Câteva rânduri despre evoluția structurii etnice a populației cartierelor făgărășene în ultimele (aproape) 4 secole… (I) Marți, apr. 19 2022 

Ideea a „încolțit” de mai multă vreme, cel puțin din momentul în care am reușit să determin atât evoluția teritorială a orașului, cât și a populației cartierelor sale, pentru ultimul mileniu. Ultimul „impediment” era constituit, până la finalul săptămânii precedente, de faptul că nu reușisem să descarc datele pentru oraș din Conscripția austriacă din 1819-1820. Sâmbătă și duminică am definitivat acest „pas”, trecând, imediat, la efectuarea calculelor atât pentru Urbariile Țării Făgărașului din secolul al XVII-lea (aproximativ, anii 1632-1648), cât și pentru Conscripția austriacă din 1721-1722. Au urmat datele din Anuarul SOCEC al României Mari, din 1925 și cele din cartea de telefon a României din 1959. Ultimul moment, cu cele mai detaliate date, a fost reprezentat de listele electorale din 2004, centralizate pe cartiere în cursul zilei de ieri. Astfel, până în perioada interbelică, am beneficiat de date, la „distanță” de circa un secol, pentru (aproximativ) anii 1640, 1722, 1820, 1930 (am „legat” datele din 1925 de Recensământul populației), urmate de anii 1956 (cel mai apropiat Recensământ de datele din cartea de telefon) și 2002 (Recensământ cu date apropiate de cele din listele electorale).

Intervalele nu sunt egale (era și greu de obținut așa ceva!), dar, cu toate acestea, oferă informații interesante și, zicem noi, credibile. În secolele XVII-XVIII, doar 6 din actualele cartiere aveau spații construite și locuite – Centru, Titu Perția, Galați, Tudor Vladimirescu, Vasile Alecsandri și Vetaranilor. De la începutul veacului al XIX-lea încep să se schițeze și cartierele (de azi) 13 Decembrie și Negoiu, pentru ca, în perioada interbelică, după construcția căii ferate Sibiu-Brașov, să se dezvolte și cartierul Gării, tot atunci apărând și primele instalații industriale în Combinat (dar fără locuințe, până după ultimul război mondial). În perioada comunistă apar toate celelalte cartiere: înainte de 1960 – Combinat și Florilor, iar după acest moment – Meltea, Ion Creangă și Vlad Țepeș.

Până pe la 1800, actualul cartier Centru a deținut, continuu, circa jumătate din populația totală, structura etnică a acestei arii influențând, semnificativ, configurația etnică generală a târgului. Dezvoltarea ulterioară a orașului, apariția noilor cartiere a făcut ca ponderea zonei centrale să scadă, din perioada comunistă aceasta fiind depășită, sub aspect demografic de cartiere mai noi, „înzestrate” cu numeroase locuințe de tip colectiv (blocuri): 13 Decembrie și Tudor Vladimirescu. Totuși, nici unul dintre cartiere nu a mai ajuns la mai mult de un sfert din totalul populației urbei.

Datele demografice, în parte estimate, de până în veacul al XIX-lea, lasă să se întrevadă, pe ansamblul localității, o scădere continuă a ponderii românilor, de la 58,3% la jumătatea secolului al XVII-lea, la 48,7 – în 1722 și la 42,8% – în 1820. Adevărații „câștigători” ai „reculului” românesc au fost, inițial maghiarii, cu un „salt” de la 13,3% în 1640, la 23,2% – în 1722 și germanii – care au crescut de la 16,1% în 1722, la 21,9% – în 1820. Putem bănui că, înainte de 1700, administrația princiară a Transilvaniei (care a și folosit Făgărașul pentru desfășurarea a numeroase Diete ardelene!), a favorizat elementul maghiarofon, în vreme ce, de la începutul veacului al XVIII-lea, instalarea controlului Curții vieneze asupra Principatului a dus la o creștere a prezenței german(ofon)e în oraș. În aceeași perioadă, țiganii, al patrulea grup etnic ca importanță, au crescut, ușor, cam cu 1% pe secol: 6% în 1640, 7,9% – în 1722, 8,6% – în 1820. Celelalte grupuri etnice cu prezență, cât de cât, semnificativă – evreii și armenii – au deținut ponderi modeste: primii, cam 1-2%, cu evoluții oscilante, ceilalți – sub 0,5%. Nici celelalte etnii (nespecificate) nu au cunoscut ponderi prea mari, sub 2,5%, în scădere în acest interval.

Nu avem date (la nivel de cartiere), din păcate, legate de evoluția ponderii principalelor etnii din Făgăraș pentru perioada dualistă, dar, din analiza datelor pentru 1925, reiese faptul că maghiarii par a fi fost favorizați: aceștia dețineau, la mijlocul perioadei interbelice, 23,7% din total, pondere mai mare și decât maximul consemnat cu două secole mai devreme, în timp ce germanii au scăzut la mai puțin de jumătate din cât dețineau în prima parte a veacului anterior: sub 11%, în 1930. Românii, în schimb, au revenit la o pondere aproape similară cu cea avută în veacul al XVII-lea – 58,9%, în vreme ce țiganii dețineau doar 0,6%. În acest caz este vorba de o subevaluare, prezentă și la recensămintele ungurești de după 1867 și continuată și de administrația românească de după Unirea din 1918. Dacă evreii, în schimb, ajunseseră la 4,4%, armenii erau, deja în declin, deținând doar 0,03%. Nici ponderea altor etnii nu era însemnată: doar 1,4%.

Dispunem de date, din recensămintele austriece (1850, 1857) și cele maghiare dualiste (1869 și, din 1880, până în 1910, la fiecare 10 ani), însă, numai la nivel de oraș, plus fosta comună Galați. Am putea realiza recalculări, pe cartiere, pe baza datelor totale la nivel de localitate, prin interpolarea datelor între 1820 și 1925/1930, chestiune aflată, încă, „în studiu”…

Cele mai mari bulversări le-au adus, însă, a doua conflagrație mondială și instaurarea regimului comunist. Astfel, atât maghiarii, cât și evreii și chiar țiganii au cunoscut scăderi. Maghiarii au ajuns, în 1956, la 9,5%, evreii au coborât la 1%, iar țiganii – la doar 0,4%. Aflați, deja, la un nivel modest, armenii au mai „coborât” un pic – la 0,02%, în vreme ce toate celelalte grupuri etnice, nespecificate, au totalizat 0,6%. Singurii câștigători ai acestor schimbări politico-militare și social-economice au fost românii, a căror pondere a crescut la 81,4%.

Și la începutul mileniului al treilea, majoritatea celorlalte grupuri etnice au continuat să scadă, atât numeric, cât și ca pondere, singura excepție fiind țiganii, care au revenit peste 1% (la 1,2%), dar tot la un nivel de subînregistrare au rămas. Peste 1% au mai rămas doar maghiarii (cu 4,6%, în 2002), germanii adunând numai 0,9%, iar evreii – 0,01. Armenii, aproape dispăruți – 0,005% – și alte grupuri etnice (0,1%) totalizau ponderi extrem de modeste. Pentru prima dată în istoria orașului, Făgărașul a ajuns la o pondere a elementului românesc chiar mai mare decât media românilor la nivel național: 94,1%.

Pe baza datelor din 1930 și 1956 se pot calcula, prin interpolare, datele la nivel de cartiere pentru recensămintele din 1941 și 1948, iar după datele din 1956 și 2002, se pot obține interpolări ale datelor pentru 1966, 1977 și 1992. De asemenea, putem considera că, la nivel de cartiere, schimbările din 2011, față de 2002/2004 nu sunt semnificative, spre a avea, astfel, date și pentru acest ultim recensământ publicat, la același nivel de detaliere.

Cum chestiunea e, încă, „în studiu”, nu știm dacă să purcedem la asemenea calcule și pentru structura etnică pe cartiere pentru perioada de dinainte de 1640…

Despre evoluțiile structurii etnice a populației făgărășene la nivel de cartiere – într-un episod viitor!

