Tendințe în evoluția votului pe orientări politice la nivel regional la alegerile senatoriale din România (1864-2020) Luni, mai 3 2021 

În cei (peste) 150 de alegeri senatoriale românești s-au conturat anumite tendințe, diferite de la o regiune la alta, și de la un interval la altul. Acestea se observă foarte bine, dacă analizăm repartiția rezultatelor electorale pe baza coeficienților de distribuție spațială. Aceștia s-au calculat prin împărțirea valorilor regionale la media națională, pentru fiecare orientare politică (toate datele sunt în procente). Media națională rezultată este întotdeauna 1, iar dacă o orientare, la nivel regional, are un coeficient mai mare, aceasta înseamnă că acea orientare este mai bine reprezentată în raport cu media. Făcând aceste calcule, pe cele 4 intervale – două antebelice: 1864-1877, 1879-1918 (impuse de apartenența, sau nu, a sudului Basarabiei), unul interbelic: 1919-1937 (am omis „alegerile” din 1939, la care a candidat un singur partid) și unul postcomunist: 1990-2020. În total, au fost, până acum, 42 de asemenea scrutine: 9 în primul interval, 14 în al doilea, 10 în al treilea și 9 în ultimul.

Dacă vom centraliza datele pe fiecare regiune și pe totalul perioadei 1864-2020, rezultă câteva idei interesante. Astfel, cu ritmuri diferite, toate regiunile extracarpatice, cu excepția Capitalei (cu Ilfovul), au tendința de „glisare” spre stânga, de la conservatorism, spre liberalism și, după 1989, spre social-democrație. Dobrogea (care a votat, în intervalul antebelic, doar în 1912-1914) și Bucovina (intrată în ansamblul național în 1918 și rămasă, după 1940/1944, doar cu partea sa sudică între granițele țării) au pornit de la o preponderență liberală (interbelică), având, după 1989, pe fondul unei prezențe clare a social-democraților și prezențe, notabile, ale celorlalte orientări (liberali și/sau conservatori). În schimb, București-Ilfov a cunoscut o evoluție oscilantă: de la o ușoară preponderență conservatoare în intervalul antebelic spre predominanță liberală în anii interbelici și cu atestări apropiate, după 1989, ale ambelor orientări, dar cu un ușor avans al conservatorilor.

Chiar și Basarabia (prezentă, prin partea sa sudică, în primul interval antebelic și, în întregul său, în cel interbelic) manifestă o asemenea direcție, spre stânga, plecând de la o ușoară prezență a conservatorilor în primul interval, spre un mic avantaj liberal în anii interbelici (și „glisând”, ulterior, în afara granițelor României, spre extrema stângă, unde, din păcate, se menține, și după 1990).

În regiunile intracarpatice, intrate in corpore în ansamblul național în 1918, se manifestă tendințe diferite față de cele deja menționate. Astfel, Ardealul și Banatul s-au manifestat printr-o preponderență continuu conservatoare (dar, cu tendință, după 1989, de „glisare” spre o prezență mai importantă a liberalilor, mai vizibilă în Banat), iar Secuimea – prin precumpănirea minorităților (a maghiarilor). Crișana și Maramureșul au o situație ceva mai complexă. Pe fondul predominanței conservatoare și a unei prezențe, mai modeste, a liberalilor, apar, în perioada interbelică, și minoritățile – tot pe un plan secundar, iar în Maramureș, izolat, chiar social-democrații. Această (singulară) prezență a social-democraților în Maramureș indică un început de apropiere a acestei regiuni de specificul extracarpatic.

De altfel, și la nivel național, tendința este similară. Până în 1918 s-a manifestat un oarecare echilibru între conservatori și liberali (cu un avantaj al acestora spre finalul perioadei), în anii interbelici liberalii s-au situat pe prima poziție, ocupată, după 1989, de social-democrați. Aceeași situație se observă atât la celelalte alegeri legislative (pentru deputați), cât și la cele locale (județene și/sau comunale).

Alte frământări și interogări legate de geografia electorală românească… Sâmbătă, apr. 24 2021 

Anevoioasa activitate de actualizare a datelor electorale românești – departe de a fi finalizată, dar ajunsă la un fel de „final provizoriu” care a permis introducerea în calculator și prelucrarea informațiilor pentru o mare majoritate de consultări electorale – deschide perspective vizând „aducerea la zi” atât a părții de geografie electorală românească – deja cel mai consistent capitol al Geografiei electorale, cât și a proiectatului și (mereu) nefinalizatului Atlas electoral al spațiului românesc…

Dintre multele semne de întrebare voi selecta câteva, legate de nivelul de „acoperire” administrativă a datelor electorale pentru unele perioade… Astfel, cel mai probabil, pentru intervalul 1879-1911, plus anul 1918, informațiile electorale legate de scrutinele legislative (pentru Adunarea Deputaților și Senat), vor fi reprezentate cartografic fără Dobrogea, deoarece, exceptând alegerile din 1912 și 1914 (la care au participat și dobrogenii), toate celelalte consultări electorale parlamentare se referă doar la regiunile de la nord de Dunăre. De fapt, pentru acești ani, hărțile generale, referitoare la întregul interval amintit, se vor întocmi, separat, pentru alegerile legislative (1879-1911+1918, respectiv 1912-1914), și pentru cele locale (1880-1914). În ultimul caz, al consultărilor locale (județene și/sau comunale), la toate aceste consultări electorale au votat și alegătorii din Dobrogea (fără Cadrilater).

