Alte… dileme electorale… Luni, apr. 6 2020 

Alternativ sau în paralel cu celelalte activități – fie ele strict personale, fie didactice sau de cercetare – a continuat lucrul la baza de date legată de alegerile pe state, la nivel mondial. Și, ca întotdeauna când „n-ai ce face”, „îți faci de lucru”, pe principiul „să te legi la cap și dacă nu te doare!”. Adică, apar dilemele, întrebările…

De pildă, cum se integrează, în baza de date, informațiile electorale pentru țări care, o vreme, au avut doar alegeri – disparate, la momente diferite – doar pentru două sau mai multe entități politico-administrative distincte (principate, ducate, regate, state, provincii, etc.) – și care, ulterior, au fost (re)unite/s-au unit într-o singură țară? Situația este valabilă, de exemplu, pentru România – cu alegeri separate în Țara Românească și Moldova nu doar până în 1859, ci un pic chiar și după (au avut loc scrutine, în ambele principate și în 1860, dar și în 1861 – ultimul, doar în Țara Românească), pentru Italia – tot înainte de 1859 (în cazul Romei și a Statului Papal, până în 1870), pentru Canada – înainte de 1867 (și chiar și după – a se vedea Newfoundland and Labrador, cu statut distinct, înainte de 1949), pentru Australia – înainte de 1901 și altele… Ei bine, în asemenea cazuri, cum se înscriu datele? Ca informații electorale separate, pentru fiecare entitate sau ca sumă, la fiecare moment dat, pentru viitoarea entitate unit(ar)ă mai mare, la care au aderat celelalte, ulterior?

Un caz special, extrem de interesant, dar și foarte complicat, în același timp, este cel al Germaniei. Astfel, din 1818, a existat un legislativ unic al Confederației Germane, creată de Conferința de Pace din 1815. Acesta era desemnat de statele membre – cel puțin câteva zeci (de la state mari – ca Austria, Prusia, Bavaria, Saxonia), până la ducate și principate, multe și mărunte și diferite orașe libere (foste hanseatice sau nu). Austria prezida această Adunare legislativă, dar, ca și Prusia, nu avea incluse între teritoriile ce aparțineau Confederației, pe cele cu majorități etnice negermane (nici aici, de fapt, regula nu era aplicată integral: puteau participa, ca „țări ale Coroanei austriece”, atât Boemia și Moravia, cu majorități etnice cehe, Silezia – unde o bună parte a populației vorbea polona sau ceha, Carniolia – majoritar slovenă, sau Triestul – majoritar italian!). Astfel, teritoriile estice ale Austriei – Galiția, Bucovina, Ungaria, Transilvania, etc. – nu erau incluse, la fel – nici Posenul (azi Poznan, în Polonia), Prusia Occidentală și Prusia Orientală (cu prezență etnică polonă, lituaniană) – din partea Prusiei… Acum, după prezentarea contextului, apare dilema: datele legate de Austria (cu „țările” ei incluse aici) le adaug la Confederația Germană, sau la Imperiul habsburgic (austriac), unde apar toate „țările Coroanei” aparținând de Curtea vieneză? După 1849, când în Imperiul habsburgic a funcționat, o vreme (1850-1860), neoabsolutismul, Austria nu a mai desemnat prin vot delegații în Adunarea Confederației Germane (probabil, nici după 1860, când au avut loc alegeri, primele se pare, în toată Monarhia habsburgică, în anii 1861-63) – sau n-am găsit eu, încă, asemenea informații – dar, până în 1866, când Confederația a fost desființată (de rivala Austriei, Prusia, în primul rând!), a continuat să prezideze Adunarea!…

Și „bătăile de cap”, în legătură cu Germania nu încetează odată cu crearea, în 1867, a Confederației Germane de Nord, sub control prusac, sau a Imperiului German (la care au aderat și statele sudice, în frunte cu Bavaria), în 1871. După 1918, o vreme, Saarlandul a avut statut special, un protectorat francez (până în 1935), situație care s-a repetat și după 1945 (până în 1957), de fiecare dată, actualul land amintit revenind în componența Germaniei. Normal, din nou datele trebuie prezentate separat, dar, la calcularea datelor pe cincinale electorale, se adună la Germania, sau nu? La fel, pe lângă existența, separată, că așa au vrut „mușchii sovieticilor”, a unei „republici democrate” germane (1949-1990), se adaugă și partajarea a însăși capitalei germane, Berlin. După alegerile pentru un singur Berlin (1946), deja, din 1948, din punct de vedere electoral, Berlinul era divizat: în acest an, autoritățile (încă, de ocupație) ale sectoarelor american, britanic și francez din Berlin, au ținut un scrutin pentru ceea ce va fi, până în 1990, Berlinul de Vest, cu toate „protestele” sovieticilor și ale „anexelor” lor, comuniștii (est-)germani (care au „boicotat” scrutinul). Ulterior, în toată perioada „războiului rece”, s-au desfășurat, separat, scrutine pentru Berlinul de Vest (care avea propria administrație, dar fără a fi integrat în Republica Federală Germania), respectiv pentru „Berlin – Haupstadt der DDR”, adică pentru partea estică, proclamată de fosta R.D. Germană, drept „capitală” a „statului” comunist german. La adunarea datelor pe cincinale electorale, din nou, presupun că datele celor două părți ale Berlinului, trebuiesc însumate!… Sau nu?

Apoi, în perioada 1946-49, au avut loc cel puțin câte un scrutin (în Bavaria, Baden-Wurttenberg și Hessen – chiar câte două!) la nivelul fiecărui land al viitoarelor state, vest- și est-german. Le-am luat în considerare, aplicând aceeași… „regulă”, ca în cazul României și Italiei (ante-1859), Canadei (înainte de 1867/1949) sau Australiei (pre-1901). Dacă, în cazul celor două state germane, (re)unificate în 1990, am procedat la însumarea datelor pe actuala Germanie, pentru intervalul 1949-1990, de ce să nu procedez la fel și pentru intervalul 1946-1949?

Și dilemele nu se opresc aici… De pildă, e bine să separ datele (indoneziene, în anii 1982-1999, inclusiv) pentru viitorul stat independent Timor L’Este (chiar din 1999), sau să le las la Indonezia? Sau, la fel, pentru insula Ellice, azi statul Tuvalu, independent, pentru perioada în care era împreună cu teritoriul Gilbert, azi statul, la fel de independent, Kiribati? Dar, dacă procedez așa, cum „separ” datele pentru Irlanda independentă, pentru intervalul de dinainte de 1921, în care întreaga insulă era componentă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei? Sau cum „aloc” la actuala R. Moldova sau la Ucraina, părțile, românești, ale Basarabiei și nordului Bucovinei, din perioada interbelică??? Ori, la fel, pentru vremea când Algeria era a Franței, cu statut de „departament” (deloc „de peste mări”), cu statut identic cu al actualelor departamente metropolitane!… Probabil, în fiecare caz, la fiecare moment, interval, cu asemenea „bătăi de cap”, este necesară o rubrică de „observații”, unde să fie specificat, clar, cum s-a procedat! Deși, totuși, ar trebui o abordare unitară a chestiunii!