Etapele desprinderii autohtonilor carpato-balcanici de sub oblăduirea Romei… Luni, apr. 11 2022 

Precizăm că această desprindere nu a fost (tocmai) benevolă, ci determinată de circumstanțele crono-spațiale de moment/loc, din secolele VIII-XIII…

Astfel, primul semnal a fost preluarea, de către Constantinopol (733) a episcopiilor de Justiniana Prima (Ohrid) și Salonic, puse din secolul al VI-lea de împăratul traco-roman Justinian, sub jurisdicția Romei… Împăratul era convins că grecii din Capitala imperiului vor elimina curând latina (s-a întâmplat în anul 580) și a vrut să se asigure că (traco-)romanii din Balcani vor rămâne, pe mai departe, sub ocrotirea Romei…

Unele zone de la nord de Dunăre au intrat – poate, mai mult nominal – sub influența Constantinopolului, așa cum o confirmă declarația voievodului crișean Menumorut, în secolul al IX-lea, că datorează supunere împăratului de la Bizanț… Altele par să fi rămas, în aceeași epocă (secolele IX-XI), sub ocrotirea Romei, așa cum par să fi procedat acele arii unde apar Ohabele, dar și alte elemente, catalogate de Silviu Dragomir (1921), ca fiind de influență occidentală (francă), transmise fie de slavi (prin intermediul croaților panonici), fie de români (frâncii alungați de maghiari din vechea marcă panonică francă/carolingiană). Intermediarul (sârbo-)croat a dat, pentru marchizi/marc-grafi, termenul bani, iar pentru marcă – banatul/bănia, prezente în sud-vestul României, în Banat și Oltenia. În plus, în Țara Oltului, antroponimul Greavu pare a vorbi tocmai despre acești marc-grafi…

După anul 1000, prin creștinarea maghiarilor sub Voicu/Szent Istvan, situația românilor ardeleano-bănățeni s-a complicat: ungurii au primit protecția Romei, astfel încât, românii de la vest de munți au căutat protecția Bizanțului… Unii au trecut la sud și est de Carpați (cu Negru Vodă sau/și Bogdan Vodă), așa explicându-se numeroasele atestări de nume Frâncu și/sau Cârlea/Cârloman în regiunile extracarpatice, dar, cel puțin până în secolul al XIII-lea (care a debutat cu ocuparea Constantinopolului de către „latini”, în 1204), nu a existat o orientarea clară, decisivă, spre Bizanț… Așa se poate explica, de pildă, atât prezența unor sate Păulești (în Prahova și Putna, zone majoritar ortodoxe), cât și faptul că, în Moldova, comunitățile romano-catolice sunt constituite, adesea, din români, nu din maghiari, polonezi, italieni, etc… În plus, aceleași comunități catolice moldave au, frecvent, numele Frâncu… Nehotărârea poate fi explicată (și) de acceptul lui Ioniță cel Frumos, cel mai mare conducător al Țaratului româno-bulgar, de a primi un episcop catolic… Conflictul țaratului cu „latinii” va (re)aduce împărăția balcanică la alianța cu bizantinii, „pecetluind”, după invazia tătară, reorientarea majorității românilor spre lumea slavo-greacă (ortodoxă).

Afirmarea, după 1300, a statelor românești medievale independente (Țara Românească și Moldova – care, la începuturile lor, au „cochetat” și ele cu lumea catolică – Vlaicu Vodă, în sud, Lațcu Vodă – în est!), i-a determinat pe cârmuitorii Regatului maghiar să apeleze la unio trium nationum (1366), prin care românii (ortodocși) erau excluși de la trebile politice ale Ardealului, dacă nu deveneau catolici…

Astfel, după ce, din secolele XI-XII, românii au renunțat, treptat, la alfabetul latin (P. P. Panaitescu afirmă, în Biruința scrisului la români, că strămoșii noștri au folosit acest alfabet până în veacul al X-lea!), înlocuit cu cel chirilic, s-au văzut nevoiți să caute ocrotirea Bizanțului, spre a evita maghiarizarea (începând cu elementul românesc din Transilvania). Așadar, românii nord-dunăreni, primind, din veacul al XIV-lea, mitropoliți „unși” la Constantinopol, s-au „salvat”, dar s-au slavizat/grecizat, o mare parte din cei balcanici… Cum, din acest secol, „centrul de greutate” al românității se mutase, deja, la nord de Dunăre, și pentru că cei sud-dunăreni nu mai aveau elite proprii, se pare că argumentul propriilor state independente a „cântărit” în mod decisiv…

Alte completări legate de semnificația toponimelor de forma Ohaba Sâmbătă, apr. 2 2022 

Aseară am finalizat inventarierea datelor onomastice, atât pentru numele Frâncu, cu numeroase variante și derivate (câteva zeci), cât și pentru Cârlea și Cârloman. A urmat prelucrarea informației, atât la nivel mondial pe țări, cât și la nivel de regiuni carpato-balcanice și la cel al județelor din spațiul românesc. Hărțile legate de localizarea coeficienților de distribuție spațială evidențiază, la nivel regional, toate regiunile spațiului românesc – inclusiv Basarabia! – pentru numele Frâncu, plus Croația panonică (semn că nu toți frâncii = românii panonici – ce au fost incluși în marca creată, în vestul Ungariei de Imperiul franc condus de Carol cel Mare – au plecat de acolo în secolele X-XI; tot ei au creat, prin evoluția, sub influență slavă, în secolul al IX-lea, a lui a urmat ȘI de r, nu doar de n, în â, de la Carolus Magnus formele Cârlea și Cârloman, aduse și păstrate, ulterior, în spațiul românesc actual). Numele Cârlea iese în evidență, mai ales în Ardeal și Oltenia, dar și Moldova și București-Ilfov, în vreme ce derivatul său, Cârloman, mai rar atestat azi, este localizat doar în regiuni extracarpatice: Moldova, Muntenia și Dobrogea.

Notăm, însă, că, dacă utilizăm cartografierea, prin analiză multivariată (cu ajutorul clasificării ierarhice ascendente), ce permite reprezentarea, pe aceeași hartă, a mai multor variabile, repartiția spațială a numelor Ohaba (toponime), Frâncu și Cârlea+Cârloman (antroponime) evidențiază, atât la nivel județean, cât și la nivel regional, pentru toate cele trei nume, Banatul, Oltenia și Ardealul! Dacă la nivel județean ies în evidență, alături de toate județele bănățene (Timiș-Torontal, Severin, Caraș), doar Hunedoara (din Ardeal) și Gorj (din Oltenia), repartiția regională peste medie a acestor nume acoperă, pentru toate 3 antroponimele, exact cele trei provincii istorice românești: Banat, Ardeal și Oltenia! Există și clase în care ies în evidență, peste medie, câte două nume, sau doar unul, dar singurele arii în care apar toate cele trei nume sunt regiunile menționate!

Quod erat demonstrandum!

Noi completări legate de semnificația toponimelor de forma Ohaba… Luni, mart. 28 2022 

De ieri seară, profitând de minutele de ne-somn 🙂 de dinainte de a adormi, au „încolțit” câteva idei:

Ohabele trebuie puse „în legătură” atât cu extensiunea Daciei romane – care acoperea, în lini mari, Banatul, Oltenia și Ardealul – cât și, ca o consecință a acestei romanizări timpurii și intense (cu începuturi în secolele II-III), cu prezența, între hidronime, a mai multor nume de ape, date și unor cursuri mici, moștenite din aceste vremuri…

-dacă opiniile lui Silviu Dragomir, potrivit căruia instituțiile românești/româno-slave anterioare pătrunderii ungurești în Transilvania și Banat provin, mai degrabă, ca semnificație, nu de la Bizanț, ci dinspre Imperiul carolingian (!) sunt veridice, concordând, astfel, cu cele avansate de P. P. Panaitescu – care opina că, până în veacul al X-lea, limba română s-a scris cu caractere latine (urmare a legăturilor cu Roma și cu Occidentul franc!), trebuie văzută aria de extensiune a frâncilor, despre care, de vreo două decenii, am bănuieli că nu sunt romanici (italieni și/sau francezi) catolici, ci români alungați, din veacul al X-lea, de maghiari, din fosta „marcă” pannonică a Imperiului carolingian (dovezile ar fi atât numele Frâncu, cât și patronime precum Cârlea și Cârloman, create doar de români „vestici” care l-au rotacizat și pe n, nu doar pe l, așa cum fac, până azi, la „extremele” ariei cu rotacizanți, atât istroromânii, cât și moții și maramureșenii, ori muntenii slavizați din Carpații polono-slovaci)

-dacă „marca” pannonică era condusă de un marchiz, ca toate „mărcile” de graniță (un fel de districte militare), pe filieră româno-slavă – atât prin frâncii români alungați de maghiari din Pannonia, cât și prin sârbo-croații din vestul Balcanilor – a pătruns, la noi, instituția banatului/băniei, condusă de un ban, dezvoltată atât în actualul Banat și în Oltenia de azi (numită, secole la rând, Bănia Craiovei), cât și la sud de Dunăre, după cum o atestă toponimul Bănișor, notat, ca nume de stradă, la Sofia, capitala Bulgariei. Probabil că ar trebui „săpat” pentru a vedea ce extensie au atât toponimele de forma Băneasa, Valea luban = Valea lui Ban și altele, cât și antroponimele derivate de la tema Ban…