O altă situație, oarecum similară, se referă la alegerile locale din perioada comunistă. Deși, la prima vedere, relevanța lor pentru cercetare, pentru știință este (aproape) nulă, scrutinele din acest interval pot devoala, surprinzător, unele aspecte, foarte credibile (lucru evidențiat, într-un material, deja publicat, cu peste un deceniu în urmă, legat de „alegerile” legislative din acest interval). Astfel, dacă pentru cartografierea ansamblului tuturor scrutinelor (legislative și locale) se vor lua, împreună, fie pe întregul interval (1946-1987), fie pe prima și a doua parte (1946-1965/1967, respectiv 1969-1987, delimitând, în general, România „populară” de cea „socialistă” sau/și organizarea administrativă predominant regională, respectiv județeană), alegerile parlamentare (pentru Marea Adunare Națională) și cele locale (regionale/județene și comunale), scrutinele raionale – care apar doar în anii 1950-1965 – vor fi cartografiate separat, deoarece Capitala nu a votat la acest tip de alegeri.

Pe de altă parte, probabil, divizarea geografiei electorale românești va rămâne tot pe cele două etape – cea antebelică (1831-1918), respectiv cea interbelică-postbelică (1919-2020), sau i se va adăuga, înaintea lor, o a treia – legată de consultări electorale și viață politică din epocile antică și medievală (cu referințe la Sfatul Bătrânilor, juzii locali, alegerea membrilor din Concilium Trium Daciarum în Dacia romană, adunările cneziale care alegeau voievozii țărilor românești, etc.). Rămâne de văzut dacă și în ce măsură e nimerit să repetăm, de mai multe ori (cel puțin de două-trei – pentru alegeri legislative, locale și/sau de conducători ai entităților politice – domnitori/principi, președinți) fiecare etapă sau, în cadrul fiecăreia, să fie tratate toate tipurile de scrutine pentru care există informații (electorale, sau/și, pentru cele de dinainte de 1831, epigrafice, documentare, onomastice…)?

Probabil, etapa antică-medievală va fi divizată în două intervale (sau chiar trei): antichitatea propriu-zisă (pornind de la obștile țărănești traco-dace, până la alegerile provinciale și locale din Dacia romană), Evul Mediu timpuriu (secolele VI-X/XIII – legat de continuitatea obștilor țărănești, conduse de juzi și de Sfatul Bătrânilor, adunările cneziale, și altele) și epoca medievală propriu-zisă (cu referire la adunările legislative din statele medievale – Dieta Transilvaniei, Sfatul Domnesc, desemnarea Sfaturilor Orășenești, izolat – chiar desemnarea, prin vot, a voievozilor – în Maramureș, până în secolul al XIV-lea, sau în Moldova – alegerea ca domn a lui Ștefan cel Mare). Există și ideea ca acest interval pre-modern să aibă caracter introductiv…

Prima etapă electorală propriu-zisă (cea antebelică) va fi împărțită într-o perioadă „regulamentară” (1831-1847/1856, ultimul an cu referire la membrii adunărilor legislative de la Iași și București, numiți de domnitor, din 1849), una – de la Unirea Principatelor la Independență (1857-1878 – în care, și teritorial, sunt diferențe față de perioada precedentă, fiind incluse și județele din sudul Basarabiei) și o alta – a României independente antebelice (1879-1918 – cu problemele amintite anterior, în al doilea paragraf). Față de diviziunile temporale din Geografie electorală (2013), perioada de mijloc „comasează” două (foste) intervale, numite, atunci, „de tranziție”, separate doar de momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza și de începutul domniei lui Carol I (1866). Aceeași perioadă de mijloc coincide cu „nașterea” Senatului, sub Cuza (în 1864, continuând, într-un fel Comisia Centrală de la Focșani, din anii 1859-1862), menținut și de Carol I, în vreme ce ultimul interval antebelic va rămâne unitar, chiar dacă s-au produs unele modificări: proclamarea Regatului (1881), reforma constituțional-electorală (1883), tratatele de pace de la București (din 1913 – prin care primeam Cadrilaterul, respectiv 1918 – cu mari pierderi teritoriale, din fericire, doar pentru câteva luni).

Etapa interbelică-postbelică rămâne cu cele trei perioade fixate acum 8 ani: perioada interbelică (1919-1939/1941 – al doilea an adaugă rezultatele celor două plebiscite organizate de Ion Antonescu), perioada comunistă (1946-1987 – ultimul an se referă la alegerile locale din Noiembrie 1987, care au coincis cu revolta anticomunistă a muncitorilor brașoveni) și perioada postdecembristă/postcomunistă (?), care, însă., este mult îmbogățită, pe mai toate „palierele” electorale: s-au actualizat rezultatele legislative (cu datele de după 2008 la Cameră și, integral, cu cele legate de Senat), locale (cu completări numeroase, nu doar după 2008!), prezidențiale și europarlamentare (cu consultările din 2014 și 2019) și cele legate de referendumuri (completate cu informații despre cele din 2012, 2018 și 2019). Aproape sigur, intervalul postdecembrist va cuprinde referințe și la alegerile din R. Moldova (începând cu cele legislative din 1990), dar cu ample completări legate de alegerile prezidențiale (înainte de 2000 și după 2014) și de cele locale (inclusiv cu material cartografic, în completarea celui legat de alegerile parlamentare).

Probabil, și analiza legată de originea miniștrilor se va reconfigura, spre a se „plia”, pe cât posibil, pe aceste „borne temporale”… De fapt, deja, pentru perioada „regulamentară” e necesară crearea, „de la zero” a acestui fragment (cu miniștrii din anii 1831-1858!), rămânând de văzut dacă diviziunile cronologice pentru vechea formă a acestei analize vor rămâne valabile… Și în acest caz, se vor adăuga referințe la demnitarii cu rang de ministru din vremea când, pentru scurt timp, înainte și după Unirea din 1918, Basarabia, Bucovina și Transilvania au avut executive regionale, dar și pentru cei cu același rang din R(A)SS Moldovenească (începând cu 1924, în Transnistria, în cadrul „guvernelor” sovietice de la Balta, Bârzula și Tiraspol și după 1940/1944, până în zilele noastre, în cadrul celor de la Chișinău, inclusiv, pentru actuala R. Moldova).