Nu mai adaug (prea multe) în legătură cu faptul că, de modul cum se rezolvă aceste dileme, întrebări, depinde și cartografierea datelor. În această situație, alături de posibilitatea comparabilității datelor, la nivelul (pe cât posibil) al acelorași entități administrative, spațiale, este necesară respectarea unei reguli, unitare, legate de modul în care se agregă datele, la nivelul statelor (independente și/sau autonome, dacă organizau scrutin/scrutine) existente la acel moment!…

Despre geografia electorală regională la nivel mondial Sâmbătă, feb. 8 2020 

De ani buni – peste un deceniu – lucrez la inventarierea și cartografierea rezultatelor electorale la nivel sub-național (regional), dacă nu la nivelul tuturor statelor lumii, măcar în cazul celor pentru care se pot evidenția particularități regionale relevante. Toate – bune și frumoase, doar că, de aici, apar problemele și „bătăile de cap”…

Mai întâi – pe ce bază se pot selecta țările pentru care particularitățile regionale sunt „relevante”? Ca să răspund(em) la această întrebare, mai întâi trebuie precizat că, un element de selectare a țărilor pentru care se detaliază rezultatele electorale ține de mărime (atât cea teritorială, cât și cea demografică). O țară cu doar câteva mii (sau chiar zeci de mii) de kmp (în suprafață) sau/și cu doar câteva sute de mii (sau chiar câteva milioane) de locuitori nu poate avea „relevanță” electorală la nivel regional. Totuși, există și excepții, care sunt/vor fi date de existența, vreme îndelungată, (aproape) continuu a unui sistem politic democratic, cu alegeri multi-partite, alternanță democratică la guvernare și echilibru între puterile din stat – checks and balances – și de accesul la date electorale sub-naționale.

Deci, ca să rezumăm, rezolvarea acestei chestiuni, se bazează pe 1) dimensiunile teritorial-demografice ale țării/țărilor în cauză, 2) alegeri democratice pe (aproape) tot intervalul analizat și 3) accesul la datele electorale sub-naționale. Îndeplinirea a cel puțin două din criteriile 1-3 de mai sus permite intrarea în acest grup, dar cu condiția ca, printre aceste criterii să se afle, obligatoriu, criteriul 2) (care este eliminatoriu).

În aceste condiții, chiar dacă avem un stat cu dimensiuni imense, atât teritoriale, cât și demografice – de pildă, cazul fostei Uniuni Sovietice, al R. P. Chineze sau al Arabiei Saudite – degeaba avem noi acces la date (la nivelul „republicilor unionale” sovietice, al provinciilor chineze… – dacă „diversitatea” opțiunilor politice se leagă de a alege între partidul comunist și… partidul comunist!… Iar în cazul monarhiei saudite, nu avem acces la date, fiindcă n-au existat NICIODATĂ alegeri parlamentare în acest stat!

În acest context, exceptând Europa – unde o mare parte a statelor continentului au o lungă istorie electorală de alegeri democratice – America de Nord Anglo-Saxonă (Canada și Statele Unite), Australia și Noua Zeelandă, diferite părți din America Latină (Mexic, Brazilia, Argentina, dar cu discontinuități legate de dictaturi, lovituri de stat, regimuri autoritare…) sau din Asia (India, Japonia, posibil și Indonezia sau Thailanda) ori Africa (cu mari pauze, putem lua în considerare Republica Sud-Africană, dar mai degrabă abia după abolirea apartheidului, în anii de după 1990!), în celelalte cazuri, nu avem temei pentru o analiză sub-națională, regională, a specificului electoral, pentru ultimele două secole.

De fapt, în destule cazuri, chiar și pentru exemplele de mai sus, apariția confruntărilor electorale democratice nu s-a produs chiar de la începutul intervalului analizat: Australia nu a avut deloc alegeri (nici măcar „coloniale”) înainte de 1840, Noua Zeelandă are date electorale de după 1850, primele scrutine au avut loc în Japonia din 1890, iar în India (încă britanică) – din 1920… Dacă America de Nord Anglo-Saxonă are o lungă „istorie electorală”, care pornește chiar de dinainte de 1800, în Europa însăși, zone întinse nu au beneficiat de astfel de scrutine până spre mijlocul veacului al XIX-lea sau chiar sfârșitul acestui secol, ori debutul secolului trecut. Dacă în spațiul britanic există date pentru întregul interval, de la 1800 încoace (și chiar mai vechi!), pe continentul propriu-zis alegerile au apărut mai târziu: din 1814-1815 – în Franța, în Țările de Jos și în nordul Europei, după 1829-1831 în Grecia, Belgia Principatele Române, de la jumătatea secolului în Europa Centrală (statele germane, Imperiul habsburgic), statele italiene, Imperiul otoman – ultimul, cu intermitențe, până la dispariția sa, în 1920…), ori după acest moment – în Peninsula Iberică și în multe state balcanice (Serbia, Bulgaria, Muntenegru…), pentru ca, în Imperiul țarist primele alegeri să se desfășoare abia în 1906… Din păcate, până în 1907 aceeași va fi situația și pentru Finlanda (aflată sub dominația Imperiului țarist), sau pentru Polonia, până în 1919, când au avut loc primele alegeri în renăscutul stat polonez…

Ținând cont de aceste elemente – dar și de faptul că, în multe din aceste țări, au existat intervale destul de lungi fără alegeri democratice (cu regimuri autoritare și/sau dictatoriale), într-o serie de țări de la periferiile estică și sudică ale Europei (Finlanda, Bulgaria, Grecia, Serbia, Portugalia…) nu vom avea date detaliate despre alegeri decât după 1974-1975 (Grecia, Portugalia), sau după 1989 (în cazul Serbiei și al Bulgariei; pentru Iugoslavia, însă, vom analiza datele electorale pe entitățile componente care au format acest stat în 1918: Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina, Croația, Slovenia…); în cazul Finlandei, în funcție de momentul în care vom găsi date detaliate, vom detalia analiza la nivel regional (deși, în acest caz, până azi, dimensiunile sale – mai ales cele demografice nu impun o asemenea detaliere…). De asemenea, vom decide dacă și de când vom avea date detaliate în cazul Danemarcei, țară ci vechi tradiții democratice, dar, în cazul căreia, nici dimensiunile teritoriale, nici cele demografice nu fac neapărat necesară o asemenea analiză sub-națională…

Discuția rămâne deschisă, ideile de mai sus având un caracter preliminar…

Câteva observații referitoare la specificul electoral japonez Vineri, feb. 7 2020 

După introducerea – fie și parțială – în calculator a datelor electorale din (aproape) un secol de alegeri (1890-1980), putem face câteva aprecieri legate de caracteristicile peisajului electoral din „Țara Soarelui Răsare”.

