Boicot! Joi, iun. 14 2018 

În această seară începe așa-zisa „cupă mondială”. O numesc așa deoarece, deși organizatoarea practică o nouă „formă” de turism – „turismul cu tancul la vecini” – de peste 4 ani de zile, FIFA nu s-a sinchisit să schimbe țara organizatoare, deși ar fi avut timp să o facă! Mai penibil și mai lipsit de orice fair-play (ca să nu mai vorbesc de decență, bun-simț, moralitate!), este faptul că, la așa-zisa „cupă mondială” participă și țări cu democrații consolidate, care au luat atitudine, prin sancțiuni, contra agresorului rus, dar… la fotbal… nu se pune!

Ba se pune, tovarăși! Tot așa l-a cauționat CIO pe Hitler, care a organizat Olimpiada de la Berlin, în 1936. Diferența este chiar în favoarea șefului regimului nazist (!), care, la momentul acestui eveniment sportiv, nu agresase (încă) nici o țară!… Lumea nu poate evolua spre mai bine, atâta vreme cât țări ale căror regimuri NU încurajează competiția corectă nici măcar în sport (Rusia este „expertă” în „sportivi” găsiți dopați la mai multe competiții, în diferite sporturi!) sunt acceptate, nu doar ca „parteneri”, ci chiar ca „organizatori” de asemenea manifestări!

În aceste condiții, eu personal, boicotez așa-zisa „cupă mondială”! Din fericire, am, oricum, lucruri mult mai plăcute și mai interesante de făcut! 🙂

Reclame

SIMPOZION – CENTENARUL MARII UNIRI – PERSPECTIVE GEOGRAFICE (26 mai 2018) Duminică, iun. 3 2018 

În urmă cu o săptămână, la Focșani, s-a desfășurat Simpozionul „Centenarul Marii Uniri – perspective geografice”. Intervențiile pot fi urmărite aici.

Un documentar ce ar fi fost perfect dacă… Luni, mai 28 2018 

… în cadrele realizate nu ar fi apărut unul dintre cei ce au colaborat cu regimul adus de bolșevismul rus și în cuprinsul căruia, o anumită doamnă nu ar fi zgâriat urechile ascultătorilor cu exprimarea, greșită, „ca și”…

Documentarul poate fi urmărit aici:

Despre (câteva) aniversări… Joi, mai 10 2018 

Au trecut câteva zile cu mai multe aniversări, începând de alaltăieri… Să le luăm pe rând, în ordinea cronologică a zilelor din calendar.

* 8 mai

Pe lângă uitata (?) „aniversare” a fondării partidului comunist român – cu minuscule, fiindcă rolul său pozitiv (a existat așa ceva?) e inexistent în societatea românească – petrecută în 1921, Occidentalii au marcat Ziua Victoriei împotriva fascismului. Asta, fiindcă, la momentul semnării, de către conducerea germană (resturile ei) a capitulării naziste, la Berlin era ora 24, ca și la Paris, dar la Londra era ora 23, iar la americani – principalii învingători în ultimul (?) război mondial, era (încă) seara de 8 mai! Doar la Moscova începuse ziua de 9 mai…

* 9 mai

Menționăm aici Ziua Europei, dată la care, în 1950, ministrul de externe al Franței – Robert Schuman, un cetățean francez de naționalitate germană (era alsacian, născut în Luxemburg!) – a propus noii Republici Federale Germania ca aceste țări să își pună în comun producția de cărbune și oțel. Germanii au zis „Ja!” și, alături de ei, olandezii, luxemburghezii, belgienii și italienii, au pus bazele, în 1952, ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), devenită, din 1957, Comunitățile Europene, iar din 1992, Uniunea Europeană.

* 10 mai

Este o dată (încă) extrem de controversată în spațiul românesc. Vinovații principali sunt ăia sărbătoriți (până în 1989) pe 8 mai (comuniștii) și urmașii lor, de „rit” comunis(oid)! Mai întâi, 10 Mai 1866 a fost data la care Carol I de Hohenzollern-Siegmaringen a depus jurământul de credință (în franceză) în fața Parlamentului Principatelor Unite Române, întrunit la București, devenind al doilea Domnitor, după proaspătul „abdicatul” Alexandru Ioan I (Cuza). Înaintea evenimentului, poporul votase, covârșitor, la plebiscit, pentru Domnul Carol. După 11 ani, la 10 Mai 1877, s-a publicat, în Monitorul Oficial, Declarația de Independență a României față de Imperiul otoman, rostită de ministrul de externe român, Mihail Kogălniceanu, în Parlament. ORICE ACT DEVINE OFICIAL, ODATĂ CU PUBLICAREA SA ÎN MONITORUL OFICIAL! Deci, degeaba susțin comuniștii (și urmașii lor), că 9 mai e „ziua independenței”, Declarația lui Kogălniceanu a fost publicată a doua zi, deci Ziua Independenței României este și rămâne 10 Mai 1877! Și, ca să încheiem cu această zi, tot la 10 Mai, dar în 1881, România s-a proclamat Regat, Carol I devenind, astfel, de atunci, și primul Rege al României!

Rog familia tovarășei duda să nu se entuziasmeze! O fi dumneaei fiica Regelui Mihai I, dar, fiind căsătorită cu un (urmaș de) securist, să ne scutească! Persoanele pline de „interese” (mărunte și meschine) și de ipocrizie nu sunt deloc bine-venite!

