrebare și asupra liderului BOR, care, nu demult s-a și văzut, deloc întâmplător, cu kgb-istul în sutană de la Moscova. N-am auzit, însă, ca pe liderul BOR să-l fi interesat situația Mitropoliei Basarabiei, prigonită de „unealta” Moscovei la Chișinău (așa-zisa „mitropolie” a Moldovei), cetățeanul în cauză fiind mai pre(a)ocupat de mall-ul bisericesc, pentru care a fost de acord să primească banii de la cercetare, și așa insuficienți! În plus, n-am auzit nici BOR, nici „coaliția” sau/și vajnicii susținători ai „familiei tradiționale” să fie îngrijorați de miile de fete minore care, fără voia lor, au devenit mame? Și, pentru că cei care le-au lăsat însărcinate au fost prea lași ca să devină tați, fetele respective, cu tot cu copiii lor, sunt „în afara” definiției „familiei tradiționale”! Ce-o să le faceți, tovarăși din BOR și „coaliție”: o să-i omorâți cu pietre? Nu mai bine, cu banii aruncați pe fereastră, inutil, se găseau soluții de a ajuta aceste tinere mame minore, cu copiii lor?

Mergând mai departe, chiar admițând că această „coaliție” ar veni, zilele astea să susțină că n-are legături cu „maica Rusie”, cu argumente credibile, nu pot deveni co-părtaș la mascarada de „referendum” din 6-7 octombrie, alături de o gașcă de infractori, corupți, penali, ce-și spun „partid”(e) – psd+alde și nici a „șefilor” lor, dintre care unul este deja condamnat definitiv și mai are alte anchete în desfășurare, iar celălalt este anchetat și el

În plus, ambii au „legătură” cu „familia tradițională”, cât am eu cu Papa de la Roma: unul e divorțat și trăiește cu o pițipoancă mai tânără ca nora, iar celălalt e la a cincea nevastă!

Mai mult, n-am auzit pe NIMENI dintre „susținătorii” așa-zisei „familii tradiționale” să fi reacționat CONTRA faptului că s-a eliminat softul anti-fraudă la mascarada din 6-7 octombrie! Ce garanție am eu că „guvernul” teleghidat de infractorul-șef al psd, condamnat tocmai pentru o fraudă, la o altă mascaradă (cea din 2012) nu va fura la vot? Ca să fie siguri că va ieși „procentul care trebuie” (mai ales cel legat de prezența, egală cu sau mai mare de 30%), au eliminat softul în cauză (folosit eficient la alegerile locale și parlamentare din 2016) și au mai dat și o zi în plus (sâmbătă, 6 octombrie). Dovada că se pregătesc fraude (mai exact, se vor introduce, cu ghiotura, voturi în plus în urne!) vine, indirect, dinspre valul imens de retrageri ale numeroșilor președinți de secții de votare din țară! Aceștia nu vor să ajungă pe post de „Acarul Păun” condamnați pentru fraudele comandate de alții, „de sus”! Mai ales că dispozițiile actuale fac foarte dificilă depistarea votului multiplu și chiar verificarea personală (dacă n-a votat, de pildă, altcineva în locul meu)!

La fel de gravă mi se pare și formularea întrebării (în legătură cu care susținătorii mascaradei, iarăși, nu au dubii!): „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma adoptată de Parlament?” Care lege, tovarăși? ÎNTREBAREA TREBUIE SĂ FIE CLARĂ, SĂ NU LASE LOC DE DUBII!… Așa, însă, din 8 octombrie, poate veni infractorul-șef al psd să ceară „parlamentului” să voteze o „lege” privind amnistia și grațierea, atât de dragi corupților de la noi! Și vor avea „suportul” electoral al celor care au participat la mascarada din 6-7 octombrie! În plus, cel mai „iubit” dintre infractori și gașca sa din „fruntea” țării se vor „împăuna”, nemeritat, cu „suportul popular” acordat lor! Mai grav, după cum atrage atenția un politician maghiar, creștin și el, acesta e doar începutul: „rețeta” fraudării va putea fi (și va fi!) aplicată și la alte scrutinuri, în viitor!

În concluzie, ținând cont de aceste circumstanțe (mai sunt și altele, dar nu mai intru în detalii), nu vreau să am nimic de a face cu mascarada din 6-7 octombrie 2018 (pe care un șugubăț a „mutat-o anul viitor!), așa că… #stauacasă!

Dumnezeu să ajute România!

Bătălia din Dealul Spirii (București) Joi, sept. 13 2018 

Astăzi se împlinesc 170 de ani de la bătălia din Dealul Spirii, în urma căreia, intervenția străină – în cazul Țării Românești, cea otomană – a pus capăt, în mod brutal, Revoluției de la 1848 (începută, în principatul muntean, la Islaz, la 9 iunie, același an). Deși, de la bun început, sorții erau potrivnici românilor, Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie și Compania de pompieri condusă de Căpitanul Pavel Zăgănescu (în total, aproximativ 900 de militari) s-au opus unui corp de armată otoman, care număra aproximativ 6000 de soldați.

Mai multe detalii, aici.

Pagina următoare »