Astfel, ca o trăsătură de continuitate, spectrul politic japonez este dominat de mișcările conservatoare, cu tentă, pe alocuri naționalistă (mai ales înainte de 1945). În plan secundar, se remarcă preferința pentru formațiuni liberale – aproape absente, însă, în perioada postbelică… Din perioada interbelică apar formațiunile socialiste și social-democrate și chiar cele comuniste, care vor câștiga în importanță după 1945. De asemenea, o trăsătură de continuitate este dată de preferințele alegătorilor pentru candidați independenți, dintre care, fie și doar câțiva, au fost votați la fiecare scrutin.

Specificul electoral japonez reflectă, dacă e să tragem o concluzie (fie ea și parțială, incompletă), trăsăturile imprimate societății japoneze începând cu a doua parte a veacului al XIX-lea, în era Meiji: un „model cultural” în care, cu toate inserțiile occidentale (europene, americane), s-a păstrat o mare parte din moștenirea locală, națională. Este suficient să privim filmul Ultimul samurai sau să ne uităm la japonezii de azi: la muncă merg cu genți-diplomat, îmbrăcați „la patru ace”, dar, acasă, stau în kimono! Aș vrea să văd și eu, nu intelectuali români, ci măcar țărani (care se consideră chiar jigniți dacă le spui astfel), care, după ce-și termină treaba, stau, acasă, în casă, îmbrăcați în port popular românesc!…

Despre specificul regional japonez – cu altă ocazie, deoarece mai este de „prășit” la introducerea datelor…

24 Ianuarie/5 Februarie 1859 – 161 de ani de la Unirea Principatelor Miercuri, feb. 5 2020 

După ce, cu câteva săptămâni mai devreme, deputații din Adunarea Electivă a Moldovei, l-au ales, în unanimitate, ca Domnitor al Principatului moldav, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, adunați la Hotelul „Concordia” din București, și deputații Adunării Elective a Țării Românești, au procedat la fel, în 24 Ianuarie (stil vechi)/5 Februarie (stil nou). Astfel, colonelul Alexandru Ioan Cuza, devenea domnitor al ambelor Principate, acest moment fiind primul pas pe calea Unirii Principatelor Române, devenite, ulterior, România.

Câteva particularități ale mișcărilor de protest în spațiul românesc după 1989 Vineri, ian. 31 2020 

Facem precizarea că, deși spațiul românesc se referă, în general, atât la întregul teritoriu al României interbelice, cât și la întreaga Transnistrie, până la Bugul de Sud (mai exact, la teritoriul administrat de România în anii 1941-1944), datele noastre nu acoperă decât teritoriul actual al României și al R. Moldova. Lipsesc, astfel, datele legate de părțile ucrainene ale Bucovinei, Basarabiei și Transnistriei, cât și cele legate de Cadrilater. Ne referim, mai exact, la teritoriile, recunoscute oficial, internațional, ale celor două state românești independente. În cadrul acestor mișcări se includ grevele, mitingurile, pichetările diferitelor instituții și protestele de orice tip, consemnate, în această perioadă, în mass-media.

Precizăm că, pe de-o parte, inadvertențele care pot apărea se datorează fie faptului că n-am avut acces, întotdeauna, la presă – mai ales regională și/sau locală – spre a consemna fiecare protest (aici, mai ales în ceea ce privește presa de la est de Prut, ne-am limitat, în mare măsură, la instituții media localizate în Chișinău), iar – pe de alta, poate, și calculele – mai ales cele legate de populația totală, mai pot suferi unele inexactități. În plus, este dificil de „ponderat” amplitudinea unui protest, deoarece nu este totuna o mișcare protestatară cu zeci și chiar sute de mii de participanți, cu un „protestuleț” care „adună” o „mână” de oameni. Statistic, din păcate, fiecare din aceste exemple, apare tot ca „un protest” și atât!… Totuși, datele în cauză, se corelează, foarte bine, pe de-o parte, cu predispoziția, mai veche, pentru proteste (din perioadele comunistă, interbelică și/sau chiar antebelică) – în Ardeal, Banat, Moldova, Capitală… -, iar, pe de alta – și cu alți indicatori care „măsoară” spiritul civic: prezența la urne peste media națională, votul cu formațiuni politice democratice, care susțin statul de drept, o justiție egală pentru toți cetățenii și altele… La „polul” opus, cu părere de rău, și după 1990, ținuturile de la est de Prut se manifestă (și) printr-o „apetență”, inexplicabilă, pentru votul în favoarea unor formațiuni (neo-)comuniste…, realitate care se corelează cu numărul mai modest de mișcări protestatare…

Pentru început, vom face câteva referiri la protestele de anul trecut. S-au însumat 1174 de mișcări de protest. Scăderea este evidentă, atât față de 2018 – care avea peste 1700 de proteste, cât, mai ales, față de anul de „vârf” post-decembrist al mișcărilor protestatare: atunci, s-au înregistrat mai mult de 2000 de asemenea mișcări, aproape dublu față de 2019. Totuși, există și regiuni cu o creștere, față de 2017: Basarabia și Transnistria (cuprinse între limitele R. Moldova) au consemnat, în general, valori duble față de 2017, dar nivelul de la care au plecat este modest. Astfel, în Basarabia au fost 94 de mișcări de protest (față de 54, în 2017), iar în Transnistria – 4 (față de doar două, cu doi ani mai devreme). Prin comparație, regiuni românești de la vest de Prut, chiar având valori mai mici față de 2017, au depășit, și în 2019, Basarabia (cu care, ca dimensiuni teritoriale și demografice sunt comparabile): Moldova a avut 227 de proteste (față de 385, în 2017), Ardealul – fără Secuime – 209 (față de 473, în 2017), iar Muntenia – fără București-Ilfov – 171 (față de 255, în 2017). De fapt, valorile din 2019 în Basarabia sunt egale cu cele din București-Ilfov (care, în 2017, a ajuns la 232 mișcări de protest) și puțin mai mari decât cele consemnate în Oltenia – 91 (și aici, în 2017, au fost mai multe – 128). Basarabia este, însă, peste Secuime (61 de mișcări protestatare anul trecut), Banat (56), Crișana (53), Bucovina (42), Maramureș (37) și Dobrogea (35), dar nici una dintre aceste regiuni nu are mai mult de 2-4 județe (interbelice).