 

Unirea Basarabiei cu România: 1918-2018 Marți, mart. 27 2018 

La 27 Martie/9 Aprilie 1918, Sfatul Țării a decis, într-o ședință desfășurată la Chișinău, Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România. În favoarea Unirii au votat 86 de deputați, 36 s-au abținut, 3 au votat contra, iar 13 reprezentanți au lipsit de la ședință. Votul reprezentanților Basarabiei le-a arătat calea bucovinenilor, ardelenilor, bănățenilor, crișenilor și maramureșenilor, spre Unirea cu Țara, fiind dat în condiții grele pentru Țară și reprezentând premiera anului 1918.

Mai multe informații despre contextul istoric de acum un secol se găsesc mai jos:

https://www.europalibera.org/a/29122430.html

https://www.europalibera.org/a/tentatia-bolsevismului-centrul-revolutionar-roman-de-la-odesa-1917-1918/29122623.html

Așa cum cred de ani de zile, momentul Re-Unirii va sosi, într-o zi, deoarece „sângele apă nu se face”! Să nu ne grăbim, dar să facem toate cele de cuviință pentru repetarea acestui moment istoric!

AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!

Țiganii să fie numiți ȚIGANI, nu „r(rrrrrr)omi”, deoarece insultă un întreg popor! Marți, feb. 27 2018 

De peste un deceniu asist la umilirea, insultarea unui întreg popor cu o istorie multimilenară, prin asocierea românilor, neamul din care fac parte, cu o populație, de etnie țigănească, numită, tendențios, rău-voitor „de etnie rrrromă”! Dacă minoritatea respectivă, obișnuită (poate nu din vina ei) cu furtul, cerșetoria și alte activități cu conaotație negativă, ar avea obișnuința de a merge la școală, la muncă, de a respecta normele, regulile societății/comunității în care trăiește, o asemenea „asociere” „români-rrromi” nu ar fi o problemă! Însă, deoarece minoritatea respectivă este SINGURA din România care nu respectă asemenea norme (orice altă minoritate din România le respectă, fie că este vorba de maghiari, germani, ucraineni, albanezi, turci, greci și alte etnii), eu, personal REFUZ o asemenea asociere, pe care o consider jignitoare, între români și țigani!

Petiția se regăsește aici:

https://www.petitieonline.com/iganii_s_fie_numii_igani_nu_romi_deoarece_acest_termen_insult_un_intreg_popor#form

De la traco-daci la români (XI) Joi, feb. 22 2018 

Despre distribuția crono-spațială și statistică a ariilor dialectale traco-dace și românești

Încercarea noastră de a aprecia numeric, fie și orientativ, importanța elementului traco-dac, romanizat, devenit ulterior românesc, prilejuiește și ocazia de a vorbi despre însemnătatea diferitelor ramuri ale neamului nostru. De asemenea, exceptând primele momente analizate (anii 100 î. Hr. și 100 d. Hr., pentru care ne-am raportat și la limitele de atunci ale Regatului dac), ne vom referi și la configurația etnică a teritoriului ce a format, în intervalul 1918-1940, România Mare, aflată, în acest an, la momentul Centenarului.

Astfel, cu puțin timp înaintea domniei lui Burebista (anul 100 î. Hr.), din cei aproape 2,4 milioane de traco-daci, cei mai numeroși erau traco-moesii, localizați în estul și nordul Peninsulei Balcanice (peste 1,4 milioane), urmați de traco-daci (geto-daci), cu aproape 1 milion și de traco-frigieni (localizați în nord-vestul Asiei Mici) cu doar câteva zeci de mii de oameni. Așa cum a arătat Sorin Olteanu (2010), limitele între cele trei ramuri ale neamului tracic nu erau tranșante, fiind vorba de arii de tranziție între ele, așa încât, atât aceste valori, cât și cele de mai jos, oricum cu caracter estimativ, trebuie privite doar orientativ.

Facem o paranteză, spre a sublinia faptul că, pe teritoriul statului dac creat și condus de Burebista, populația totală era de aproximativ 2 milioane de locuitori, dintre care peste 1,26 milioane erau traco-daci (circa 63,9%), restul – alte neamuri: greci, macedoni, celți, baltici, sarmați sciți… În concluzie, o bună parte din neamul tracic (mai ales din sudul Balcanilor și din Asia Mică) nu era cuprins în Regatul dac, iar, pe de altă parte, statul dac era un adevărat mozaic etnic, cu predominanța traco-dacilor și, în special, a ramurii lor nordice – a geto-dacilor. Datele efective pot fi contestate, dar aceste concluzii – nu (fiind susținute și de descoperirile arheologice, de inscripții sau de însemnările autorilor vremii)! Ceea ce ar ține, teritorial, de România interbelică, avea peste 730 de mii de locuitori, dintre care cam 550 de mii erau traco-daci (74,8%).

Două secole mai târziu, spre finalul domniei regelui dac Decebal, neamul tracic crescuse la aproape 2,7 milioane, dar, din aceștia, cam 700 de mii erau deja romanizați (predominant – la sud de Dunăre). Faptul că romanizarea făcuse progrese importante în Balcani explică de ce numărul traco-moesilor balcanici scăzuse la aproximativ un milion, în vreme ce geto-dacii erau circa 900 de mii, restul – cam 100 de mii fiind reprezentat de traco-frigienii asiatici.