Din inventarierea, incompletă, a distribuției numelui Frâncu/Frîncu în spațiul românesc, se întrevede o prezență importantă atât în aria cu vechile Ohabe (sincer, nu sunt surprins!), cât și în diferite arii extracarpatice „atinse” atât de migrația ardelenească, cât și de persistența, până azi, a catolicilor… Probabil, după anul 1000, al creștinării maghiarilor, sub Vajk/Voicu-Szent Istvan/Sfântul Ștefan, care „privea” spre Roma, mai ales prin ardeleni și bănățeni, s-a insistat, din veacul al XI-lea, ca noi, românii, să rămânem sub oblăduirea Bizanțului, acceptând ortodoxia și formele onomastice greco-slave, hirotonirea de mitropoliți de către Constantinopol, slavona, ca limbă de cult și alfabetul chirilic, pentru limba română… Dacă am fi rămas și noi, în continuare, sub „umbrela” Romei, probabil, mulți dintre noi am fi vorbit, azi, ungurește!… În schimb, este posibil ca, rămânând atașați de Roma, să fi supraviețuit românii balcanici, pentru că n-ar mai fi „căzut” sub asimilarea greco-slavă!…

Ipoteza e „în lucru”, are „goluri”, dar unele lucruri încep să se (între)vadă!…

Repartiția geografică a toponimelor de forma Ohaba Duminică, mart. 27 2022 

Plecând de la un articol publicat, în perioada interbelică, de Silviu Dragomir, în revista clujeană Dacoromania, am reușit, ieri, să definitivez (provizoriu, probabil! 🙂 ), fișierul Microsoft Excel cu datele legate de toponimele de acest tip. Pe lângă forma Ohaba apar și variante, diminutivale, Ohăbița sau Hobița. Se adaugă, în județul Hunedoara, și toponimul Hobiceni, care, în forma Hobiceni-Uricani este fostul nume, de până în 1918, al actualului oraș Uricani. Acesta nu (prea) poate fi luat în calcul, însă, deoarece atestă migrația întemeietorilor așezării din vechile sate hațegane Hobița și Uric.

Așa cum amintește, în respectivul articol, reputatul profesor ardelean, frecvența acestor nume este însemnată – eu am găsit 31, adăugând și statisticile lui Silviu Dragomir, care citează monografii ungurești ale comitatelor ardelene și bănățene, se ajunge la 59 de ocurențe. Oricum ar fi, toată această concentrare se găsește în colțul sud-vestic al spațiului românesc, acoperind Banatul, Oltenia și mare parte din Ardeal (marginile sale vestică și sudică). Repartiția toponimelor de acest fel – legate de slavul ohabiti = a ocroti, a scuti de dări – acoperă, atât la nivel județean, cât, mai ales, regional, teritoriul Daciei romane și sugerează dezvoltarea, acum circa un mileniu, a unei alcătuiri statale românești (sau româno-slave), anterioare pătrunderii maghiarilor în Transilvania și Banat.

Cum, în această dimineață, am definitivat și hărțile brute, după prelucrarea lor – și a celor legate de numele Țăran – materialele cartografice pentru articolele de prezentat la Conferința Societății Geografice Române de la Focșani vor fi, practic, finalizate! Exact la timp, deoarece mai sunt și alte (multe) lucruri de făcut!… 🙂

P.S. Definitivarea hărților se amână deoarece am… uitat de inventarierea variantelor occidentale romanice derivate de la latinescul terraTerran, Teran, Terrien ș.a.m.d. – care vor trebui cartografiate, de asemenea, la nivel mondial pe țări și la cel european – pe regiuni (NUTS2 sau echivalent).

Actualizări ale datelor electorale românești Duminică, mart. 20 2022 

Ziceam zilele trecute că, după găsirea unor informații mai detaliate legate de alegerile interbelice, a devenit necesară actualizarea datelor în acest sens, operațiune care implica și alte câteva fișiere „înrudite”… Cel mai ușor a „mers” actualizarea bazei cu demnitarii… A urmat actualizarea datelor electorale în fișierul general, după care, la „duplex” s-au făcut modificările atât într-o arhivă ce cuprinde nu doar asemenea date, ci și diferite versiuni „de lucru” pentru unele astfel de informații, cât și în fișierul cu extensia .xls (Microsoft Excel 1997-2003), recongnoscibil, pentru hărți, de către Philcarto.

Alaltăieri seara consideram că treaba e(ra) gata… Ieri dimineață mi-am dat seama că nu era: rămăseseră de actualizat foile de lucru cu datele electorale pan-românești, agregate pe „cincinale electorale” și pe orientări politice, de la primele alegeri legislative, atât românești, cât și austriece/austro-ungare, otomane, bulgare, ungurești, cehoslovace, sovietice, ucrainene, moldovenești… Fișierul fusese creat, prima dată, într-o versiune provizorie de acum mai bine de 10 ani, într-o (încercare de) „paralelă” electorală cu Germania. Datele românești erau agregate la nivelul județelor interbelice (și/sau echivalente), iar cele germane – pe Regierungbezirke (echivalent regional, NUTS2, subordonat landurilor). Așa s-a „născut”, de fapt, tot acum mai bine de un deceniu, ideea analizei datelor electorale de la alegerile legislative, la nivel regional, pentru Europa, apoi și pentru alte (porțiuni de) continente: America de Nord, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, India…

În timp ce actualizam datele aferente perioadei interbelice, am constatat că, în fișierul actualizat cu datele electorale pan-românești, finalizat, în ultima versiune, în august 2019, pentru o comunicare prezentată la Centenarul Geografiei Universitare Clujene, ultimul „cincinal electoral” (începând în 2016) era incomplet, oprindu-se, nu în decembrie 2020, ci în iulie 2019. Mai fuseseră alegeri, în România, la începutul lui decembrie 2020, dar, cu acest prilej, am descoperit nu doar că și separatiștii transnistreni organizaseră un asemenea scrutin, cu o săptămână înaintea noastră, ci și că nu integrasem nici datele transnistrene din 2015… Ieri am realizat și aceste actualizări, cu datele aduse și în celelalte fișiere „înrudite”…

Și, azi dimineață, am descoperit, iar, că treaba tot nu era gata! Considerasem că, din cele 261 săptămâni ale „cincinalului electoral” 2016-2020, rezultatele de la alegerile românești din 6 decembrie 2020 reprezintă ultimele 3 săptămâni din acest „cincinal”, dar, pentru cele transnistrene, desfășurate pe 29 noiembrie 2020, deci cu o săptămână mai devreme, pusesem 5 săptămâni. Trebuia, astfel, ori să modific numărul de săptămâni pentru Transnistria la 4, sau să consider, pentru cele românești, valabilitatea lor, tot pentru 4 săptămâni. Aceasta din urmă a fost opțiunea aplicată. În fond, cam așa și este: din 6, până în 31 decembrie sunt (aproape) 4 săptămâni.

O paranteză „tehnică”, legată de aceste „cincinale electorale”. Am descoperit, de vreo 15 ani, că, dacă am dori să comparăm datele electorale pentru două sau mai multe țări, fie la nivel național, fie la nivel de diviziuni administrative, acest lucru este imposibil, nu doar ca urmare a existenței unor formațiuni politice interne diferite, ci și fiindcă, de regulă, consultările electorale naționale nu au loc, aproape niciodată, în același moment în două sau mai multe state. Dacă, pentru partidele politice diferite se poate găsi, ca soluție, afilierea lor, internațională, la o familie politică – de la extrema stângă (comuniști și alții asemenea), social-democrați, ecologiști, agrarieni/țărăniști, liberali, conservatori/creștin-democrați, minorități, la extrema dreaptă (naționalist-extremiști, islamiști fundamentaliști și asimilați lor), alții/neafiliați și independenți – în cazul comparabilității, ca echivalență temporală, singura soluție viabilă pe care am găsit-o au fost aceste „cincinale electorale”. Acestea încep în anii cu cifrele 1 sau 6 și se încheie în cei ce au, drept cifră finală, multipli de 5, mai precis 5 sau 0. Astfel, pentru spațiul românesc, unde primele alegeri legislative au avut loc în anul 1831 (în Țara Românească) și 1832 (în Moldova), primul „cincinal electoral” începe la 1 ianuarie 1831 și se termină la 31 decembrie 1835, iar ultimul asemenea interval este cuprins între 1 ianuarie 2016 și 31 decembrie 2020. Intervalul actual, ce debutează cu 1 ianuarie 2021, nu este complet, încă.