Dacă tot am ajuns să menționăm nivelul județean, să vedem care au fost județele care s-au remarcat printr-o activitate protestatară mai intensă. Capitala a fost, din nou, pe primul loc – cu 79 de proteste (puțin mai mult de o treime față de cele 219 proteste din 2017), urmată de județele Iași, Cluj și Sibiu – cu mai mult de 30 de proteste fiecare. Cam la același nivel – cu 36 de mișcări de protest – se situează și fostul județ basarabean Lăpușna, dintre care 24 au avut loc în Chișinău. Notăm, totuși, faptul că, în vreme ce, la vest de Prut, trendul este descrescător, în spațiul pruto-nistrean, intensitatea mișcărilor protestatare este în creștere…

La nivelul întregii perioade – 1990-2019 – au fost consemnate aproape 11 mii de mișcări de protest. Din nou, distribuția regională este, cum era de așteptat, inegală. Regiunile cu cel mai mare „apetit” protestatar sunt, pentru întregul interval analizat, Moldova și Ardealul, care depășesc, fiecare, 2100 de mișcări protestatare. Urmează, cu valori peste 1000 de proteste, Muntenia și București-Ilfov, care, luate împreună, ar depăși „borna” 2600. Cu valori situate între 500 și 1000 de mișcări de protest, se grupează, descrescător, Oltenia, Secuimea, Banatul și Crișana, în vreme ce Basarabia, Bucovina și Maramureșul trec, fiecare, de 300-400 de astfel de mișcări, iar Transnistria a „adunat” doar 16…

Dacă analizăm, însă, repartiția activității protestatare post-decembriste după coeficientul de distribuție spațială, ierarhia regională se modifică semnificativ. Acest coeficient s-a calculat prin împărțirea ponderii mișcărilor de protest la nivel regional, la ponderea populației fiecărei regiuni. Acolo unde valoarea este mai mare decât 1 (media spațiului românesc, rezultată din 100% mișcări de protest, împărțit la 100% populație), aceasta denotă o intensitate a protestelor superioară mediei. Cu asemenea valori, se remarcă, în ordine descrescătoare, Bucovina – 2,01, Ardealul – 1,58, Secuimea – 1,47, Moldova – 1,25, Banatul – 1,22, Maramureșul – 1,2 și Oltenia – 1,03. Dacă, prin valorile lor modeste, Basarabia – 0,47 și Transnistria – 0,13 „încheie” plutonul, surprinde, oarecum, valorile sub-unitare pentru București-Ilfov – doar 0,82, la același nivel cu Dobrogea, dar sub Muntenia, care are 0,91 și Crișana – cu 0,92.

Dacă detaliem această analiză la nivel județean, Capitala, singură, fără județul Ilfov, trece de 1 (are 1,15), dar, cu cele mai mari valori se evidențiază fostul județ Făgăraș (cu 3,28). Acesta este urmat de județele Sibiu, Suceava, Târnava Mică, Alba, Câmpulung, Fălciu, Odorhei, Ciuc, Cluj, Trei Scaune, Caraș, Rădăuți, Dorohoi, Năsăud, Tutova, Vaslui, Iași, Turda, toate – cu valori mai mari de 1,5. La polul opus, cu valori mai mici de 0,8 se înscriu, descrescător, județele Bacău, Dolj, Prahova, Ilfov, dar fiecare trece de 0,5, lucru care nu se mai întâmplă peste Prut: aici, doar două (foste) județe au valori puțin peste 0,3: Lăpușna (cu Chișinăul, în primul rând) și Orheiul, ambele localizate în partea centrală a Basarabiei. Interesant este faptul că, pe lângă ponderea notabilă, peste media națională, a elementului român(ofon), tot aici, mai ales la Chișinău, se concentrează, de regulă, și cele mai mari ponderi ale votului pentru formațiuni pro-occidentale, cu discurs unionist și pro-european…

Alte dovezi ale prezenței românești vechi la nord și est de Nistru Marți, oct. 15 2019 

Lucrez, în ultima vreme (și) la o bază de date legată de evoluția activităților turistice în spațiul românesc în ultimele două milenii (pentru cei cărora li se pare ciudat, citez câteva toponime antice – Germisara, Thermidava, Ad Aquas Herculi Sacras, Aquae – toate legate de prezența apelor termale, valorificate în antichitate, iar, pentru Evul Mediu și începutul epocii moderne – numeroase toponime ce atestă hanurile – Hanul lui Manuc, La Hanuri, Hanul Conachi, Hanul Trei Sarmale – numite și rateșe – Rateșul Cuza, Ratuș, etc, sau antroponime ca Drumeț, Călător, Hangiu și altele). Și, după vechea vorbă românească „unde dai și unde crapă!”, căutând asemenea nume în Ucraina de azi, am dat peste patronime derivate de la Călător și Drumar (care, după DEX, are, în Ardeal, și sens de „călător”).

Astfel, apar, în țara vecină, patronime precum Calatur, respectiv Drumarețcaia (le-am redat în formă românizată și cu alfabet latin), prezente, în mare măsură, la nord și est de Nistru. Și mi-am amintit de davele cu care dacii au „presărat” traseul spre/dinspre Marea Baltică, de unde aduceau chihlimbar – din Insula Gotland, numită și Insula Chihlimbarului – pe care-l vindeau romanilor, de judecii care judecau diverse pricini ale românilor din Galiția de azi, atestați de toponimul Jidaciv (Emil Diaconescu, 1942), de „țările” bronnicilor/brodnicilor și bolohovenilor, localizate de A. V. Boldur, în Istoria Basarabiei, la nord și est de Nistru (cu prelungiri și la sud și vest de acest râu), fapt dovedit de existența unor toponime ca Seret, Homor, Cernăuți, Brăilov, Tecucia, Tulcin, cu dublete asemănătoare și dincoace de Nistru…, sau de numeroasele nume – antroponime și toponime – legate de păstorit, întinse atât spre Pripiat, în nord, cât și spre și dincolo de Nipru, în est…

Acest lucru arată, atât continuitatea activităților comerciale ale dacilor romanizați – numiți wlohy/volohi – de către strămoșii polonezilor și ucrainenilor, cât și existența unor instituții – județi/judecii/judecători, pentru mai multe sate – sau chiar voievozi, conducători ai țărilor amintite, precum Ploscânea sau Onut, ori desfășurarea unor activități agro-pastorale, bazate pe jus valachicum, dovedite și mai târziu, așa cum o demonstrează savantul polonez Gr. Jawor, în lucrarea Așezările de drept valah din Rutenia Roșie.