Regatul dac al lui Decebal, restrâns aproximativ la teritoriul României interbelice (fără Dobrogea), avea peste 900 de mii de locuitori, din care aproximativ 500 de mii erau geto-daci (cam 55%). Restul populației era reprezentat de diferite grupuri minoritare de greci, celți (pannoni), illiri, germanici, sarmați, sciți și chiar romani (destul de puțini, dar erau!). Scăderea ponderii geto-dacilor era cauzată și de așezarea, mai ales spre marginile statului dac, a unor grupuri de migratori (sarmați, germanici). Între limitele României interbelice s-ar fi găsit 680 de mii de locuitori, dintre care peste 440 de mii erau traco-daci (64,8%), la care se adăugau și câteva zeci de mii de traco-daci romanizați, localizați cu precădere în Dobrogea, deja parte a Imperiului, la acel moment.

Este dificil să apreciem ce particularități individualizante îi deosebeau, ca nuanțe pe vorbitorii latinei carpato-balcanice, mai exact ai dialectului traco-daco-roman al limbii latine, în jurul anului 600. Cert este doar faptul că, de această dată, raporturile erau inversate, în favoarea traco-romanilor: din cei aproximativ 2,6 milioane de traci, numai vreo 650 de mii mai erau traci neromanizați (cam 100 de mii de frigieni, în curs de grecizare, restul – în proporții egale, traco-daci, respectiv traco-moesi), ceilalți (2 milioane) fiind deja traci romanizați.

Actualul teritoriu al României interbelice adăpostea cam 750 de mii de locuitori, dintre care cam 400 de mii erau traco-daco-romani (53%), iar 45 de mii (cam 6%) – traco-daci (mai ales din resturile vechilor daci liberi: tirageți, carpi, costoboci). Alături de strămoșii noștri, romanizați sau nu, trăiau diferite grupuri de greci, slavi, avari, germanici, baltici.

După alte 4 secole, în jurul anului 1000, tot circa 2 milioane era numărul total al romanicilor estici, urmașii traco-daco-romanilor, deveniți români. Declinul demografic se datorează, pe de-o parte, asimilării unora dintre traco-daci (frigienii din Asia Mică, grecizați) sau dintre traco-daco-romani (mai ales prin slavizare, atât la nord de Dunăre, cât și în regiunile balcanice), iar pe de alta – unui spor natural mai degrabă modest spre nul, ținând cont și de succesiunea „valurilor” migratoare, ce au afectat, din secolul al VII-lea cam tot spațiul carpato-balcanic. Pe baza împărțirii „dialectale” a lui Gheorghe Ivănescu (1980), acum circa un mileniu, cele 4 „dialecte” ale limbii române aveau un număr de vorbitori destul de apropiat, de ordinul sutelor de mii fiecare. Cel mai important „dialect” era cel macedo-meglenoromân, cu peste 860 de mii de vorbitori, urmat de „dialectul” moldo-muntean – cu aproape 590 de mii, de cel rotacizant – cu peste 440 de mii și de cel ardeleano-banato-crișano-maramureșean – cu mai puțin de 180 de mii de vorbitori. Importanța demografică a dialectului sud-dunărean (macedo-meglenoromân) explică de ce, în jurul anului 1000, primii care s-au afirmat în crearea unor formațiuni politice au fost frații noștri balcanici (prin Vlahia Mare a lui Niculiță și, apoi, prin răscoala Asăneștilor, care a dus la crearea Imperiului româno-bulgar).

Teritoriul României interbelice era locuit de aproape 930 de mii de oameni, dintre care aproape 520 de mii erau români (55,9%). Alături de aceștia trăiau greci, italieni, evrei, baltici, ruși, bulgari, sârbo-croați, maghiari, pecenegi…

Până la mijlocul celui de-al doilea mileniu au erei creștine (1500), situația s-a schimbat foarte mult. În primul rând, în urma unor redistribuiri, distribuția dialectelor limbii române a ajuns la configurația pe care româna o va păstra, în linii mari, până azi. Astfel, o parte a rotacizanților din vestul și nord-vestul României au fost „cuprinși”, împreună cu vorbitorii fostului „dialect” ardeleano-banato-crișano-maramureșean, într-un dialect dacoromân ce includea 2 milioane de vorbitori, din totalul de 2,9 milioane de românofoni. Totuși, dialectul rotacizant (istroromân, mai târziu) mai era, încă, al doilea ca importanță, dar la mare distanță, cu peste 470 de mii de vorbitori (localizați în vestul Peninsulei Balcanice – mai ales în Bosnia-Herțegovina, Croația și Slovenia), acesta fiind urmat de dialectele meglenoromân (cu circa 210 mii) și macedoromân/aromân (cu aproape 190 de mii). Dacă meglenoromânii mai ocupau sudul Bulgariei și al Serbiei, părți din R. Macedonia și din nordul Greciei, aromânii se localizau în special în Grecia, Albania și o parte din R. Macedonia. În R. Macedonia și în nordul Greciei, aromânii și meglenoromânii erau în contact deja și se și amestecaseră (oarecum asemănător cu modul în care rotacizanții din Maramureș și Apuseni se aflau în contact cu restul vorbitorilor dialectului dacoromân).

Pe teritoriul României interbelice se aflau 2,3 milioane locuitori, dintre care 1,6 milioane erau români (69,7%), împreună cu care conviețuiau grupuri de greci, italieni, armeni, evrei, turci, tătari, țigani, lituanieni, polonezi, cehi, slovaci, ucraineni, ruși, sârbi, croați, germani, maghiari, găgăuzi. Ordinea enumerării nu ține deloc cont de ponderea deținută de fiecare etnie. Creșterea nu doar numerică, ci și procentuală a elementului românesc are două explicații: asimilarea unora dintre reprezentanții minorităților (atestată, până azi și onomastic, prin nume ca Grecu, Armeanu, Turcu, Tătaru, Leahu, Rusu, Sârbu, Neamțu, Ungur și altele, purtate, azi, de etnici români), respectiv, refugierea în acest areal a unor grupuri de români (în special din Balcani, retrași din calea înaintării otomane și atestați, poate, de purtători ai unor antroponime ca Scheau).