Astfel, pentru fiecare „cincinal” electoral, datele sunt „ponderate”, ținând cont de numărul de săptămâni din acesta, pentru care sunt valabile. Suma a două sau mai multe intervale, ca număr de săptămâni, la numărător, trebuie să fie egală cu numitorul, egal, întotdeauna cu 261 săptămâni. Adică, 52 săptămâni într-un an, înmulțit cu 5, plus zilele ce se adaugă în acest interval. Fiecare an începe și se termină în aceeași zi a săptămânii, sau chiar cu o zi după, dacă este vorba de un an bisect. Astfel, „cincinalul electoral” 2011-2015 are 260 săptămâni și 6 zile (cele 5 zile în plus ale celor 5 ani, plus 29 februarie 2012, an bisect), în vreme ce următorul – 2016-2020 are fix 261 săptămâni (ultima săptămână apărând din cele 5 zile în plus ale fiecărui an, plus zilele de 29 februarie din 2016 și 2020, ani bisecți). E adevărat că nu toate „cincinalele electorale” sunt egale, unele au cu o zi mai puțin, dar nu cred că va „sări” cineva să considere că o zi, în plus sau minus, la un total de 1827 sau 1828 de zile ale unui „cincinal” e o „eroare” prea mare!…

Ca să încheiem această „poveste”, deja, noul „cincinal electoral” – început anul trecut – se anunță interesant… Au fost alegeri în R. Moldova (vara trecută) și în Bulgaria (trei rânduri – în aprilie, iulie și noiembrie!) și urmează, luna viitoare – în Ungaria. Dacă datele pentru R. Moldova au fost deja introduse în calculator, cele pentru Bulgaria urmează, dar numai când se vor introduce toate datele electorale pentru această țară, începând cu secolul al XIX-lea. În cazul Ungariei, care are deja datele în calculator, de la 1848 până în 2018, ele vor fi actualizate după scrutinul de luna viitoare…

N-am uitat, însă, nici că „așteaptă” definitivarea bazei de date pentru Japonia (pusă „pe pauză” de vreo 2-3 luni), dar, cum până la finalul actualului „cincinal electoral” mai sunt aproape 4 ani, și, dacă-mi amintesc că, doar cu vreo 2-3 ani în urmă, n-aveam definitivate nici măcar țări ca Regatul Unit, Belgia, Franța, Polonia, fosta Cehoslovacie, Finlanda…, este timp pentru toate aceste activități și nu numai!… Era mai rău să fi rămas fără „front de lucru”! 🙂

Cum poate deveni Siberia gubernie chineză? Vineri, mart. 18 2022 

În aceste zile, în care un paranoic decerebrat, dezaxat mutant practică „turismul cu tancul” în Ucraina, a (re)venit în discuție chestiunea legată de locul de unde va veni, când va veni, pericolul pierderilor teritoriale pentru Rusia… În loc să se burzuluiască prostește, ca un imbecil, la potențialii „agresori” reprezentați de Ucraina, țările baltice, Polonia, Finlanda, R. Moldova sau România, cretinul de la Kremlin mai bine s-ar uita oleacă peste Urali…

De ce? Păi, după unele informații, pe lângă cele vreo 40 de milioane de ruși, în Siberia trăiesc, azi, vreo 5 milioane de chinezi… Numărul lor e în creștere. Ținând cont și de creșterea economică a Chinei și de raportul demografic sino-rus, net favorabil chinezilor, dacă, în ziua în care chinezii din Siberia vor fi mai mulți decât rușii și vor cere „unirea” Siberiei cu China, ce va face Rusia?

Raționamentul e mai vechi, dar a fost readus acum „la suprafață” de nefericitul conflict, cu multe victime, în primul rând civili… Spre exemplificare, ideile de mai sus, ale subsemnatului, erau modeste!… Pavel Lucescu, în Ziarul de Iași, merge și mai departe, opinând că, în viitor, întreaga Rusie ar putea deveni gubernie chineză!…

Poate, măcar atunci, își vor aminti rusnacii de vorba aceea străveche: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”… Când va fi să-i „bată” pe ruși, Dumnezeu nu o va face „cu parul”, ci cu… China!…

Toponimia ca „indicator” al suportului pentru agresorul rus Duminică, mart. 13 2022 

Atât în zilele de dinaintea invaziei ruse, cât, mai ales, după declanșarea „turismului cu tancul la vecini” în Ucraina, de către decerebratul putler ot Kremlin, unul dintre „indicatorii” suportului – voluntar sau de tip „idiot util” – pentru ocupant a devenit/este toponimia… De ce? E posibil ca nume precum Kiev – nu Kiiv, ori Lvov, în loc de Lviv (în poloneză, Lwow era asemănător) să nu „trădeze” o simpatie față de ocupantul rus… Însă, când spui/scrii/tehnoredactezi Harkov, Nikolaev, Lugansk, etc, ori îi susții, involuntar, pe rușii agresori, ori intri la categoria „idioți utili”, creată de tovarășul lenin, acum mai bine de un secol! Corect, ucrainește, numele de mai sus sună Harkiv, Mikolaiv, Luhansk!…

Ideea e (mai) veche și nu este legată doar de Ucraina… Unde, de ani buni, alternativ cu Cernăuți, am utilizat forma (ucraineană) Cernivțî, și nu cea rusă, Cernovțî, ori, alternativ cu Cetatea Albă, forma Bilhorod Dnistrivskii și nu Belgorod Dnestrovskii, în ambele situații ultimele forme fiind cele ale rușilor (ocupanți). Zilele trecute, într-o discuție a venit vorba despre numele unei entități populate de armeni, alipită de stalin/satanin la Azerbaidjanul sovietic acum un secol… Cei care spun și acum Nagorno-Karabah sunt susținători ai ocupantului țarist/sovietic/rus! Zona NU are ruși, ci preponderent armeni și aparține (oficial) Azerbaidjanului! Dacă nu vă place nici forma armeană – Artsakh – nici cea azeră – Qarabag – o puteți folosi, în română, pe aceasta – Karabahul de Munte!…

P.S. Aviz, mai ales, analfabeților și inculților din așa-zisa „presă” carpatodanubianopontică!

Considerații preliminare legate de evoluția densității populației pe cartierele Făgărașului Vineri, mart. 11 2022 

Ieri seară am definitivat realizarea hărților brute ce evidențiază evoluția, în ultimul mileniu, a densității populației Făgărașului pe cartiere. Taman la vreme, pentru a marca, astăzi, aniversarea primei atestări documentare a localității (împreună cu Sâmbăta), la 11 martie 1291. 🙂

Cea mai… complicată activitate a fost găsirea unui program care să calculeze suprafața fiecărui poligon aferent cartierului în cauză. Inițial, acum mai bine de două săptămâni, am mizat pe folosirea programului Corel Draw, activ pe vechiul calculator, doar că, mai întâi, a fost nevoie să-l dau la reparat, că nu mai pornea, iar, ulterior, am descoperit că opțiunile găsite pe forumuri pe Internet nu funcționează… N-am renunțat, dar, în prima fază, alternativele – fie erau… ridicole (un program cu trial doar pentru… o oră!), fie necesitau redesenarea pe imaginea satelitară a acelorași poligoane (deci reluarea aceleiași munci, încă o dată)… Am ajuns, inițial, tot pe vechiul calculator, la una din opțiunile programului xPhil, care calculează perimetre și arii ale unor suprafețe poligonale… După instalarea programului și pe actualul calculator am trecut la treabă… Având aria cunoscută a unui alt poligon, cu lungimi cunoscute ale laturilor, am calculat un coeficient rezultat din împărțirea ariei reale a acestuia (în kilometri pătrați = kmp), la valoarea rezultată din calculele xPhil și, astfel, am recalculat ariile tuturor cartierelor, pentru toate momentele din secolul XI până la începutul actualului mileniu.

Rezultatele mi se par veridice… Astfel, Făgărașul (cu actualul cartier Galați, situat la nord de Olt), ar fi avut, în veacurile XI-XIII (anterior invaziei tătare din 1240-41) o suprafață de 0,26 kmp. Pentru comparație, Statul Orașului Vatican (statul papal) are 0,44 kmp, nefiind altceva decât un mic cartier al Romei. Situl din zona Cetatea Veche și nucleul gălățean aveau suprafețe aproape egale. Ulterior, Galații au mai crescut în suprafață, extinzându-se, treptat, mai ales spre nord, în lungul Văii Galaților, având, în prezent o suprafață de cam 3 ori mai mare decât acum circa un mileniu (0,52 kmp). Făgărașul situat la sud de Olt s-a dezvoltat, de pe la 1290-1300, în jurul Cetății actuale, în ceea ce am considerat cartierul (actual) Centru, pe lângă care, ca nuclee inițiale, pericentrale, au apărut, spre vest-nord-vest cartierul Titu Perția, apoi, spre sud-vest – cartierul Vasile Alecsandri (numit, în Evul Mediu, Ciuta/Vadkert), apoi, de pe la 1700, începe să se contureze cartierul Tudor Vladimirescu, la sud și est de precedentul.