P.S. http://www.wordpress.com mă anunță că acesta este articolul cu numărul 1000, apărut pe Poianetu’ lui Iocan! 🙂

Încă un pas în direcția creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc Miercuri, sept. 18 2019 

Aseară am mai terminat o etapă, pe „drumul”, lung și anevoios, al creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc. Am găsit, cu ceva vreme în urmă, datele recensământului românesc din 2002. Cum, și fragmentele de teritoriu ce au aparținut României (din Ungaria, Ucraina, R. Moldova sau Bulgaria) au date, tot la nivel de localitate, cam din aceeași perioadă (exceptând R. Moldova, cu date din 2004, inclusiv Transnistria, toate celelalte țări au efectuat recensăminte în 2001), se poate porni, din perioada actuală, la alcătuirea bazei de date, la nivel de localitate (între informații urmând să intre nu doar numărul total de locuitori, ci și structura etnică a populației, exceptând Ucraina, unde există date pentru structura lingvistică). Etapa încheiată aseară a constat în separarea câtorva sute de comune nou-apărute, după 2002 (în total, în România, după 1989, au apărut peste 300 de comune noi, care se adaugă celor 2950 de municipii, orașe și comune, existente la căderea regimului comunist, cele mai multe – declarate după 2002) și, după verificarea finală, adăugarea și a mai multor sate nou-(re)apărute – cele mai multe, din județul Botoșani, dar, izolat, mai sunt unele și din județele Mureș, Buzău sau Giurgiu…

Urmează completarea datelor referitoare la structura etnică (din 2002, din rațiuni de „intimitate”/„informații confidențiale”, datele sub 5 locuitori, la nivel de localitate și sub 3 – la nivel de unitate administrativă elementară se trec cu semnul „*”; nu ar fi mai simplu ca, după ce specialiștii ar semna, cu bună-credință, un angajament că vor folosi datele doar în scop științific, informațiile COMPLETE ale recensămintelor – e vorba și de cel din 2011, existent, deocamdată, doar la nivel comunal! – să fie accesibile cercetătorilor?).

Apoi va urma o operațiune, probabil, și mai cronofagă: adăugarea semnelor diacritice, față de care administrația românească, în general (și nici cei care au efectuat și definitivat recensămintele nu fac excepție!), are o adevărată oroare. Mă rog, să zicem că, la vremea respectivă, prin anii 2002-2005, când au fost procesate datele, nu exista un soft cu caractere românești (ă, â, î, ș, ț), deși, ca student, în anii 1994-1996, lucrând la redactarea Revistei „Geea” (Revista Studenților Geografi din România), aveam, în Word Perfect, caractere diacritice românești, pe care le-am și folosit, de fiecare dată! Dar din faptul că, matale, funcționar în administrația românească, scrii „FANTINELE”, deci nu „FÂNTÂNELE” și nici măcar „FANTANELE”, ce pot eu să înțeleg, altceva decât lipsă de respect față de ce e românesc, în general și, în cazul dat, față de limba română??? Și asemenea „mo(n)stre” de lipsă de respect față de limba română am văzut și din partea celor care notează toponimia pe hărțile românești (și după 1989, nu doar în perioada comunistă) și chiar a celor care trec pe indicatoare numele de localități, râuri, străzi, etc… Ce să mai ceri unora ca aceștia să respecte regula lui â în interiorul numelor, sau a scrierii numelor masculine cu articolul hotărât –ul complet (în nume precum Râmnicul Sărat, Turnul Măgurele, Satul Mare)???

În fine, va trece și asta… Ulterior, având datele legate de populație, se pot realiza hărțile, la nivel comunal, prin metoda coeficienților de distribuție spațială, nu doar pentru Necoară/Nicoară și celelalte variante și derivate, pentru perioada actuală (că din acest motiv m-am oprit din inventarierea numelui menționat!), ci și pentru celelalte nume. Asta, în condițiile în care, la fondul de hartă, la nivel comunal, pentru perioada actuală, sper să pot adăuga, în timp, atât punctele/poligoanele și codurile pentru localități, cât și elementele legate de decupajul județean și de cel regional. În plus, plecând de la epoca contemporană, în baza de date vor fi adăugate satele dispărute, cele comasate și vechile nume ale celor existente, dar cu alt nume decât cel inițial, ca să nu mai tot „ghicesc”, nu doar pentru antichitate, cât mai ales pentru epoca medievală, unde se află cutare sau cutare sat unde sunt consemnate diferite antroponime, în colecțiile de documente istorice… Nici asta nu știu cât va dura (că e genul de activitate de care știi doar când o începi! 🙂 ), dar, ținând cont de câte bătăi de cap va da, sigur va dur(e)a!…

Despre forme vechi ale numelor creștine românești Duminică, sept. 15 2019 

Cel care a lămurit cel mai bine încadrarea diferitelor variante și derivate la un nume comun, numit nume-tulpină a fost N. A. Constantinescu (1963). Plecând de la această încadrare, forme ca Oană, Onea, Ionuț, Nuțu, Ionescu, Ivan, etc se încadrează în numele-tulpină Ioan, iar forme precum Ghiță, George, Gică, Ghițulică, Georgescu, Giurgiu și altelesunt incluse în numele-tulpină Gheorghie. Dar, numele românești cu caracter religios – numite nume calendaristice – au numeroase forme vechi, intrate în limba română din perioada în care traco-dacii, convinși de împăratul de origine traco-romană Constantin cel Mare, au decis să se romanizeze, prin creștinare, învățând, direct în latinește, Tatăl Nostru și/sau Crezul…

Numărul formelor moștenite din perioada secolelor IV-VI (cea în care atât Imperiul roman a mai avut latina ca limbă oficială, înlocuită cu greaca, în anul 580, dar și prezența la Dunăre a Imperiului a fost o realitate – până în anul 602, în care slavii au pătruns în Peninsula Balcanică) sunt foarte numeroase, fie și dacă ne luăm doar după cele consemnate de autorul citat, în Dicționar onomastic românesc.