La începutul secolului al XIX-lea (1820-1831), numărul total al românilor se apropia de 6,4 milioane. Aproape 6 milioane aparțineau dialectului dacoromân, care se evidenția net față de celelalte. Doar dialectul aromân înregistrase o ușoară creștere, la peste 280 de mii de vorbitori, fiind, însă, departe de cel mai însemnat dialect românesc. Celelalte două dialecte erau în declin: meglenoromânii abia mai treceau de 100 de mii, în vreme ce istroromânii scăzuseră la aproximativ 45 de mii.

În cuprinsul limitelor statului român interbelic, din cei 7 milioane de locuitori, peste 5 milioane erau români (71,8%), alături de care trăiau grupuri mai mari sau mai mici de maghiari, germani, greci, italieni, armeni, evrei, țigani, polonezi, cehi, slovaci, ucraineni, ruși, bulgari, sârbi, croați, turci, tătari, găgăuzi.

În urmă cu aproximativ un secol (1908-1913), numărul românilor era aproape dublu, ajungând la aproape 12,2 milioane. Aproape 11,5 milioane dintre aceștia erau vorbitori ai dialectului dacoromân, peste 500 de mii vorbeau dialectul aromân, aproape 150 de mii – pe cel meglenoromân și aproape 45 de mii – dialectul istroromân. Remarcăm faptul că, de această dată, deși nu toate dialectele au înregistrat creșteri, nici unul nu se afla în declin.

Momentul la care ne referim se află foarte aproape de anul 1918, în care s-a făurit România Mare. Între aceste limite, trăiau 15 milioane locuitori, dintre care românii totalizau aproape 10,7 milioane (70,8%), restul fiind reprezentat de etniile menționate mai sus. Ușoara scădere a ponderii românilor se explică, măcar în parte, prin efectele politicilor de deznaționalizare a elementului românesc din Transilvania, Bucovina și Basarabia, politici puse în practică mai ales în a doua parte a secolului al XIX-lea.

Să ne referim și la situația din zilele noastre (2001-2016). De această dată, din cei peste 21,8 milioane de români din spațiul carpato-balcanic, mai mult de 21,4 milioane sunt reprezentați de vorbitorii dialectului dacoromân, rămas cel care domină net ansamblul limbii române și singurul care a înregistrat creșteri în ultimul secol. Cei peste 400 de mii de vorbitori ai celorlalte dialecte se repartizează între aromâni – aproape 400 de mii, meglenoromâni – aproape 22 de mii și istroromâni – mai puțin de 3 mii de vorbitori.

Dacă România de azi ar avea granițele României interbelice, ar totaliza 25 de milioane de locuitori, dintre care 20,4 milioane ar fi români (81,6%), restul de aproape o cincime din populație fiind reprezentat de grupurile etnice sus-menționate, dar în proporții diferite față de momentele anterioare. Notăm trendul crescător al ponderii elementului românesc în ultimul secol: 70,8% la începutul secolului trecut, 73% în perioada interbelică (recensământul din 1930) și 81,6% – în prezent.

Remarcăm, la final, câteva particularități. Astfel, pe vremea lui Burebista, statul dac era, mai degrabă, un stat traco-dac, ceea ce justifică afirmația lui Acornion, rămasă pe inscripția de la Dionysopolis (Balcic), despre regele unificator al strămoșilor noștri: „cel mai mare dintre regii traci”. Majoritatea populației acestui stat și atunci și pe timpul lui Decebal, era formată din autohtonii traco-daci, deși proporția celor incluși în Regatul dac a scăzut. De asemenea, începută chiar înainte de domnia lui Burebista, romanizarea strămoșilor noștri a progresat, mai lent până la cucerirea Daciei de către împăratul Traian, apoi, din ce în ce mai rapid, astfel încât, la finele antichității, cam două treimi dintre traco-daci erau deja parte a lumii roman(izat)e.

Deși ponderea populației autohtone, ce locuia pe teritoriul statului român unificat în anul 1918 a cunoscut un declin, început chiar din primele secole ale erei creștine, treptat, mai ales după anul 1000, aceasta a cunoscut creșteri aproape continui (excepție făcând ușorul recul procentual menționat acum un secol), de la circa două treimi în 1500, la peste 4/5 în prezent. Creșterea s-a produs atât prin aportul de români veniți aici din celelalte regiuni ale spațiului carpato-balcanic (migrați mai ales din Balcani, dar nu numai!), cât și prin sporul natural al elementului românesc și prin asimilarea, treptată, în timp, a unor grupuri aparținând altor etnii.

Refugierea multor români din afara teritoriului României interbelice și tendințele asimilatorii ale grupurilor etnice majoritare în acele regiuni (prin politica națională a statelor în cauză), au dus, mai ales după 1800, la declinul românității carpato-balcanice din restul spațiului analizat, declin ce continuă și în prezent.

 

 

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-8)* Vineri, feb. 9 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016): partea a VIII-a

3.3.2. Subperioada comunistă totalitară (1946-1985)[1].

Sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale nu a readus România în „matca” interbelică, nici în plan administrativ – deoarece doar nordul Transilvaniei a fost reîncorporat teritoriului național, rămânând pierdute nordul Bucovinei, ținutul Herței și Basarabia (la U.R.S.S.) și sudul Dobrogei, numit Cadrilater (la Bulgaria) – și nici politic (după un timid început de tranziție spre o viață politică democratică, puterea a fost confiscată, treptat, de comuniști, pentru aproape o jumătate de veac).