Și la nivel de demnitari membri ai adunărilor legislative – cu informații actualizate (în mare parte!) – începând din antichitate (cu date disparate, incomplete, despre adunări/sfaturi regale ale statelor traco-dace, despre senatori traco-romani și/sau membri ai Curții bizantine) și Evul Mediu (cu dregătorii din Dieta Transilvaniei și cei din Sfaturile Domnești din Țara Românească și Moldova), continuând cu legislativele românești desemnate, în general, prin vot, din 1831 încoace, se va proceda la încadrarea pe aceleași intervale cronologice. De asemenea, se va proceda în mod similar și în ceea ce privește reprezentarea parlamentară a românilor din jurul României (pentru ultimele două secole) și a rezultatelor alegerilor legislative din spațiul românesc, pe cincinale electorale (din 1831 până azi).

A fost elaborat, recent, un poster cuprinzând, la nivel național, (aproape) toate scrutinele românești din ultimii 190 de ani. Trebuie actualizată scara timpului politico-electoral românesc (cu informațiile din ultimii 4-5 ani) și, în acest caz, e de analizat în ce mod pot fi adăugate pe aceasta informațiile electorale pentru statul moldovenesc pruto-nistrean (prima parte a scării amintite, înainte de 1859, cuprinde, separat, situația Moldovei și a Țării Românești, existența, după 1990, a două state românești – R. Moldova și România ducând, în perioada actuală, la multe similarități cu acea vreme…). E necesar să fie realizat un poster similar cu cel pentru alegerile românești și pentru ultimele trei decenii, la nivelul scrutinelor din R. Moldova (alegeri parlamentare, locale, prezidențiale, plus referendumuri).

Lucrurile sunt departe de a fi „limpezi”, dar, în bună măsură, au apărut multe clarificări!… Și, cea mai bună veste – avem de treabă, nu glumă! 🙂

Din nou, despre demnitarii medievali: legătura dintre repartiția lor spațială și (hiper)centralizarea statului român… Marți, apr. 20 2021 

Din analiza, preliminară, a informațiilor referitoare la punctele geografice – altele decât reședințele princiare – se remarcă un mai ridicat grad de descentralizare în Moldova și, mai cu seamă în Transilvania. La lucrările Dietei ardelene au luat parte, frecvent, delegați ai orașelor săsești – mai ales ai Brașovului și Sibiului, mai rar ai Sighișoarei și Bistriței – dar și comiți ardeleni, plus banii de Lugoj și/sau de Caransebeș, în vreme ce, în Sfatul Domnesc moldav se regăsesc, adesea, atât portarul Sucevei, cât și marii vornici de Țara de Sus (Dorohoi) și de Țara de Jos (Bârlad), pârcălabii cetăților – Chilia, Cetatea Albă, Orhei, Hotin, Neamț, Roman…, plus starostele de Cernăuți… În Țara Românească, asemenea elemente de descentralizare sunt mai puțin prezente: apar, pentru scurt timp, pârcălabii Cetății Dâmboviței, mai frecvent – cei de Poenari, marele ban de Craiova și… cam atât!… Mai mult, din 1761, Bucureștii dețin și sediul marelui ban, luat Craiovei!…

E adevărat că, din secolul al XVIII-lea, pe lângă degradarea rolului adunărilor legislative – cea ardeleană devine o Dietă a unei simple provincii habsburgice, iar Sfaturile Domnești de la Iași și București sunt pline de boieri aduși de domnitorii fanarioți care tind să ia locul celor pământeni – lucru care face ca și prezența demnitarilor ce reprezentau (și) alte centre decât reședința principatului să devină mai puțin vizibilă… Intervalul de după 1711 este și veacul în care Țările Române suferă chiar pierderi teritoriale: doar temporare, în cazul Țării Românești (care s-a văzut deposedată de Oltenia în anii 1718-1739), dar mai îndelungate – în cel al Moldovei (pierderea Hotinului, în 1711, a Bucovinei în 1775 și, apoi, a Basarabiei – în 1812), fapt care poate explica, măcar în parte, diminuarea prezenței reprezentanților altor centre în adunările legislative.

Pe de altă parte, dacă războiul curuților (la care forțele lui Rakoczi Ferenc au fost susținute și de români, conduși, între alții de maramureșeanul Pintea Viteazul) a fost o ultimă tresărire a ardelenilor în fața acaparării principatului de către Habsburgi, tot după 1711, conducătorul Transilvaniei a devenit guvernatorul, numit direct de Viena, fără vreo consultare a Dietei (care avea un rol important în desemnarea, anterioară, a principelui). Totuși, dacă Moldova pierde, prin ocuparea regiunilor sale nordice și estice, o seamă de demnitari (ce reprezentau, în Sfat, Cernăuții, Suceava, Hotinul, Orheiul, pe lângă mai de demult cedatele Cetatea Albă și Chilia), mai apar câțiva (alți) demnitari, reprezentanți ai Dorohoiului și Bârladului, în Țara Românească rămân, practic, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, doar demnitarii ce-și aveau activitatea în București (inclusiv marele ban, fost la Craiova!).

Și, după considerațiile de mai sus (doar cu caracter preliminar, deocamdată, deoarece, nu a fost definitivată, încă, activitatea de „localizare spațială” a tuturor demnitarilor și, normal, nu a început nici cartografierea lor), întreb(ăm): există vreo legătură între situarea a (aproape) tuturor demnitarilor din Țara Românească în București (din a doua parte a secolului al XVIII-lea) și tendințele (hiper)centralizatoare aplicate de același oraș, după transformarea sa în Capitala statului român? Ar fi fost mai puțin centralizatoare o capitală a României situată în Moldova sau în Transilvania?…

Considerații (preliminare) referitoare la demnitarii din Țările Române în Evul Mediu Luni, apr. 12 2021 

În completarea/actualizarea bazei de date cuprinzând demnitarii din spațiul românesc, se adaugă, în măsura posibilităților, informațiile referitoare la localizarea teritorială a acestora. În ceea ce-i privește pe membrii adunărilor legislative medievale – Dieta Transilvaniei, respectiv Sfatul Domnesc – o mare parte a acestora (dintre cei desemnați de aristocrație) se regăsesc în reședințele voievodale/princiare și doar o mică parte – în restul teritoriului.