Este vorba, mai întâi, de forme vechi ale numelui Cristofor: Chrestus, Cristus (forme atestate în antichitatea traco-daco-romană), Crestu, Crestina, Crestâna, Cristu, Cristul, Crist, Criste, Cristea, Cristescu, Cristel, Cristache, Cristiian, Cristian, Cristănel (nume purtat de un vlah/român din Galiția, atestat în 1476), Cristin, Cristina, Cristiu, Criștiu, Cristocea, Cristoman, la care se adaugă și toponime precum Cristești, Cristinești. Toate derivă de la apartenența neamului nostru la Legea lui Iisus Christos, religia creștină. În ierarhia numelor românești, patronimul Cristian se situa pe locul 21, în Evul Mediu (secolele XI-XV) și are poziția 17 – în zilele noastre.

Crăciun a lăsat și el mai multe forme: Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel Crăciuna, Crăciunaș, Crăciunu, Cârciun, unele dintre ele și cu reflectare toponimică: Crăciunești, Kracunov (în Macedonia de Nord), Karacunov (în Ucraina), Crăciuneni, Crăciunel, Crăciuna. Merită amintit faptul că, din secolul al IV-lea, Sărbătoarea Nașterii Domnului – 25 Decembrie – este menționată, în calendarul popular, cu forme precum Crăciun – la dacoromâni, sau Cârciun – la aromâni. În Evul Mediu, numele ocupa locul 63, iar astăzi se află pe poziția 47.

Patronimul Ioan are numeroase forme vechi: Ziane, Zana, Ziianu, Zeanu, Zan, Zana, Zană, Zance, Zanciu, Zancea, Zănco, Sânzian, Sânzianu, Sâmzian, Sânzioana, Sâmzeană, Simzian, Simzean, Simzeana, Simziana, Simdziana, Sănziene, Sâmziene, Sâmzuiene, Sânziene, Sânzenii, Sănză, Cosânzeana, iar, ca toponime – Sâmzinești, Osinziani. Mai amintim și numele sărbătorii Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul – Sânziene. Numele, extrem de frecvent, era primul în ierarhie în epoca medievală, iar azi este al doilea, după Popa.

De la numele Petru au derivat forme ca: Pietrea, Pietra, Pietro, Pietrul, Pietrana, Pietrimanul, Peatră, Chetrian, Chetroiu, Sâmpietru, Sempietru, Simpetriu, Simpetru, Simpietru, Simpătru, Sânpetru, Sănpătru, Sănchitru, Sum-Chetru, cu reflexe toponimice, de pildă, în formele Pietrilești, Pietrimanul. Amintim că și numele sărbătorii este, în varianta populară, Sâmpietru, Sum-Chetru (această formă – la românii balcanici). În Evul Mediu, numele se afla pe poziția a treia, iar în prezent ocupă locul 11.

De la numele Sfântului Apostol Andrei au rezultat formele Îndrea, Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrea, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul, Undrea. De la numele sfântului, luna care începe după 30 Noiembrie (Ziua Sfântului Andrei) – decembrie – poartă, de aproape 2000 de ani, un nume derivat de la acesta: Îndrea, Undrea (aromânii îi spun Andreu). Patronimul era al doisprezecelea în Evul Mediu și are locul 33 în zilele noastre.

Gheorghie are o mulțime de variante și derivate vechi: Giorzu, Giorzul, Giordzu, Gorza, Jordzeanul, Joarză, Zorza, Sors, Zorzi, Jurge, Zorge, Zorj, Zorzilă, Zuze, Zuza, Sângeorz, Sângeors, Sămgiorz, Sângiorgi (atestat și la aromâni), Sângeorgiu, Sânjorz, Somdžordz (notat la meglenoromâni), Sânzor, care se regăsesc și în plan toponimic: Giordzești, Sângeorzeni, Sângeordz, Sângeorz-Băi. Ținând cont de importanța sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, Purtătorul de Biruință (continuator al legendei cavalerului trac), rămas, din Evul Mediu, un sfânt militar (a fost și este protectorul Armatei), Ziua Sfântului Gheorghe se cheamă, la toți românii, Sângeorz, Sângiorgi. În ierarhia medievală, patronimul era pe locul 8, iar în prezent deține locul 4.

Patronimul Vasilie are atât forme vechi, derivate de la forma latină Basilius – Basu, Basa, Băsa, Basea, Băsăscul, Băsan, Băsanul, Băseanu, Basina, Băsica, Basâna, Basoc, Băsoc, Băsoi, Basilca, Basoba, Bascu, cât și de la cea de influență greacă, Vasilios – Vasiiu, Vasâi, Vasii, Vasi, Vasâe, Vasieș, Văsiia, Văsie, Vasiica, Vasăi, Văsiu, Văsiescu, Văsioiu, Văsâiu, Văsăiu, Văsiian, Văsâian, Văsăian, Sânvăsâi, Sânvăziiu, Sânvăzii. O parte a acestor forme se regăsește și în toponimie: Șiul, Băsăști, Băsești, Băseni, Basinți, Văsieni, Văsâești), iar sărbătoarea populară se numește, până azi, Sânvăsâi. Antroponimul deținea locul 45 în Evul Mediu, iar azi se află pe poziția 19.

Teodor are și el o mulțime de forme vechi: Toader, Toadăr, Toadir, Toadea, Toador, Doder, Toager, Toadru, Toadin, Toadina, Sântoader, Sân-Toadir, Sintoader, Sâmtoader, care au pătruns și în toponimie: Todirești, Toderești, Todireni, Toderița, Toager. Și numele sărbătorii a rămas, în popor, Sântoader. În epoca medievală, numele ocupa poziția a unsprezecea, iar azi se află pe locul 7.

La fel se întâmplă și cu Dimitrie: Medru, Medra, Medre, Medrea, Mădrin, Medrega, Sâmedru, Sămetru, Sămedru, Simiedriu, Sumedru (prezent la aromâni), Sumedrea, Simedru, Simedriu, Simedrea, Asimedria (la aromânii din Grecia), care are și derivate toponimice: Simidreni, Semendria (azi – Smederevo, în Serbia, probabil, de la un Sâmedru), Sâmedru (numele vechi al Romanului, atestat ca Târgul lui Sâmedru, în veacul al XIV-lea, apoi – Târgul lui Romașcu și abia după 1394 – Târgul Romanului). Având, ca și Sângeorzul, importanță în calendarul pastoral, nu doar Ziua Sfântului Dumitru (26 Octombrie), ci chiar toată luna respectivă, se numește, în calendarul popular al aromânilor Sumedru. Patronimul se afla, în Evul Mediu, pe locul 17, iar în prezent se găsește pe locul 5.