Cele mai mari probleme le ridică veridicitatea informațiilor referitoare la alegerile din 1946. Rezultatele votului popular au fost grosolan falsificate, procentele fiind, practic, inversate[2]. Acest lucru a fost recunoscut chiar de reprezentanții P.C.R., într-o analiză „ultrasecretă”, care demonstrează că Blocul Partidelor Democrate, subordonat comuniștilor a pierdut alegerile[3]. În consecință, am fost nevoiți să elaborăm câte 3 hărți, atât în ceea ce privește distribuția crono-spațială a votului popular, cât și în legătură cu distribuția crono-spațială a mandatelor pe formațiuni politice. Astfel, prima hartă – în ambele situații – reflectă distribuția votului, respectiv a mandatelor, după datele oficiale, a doua – după informațiile din analiza P.C.R., iar a treia reprezintă rezultatul estimărilor întocmite plecând de la informațiile reale, incomplete și de la bibliografia care tratează chestiunea.

Vot p pol 1946of-1985 ok

Figura 27

 

Astfel, harta care reflectă, oficial[4], rezultatul votului din 1946, arată că, în perioada totalitară, au votat contra regimului comunist, până în 1952, alegătorii dintr-o serie de județe din nordul Transilvaniei și al Moldovei (Maramureș, Năsăud, Rădăuți, Botoșani, Roman, Vaslui și Fălciu), ulterior datele comunicate de autorități arătând o „susținere”, ușor peste medie, a comuniștilor.

În schimb, „sprijinul” pentru B.P.D. – și mai ales pentru aliatul său, Uniunea Populară Maghiară – a fost puternic în majoritatea județelor ardelene, transformându-se, însă, după 1960, în voturi peste medie contra regimului[5].

Asemănător s-au comportat și alegătorii maghiari și secui din estul Transilvaniei, care, până în 1952, au fost favorabili B.P.D. (și, în primul rând, U.P.M.), pentru ca, ulterior, și pe fondul alunecării comunismului din România în direcția naționalistă, să se transforme în opoziție față de regim[6]. Unele județe par să fi votat contra regimului (mai exact pentru P.N.L.-Bejan) în 1948, în rest înscriindu-se, în general, în limitele naționale (Tecuci, Constanța, Argeș, Vâlcea), altele susținând candidați independenți (menționați doar în 1946 și 1948), cum a fost cazul județelor Câmpulung, Baia, Neamț, Tutova, Brăila, Olt, Gorj, Mehedinți, Caraș și Făgăraș. Conform datelor oficiale, însă, cea mai mare parte a țării, în special în regiunile extracarpatice, dar și în sudul Transilvaniei și în Banat, a „susținut”, în anii 1946-1948, autoritățile comuniste și pe aliații lor, ulterior înscriindu-se în tendința generală.

În privința repartiției crono-spațiale a mandatelor, lucrurile sunt chiar mai simple, deoarece, din 1952, nu a mai existat decât o formațiune politică ce a obținut locuri de parlamentar: Frontul Democrației Populare (1952-1965), devenit Frontul Unității Socialiste (1969-1975) și apoi Frontul Democrației și Unității Socialiste (1980-1985). Pentru primii ani postbelici (1946 și 1948) se mai remarcă unele particularități. În primul rând, cu toată falsificarea rezultatelor, cea mai mare parte a mandatelor pentru P.N.Ț. a fost distribuită în județele ardelene, unde, în 1948, i s-au atribuit mandate celuilalt partid de aceeași orientare, Partidul Țărănesc Democrat (în 1946 acesta a obținut locuri în Moldova). P.N.L.-Bejan a obținut mandate în Moldova centrală (unde, de fapt, i se atribuiseră și doi ani mai devreme, când, condus de Gheorghe Tătărăscu, partidul a făcut parte din B.P.D.). Izolat, liberalii au mai obținut mandate, în 1948, în unele județe din nordul Moldovei, Oltenia și, foarte rar, în Transilvania și Banat. Dincolo de atribuirea de mandate pentru U.P.M. în Ardeal, și în special în cele 3 județe secuiești, iese în evidență dominanța comuniștilor și a aliaților lor.

Mandate p pol 1946of-1985 ok

Figura 28

 

Dacă facem apel la informațiile furnizate de analiza „secretă” a P.C.R., lucrurile încep să se schimbe. Astfel, voturile pentru P.N.L.-Dinu Brătianu se regăsesc peste media națională, mai cu seamă în județele extracarpatice (dar și în Hunedoara și în Caraș), din 1948 fiind vorba de voturi apropiate de media națională.

Vot p pol 1946inv-1985 ok

Figura 29

 

Marele perdant al alegerilor din 1946, P.N.Ț., se regăsește, ușor peste medie, tot în Transilvania – dar și în zona Capitalei și în nordul Moldovei, unde ar fi primit voturi peste medie și P.Ț.D. (acesta – atât în 1946, cât și în 1948). U.P.M. își păstrează fieful din estul Transilvaniei, dar și unele județe din restul provinciei, populate majoritar de români, toate devenind, din anii ’60, areale cu voturi contra regimului. B.P.D. ar fi primit, probabil, voturi peste medie, în unele județe cu o însemnată pondere a populației urbane și, în special, a proletariatului: Iași, Timiș-Torontal, Prahova, Constanța, etc., județe care, treptat, se vor transforma în centre ale opoziției față de regim. O parte importantă a proletariatului ar fi votat, însă, în 1946, cu Partidul Social-Democrat Independent (condus de Constantin-Titel Petrescu), fie în Capitală, fie în județe precum Timiș-Torontal, Severin, Sibiu, Suceava, ș. a.