Astfel, elita ardeleană – din care, după 1366, românii au fost, practic, excluși, fiind, ca ortodocși, doar „tolerați” – este doar în mică măsură „arondată” diferitelor entități administrative (comitate, districte, cetăți), între cei cu alt loc decât centrul administrativ al principatului fiind și reprezentanții sașilor – apar, frecvent, cei din Sibiu și Brașov, mai rar, cei din Sighișoara și Bistrița – ori cei ai secuilor. De asemenea, au altă reședință și reprezentanții clerului: Cluj, pentru superintendenții de confesiune reformată și unitariană (maghiari), respectiv Sibiu, pentru episcopii luterani (sași). În Alba Iulia, pe lângă reședința episcopului romano-catolic (vacantă mult timp, de la mijlocul secolului al XVI-lea, după debutul Reformei), se regăseau, pe lângă reprezentanții comitatului Alba, și cei cu diferite însărcinări militare și/sau diplomatice (generali, respectiv trimiși speciali/soli ai principatului către alte state – Imperiul otoman, Regatul Poloniei, etc.). Deși apar mențiuni care susțin că, cu toate că nu au participat la lucrările Dietei, prelații ortodocși români ar fi fost invitați (și ar fi refuzat să vină!), nu reiese, din documentele oficiale ale vremii, ca să fi fost prezenți în adunarea legislativă ardeleană nici măcar episcopii calvin(izanț)i atrași de principii reformați, în secolul al XVII-lea… Abia după 1700, prin eforturile Curții vieneze de a converti o parte dintre români la greco-catolicism, prelații români ai acestei noi confesiuni vor fi prezenți efectiv, continuu, în Dietă, dar aceasta va căpăta doar un statut regional, provincial, a unui „mare principat” încorporat Imperiului habsburgic…

O situație foarte asemănătoare se observă și în Sfatul Domnesc, atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Majoritatea reprezentanților boierimii în Sfat (având vreun rang sau nu) se regăsesc în reședința domnească, alături de mitropoliți. Episcopii reprezintă în adunările legislative medievale scaunele unde au fost hirotoniți, lor adăugându-li-se un mic grup de demnitari (boieri) care reprezintă diferitele cetăți – pârcălabi, mai frecvent menționați în Moldova (la Hotin, Orhei, Cetatea Albă, Chilia, Roman, Neamț…) și mai rar, în Țara Românească (Poienari), vornicii de Țara de Sus (Dorohoi) și Țara de Jos (Bârlad), respectiv banul de Craiova. Spre deosebire de Transilvania – unde participau la Dietă și reprezentanți ai comitatelor/districtelor și chiar ai unor orașe – dincoace de Carpați, județele și ținuturile, dar și târgurile nu aveau reprezentare în Sfatul Domnesc.

Prelucrarea ulterioară a datelor – inclusiv din punct de vedere statistic – va permite să constatăm în ce măsură aveau reprezentare legislativă diferitele entități ale statelor medievale (comitate/districte/ținuturi/județe…). Deja, însă, se observă, ca o concluzie preliminară, o tendință „centralizatoare”, în capitalele princiare, a unei mari părți a acestor demnitari.

Completarea bazei de date referitoare la alegerile din spațiul românesc Sâmbătă, apr. 10 2021 

Ieri, în cinstea aniversării Unirii Basarabiei cu Țara, am reluat completarea bazei de date referitoare la alegerile din spațiul românesc, cu documentarea referitoare la alegerile locale și prezidențiale din R. Moldova. Până acum am reușit să țin, actualizate, doar datele referitoare la alegerile parlamentare, pentru celelalte tipuri de scrutine având doar informații de nivel general, sumare și incomplete. Urmează, alternativ cu alte activități – și sunt destule, slavă Domnului! – să completez această bază de date, care, ca și în cazul alegerilor din România, va fi, ulterior, utilizată pentru realizarea materialelor cartografice de geografie electorală pruto-nistreană.

Gruparea partidelor pe orientări politice la alegerile românești Luni, mart. 29 2021 

A fost definitivată gruparea partidelor pe orientări („familii”) politice, la nivelul tuturor alegerilor românești. De mai multă vreme făcusem acest lucru pentru alegerile de deputați. Au urmat alegerile locale, cele prezidențiale și senatoriale. Având toate aceste alegeri – plus plebiscitele și referendumurile – în ordine cronologică, au fost ușor de adus toate datele în mai multe foi de lucru Microsoft Excel 2003. Pentru concordanța cu datele pe partide politice, acestea au fost aduse pe aceleași intervale: 1831-1877, 1879-1899, 1901-1918, 1919-1928, 1929-1941, 1946-1987, 1990-1996, 2000-2007, 2008-2014, 2016-2020, atât pentru informațiile în valori absolute, cât și pentru datele procentuale. Familiile politice în care se grupează partidele românești sunt: extrema stângă (cu partide comuniste), social-democrații, ecologiștii, liberalii, conservatorii (cu tot cu formațiunile creștin-democrate), extrema dreaptă (incluzând și partidele naționaliste), minoritățile (cu tot cu formațiuni regionaliste), plus alte partide și independenți.

190 de ani de la primele alegeri parlamentare și locale românești Duminică, mart. 14 2021 

După semnarea Păcii de la Adrianopol (1829), care încheia un nou război ruso-otoman, administrația rusă de ocupație din Principate a decis, sub coordonarea generalului Kiseleff, elaborarea unui soi de legislație constituțională în Țara Românească și Moldova. Pentru această activitate, ambele principate au desemnat câte o Adunare Obștească Extraordinară, care, la București, a elaborat, în versiuni aproape identice, câte un Regulament Organic, pentru fiecare din cele două țări. Cel al Țării Românești a intrat în vigoare la 1 iulie 1831, iar al Moldovei – la 1 ianuarie 1832.