De la numele Sfântului Prooroc Ilie au rezultat formele Elie, Eliescu, Elișor, Iliat, Sinteliia, Sântilie (nume purtat și de un român din Serbia medievală), Sântiliie, Sântilia, Sântiliei, Sindile. Asemenea forme se regăsesc și în toponimie Sântilia (sat medieval în Vlahia Mică balcanică), Sâmptilia (nume purtat de o biserică la Suceava). Menționăm și faptul că, în calendarul popular, sărbătoarea din 20 Iulie se cheamă Sântilie. De la locul 30, în epoca medievală, patronimul a urcat pe poziția 22, în zilele noastre.

Nicolae a dat o multitudine de forme, care întăresc vechimea derivatelor de la (greco-)latinul Nicola(s), prin prezența rotacizării lui l, trecut în r: Necora, Necorescu, Necoriț, Necorița, Necoriciu, Necoar, Necoară, Necurea, Necurca, Nicoară, Nicoarea, Nicora, Nicorie, Nicoră, Nicore, Nicoreța, Nicoriță, Nicorescu, Nicorici, Nicăruș, Nicuruș (aceste două forme circulă la aromâni), Micor (atestat în Croația), Micora, Micurici, Coru, Corescu, Corici, Coricescu, Sânnicoară, Simnicoară, Simnicoră, Sâmnicoară, Sânicoară, Sâmnicon (ultima – în Banat). Asemenea forme se regăsesc și în toponimie: Nicorești (în Moldova), Nicoriță (numele unei biserici ieșene), Nicoreni (în Basarabia), Sânnicoară (în Ardeal). Ultima formă toponimică este și cea cu care este marcată sărbătoarea, în calendarul popular, la 6 Decembrie – Sânnicoară. Antroponimul era al doilea în Evul Mediu, iar azi se situează pe locul 14.

Numele Marin are și el numeroase forme: Marin, Mărin, Marinici, Marinescu, Marinete, Marinică, Marinicu, Marinicea, Marinicel, Marinciu, Mărinaș, Mărinel, Mărinoiu, Marincaș, Măriniciu, Mărânca, Sumarin, Sumarina, Samarina. La fel, unele dintre ele se constată și în plan toponimic: Marinești, Marineanca, Marinici, Samarina (acesta din urmă – sat aromânesc, în Munții Pindului), Sumarinești, Samarinești (localitate în Oltenia). În izvoarele medievale, numele se afla pe poziția 114, urcând, în zilele noastre pe locul 10.

Patronimul Anton este atestat rar în forme vechi – Întonie (consemnată în Ardeal)dar, tocmai pentru că apare o asemenea formă, l-am inclus aici. În Evul Mediu, patronimul se afla pe poziția 78, coborând, în zilele noastre pe locul 96.

Și încheiem această enumerare cu numele Sfintei Fecioare Maria – de la care derivă fie antroponime – Simtă Mărie, Sântămărie, Stămărie – fie nume de localități – Sântămăria-Orlea – fie, cel al sărbători(lor): Sântămărie, Stămărie (această ultimă formă – la aromâni). În epoca medievală, antroponimul se afla pe poziția 64, iar azi se situează pe locul 65.

Pare oarecum surprinzător faptul că nu avem asemenea atestări de la numele împăratului Constantin cel Mare, și nici de la cel al mamei sale, împărăteasa Elena. Pe de-o parte, însă, este posibil ca asemenea forme să fi rămas identice, asemănătoare, la români, cu cele ale vecinilor – slavi (bulgari, sârbi, macedoneni), greci, albanezi…, iar pe de alta, discreția cu care a acționat Constantin cel Mare (nu au rămas mărturii documentare ale întâlnirii sale cu marii preoți ai lui Zamolxe, pe care i-a convins să devină preoți creștini, undeva între anii 313 și 318) ar putea explica o asemenea absență… În orice caz, ambele nume, și mai ales cel al lui Constantin – cu variantele și derivatele sale -, compensează această lipsă prin situarea lor, continuă, din Evul Mediu, până azi, între numele cu frecvență ridicată (în Evul Mediu, Constantin era al 22-lea, iar Elena – pe locul 73, iar astăzi, Constantin e al treilea, după Popa, Ioan și înaintea lui Gheorghie, în vreme ce Elena nu se mai află în top 100).

De asemenea, se observă că, dintre numele feminine, doar cel al Maicii Domnului este prezent aici, fapt, de altfel, explicabil: cultul Maicii Domnului este bine răspândit la români, nu doar la cei (greco-)catolici, ci și, mai cu seamă, la cei de confesiune ortodoxă.

Se observă, din cele menționate, că, în funcție și de numărul mare de variante și derivate vechi (folosite continuu, de la finalul antichității), numele amintite se regăsesc, în general, între primele 50, în ierarhia medievală și/sau actuală (cu mici excepții – parțial, Crăciun, Marin, în Evul Mediu, Anton, Maria), dar toate se află, din epoca medievală spre zilele noastre, în „top 100” (inclusiv Constantin și, parțial, Elena). Mă rog, aici trebuie adus amendamentul că, în ambele perioade – și în cea medievală, și în cea actuală – inventarierea și însumarea tuturor variantelor acestor patronime, la numele tulpină este incompletă.

Pe lângă rotacism (l trecut în r), prezent în formele derivate de la Necoară/Nicoară, notăm și modificarea lui a nazalizat (an) latinesc în î (în/ân), prezentă în forme ca Îndrea, Întonie, dar și în cele în care san(ctus) latinesc a evoluat spre sân(tu) românesc: Sânziene, Sânjorz, Sâmpietru, Sânvăsâi, Sâ(n)medru, Sântilie, Sânnicoară, Sântămărie… Toate aceste modificări s-au petrecut, probabil, începând cu romanizarea prin creștinare a traco-dacilor și înainte ca strămoșii noștri să preia de la slavi actuala formă – sfânt(u)/sfânta. Probabil, după ce formele sanctus/sancta au circulat, o vreme, în variante traco-daco-romane – *săntu/*sănta (până prin secolele VIII-IX, probabil), ulterior, după creștinarea slavilor balcanici (veacul al IX-lea) și adoptarea lui î/â de la ei, de către români (prin asimilarea acelor slavi care conviețuiau cu strămoșii noștri), formele n(tu)/sânta au circulat, o vreme, în paralel cu cele preluate de la slavi (sau, mai degrabă, hibride) – sfânt(u)/sfânta, care, probabil din vremea impunerii slavonei ca limbă bisericească și a alfabetului chirilic (undeva, prin secolele XII-XIV), au devenit formele oficiale ale ierarhiei religioase românești până astăzi.