Din secolul al XVIII-lea, extinderea vetrei orașului duce la începutul conturării cartierelor (actuale) Negoiu (la sud de Centru) și 13 Decembrie (la vest și sud-vest), dar și la (re)apariția, spre Cetatea Veche a primelor case din actualul cartier Veteranilor. Spre sfârșitul veacului, după construcția căii ferate Sibiu-Făgăraș apare cartierul Gării, iar, prin înființarea, imediat după prima conflagrație mondială, a Fabricii de Explosivi Nitramonia, se conturează viitorul combinat chimic, unde, în perioada comunistă, după 1950, apar și primele locuințe. De fapt, perioada comunistă este cea care duce atât la extinderea teritorială a mai multor cartiere existente – Tudor Vladimirescu, Negoiu, Gării, 13 Decembrie, Combinat, cât și la apariția altora noi: Florilor – la vest de 13 Decembrie, Meltea – la nord de Tudor Vladimirescu, Ion Creangă – la sud-est de Gară și Vlad Țepeș – în extremitatea vestică a municipiului. De asemenea, spațiul construit se reconfigurează în mai multe cartiere, prin construcția de locuințe colective de tip bloc. În fine, reconfigurările de după 1989 au dus, în anumite cazuri la diminuarea suprafeței unor cartiere – parțial, în cazul cartierului Veteranilor, sau în Combinat – dar, în altele, perimetrul construit s-a extins, așa cum s-a întâmplat în cazul cartierelor Meltea, Tudor Vladimirescu, Florilor și chiar Veteranilor.

Pe baza acestor evoluții, reconstituite incomplet, până pe la 1600, Făgărașul (cu Galații) a crescut teritorial, de la 1,97 kmp în secolele XIV-XVI, la 2,21 kmp pe la 1700, 2,74 kmp în a doua parte a secolului al XIX-lea, 4,55 kmp – în perioada interbelică, 14,56 kmp – spre finalul perioadei comuniste și 15,27 kmp – în prezent. Se remarcă o creștere teritorială lentă până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, modernizările din perioada dualistă, continuate și în perioada interbelică (în care, apariția perimetrului combinatului chimic a dus la o creștere apreciabilă a suprafeței construite) aducând o creștere a ritmului de extindere, amplificată radical după ultima conflagrație mondială, când suprafața construită s-a triplat, în bună măsură, și prin extinderea perimetrului combinatului chimic, spre sud și est. Cu toate acestea, actuala suprafață construită reprezintă cam 40% din cei 36 kmp cât reprezintă toată suprafața administrativă a municipiului Făgăraș.

De fapt, aici ar apărea o problemă, care ține de faptul că, în general, densitățile, în cazul unităților politico-administrative – de la state, la județe, comitate, regiuni, provincii, până la unități elementare, de tipul municipiilor, orașelor și comunelor, se calculează prin raportare la suprafața administrativă, care include și extravilanul. Din păcate, în cazul cartierelor Făgărașului, ne vom raporta doar la intravilan, atât pentru că, pentru perioadele mai vechi, este imposibil de delimitat teritoriul administrativ aparținător localității (probabil, diferit de cel actual), cât și deoarece ar apărea diferențe de suprafață (uneori, foarte mari) între cartierele de la periferia așezării – care, convențional, ar avea arii foarte extinse, până la limitele administrative – și cele din centrul actual, care, practic, sunt înconjurate de cartierele învecinate. Apoi, o altă problemă care poate „distorsiona” calcularea densității urbane este faptul că, în unele cartiere – Combinat, Ion Creangă, Vlad Țepeș, Tudor Vladimirescu, Centru… – părți destul de mari sunt ocupate de zone nelocuite, reprezentate de unități industriale, spații comerciale, administrative, unități școlare, parcuri, inclusiv Cetatea și altele. Prevalându-ne de cazul similar ar cartierelor ieșene, în care au fost incluse, în mod similar și asemenea suprafețe în interiorul amintitelor diviziuni ale localității, am procedat și noi la fel, incluzând în perimetrul cartierelor orașului orice suprafață amenajată, construită, indiferent de destinația/folosința sa.

O altă problemă a trebuit să fie rezolvată aseară: Philcarto refuza să reprezinte densitățile „cartierelor” Veteranilor (Cetatea Veche) și Galați, pe motivul că nefiind minim 4 poligoane, nu poate reda harta (așa a fost configurat). Am desenat două „pseudo-cartiere” (care vor fi șterse când se va prelucra harta!) și am reușit să reprezint și densitățile din perioada secolelor XI-XIII.

Legat de evoluția densităților pe cartiere, anterior anului 1700, nici un cartier (actual) nu atingea 1000 de locuitori pe kmp. Primul asemenea „salt”, ușor peste 1000, s-a produs din prima parte a veacului al XVIII-lea, în cartierele mai vechi – Centru, Vasile Alecsandri și Galați, „trădând” începutul modernizării urbane induse de instaurarea stăpânirii habsburgice. Ca urmare, și media densității târgului a „sărit” peste 1000 locuitori pe kmp, la 1021 loc/kmp. Anterior, o valoare similară, chiar ușor mai mare, s-ar putea să se fi consemnat înainte de 1241 (peste 1400 loc/kmp), mai ales în nucleul din jurul Cetății Vechi (care ar fi putut marca și un început de creștere, calitativă, a locuirii urbane), dar, cum datele de dinainte de 1600-1700 sunt, în bună măsură, bazate pe reconstituiri, menționăm acest fapt cu rezerve… Totuși, pentru comparație, astăzi, același Vatican, cu o populație de mai puțin de 1000 de locuitori, are o densitate medie de aproape 2000 loc/kmp, mult mai mare decât a cartierelor medievale făgărășene, și în condițiile în care, o mare parte a teritoriului său este ocupată de edificii religioase, de spații muzeale, cu rol administrativ, etc.

De fapt, anterior instaurării stăpânirii habsburgice, densitățile au fost mai mult decât modeste: 300 loc/kmp și ușor peste, înainte de 1400, puțin peste 400 – pe la anul 1500 și au trecut de 600 loc/kmp după anul 1600. Asemenea valori explică și de ce, chiar dacă a primit statutul de oppidum = târg, în 1393, Făgărașul avea, probabil, multe trăsături mai apropiate de mediul rural, decât de cel urban. De fapt, de pildă, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, conform Urbariilor Țării Făgărașului, densitatea din Centru – 703,5 loc/km era doar cu puțin mai mare decât cea din satul Galați – 571,6 loc/kmp.

Din a doua parte a secolului al XIX-lea, odată cu începutul altei etape de modernizare, mai rapidă și chiar mai profundă, Făgărașul a depășit 2000 loc/kmp (2045,9 loc/kmp, în 1857), având cartiere cu peste 3000 loc/kmp – Vasile Alecsandri. Totuși, pe de o parte, atât creșterea lentă a populației, cât și extinderea rapidă a suprafeței construite, în perioada interbelică (prin apariția combinatului chimic), au făcut ca densitatea să oscileze, chiar și sub 2000 loc/kmp, marcând creșteri cu adevărat semnificative abia în a doua parte a perioadei comuniste, care coincide și cu declanșarea, și pe malurile Oltului, a politicii regimului de construire a unor mari ansambluri de locuințe colective, formate, preponderent, din blocuri cu 3-4 etaje, dar, uneori, și de 8-10 etaje. În aceste condiții, deși, prin extinderea suprafețelor instalațiilor industriale ale Combinatului Chimic (ce reprezintă și azi aproape jumătate din suprafața construită a localității!), perimetrul construit s-a extins considerabil, în 1992, densitatea medie a populației făgărășene s-a apropiat de 3000 loc/kmp (2943,3 loc/kmp), depășind 5000 loc/kmp în mai multe cartiere (unde, adesea, au apărut multe blocuri): 13 Decembrie (24354 loc/kmp), Vasile Alecsandri (11920 loc/kmp), Tudor Vladimirescu (9475 loc/kmp), Titu Perția (8708 loc/kmp), Centru (6250 loc/kmp).

Reculul demografic postdecembrist, în urma căruia Făgărașul a pierdut circa o treime din populație în ultimele 3 decenii, a dus și la scăderea densității, atât la nivel general – 2012 loc/kmp, în 2011, cât și la nivel de cartiere, toate cele menționate anterior înregistrând valori între 17047 loc/kmp – 13 Decembrie și 4371 loc/kmp – Centru.