Pe baza acestei legislații s-au desfășurat atât alegerile parlamentare – pentru Adunările Obștești – alese (până la Revoluția de la 1848), apoi – numite de domnitori (în urma Convenției ruso-otomane de la Balta-Liman, din 1849), cât și primele alegeri locale, pentru Sfaturile orășenești (consiliile locale), doar la nivel urban. Astfel, în Țara Românească, atât primele alegeri legislative, cât și cele locale s-au desfășurat în toamna anului 1831, iar în Moldova – la începutul anului următor. Dacă mandatul Adunărilor Obștești a fost fixat la 5 ani în ambele Principate, desemnarea prin vot a consilierilor locali s-a realizat – până la promulgarea de către Alexandru Ioan Cuza a legislației legate de comune și de consiliile județene (1864) – anual în Țara Românească și din 3 în 3 ani în Moldova. De-altfel, din 1864, alături de alegerile comunale (desfășurate atât în comunele urbane/orașe, cât și în cele rurale), au avut loc și alegeri județene, iar, la nivel legislativ, alături de alegerea Adunării Deputaților, era desemnat prin vot și Senatul (primele alegeri senatoriale fiind indirecte – domnitorul desemna câte un senator de județ dintre primii trei consilieri județeni ca număr de voturi și numea un al doilea, ulterior, din 1866, senatorii fiind aleși la nivelul fiecărui județ, în colegii, pe bază de cens).

Atât acum 10 ani, cât și în urmă cu 5 ani, am scris pe adresa de e-mail a Camerei Deputaților, cu propunerea de a marca aceste aniversări, prin activități specifice (prelegeri conferințe…), oferindu-mă să mă implic în realizarea unor asemenea manifestări. Până acum, „răspunsul” a fost doar… o tăcere mormântală! Faptul e cu atât mai de neînțeles – ca să nu zic altfel! – cu cât, în regiunea noastră, această premieră, în domeniul legislativ cel puțin, ne situează printre primii, chiar la nivel european! Astfel, alegerile legislative din 1831-1832 s-au desfășurat în Principate la puțină vreme după primele asemenea consultări electorale în Belgia (1830), Grecia (1823) sau Serbia (1829-1830), cu excepția grecilor și sârbilor, celelalte state din regiune având primele asemenea scrutine după cele românești: în Imperiul otoman s-au desfășurat în 1847 (pentru un „pre-parlament”, cu rol consultativ), urmate de cele din 1877, în cel habsburgic acestea au avut loc în 1848, în timpul Revoluției europene, apoi – din 1861, în Bulgaria – în 1879, iar în Imperiul țarist – abia în 1906…

Despre miniștrii din guvernele românești… Sâmbătă, feb. 13 2021 

Acum mai bine de un deceniu – prin toamna lui 2008 – fiind în Belgia, ca urmare a unei burse postdoctorale acordate de AUF, am dat, în documentarea mea pentru proiectul cu care câștigasem bursa, de un foarte bun atlas belgian, cu tematică geografică generală, în care, în volumul dedicat devenirii politico-geografice a statului belgian, exista și un capitol dedicat originii miniștrilor din guvernele de la Bruxelles. A apărut atunci o serie de pagini (aflate și acum în partea din stânga sus a paginii de pornire a blogului) legate de originea miniștrilor și prim-miniștrilor din Guvernele României. Seria respectivă, actualizată, a și fost publicată ulterior, în 2013, ca parte integrantă a Geografiei electorale, deoarece am considerat că unul din rezultatele vieții politico-electorale este executivul, care preia puterea și aplică legislația votată de Parlament, în urma scrutinelor legislative.

La următoarea actualizare – survenită prin 2016 – am extins analiza, incluzând, alături de membrii executivelor românești de la 1859 încoace, și pe membrii executivelor, temporare, de la Chișinău, Cernăuți și Sibiu/Cluj, ce au decis, în anii 1917-1920, destinele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, atât înainte, cât și puțin după Unirea de la 1918. De asemenea, am adăugat și pe membrii executivelor (sovietice) moldovenești, de la Balta, Tiraspol (1924-1940) și Chișinău (1940-1941, 1944-1989) și pe cei ai Guvernului moldav începând cu 1990, când ținutul pruto-nistrean a început efortul de distanțare de Kremlin. A rezultat o serie de hărți, extrem de interesantă, nefinalizată, însă, deoarece, spre deosebire de legislativ, prezența într-un executiv – la București și/sau Chișinău – este extrem de „volatilă”, și, urmare a acestor schimbări, frecvente, datele trebuie mereu actualizate și hărțile refăcute… Cel mai bun exemplu al acestei instabilități este dat de faptul că, la București, în ultimii 5 ani s-au succedat 5 guverne, iar la Chișinău… nu există guvern, ultima tentativă de învestire în Parlament a unuia nou, „adunând” 0 – ZERO! – voturi!…

În fine, „am intrat în horă, trebuie să joc!” 🙂 Voi continua actualizarea bazei de date, cu miniștrii nou intrați în executivele românești și, apoi, voi reface (o parte din) hărțile aferente… Altceva este de subliniat acum, și anume, faptul că baza de date trebuie actualizată la ambele „capete”: atât din 2015-2016 încoace, cât și… înainte de 1859! Aceasta, deoarece, căutând informații pentru alte subiecte – legate de viața parlamentară, alegerile locale din perioada 1831-1859 – am găsit multe precizări, legate de închegarea unor mini-executive, la Iași și București, subordonate (după „model american”) șefului statului (domnitorul) și constituite din departamente (ministere): Departamentul Trebilor Dinlăuntru (Ministerul de Interne), Departamentul Dreptății (Ministerul Justiției), Departamentul Oștirii (Ministerul Apărării Naționale) și altele… Exista și un Secretariat de Stat, condus tot de un membru cu rang de ministru. În total, cam 6-7 portofolii, ocupate, adesea, după documentarea realizată deja, chiar de aceiași miniștri care au format executivele de la Iași și București, după Unirea din 1859 (1859-1862), iar după unificarea administrației centrale (1862), au fost membri ai executivului unificat al României.