Notăm și atestarea – mai rară, e adevărat – a unora din formele amintite, la românii din afara spațiului românesc actual (unii dintre ei – dispăruți, în epocile medievală și/sau modernă): în Croația, Serbia, Bulgaria, Macedonia de Nord, Albania, Grecia, dar și în Ungaria, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Slovacia, Cehia…

În loc de concluzie, dacă formele vechi, rezultate de la aceste nume, sunt așa de numeroase, cât va dur(e)a până vor fi inventariate toate, măcar la nivelul spațiului românesc, dacă nu al spațiului carpato-balcanic, măcar pentru perioada actuală, dacă nu de la finalul antichității până azi? Am (o parte de) răspuns: acum o lună am început inventarierea variantelor și derivatelor de la Necora, Necoară, Nicora, Nicoară, etc, doar pentru perioada actuală și treaba nu este, încă, finalizată…

Și, la final, această modestă trecere în revistă a numelor creștine vechi, moștenite de români, se vrea și un răspuns tuturor acelora care se tot uită la „maica Rusie” ca la „mama” tuturor „pravoslavnicilor” creștini! Când s-au creștinat rușii, pe la sfârșitul secolului al X-lea (în 986!), poporul român avea deja câteva secole bune de când SE NĂSCUSE CREȘTIN! CREȘTINISMUL ROMÂNESC ÎȘI ARE RĂDĂCINILE DE LA ROMA (UNDE ÎMPĂRĂȚEA CONSTANTIN CEL MARE, ÎN 313, CÂND A OFICIALIZAT CREȘTINISMUL), EVENTUAL CONSTANTINOPOL (UNDE ACELAȘI ÎMPĂRAT TRACO-ROMAN A MUTAT CAPITALA IMPERIULUI, ÎN 330!), ÎN „HAINE LATINEȘTI”, NU DE LA MOSCOVA, ÎN „VEȘMINTE RUSEȘTI”!

Geografie electorală în spațiul românesc – metodologie de cercetare (continuare) Miercuri, aug. 14 2019 

O altă problemă este legată de momentele diferite la care au avut loc alegerile, de la o țară la alta. După experiența anterioară, pusă în aplicare mai întâi la nivelul unităților NUTS 3 pentru România și NUTS 2 pentru Germania (județe, respectiv regierungsbezirke), pentru intervalul 1866-2010, am utilizat, ca perioade echivalente, așa-numitele „cincinale electorale”. Acestea încep cu anii cu 1, respectiv 6 la unități – 1871, 1876, 1881, etc – și se încheie cu anii multipli de 5 – 1875, 1880, 1885 ș.a.m.d. Astfel, datele electorale pot fi comparate între ele, la nivelul tuturor unităților administrative analizate.

Crearea bazei de date pe „cincinale electorale” a continuat cu America de Nord anglo-saxona, pentru anii 1789-2015, pentru Statele Unite – la nivel de state și pentru Canada – la nivel de provincii și/sau teritorii. De asemenea, este în lucru baza de date la nivel NUTS 2, pentru Europa, pentru perioada 1831-2015, din cadrul căreia au fost introduse deja datele pentru intervalul 1991-2010.

Găsirea unor intervale de timp uniforme și egale pentru toate entitățile politico-administrative, a simplificat însumarea datelor pentru fragmentele de județe aflate, în diferite perioade, sub diverse administrații. Astfel, după 1940/1944, teritoriul județelor (interbelice) Rădăuți și Dorohoi este împărțit între Ucraina (republica sovietica, înainte de 1991) și România. La fel, după 1918, fostele comitate (austro-)ungare Bihor și Maramureș sunt împărțite între România și Ungaria (Bihor), respectiv, între România și Cehoslovacia (până în 1939), apoi – Ungaria (1939-1944) și, ulterior, Ucraina (sovietica, înainte de 1991). Cele mai complicate situații se constată în cazul fostului comitat maghiar Sătmar și a fostului județ românesc Dubăsari – divizate în trei părți. Sătmarul are o parte la România, alta – la Ungaria, iar a treia (cu tot cu Ugocea) a avut aceeași evoluție cu porțiunea azi ucraineană a Maramureșului. În ceea ce privește Dubăsarii, după 1990, o porțiune se află în administrarea Ucrainei, alta – sub jurisdicția Chișinăului și a treia – sub controlul republicii separatiste transnistrene.

În fine, pentru fiecare țară cu teritoriul fie și parțial suprapus peste spațiul românesc, statistica electorala acoperă intervale diferite. Din 1832 începe șirul de date pentru România (Principatele Române, înainte de 1878,), cu întreruperi în anii 1849-1856 și 1941-1945. Imperiul otoman are date, sporadice, care se suprapun și peste Dobrogea, pentru anii 1847 și 1876-1877, din 1879 sudul regiunii fiind preluat de Bulgaria (cu o pauză în anii 1913-1940, când Cadrilaterul a aparținut României). Menționăm și faptul că alegătorii din nordul Dobrogei nu au votat înainte de 1912, dar nici în 1918, când cea mai mare parte a regiunii se afla sub ocupația Puterilor Centrale.

În 1848 și după 1860 (până în 1918), Transilvania, în sens larg, și Bucovina au participat la scrutinele din cadrul Imperiului habsburgic (austro-ungar, din 1867). În anii 1906-1917, puținii alegători basarabeni și transnistreni au votat la scrutinele țariste, iar din 1922 – cei transnistreni, la cele ucrainene (sovietice până în 1990), ca și nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei și al Maramureșului, din anii ultimei conflagrații mondiale. Asemănător cu părțile basarabene și bucovinene aflate în componența Ucrainei, s-au petrecut lucrurile și cu porțiunile basarabene și transnistrene ale R. Moldova, cu diferența că, după 1990, alegătorii de aici au votat fie pentru legislativul de la Chișinău, fie pentru cel separatist, mai rar – pentru ambele.

Geografie electorală în spațiul românesc – metodologie de cercetare Marți, aug. 13 2019 

Pentru evidențierea particularităților de geografie electorală în spațiul românesc este necesară rezolvarea unei serii de probleme. Mai întâi, este/era nevoie de un fond de hartă, la nivel județean, fond care a fost definitivat în urmă cu câțiva ani, atunci când am inventariat și definitivat datele legate de structura etnică și confesionala a populației, pentru ultimii aproape 180 de ani, mai exact, din 1831.

Apoi, o altă problemă se leagă de apartenența diverselor formațiuni politice la una sau alta dintre familiile politico-electorale. De exemplu, pentru județele situate azi în România, Ungaria și chiar R. Moldova (înainte de Unirea cu România), formațiunile țărănești/agrariene erau mai apropiate de familia creștin-democrată/conservatoare, în vreme ce, în Bulgaria, Ucraina și, după 1990, în România și R. Moldova, agrarienii sunt mai apropiați de familia social-democrată…

Pagina următoare »