Mandate p pol 1946inv-1985 ok

Figura 30

 

În ceea ce privește mandatele ce ar fi trebuit să revină fiecărei formațiuni politice, liberalii ar fi obținut locuri peste medie cu precădere în zonele extracarpatice, dar și în Târnava Mare, Hunedoara și Caraș. P.N.Ț. ar fi avut mandate peste medie nu doar în sudul și nordul Transilvaniei, ci și în vestul Moldovei, în aria Capitalei, etc. În partea centrală a Ardealului, li s-ar fi atribuit mandate țărăniștilor lui Anton Alexandrescu, intrați în B.P.D., iar U.P.M. și-ar fi păstrat supremația, și în privința locurilor în Parlament în județele secuiești. În 1948, liberalii conduși de Petre Bejan, ar fi obținut mandate în Moldova centrală și în unele județe din sudul țării.

Vot p pol 1946bun-1985 ok

Figura 31

 

Am reconstituit rezultatele alegerilor într-o formă mai apropiată de ceea ce ar fi trebuit să fie. Conform acestor estimări, voturile pentru P.N.Ț., în 1946, ar fi fost ușor peste medie într-o mare parte a Transilvaniei și a Banatului, dar și în Bucovina, nordul și centrul Moldovei, în Capitală și unele județe apropiate, etc. P.N.L. și-ar fi păstrat supremația avută în anii interbelici în județele extracarpatice și în unele județe din vestul Transilvaniei și Banat (Hunedoara, Timiș-Torontal). B.P.D. ar fi obținut voturi peste medie doar în Bacău și Fălciu, unde, însă, adevărații câștigători ar fi fost țărăniștii democrați ai dr. N. Lupu. Și de această dată, U.P.M. ar fi fost votată clar de către electoratul majoritar maghiarofon în județele est-ardelenești. Se remarcă și faptul că, de prin 1961-1965, cea mai mare parte a Transilvaniei și-ar fi manifestat opoziția față de regim prin prezența peste medie a voturilor contra.

Mandate p pol 1946bun-1985 ok

Figura 32

 

Pe fondul unei victorii țărăniste, în cazul respectării voinței probabile a electoratului, P.N.Ț. ar fi obținut mandate peste medie în unele județe din nordul și sudul Transilvaniei și din Moldova, în vreme ce P.N.L. s-ar fi văzut peste medie în multe din județele unde se pare că a și fost votat peste procentele naționale. Social-democrații ar fi avut mandate în Timiș-Torontal, Arad, Cluj, Târnava Mică, Vâlcea, Putna ș. a. B.P.D. ar fi obținut mandate în unele județe din sudul și nordul Transilvaniei și din Moldova (unde, se pare, ar fi obținut locuri peste media națională și țărăniștii), iar U.P.M. și-ar fi păstrat bine-cunoscuta supremație, și prin mandate, în estul Ardealului.

 

NOTE:

[1] O bună parte din acest fragment al lucrării a apărut în articolul „Alegerile” din România în perioada comunistă, publicat în volumul „Stat și viață privată în regimurile comuniste”, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Memorialul Rezistenței Anticomuniste „Țara Făgărașului”, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 37-43.

[2] D. C. Giurescu, Falsificatorii. „Alegerile” din 1946, Centrul de Istorie a Românilor „Constantin C. Giurescu”, București, 2006 p. 342.

[3] Idem, p. 340. Chiar și în materialul elaborat de comuniști, unele date au fost „coafate”, firește, în favoarea B.P.D..

[4] Ca o ilustrare a controlului Partidului asupra statului, evidențiem faptul că rezultatele oficiale ale tuturor scrutinurilor, începând chiar cu cel legislativ din 1946, au fost publicate în organul P.C.R., Scânteia, multe nefiind deloc menționate în Monitorul (Buletinul) Oficial, cum se întâmplase anterior, cu regularitate.

[5] Au fost considerate voturi „contra” acele voturi fie „exprimate prin ștergerea numelui tuturor candidaților înscriși pe același buletin”, fie „exprimate prin ștergerea numelui fiecărui candidat în parte” așa cum precizează, de pildă, art. 82, literele e), respectiv g) din Legea nr. 67 din 20 decembrie 1974 (Legea electorală).

[6] Opoziție care trebuie înțeleasă prin procente din voturi „contra”, oricum modeste, dar peste media națională (de pildă, 5% în aceste județe, când media națională era de 1-2% voturi împotrivă).

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-7)* Miercuri, feb. 7 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea a VII-a

3.3. Perioada interbelică și postbelică/contemporană (1919-2016).

 Are drept trăsătură principală, din punct de vedere politico-electoral, introducerea și aplicarea, în general, a votului universal, pus în practică, în plan geografico-politico-teritorial la un teritoriu al României sensibil mărit față de 1918, chiar dacă, în urma cedărilor teritoriale din anii celui de-al doilea Război Mondial, a suferit unele amputări.