Vom (mai) reveni cu amănunte!

(Încă o dată) despre alegerile locale românești Joi, feb. 11 2021 

După crearea – pe mai multe foi de lucru – a bazei cronologice de date legate de toate tipurile de confruntări electorale românești, a urmat, ieri, selectarea – din baza generală (un fel de „arhivă”) – doar a datelor legate de alegerile locale. Au rezultat alte 10 foi de lucru Microsoft Excel 2003: 5 cu datele absolute și alte 5 – cu valorile procentuale. Dacă alegerile antebelice, interbelice și din perioada comunistă au avut nevoie, fiecare, de câte două foi (câte una pentru datele absolute, respectiv pentru valorile procentuale), perioada postdecembristă a necesitat 4 asemenea foi: o foaie cu datele absolute doar pentru datele de la alegerile județene și o alta, similară, pentru alegerile comunale (orășenești/municipale) și câte o alta, pentru fiecare – județene, respectiv comunale – cu datele în procente.

Pe undeva, e explicabil acest lucru… Perioada antebelică, deși are cel puțin câte 13 scrutine – comunale, respectiv județene – din 18, câte au fost între 1864 și 1914, a avut, în general, puțini „competitori” electorali: de regulă, liberalii și conservatorii, arareori, câțiva social-democrați, naționaliști, conservator-democrați și/sau independenți.

Perioada interbelică a semănat, cumva, cu cea postdecembristă: o țară (mai) mare, vot universal (inclusiv pentru femei, excepție făcând doar alegerile – comunale și județene – din 1926), mulți „competitori” – cel puțin câte 10! – din (aproape) tot spectrul politic (lipseau doar ecologiștii). Problema e că această perioadă e foarte scurtă și a avut (numai) câte 3 scrutine comunale, respectiv județene, la care s-a mai adăugat desemnarea consilierilor ținutali, în 1938, cu candidați de la un singur partid: FRN, deci fără „istoric”!

Parcă, acest ultim scrutin a „pregătit” calea pentru cele din perioada comunistă: deși la cealaltă extremă (stânga), comuniștii au practicat cam același tip de „consultări” electorale: „frontul” – FDP/FUS/FDUS – plus câteva voturi „contra”, dar niciodată mai „sus” de câteva procente din voturile totale și, în nici un caz, cu vreo posibilitate de a „trimite” ceva reprezentanți în structurile administrației locale. De aceea, deși au fost 31 de asemenea scrutine – regionale, raionale și/sau județene, respectiv comunale – au „încăput”, de asemenea, toate, pe o singură foaie (fie cu date absolute, fie cu valori procentuale).

După 1989, mai exact, din 1992, s-au consemnat câte 8 consultări electorale, atât la nivel județean, cât și la cel comunal. Întotdeauna, la acest tip de scrutin s-au înscris și au reușit să și obțină (măcar câteva) mandate de consilieri, mai mult de 10 formațiuni politice, plus o mulțime de independenți. În condițiile în care majoritatea mandatelor au fost adjudecate de formațiunile „mari”, cu șanse de a accede și în Parlament (sau cu reale posibilități de a câștiga funcția prezidențială), pe lângă acestea s-au prezentat fie formațiuni locale și/sau regionale, sau grupări care au ajuns rar – sau niciodată – să câștige mandate la alegerile legislative și/sau europarlamentare, ori n-au avut, niciodată, candidați la președinție. Exact ca și în perioada interbelică, formațiunile de extremă stânga au avut ceva „priză” la alegători mai rar (în primul deceniu postdececembrist), confirmând lipsa de „afinități” a românilor cu acest tip de formațiuni politice, însă extrema dreaptă s-a prezentat cu cel puțin o grupare, de fiecare dată, obținând, mereu, atât voturi, cât și mandate de consilier. Din nou, situația este similară cu cea din perioada interbelică. În schimb, aproape la fel de frecvent, au apărut măcar una sau mai multe grupări ecologiste (la câte 6 din cele 8 scrutine comunale/județene) și, întotdeauna (din nou, exact ca între cele două războaie mondiale) s-au prezentat la urne formațiuni ale minorităților (mai frecvent, ale maghiarilor, dar și ale germanilor, ori din partea altor minorități).

Așa încât, probabil, la cartografierea datelor, pentru perioada antebelică, vor fi câte două serii de hărți (1864-1874), pentru alegerile județene/comunale din vremea când, între granițele țării s-a aflat și sudul Basarabiei și alte două, pentru intervalul 1880-1914 (pentru scrutinele județene) și 1884-1914 (pentru cele locale), cu Dobrogea în componența României.

În perioada interbelică vor fi cel puțin 6 hărți (câte două – legate de scrutinul județean, respectiv comunal – pentru 1926, 1930 și 1936-37), dar – fără 1938, care pare irelevant (toate mandatele au fost adjudecate de FRN).

Nu știu ce relevanță ar avea consultările electorale locale din perioada comunistă, dar, analizând „alegerile” legislative, am avut surpriza să descopăr că, totuși, ponderile mai notabile (adică 4-5% în anumite zone, față de 1-2% media națională se corelează, foarte bine, cu mișcările de protest din acea vreme!), însă, presupunând că vor fi realizate hărți și pentru acest interval acestea vor fi: una, pentru scrutinele regionale, respectiv raionale, pentru anii 1950-1965 și pentru cele comunale, pentru intervalul 1950-1967, iar, apoi, o altă hartă pentru scrutinele județene din anii 1969-1985 și cele comunale din intervalul 1969-1987.