Mai adăugăm, spre final, faptul că, în cartierele cu case, densitățile pot fi de sub 1000 loc/kmp – ca în Meltea, Ion Creangă și Veteranilor, similar cu valorile din cartierul Combinat, unde, deși s-au construit, după 1980, mai multe blocuri, mărimea fostei uzine chimice anulează eventualele densități mai mari. În plus, cartierul Vlad Țepeș – în perimetrul căreia se află atât fosta SMT (Stațiune de Mașini și Tractoare), vechiul Liceu Agricol, Uzina de Mase Plastice, cât și complexul turistic Lacuri Beclean (Fântânița Crăiesei) – deține „recordul” celor mai mici densități făgărășene, mai mici și decât media națională (49 loc/kmp, în 2011, față de aproape 90 loc/kmp, la nivelul României).

Vechimea filosofiei românești în relațiile cu vecinii… Duminică, feb. 20 2022 

În aceste zile, în care tensiunea politică este la un nivel similar cu cea din anii 1938-1939, când hitler se pregătea să declanșeze a doua conflagrație mondială, poate că este util să vorbim puțin despre modul cum am înțeles noi, românii, începând de la strămoșii noștri, traco-daci, să abordăm relațiile politice cu vecinii, indiferent care vor fi fost ei, de-a lungul timpului.

Primele asemenea episoade apar încă din vremea expedițiilor militare la Dunăre ale unor mari imperii: fie că a fost vorba de perșii conduși de Darius, fie de oștile macedonenilor lui Alexandru cel Mare, strămoșii noștri, fie de la sud de Dunăre – tribalii, geții dobrogeni, fie de la nord – geto-dacii din Câmpia Română de azi sau cei din Bugeac, au răspuns apărându-se, la ei acasă. Poate că au fost învinși, împrăștiați, siliți să se retragă, temporar, dar, folosindu-se și de avantajele cadrului natural – mlaștini, smârcuri, păduri… – au dus lupte de uzură cu dușmanul, care, în cele din urmă, s-a retras, izbânzile vremelnice obținute anterior fiind niște „victorii a la Pyrrhus”…

Cel mai notabil conflict de acest tip a fost, însă, în această perioadă, cel dintre regele geto-dac Dromichaites, care domnea undeva în Muntenia de azi și Lysimachos, regele (elenistic al) Traciei. Acesta din urmă, trufaș, a trecut Dunărea, considerând că va obține o victorie ușoară contra geților. Aceștia, însă, au fost învingători, iar armata regelui balcanic a fost făcută prizonieră, în frunte cu mândrul monarh. Ajunși la cetatea regală a geților, Dromichaites, în urma unei discuții cu „sfatul regal” al său – avea o Adunare cu care se sfătuia în probleme importante, a reușit să-și convingă sfetnicii ca, nu doar să nu-i pedepsească pe prizonieri și să îi elibereze, dar chiar să li se pregătească un ospăț!… La prima vedere, mulți dintre contemporanii noștri ar zice că Dromichaites era un „fraier”, dar vom vedea că nu este așa!

Principalul argument în favoarea acestei opțiuni, prezentat „sfatului regal” de către Dromichaites a fost că, după ce geții au învins, pedepsind armata „tracă” (am pus ghilimele, deoarece, poate că ostașii de rând vor fi fost, măcar în parte, traci balcanici, dar, aproape sigur, elita – ofițerii, comandanții oștirii balcanice erau fie greci, fie doar foști traci grecizați, grecofoni), ca răzbunare, balcanicii ar fi urmat să revină cu o armată mult mai puternică. Așa, dovedind iertare, clemență, Dromichaites se aștepta ca, în semn de recunoștință, Lysimachos nu doar să nu mai îndrăznească a ataca pe geto-daci, dar să urmărească dezvoltarea unor raporturi de bună vecinătate cu aceștia.

În timpul ospățului, organizat, oarecum,… discriminatoriu – pentru foștii prizonieri balcanici, în farfurii de calitate, cu tacâmuri deosebite, iar pentru „ai lui”, geto-dacii, în blide simple, de lemn – Dromichaites a venit la masa lui Lysimachos și l-a întrebat:

-Mărite rege, care din cele două mese – a Domniei Tale, sau a geților – ți se pare mai aleasă?

-A noastră, mărite Dromichaites!

-Nu-i așa că, la dumneavoastră, aveți mereu asemenea ospețe?

-Ba da! – a răspuns Lysimachos.

-Păi, dacă aveți așa belșug și lux, acasă, la ce-ați mai venit în sărăcia asta a noastră?

Lysimachos, rușinat, a lăsat capul în jos și, după o pauză, a răspuns că nu va mai îndrăzni niciodată să-i mai atace pe geți! Și s-a ținut de cuvânt! Relațiile între geto-daci și Regatul Traciei au devenit excelente, cu schimburi comerciale foarte active. Deci, presupunerea, calculul făcut de Dromichaites, când și-a convins sfetnicii să-i accepte propunerea, a fost corect!

Oarecum asemănător, în scopul de a-și apăra regatul, proaspăt unificat, a procedat, câteva secole mai târziu, și Burebista, când l-a trimis pe sfetnicul său, grecul Acornion, la Pompei, spre a negocia o alianță daco-romană împotriva lui Cezar. Pompei a primit favorabil propunerea, urmând, în conformitate cu termenii alianței, dacii să vină cu o oaste în sprijinul armatei romanului. Din păcate, Pompei, orgolios, înfumurat, prea sigur pe sorții săi de izbândă, s-a grăbit și a urmat bătălia de la Pharsalos, în care a câștigat Cezar… Ar fi fost foarte interesant de văzut în ce termeni ar fi continuat alianța între Pompei și Burebista, dacă primul nu se grăbea și, având și ajutorul militar dac adus de Acornion (care a ajuns la Pharsalos, dar după bătălie!), Pompei ar fi câștigat bătălia cu Cezar! Istoria, însă, nu se scrie cu „dacă…”!…

Există mărturii contemporane – multe lăsate chiar de romani! – care arată că și ultimul rege dac, Decebal, a urmărit, mai degrabă, să evite o confruntare directă cu colosul imperial roman, fie, dacă ar fi devenit inevitabilă confruntarea, să aibă niște aliați care să-i încurce cât mai mult pe romani. În vremea declanșării primului război daco-roman (101-102), Decebal încheiase o alianță cu parții (locuitori ai Iranului de azi), care să provoace la luptă Roma, în vestul Asiei, obligându-i pe romani să ducă acolo întăriri și slăbind, astfel, presiunea imperială la granițele Daciei. În aceeași idee a fost conceput și atacul dobrogean din iarna anilor 101-102, în care, la Adamclisi, a fost nevoie să vină însuși Traian, spre a respinge, cu grele pierderi, atacul dacic! Iarăși e un subiect de „stat la un pahar de vorbă” să analizăm, cândva, cum s-ar fi desfășurat acțiunile romanilor, dacă atacul lui Decebal de la Adamclisi avea sorți de izbândă și Traian s-ar fi trezit între „ciocanul” dacilor care-l atacau de la nord de Dunăre și răscoala geților dobrogeni, deja supuși romanilor, dar abia așteptând un moment să se revolte!… Nu mergem, însă, pe speculații!…

Roma – un colos de 50 de ori mai mare decât Regatul dac (Imperiul avea 50 de milioane de locuitori, Dacia – 1 milion!) – era sortită să câștige, în cele din urmă, dar victoria a fost obținută în urma a două războaie grele! Romanii, oameni practici, au înțeles că, având în față o oaste de viteji, de oameni credincioși conducătorilor lor, curajoși, destoinici, e mai indicat nu să-i nimicească, ci să și-i facă aliați, dacă nu chiar prieteni. Și n-aș fi așa de sigur că acea pax romana, adusă de legiunile lui Traian la nord de Dunăre a însemnat, neapărat, impunerea exclusivă a cutumelor romane, geto-dacilor. Există dovezi epigrafice concludente, chiar din epocă, plecând de la preluarea toponimiei dacice în noua provincie romană (nume de localități și de râuri geto-dace, păstrate de administrația romană), de la daci care purtau nume romane, dar și urmași de romani, care au primit nume dacice și până la o secvență din filmul Columna, în care un militar roman, ce lucra, cot la cot cu localnici daci, la ridicarea unui castru, enervat, răbufnește, exclamând:

-Ne îmbrăcăm ca ei (ca dacii – n. ns.), mâncăm ca ei, trăim ca ei! Noi i-am învins pe ei, sau ei ne-au învins pe noi?