 

3.3.1. Subperioada interbelică (1919-1939).

Sfârșitul anului 1918 a adus cu sine nu doar finalul primului Război Mondial, ci, legat de acesta, și desăvârșirea unității național-statale românești, prin actele de Unire de la Cernăuți (noiembrie 1918) și Alba-Iulia (1 Decembrie 1918). După mai puțin de un an, alegătorii din toate provinciile locuite de români (și chiar din județe care, după 1920, nu vor mai aparține țării – Bichiș și Cenad) au fost chemați la vot, mulți – pentru prima dată, inclusiv în Vechiul Regat, la primele alegeri desfășurate pe baza votului universal.

Această subperioadă ar putea fi subdivizată în 3 componente: un interval de tranziție, în cadrul căruia provinciile unite s-au integrat cu Țara – inclusiv din punct de vedere administrativ, politico-electoral, financiar-monetar etc. (1919-1922), un interval reprezentând apogeul democrației românești interbelice (1926-1937) și ultimul, foarte scurt, care coincide cu sfârșitul democrației și alunecarea spre autoritarism și totalitarism, prin instaurarea dictaturii carliste (1938-1940), continuând, după începutul celui de-al doilea Război Mondial, cu dictatura antronesciano-legionară (1940-1941), cea antonesciană (1941-1944), iar după a doua conflagrație mondială, după câțiva ani tulburi, tot de „tranziție” (1945-1948), cu instaurarea regimului totalitar comunist (1948-1989).

Dacă în primul interval s-au menținut, în mare, vechile legiferări, adaptate (inclusiv în plan electoral), după promulgarea Constituției din 1923 s-a adoptat și un sistem electoral care favoriza partidul câștigător, căruia i se acorda așa-numita „primă electorală”.[2] Acest sistem a funcționat până în 1937, când nici un partid nu a reușit să obțină 40%. După numirea unui guvern minoritar, la începutul anului următor, Carol al II-lea a dizolvat Parlamentul, a organizat un plebiscit, care urma să exprime „acordul” electoratului cu o nouă Constituție, instituind astfel, o dictatură. În premieră, singura formațiune politică, „partid unic”, devenea Frontul Renașterii Naționale. Alegerile organizate la mijlocul anului următor au dat câștig de cauză, cu „unanimitatea voturilor” candidaților F.R.N.. Dreptul de vot a fost acordat și femeilor, dar, pe de altă parte, s-a reintrodus votul censitar. Acest scrutin marchează, pe de altă parte, pătrunderea primei femei în legislativul național român, prin alegerea ca senator a Mariei Pop, la Craiova.

Vot p pol 1919-1939 ok

Figura 25

 

Reforma care trebuia să unifice și în plan administrativ statul român interbelic (1925) avea rolul și de a mai pondera diferențele între unele județe basarabene și comitate bănățene foarte mari și minusculele districte bucovinene. Astfel, România interbelică era compusă din 71 de județe (la care s-a adăugat, din 1937, și Capitala, cu statut aparte). Datele din perioada 1919-1922, care se raportează la vechile diviziuni de dinaintea reformei administrative din 1925, au fost recalculate conform decupajului județean interbelic. La fel s-a procedat și cu datele alegerilor din 1939, unde, fiind vorba de voturi și mandate pentru o singură formațiune politică, recalcularea datelor raportate la ținuturile înființate în 1938 de Carol al II-lea s-a făcut mai ușor.

Ținând cont de acest context, se disting următoarele, în privința votului pentru diferitele formațiuni politice: P.N.L. a dominat autoritar viața politică interbelică, în special datorită votului, constant peste media națională, acordat acestei formațiuni politice de electoratul din Vechiul Regat (inclusiv al alegătorilor din Dobrogea întreagă)[3]. Concentrarea voturilor interbelice în Ardeal și Banat peste media națională pentru Partidul Național Român, devenit Partid Național Țărănesc, din 1926, prin fuziunea cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, explică și de ce această formațiune politică a devenit a doua ca importanță în România interbelică[4], luând locul defunctului Partid Conservator de „concurent” al P.N.L., anterior anului 1918.

O situație aparte au avut-o Basarabia și Bucovina. Dacă în primii ani interbelici alegătorii au votat, cu precădere pentru Partidul Țărănesc Basarabean, respectiv pentru Partidul Democrat al Unirii, după fuziunea unei mari părți a acestora cu P.N.L., nu toți votanții din aceste provincii i-au preferat pe liberali. Electoratul basarabean s-a îndreptat, în parte, spre disidențe țărănești (conduse de C. Stere, N. Lupu sau Gr. Iunian), în vreme ce bucovinenii s-au orientat spre extrema dreaptă, poate și ca replică la votul minoritarilor pentru deputați ai Partidului Evreiesc. Tot unii electori aparținând minorităților au votat aici și pentru social-democrați (situație valabilă, în mai mică măsură, și pentru alegătorii basarabeni) și chiar pentru reprezentanți ai extremei stângi (1931)[5].

Perioada interbelică a adus, pe de altă parte, pentru prima dată, prezența în Parlamentul României, a unor deputați aparținând minorităților naționale. I-am menționat pe deputații evrei, însă, sporadic, au fost aleși în Parlament și deputați ucraineni, slovaci, bulgari. Mai frecvent au intrat în legislativul românesc interbelic deputații sași sau șvabi (adesea încheind carteluri electorale cu partidele românești) și, aproape continuu, cei maghiari. Nu acest fapt este, însă, primul de remarcat, ci consecvența cu care, începând cu perioada interbelică, electoratul majoritar maghiarofon din județele secuiești – Odorhei, Ciuc și Trei Scaune – și-a votat reprezentanții în Parlamentul românesc.