Mulțimea de formațiuni politice înscrise la alegerile locale după 1989, ne constrânge la a realiza, separat, câte 8 hărți pentru fiecare scrutin județean, respectiv alte 8 – pentru fiecare consultare electorală comunală. Pentru fiecare hartă, la nivelul fiecărei perioade, hărțile se vor realiza la nivelul decupajului județean interbelic (moștenit, în linii mari, în Vechiul Regat, chiar de la începutul secolului al XIX-lea).

Deci, ar rezulta un total de 31 de hărți: 4 – pentru perioada antebelică, 6 – pentru perioada interbelică, 5 – pentru cea comunistă și 16 – pentru cea postdecembristă.

(Alte câteva) particularități ale vieții politico-electorale românești Duminică, feb. 7 2021 

Definitivarea bazei cronologice de date și divizarea sa în cele 21 de foi de lucru în versiunea Microsoft Excel 2003 (.xls) a permis, aseară, realizarea câtorva hărți, legate de prezența la vot, cu ajutorul programului Philcarto. Mai întâi, însă, vom vorbi despre diversificarea spectrului politico-electoral românesc.

Dacă, la început, chiar de dinaintea Unirii Principatelor, dădeau să se structureze reprezentanții orientărilor conservatoare (care se recrutau dintre moșieri, proprietari de terenuri) și liberală (dintre meșteșugari, intelectuali, comercianți, trăitori în centrele urbane), după 1870, odată cu stabilizarea structurii interne a țării (odată cu menținerea, ca domnitor, a principelui Carol I, nu se mai punea problema desfacerii Unirii), au apărut și primele partide propriu-zise: PNL (1875) și PC (1881). Fiecare dintre aceste partide avea mai multe „aripi”: radicali, moderați, etc – la liberali, liberal-conservatori (junimiști), cantacuziniști și altele – la conservatori… A treia formațiune apărută a fost cea social-democrată, coagulată în PSDMR (1893), dar pentru scurt timp. A reapărut abia după 1910, ca PSDR, dar nu a jucat un rol prea important, și pentru că numărul muncitorilor nu era prea mare în România acelor vremuri, dar și fiindcă sistemul censitar nu îi era favorabil.

Cam în aceeași vreme, odată cu formațiunea social-democrată, Constantin Dobrescu-Argeș a încercat, la finalul veacului al XIX-lea, structurarea unei formațiuni țărănești, a „democraților”, care a obținut, cu intermitențe, locuri în Adunarea Deputaților. De asemenea, după 1910, apare și o grupare de extremă dreapta – PND. Să nu uităm și gruparea aparte a minorităților, într-o formațiune care a primit voturi, la Tulcea, în 1894, deși, în perioada antebelică, practica a fost mai degrabă ca partidele importante de atunci – liberal și conservator – să aloce locuri pentru reprezentanții minorităților (mai cu seamă, în sudul Basarabiei, până în 1878 și în Dobrogea, după acest moment, dar nu exclusiv, deoarece asemenea situații s-au întâlnit și în județele de pe dreapta Prutului și în cele de pe stânga Dunării). S-au adăugat, atât la nivelul alegerilor legislative, cât și la cel local, numeroși independenți, care, adesea, au și obținut mandate.

Apariția, cu intermitențe și, oricum, cu valori modeste, a altor formațiuni decât liberalii și conservatorii, se explică, în bună măsură, prin rigorile votului censitar, în colegii, care nu favoriza partidele mici și/sau candidații independenți. Situația s-a schimbat considerabil după 1918, deoarece s-a trecut la votul universal (inițial, doar pentru bărbați, femeile primind acest drept în 1929, pentru alegerile locale, iar la legislative – abia în 1939), ceea ce a făcut ca electoratul să crească, numeric, de peste 20 de ori, de la aproximativ 120 de mii de cetățeni cu drept de vot (1914-1918), pentru alegerea deputaților, la circa 3 milioane (1919-1922).

Desemnarea adunărilor basarabeană, bucovineană și ardeleană (1917-1918), care au proclamat Unirea din 1918, a adus numeroși reprezentanți ai minorităților (în Basarabia și Bucovina) și/sau ai unor formațiuni prezente și până atunci în Vechiul Regat, dar și în România întregită interbelică (social-democrați, foarte numeroși în Ardeal și Banat). Perioada interbelică a debutat cu o paletă largă de reprezentanți, atât la nivelul legislativului, cât și la nivel local (social-democrați, liberali, conservatori, inclusiv țărăniști, naționaliști, reprezentanți ai minorităților și/sau independenți), deși, ulterior, în special după 1926, această paletă s-a mai restrâns: social-democrații și extrema dreaptă au obținut mandate cu intermitență, iar majoritatea minorităților prezente la primele alegeri interbelice (germani, evrei, ucraineni, ruși, slovaci), au încheiat, frecvent, carteluri cu partidele câștigătoare (PNL, PNȚ, PP), lucru valabil și pentru celelalte minorități, de la început (turci, tătari, bulgari…). Singura minoritate care, aproape continuu, a participat la alegeri, obținând și mandate, a fost cea maghiară, care a procedat la fel și după a doua conflagrație mondială (a participat separat la alegerile din 1946 și, continuu, la cele de după 1989). Remarcăm, la mijlocul perioadei interbelice, apariția, atât la nivel local (1930), cât și la cel legislativ (1931) a unei formațiuni controlate de comuniști – Blocul Muncitorilor și Țăranilor.

Perioada comunistă reprezintă un recul în privința reprezentării spectrului politic românesc, încă din 1947-1948, regimul luând măsuri pentru eliminarea „partidelor istorice” – PNL, PNȚ, PSDR – și impunând celor „aliate” intrarea în „frontul” unic, controlat de partidul comunist. Totuși, la nivelul reprezentării politice, minoritățile au beneficiat de locuri, atât în legislativ, cât și la nivel local.