Nu știm dacă o asemenea situație (imaginată de scenaristul filmului) s-a produs și în realitate, însă, dacă ne uităm, în ultimă instanță, la vocabularul limbii române, preluat din traco-dacă, respectiv latină, deși fondul latin este covârșitor, au supraviețuit în romanica limbă română și peste 150 de cuvinte traco-dacice, ceea ce nu e deloc de neglijat!…

Încheind considerațiile legate de integrarea Daciei romane în Imperiu, să-l pomenim pe Dio Cassius, un obiectiv cronicar roman, care, relatând diferitele lupte între romani și localnici, spune, la un moment dat: „daci de montibus inhaerent” = „dacii trăiesc lipiți de munți”. E de reținut, fiindcă explică atât unde s-au adăpostit traco-dacii romanizați (și creștinați) în secolele IV-IX, cât și tactica folosită de conducătorii noștri când eram atacați de mari hoarde de invadatori…

Din secolul al IX-lea, noul popor romanic născut pe ambele maluri ale bătrânului Donaris (e interesantă conservarea în română, nu a unui hidronim derivat din latinescul Danubius, ci din cel traco-dac, care a dat Dunăre!), românii, sunt atestați ca având numeroase formațiuni prestatale, din Crișana, până-n sudul Dobrogei și din Pocuția – până-n Tesalia… Conducătorul uneia dintre ele, Menumorut, ducele din Crișana de azi, înfruntă pe maghiarii lui Arpad, reușind, dacă nu să-i învingă, măcar să ajungă la un acord de pace: Arpad acceptă ca Menumorut să-și conducă ducatul în continuare, dar fiica sa, căsătorindu-se cu Zulta/Zoltan, fiul lui Arpad, urmașul regelui maghiar urma să devină și liderul voievodatului de pe Crișuri…

În Balcani, cam în aceeași vreme, ducele (a)român Niculiță intră în conflict cu împăratul bizantin: acesta, având o armată mai numeroasă și mai bine organizată, îl învinge pe ducele Tesaliei (de fapt, al Vlahiei Mari, cum se chema voievodatul românilor) și-l ia prizonier. Având o avere considerabilă și relații influente la Curtea bizantină, Niculiță își răscumpără libertatea, redevine duce, dar trebuie să accepte vasalitatea față de Bizanț, căruia îi plătește tribut…

Ajungem la o practică pe care voievozii noștri vor fi nevoiți să o aplice, secole la rând, în relațiile cu Poarta otomană, care, cucerind Constantinopolul în 1453, s-a substituit Bizanțului… Primul constrâns la un asemenea gest, de nevoie, nu de voie, a fost Mircea cel Bătrân, voievodul Țării Românești. În celebra Scrisoarea III, Mihai Eminescu a „pus în gura” marelui conducător muntean nu mai puțin celebrele vorbe: „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul!”, vestindu-l pe Baiazid, sultanul otoman, venit la Rovine, ca să ceară „pământ și apă”, că românii vor avea, ca prieteni, „râul, ramul”!… Dacă semnificația termenului rovină = loc mlăștinos, cu exces de umezeală este aceeași și-n vremea marii bătălii româno-otomane de acum mai bine de 6 secole, exact ca strămoșii traco-daci, muntenii, moldovenii, ardelenii, când s-au opus cotropitorilor – cel mai frecvent, otomani, dar și unguri, poloni, tătari… – s-au folosit de avantajele cadrului natural, pe care, locuindu-l, folosindu-i resursele, îl cunoșteau foarte bine, din vremea secolelor IV-XI, în care, pe aici, au hălăduit numeroase cete de migratori – goți, huni, avari, slavi, bulgari turanici, pecenegi, cumani… – din fața cărora, cel mai frecvent, s-au retras în munți (în depresiuni și în culoarele râurilor dintre munți), păduri sau bălți… Nu e întâmplător, deloc, faptul că termeni ca munte, pădure, codru, ori cei amintind de speciile forestiere sunt fie latini – fag, carpen, paltin, plop, salcie, ulm, etc – fie traco-daci – brad, bunget, gorun, așa cum traco-dacic e și termenul baltă! Și, așa, amintindu-ne de tactica de hărțuire a traco-dacilor, față de oștile persane și/sau macedonene, sau de referința legată de daci a lui Dio Cassius, mai avem un argument al continuității traco-dace, traco-daco-romane și românești pe ambele maluri ale Dunării: aplicarea a exact aceleiași filosofii de apărare, atunci când ne-am confruntat cu cotropitori!

Și avem numeroase asemenea, alte, exemple: Basarab Întemeietorul, la Posada, contra oștii maghiare, conduse de Carol Robert de Anjou, Vlad Țepeș – în apropierea Târgoviștei, contra lui Mahomed Cuceritorul, Ștefan cel Mare – la Podul Înalt, contra aceluiași, dar și la Baia – contra regelui Ungariei, Matia Corvin, sau – la Codrii Cosminului, contra lui Jan Albert al Poloniei, Mihai Viteazul – la Călugăreni, contra lui Sinan Pașa și așa mai departe…

În același timp, românii, urmând pilda lui Dromichaites, dar și a regilor daci Burebista și Decebal, au urmărit, în scop defensiv, să-și apere țara și, cu scopul de a avea o misiune de apărare mai ușoară, au încheiat diferite alianțe… Nu am avut nicicând intenții agresive și, dacă secole și milenii, traco-dacii și, după romanizare, românii, au urmărit, aproape exclusiv, să se apere și să fie lăsați să-și vadă de „sărăcia, nevoile și neamul” lor, după apariția statului român modern, această filosofie a continuat, în contextul relațiilor diplomatice moderne între state! Astfel, proaspăta Unire a Principatelor (1859) a trebuit apărată imediat, după doar câțiva ani, noula Locotenență Domnească instituită, provizoriu după abdicarea principelui Alexandru Ioan Cuza (februarie 1866) concentrând armata română la Florești, ca pregătire pentru apărarea statului unificat, față de pretențiile imperiilor vecine – Imperiul habsburgic și cel otoman – de „desfacere” a Unirii!

După circa un deceniu, proclamarea Independenței a fost udată cu sângele vitejilor care au luptat contra otomanilor, în Bulgaria de azi, la Plevna, Grivița, Smârdan, Belogradcik, Vidin și în multe alte locuri. Când, după câteva decenii, în 1912, au izbucnit confruntările între statele balcanice, România a observat o strictă neutralitate, părăsită doar atunci când, pe lângă refuzul de a împărți regiunile balcanice luate de la otomani și cu sârbii și grecii, Bulgaria ne amenința direct, revendicând ȘI Dobrogea pe care o primisem în 1877, drept compensație față de reanexarea sudului Basarabiei de către Imperiul țarist (1878). Cum România a trebuit să renunțe inclusiv la a încorpora teritorii locuite de românii balcanici (aromâni și meglenoromâni), pentru că nu aveam cum crea un teritoriu compact, continuu, care să unească regiunile românești nord-dunărene cu cele locuite de frații din Balcani, ca o compensație, am cerut și obținut de la bulgari Cadrilaterul, în august 1913.

Primul Război Mondial s-a încheiat în 1918 aducând românilor desăvârșirea Unității naționale, consfințită, pe plan internațional, de tratatele semnate la Paris și în alte câteva localități apropiate, în anii 1919-1920. Când, odată cu manifestarea tot mai agresivă a statelor revanșarde – Germania, Italia – la care s-au alăturat, cu aceleași interese și vecini de-ai noștri – Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria – a devenit clar că se urmărește revizuirea tratatelor semnate la începutul perioadei interbelice, România a rămas consecventă principiului inviolabilității granițelor, chiar și când am fost „invitați” să anexăm teritorii (locuite de importante minorități românești!) și chiar și când, deja (în 1940), chiar teritoriul românesc a fost grav amputat!

Astfel, în martie 1939, după ce Cehoslovacia fusese mutilată de Germania (care a anexat regiunea sudetă de la cehi), dar și de Ungaria (care a ocupat sudul Slovaciei), am fost „invitați” de polonezi să ocupăm nordul Maramureșului, atribuit în 1920 Cehoslovaciei. Inclusiv liderul Ucrainei subcarpatice, Voloșin a apelat la trupele armatei române: am refuzat, considerând că nu putem lovi pe la spate un aliat și nici nu vrem să fim părtași la revizuirea, prin război, a granițelor, dar și cu speranța că, neacționând astfel, prin forță, vom evita folosirea arbitrariului și a forței pentru modificarea, dezavantajoasă, a frontierelor românești. Speranțele au fost zadarnice, în vara anului 1940, în trei luni de zile (28 iunie- 7 septembrie), România pierzând o treime din teritoriu și populație, fără a trage un foc de armă.