În puținul timp cât și-au trimis, prin vot, reprezentanții în legislativul de la București, alegătorii din județele Bichiș (doar în 1919) și Cenad (și în 1920) au desemnat reprezentanți ai P.N.R. sau/și minoritari slovaci.

Lucrurile se prezintă oarecum asemănător și în privința repartiției crono-spațiale a mandatelor, semn că, în linii mari, „prima electorală” nu a distorsionat votul popular. Astfel, se disting net două clase, care grupează două treimi din județele interbelice. O primă clasă se evidențiază în Vechiul Regat, cu reprezentare continuă peste medie a liberalilor. A doua grupează cea mai mare parte a județelor intracarpatice (dar și județul Tulcea), unde, în general, P.N.R./P.N.Ț. a beneficiat și de mandate, nu doar de voturi peste medie.

Mandate p pol 1919-1939 ok

Figura 26

 

În privința repartiției crono-spațiale a mandatelor în Basarabia și Bucovina, se regăsesc, în general, aceleași trăsături prezentate în cadrul preferințelor votanților. De asemenea, se remarcă județele secuiești cu mandate atribuite, în general, reprezentanților Partidului Maghiar și județele temporar românești Bichiș și Cenad, cu mandate ale P.N.R. sau aparținând minorității slovace.

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Formațiunea politică ce obținea cel puțin 40% din voturi primea, automat, jumătate din mandatele parlamentare și, apoi, celelalte mandate se împărțeau, proporțional între toate formațiunile ce depășeau pragul electoral (fixat la 2%).

[3] PNL a fost, de fapt, singurul partid interbelic care a reușit să ducă un mandat parlamentar de 4 ani până la final și încă de două ori: în 1922-1926 (prim-ministru: Ion I. C. Brătianu) și în 1933-1937 (prim-ministru: Gheorghe Tătărăscu).

[4] Partidul a luat ființă, în cadrul Imperiului austro-ungar, în 1869, fiind, așadar, chiar mai vechi decât P.N.L.. Situându-se, practic, în fruntea luptei românilor din Ardeal și Banat pentru drepturi naționale și politice, acest partid a continuat să ocupe un loc special în preferințele românilor de peste munți și în perioada interbelică și nu numai.

[5] Mandatele atribuite atunci candidaților Blocului Muncitorilor și Țăranilor (de orientare comunistă) au fost invalidate.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-6)* Marți, feb. 6 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016): partea a VI-a

3.2.5. Opțiunile politice exprimate la alegerile pentru Sfatul Țării (1917), Congresul General al Bucovinei și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918)

Încheiem această perioadă cu câteva referințe legate de maniera în care, în anul 1918, regiunile aflate sub dominație străină au decis Unirea cu Țara. Fiecare dintre acestea a cunoscut măcar câteva luni (Basarabia) sau doar săptămâni (Bucovina, Transilvania, cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) de evoluție politică autonomă sau/și independentă, anterioară deciziei de integrare în Vechiul Regat.

Vot p pol 1917-1918 ok

Figura 23

 

Deși am considerat că adunările legislative rezultate din votul cetățenilor acestor regiuni pot fi incluse, mai degrabă, în cadrul capitolului legat de alegerile locale, statutul lor de entități politice (vremelnic) independente, premergător Unirii, ne îndreptățește să ne referim, și aici, la acestea. În ceea ce privește distribuția spațială a preferințelor electorale, pe fondul preponderenței votului pentru formațiunile care au decis Unirea cu Țara – Partidul Național (Blocul) Moldovenesc – în Basarabia, Consiliul Național Român – în Bucovina și Partidul Național Român – în ținuturile de la vest de Carpați – se remarcă un suport electoral important pentru minorități în Bugeac, ori pentru social-democrați – în sudul și vestul Transilvaniei și în Banat.

Mandate p pol 1917-1918 ok

Figura 24

 

Foarte apropiată este și repartiția spațială a mandatelor. Astfel, în Basarabia, cu excepția județului Ismail, unde se evidențiază deputații bulgari, elementul precumpănitor în Sfatul Țării l-au constituit reprezentanții românilor, grupați în Blocul Moldovenesc (cu prezența activă a Partidului Țărănesc Basarabean, continuatorul, din vara anului 1918, al Partidului Național Moldovenesc), formațiuni urmate, la un nivel mai redus, de reprezentanți ai minorităților (germani, evrei, ucraineni, ruși, armeni). În Bucovina, elementul dominant al Congresului General s-a reunit în Consiliul Național român, dar și aici au intrat reprezentanți ai minorităților (germani, polonezi, ucraineni). În fine, desemnarea Marelui Sfat Național Român de către Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a evidențiat Partidul Național Român, dar, alături de această majoritate se remarcă și prezența deputaților social-democrați și a reprezentanților țărănimii[1]. De asemenea, la alegerile din Basarabia și din ținuturile de la vest de Carpați, au fost alese și primele femei-deputat (în Transilvania și Banat femeile au avut chiar drept de vot)[2].

 

NOTE:

[1] Datele publicate, care fac trimitere și la unitatea administrativă pe care o reprezenta fiecare deputat, ne-au permis să realocăm mandatele la nivelul județelor interbelice și nu la cel al unităților administrative existente în aceste provincii în anii 1917-1919.

[2] În Basarabia, în toamna anului 1917, prima femeie-deputat aleasă într-un legislativ românesc a fost Elena Alistar-Romanescu (din partea Blocului Moldovenesc), pentru județul Cetatea Albă, iar în Transilvania, în Marele Sfat Național a fost desemnată Eleonora Lemenyi-Rozvan, deputat social-democrat de Sibiu.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Pagina următoare »