Și totuși: în aprilie 1941, când Germania, Italia (cu tot cu Albania, devenită protectorat italian), Ungaria și Bulgaria, au atacat Iugoslavia, România a refuzat să intre în Banatul sârbesc. Ion Antonescu, conducătorul de atunci al țării a transmis, însă, prin germani, ungurilor, să nu cumva să intre în Banat. Ungaria s-a conformat și Banatul sârbesc a fost administrat, până în 1944, când a fost recucerit de armata iugoslavă, condusă de Tito, de oficialități germane. Câteva luni mai târziu, România, ca aliat al Germaniei, a atacat Uniunea Sovietică, dar țara noastră nu poate fi socotită agresor, atâta timp cât, în iunie 1941, am intrat în luptă pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței, ocupate de sovietici cu un an mai devreme. Un act incorect ar putea fi socotit luarea în administrare a Transnistriei, deși, și în acest caz, Antonescu i-a specificat, de mai multe ori, liderului nazist german, că, după reprimirea, de la unguri, a nordului Transilvaniei, România va renunța la Transnistria. Fapt semnificativ, Regele Mihai, deși era tânăr (avea 20 de ani când România a atacat Uniunea Sovietică), și nici nu avea vreo putere politică serioasă (aceasta fiind concentrată în mâinile „Conducătorului” Antonescu) a refuzat, cu consecvență, să efectueze vreo vizită la est de Nistru!

Controversată este și rămâne, participarea Armatei Române în campania de la Est de Nistru. Ea a fost condamnată de fruntașii politici democrați din țară (liderii Iuliu Maniu – PNȚ și Bebe Brătianu – PNL), dar, făcând abstracție de absența unui tratat scris româno-german și de caracterul dictatorial al politicii ambelor state – România și Germania (ca și al majorității celorlalți aliați ai germanilor, dealtfel!), se pune următoarea întrebare: dacă ești aliat cu un stat și lupți cu un inamic, atunci când lupta se duce dincolo de granițele țării tale, te oprești? Avem situații, nu puține, plecând, nu din Evul Mediu, ci chiar din antichitate! Armata dacă, trimisă de Burebista cu Acornion în frunte, să-l ajute pe Pompei, contra lui Cezar, urma să lupte pe teritoriu dacic? Nici măcar tracic balcanic nu era, Pharsalos fiind o localitate din Grecia! Participarea lui Mircea cel Bătrân la lupta cruciaților contra otomanilor, la Nicopole, sau a lui Iancu de Hunedoara, tot cu cruciații, la Varna, au fost pe teritoriu românesc? Bătălia cu polonii de la Obertyn a lui Petru Rareș nu s-a dat pe teritoriu românesc, ci pe cel al regatului polon! Războiul românesc de Independență s-a purtat, aproape în întregime, pe teritoriul actual al Bulgariei, în calitate de aliat al Imperiului țarist! De asemenea, din decembrie 1918 și până în iunie 1920, România a fost, continuu, provocată de Ungaria, fiind nevoită, în prima fază, să-și asigure o linie de demarcație naturală (pe Tisa, în aprilie 1919), iar ulterior, pentru că regimul comunist maghiar al lui Bela Kun, nu doar că a nesocotit cererile de dezarmare ale Comisiei Aliate de la Paris, dar a atacat armata română, militarii români au trecut la contra-ofensivă, intrând, în august 1919, în Budapesta! Chiar și participarea României, ca aliat al Națiunilor Unite, la luptele contra Germaniei, după 23 august 1944, până la 12 mai 1945, s-au purtat mai ales pe teritoriile altor state: Ungaria, Cehoslovacia și Austria! Ca să nu mai vorbim de participarea unor unități românești, ca aliați în NATO, la acțiunile din Irak, sau, mai recent, timp de circa două decenii, tot ca parte a unor trupe NATO, în Afganistan!…

Ultima atitudine de acest fel, de neimplicare în problemele interne ale altor țări, a fost reacția chiar a regimului comunist al lui Ceaușescu, care, la invadarea de către sovietici și ceilalți „aliați” din Pactul de la Varșovia, a Cehoslovaciei (august 1968), nu numai că a refuzat să participe la acest atac (deși eram și noi „aliați” ai sovieticilor!), dar a și condamnat vehement această invazie, atât intern (printr-un mare miting, la București), cât și extern (la ONU, unde țara noastră deținea Președinția rotativă a Consiliului de Securitate)! Și, chiar mai recent, o informație pe care, probabil, multă lume nu o știe sau a ignorat-o, în vara anului 2014, când extremistul rus jirinovski a „invitat” Polonia, Ungaria și România să „elibereze” acele teritorii ucrainene care le-au aparținut în trecut, noi și polonezii am refuzat „oferta” imediat! Ungurii au șovăit, gândind-se că nu le-ar strica Transcarpatia, dar au fost „liniștiți” repede de polonezi. Ca o… coincidență (sau nu?), exact aceleași 3 țări – Polonia, Ungaria și România fuseseră „invitate” de Germania nazistă, în martie 1939, la „ciopârțirea” fostei Cehoslovacii. Așa cum am mai menționat, România a refuzat, dar polonezii nu s-au putut abține atunci, anexând Teșinul ceh și o porțiune din Tatra slovacă, iar maghiarii au ocupat integral… Transcarpatia!… Adică, inclusiv nordul Maramureșului, unde am refuzat noi să intrăm!… Dar, noi știm, de multe secole, că „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”, lucru pe care nu-l știau polonezii, în 1939 (și au fost ocupați, și ei, de nemți și sovietici, în septembrie, același an!), dar, se pare, l-au „învățat”, între timp!…

Tot după această veche vorbă ne conducem, de 14 ani, din februarie 2008, nerecunoscând independența kosovarilor față de Serbia! Dreptul internațional, după dispariția fostelor state „federale” comuniste europene – Cehoslovacia, Iugoslavia și Uniunea Sovietică – a recunoscut, ca state independente doar fostele „republici” desprinse din aceste state! Kosovo – și Voivodina – aveau statut de provincii autonome ale fostei „republici socialiste” Serbia a ex-Iugoslaviei. Prin recunoașterea, plină de incompetență, de către Occident a independenței kosovare, i s-a „oferit” Rusiei, pretextul excelent pentru crearea și apoi „recunoașterea” ca „independente” a tot felul de entități pe teritoriile fostelor republici sovietice. Chiar în vara anului 2008, după ocuparea temporară a Georgiei, la retragere, rușii au „inventat” o a doua „republică” separatistă, pe lângă Abhazia (existentă de prin anii 1990, ca și Transnistria moldovenească!) – Osetia de Sud. La fel au procedat în 2014, când, pe lângă anexarea Crimeei, au ajutat la crearea „republicilor populare” din estul Ucrainei, în regiunile Donețk și Luhansk!…

Și, dacă – Doamne, ferește! – tocmai un „incident” ușor de „creat” de ruși exact într-o asemenea „republică populară”, va servi drept „pretext” pentru invazia masivă rusească în Ucraina, rușii considerând că au intrat „în legitimă apărare”, că „răspund unei provocări” ucrainene???

Ca să încheiem, în acest spirit trebuie văzută atât reacția subsemnatului de zilele trecute de a critica google pentru acea graniță ilegală între Crimeea și restul Ucrainei, dar și faptul de a refuza „eliminarea” din teritoriul ucrainean a Crimeei (cerută de un revizor de articol, acum câțiva ani!), când am pus aceeași întrebare: pe baza cărui tratat internațional a devenit, în 2014, Crimeea „rusească”???

Tot acest material este o invitație la meditație, atât pentru concetățenii noștri, cât, mai ales, pentru marii „actori” de pe scena politică internațională! Fără cunoașterea specificului cultural, a istoriei, tradiției zonelor în cauză, orice măsuri unilaterale, pripite, fundamentate insuficient, „pompieristice”, riscă să creeze complicații extrem de mari! Revin la Kosovo, unde, cu tot respectul pentru albanezi, oarecum „veri” cu noi, pe „filiera” traco-iliră, cea mai bună soluție, sau, ca să fiu mai corect, „cea mai puțin proastă” soluție ar fi fost revenirea provinciei în componența Serbiei, dar cu o largă autonomie etno-lingvistică și culturală, internă, în general (lăsând Belgradului doar reprezentarea politică externă și apărarea frontierelor cu statele vecine), cu garanții internaționale (occidentale, dar și rusești!), care să țină situația de acolo sub control, departe de orice nouă tentativă sârbească de eliminare a autonomiei locale, similară cu cea făcută de miloșevici în 1989! Astfel, Balcanii și-au păstrat, de secole, renumele, trist, de „butoi cu pulbere” al Europei, doar că, din acest „butoi” explozia se poate produce, azi, în altă parte: la granițele ruso-ucrainene!…

Pagina următoare »