Căderea regimului comunist a însemnat revenirea la un spectru politic divers, reprezentat de o „paletă” chiar completă, de la extrema stângă la cea dreaptă, incluzând, acum, pentru prima dată, și ecologiști. Totuși, așa cum și în perioada interbelică, formațiunile extremiste nu au avut un suport prea mare (exceptând intervalele de tranziție – la începutul perioadelor interbelică, respectiv post-decembristă – și momentele de criză – cea interbelică, din 1929-1933 și criza începută în 2009), la fel s-a întâmplat și după 1989: extrema stângă a apărut în primii ani, înainte de 2000 și, intermitent după (așa cum, în perioada interbelică s-a manifestat doar în anii 1930-1931), iar extrema dreaptă a dispărut după 2004 (cum dispăruse și de la alegerile interbelice din 1926-1928), spre a reapărea la europarlamentarele din 2009 (după declanșarea crizei economice, în același an), însă – tot cu intermitențe. Nici formațiunile ecologiste nu au primit prea mult sprijin: dacă la alegerile locale au fost prezente aproape continuu, la cele legislative au avut și mandate doar în primii ani, înainte de 2000, iar la cele prezidențiale au avut candidați cu intermitențe și cu suport electoral modest.

Notăm, pe de altă parte, prezența la scrutine – în special, la cele locale (județene și/sau comunale) – a organizațiilor minorităților, mai ales a reprezentanților maghiarilor și germanilor, mai rar ai altora, atât în perioada interbelică, cât și după 1989. O situație nouă, în ceea ce-i privește pe maghiari, dacă în perioada interbelică, Partidul Maghiar nu a (prea) avut „concurență”, după anul 2000, pe fondul slăbirii încrederii electoratului maghiarofon în UDMR (marcată și prin votul pentru mulți candidați independenți și/sau ecologiști la alegerile locale), au apărut și alte formațiuni: PPMT, PCM, AMT, care, mai ales la alegerile comunale și județene, „rup” o parte din electoratul cândva fidel Uniunii. Totuși, UDMR dă semne de reviriment, manifestate la ultimele alegeri locale, la care „concurența” a obținut rezultate mai modeste.

Câteva cuvinte despre prezența la vot. Se constată, frecvent, anumite „tipare” de comportament electoral, vizibil la alegerile parlamentare, dar prezent și la cele locale. De pildă, adesea, Capitala (cu sau fără județul Ilfov interbelic), a avut o prezență la vot mai modestă, începând chiar din perioada antebelică, până azi, la fel cum s-au manifestat, din perioada interbelică și Maramureșul sau Lăpușna (în ultimul caz, o prezență la vot modestă se remarcă la Chișinău, la multe din scrutinele desfășurate în R. Moldova, după 1990). Cu acest comportament, Lăpușna l-a sfidat chiar și pe Carol al II-lea, la ultimele alegeri interbelice (1938-1939), iar Maramureșul s-a comportat la fel și la primele alegeri postbelice (1946), organizate și câștigate, prin fraudă, de comuniști. În schimb, dacă astăzi, pe fondul unei prezențe naționale modeste la urne, multe județe din sudul țării – în special din Muntenia și Oltenia – au valori peste medie, acest comportament a început să se contureze, timid, dacă nu din perioada antebelică, în mod clar, între cele două războaie mondiale.

Mai notăm că, deși noi suntem obișnuiți cu această prezență la vot modestă – de mai puțin de jumătate din electorat (o „regulă”, nedorită, de mai bine de un deceniu!), astfel de participări reduse la vot au apărut încă din perioada antebelică, e adevărat, foarte rar! Astfel, la alegerile județene din 1905, câștigate de conservatori, s-a consemnat o prezență la vot de 40,7%, iar doi ani mai târziu, la același tip de scrutin – câștigat acum de liberali – 43,2%. Valoarea minimă antebelică – și „recordul” până după 1989! – s-a consemnat tot la un scrutin județean, cel din 1914 – 36,4%. Aceste valori modeste se explică, adesea, prin faptul că, în 1905 și 1907, în multe locuri era înscrisă o singură listă (a formațiunii aflate la guvernare), iar în 1914, urmare a unei legi aprobate în 1912 de majoritatea conservatoare de atunci, acolo unde se depunea o singură listă, aceea era declarată câștigătoare, fără a se mai vota. Legea s-a aplicat și la alegerile comunale – la care prezența la urne a ajuns la 46,1% – marii… beneficiari ai acestei modificări legislative fiind… liberalii, ajunși la putere în acel an!

Tot o prezență de 46% s-a consemnat și la scrutinul senatorial din 1918, dar această mobilizare redusă a electoratului se explică prin condițiile speciale ale acestui scrutin (toată partea sudică a țării era, de aproape doi ani, sub ocupația militară a Puterilor Centrale). Diferența este că, pentru acea vreme, asemenea afluențe reduse la vot erau excepții, pe când acum, din 2007 începând, au devenit o „regulă”: din 32 de scrutine de toate tipurile, desfășurate în anii 2007-2020, doar la 9 s-a mai depășit valoarea de 50%: 6 au fost alegeri prezidențiale (turul 1 și turul 2 al scrutinelor din 2009, 2014 și 2019), referendumul din noiembrie 2009 (pentru reducerea numărului de parlamentari, desfășurat în aceeași zi cu primul tur al prezidențialelor) și alegerile locale (comunale și județene) din iunie 2012. Dintre aceste 9 consultări, o dată s-a trecut chiar de 60% – până la 64,1%! – la al doilea tur al prezidențialelor din noiembrie 2014…

P.S. În acest context, dacă tot se dorește reducerea numărului de parlamentari, se poate realiza următoarea schimbare. La alegeri, dacă într-un județ cu un anumit număr de parlamentari – să zicem, 17 deputați și 5 senatori (cât are, în prezent, județul Iași) – se prezintă doar 33% din alegători la vot la scrutinul legislativ, să fie atribuite doar 7, maxim 8 locuri de deputat+senator (6 din 17 deputați și 1, maxim 2 senatori, din 5), conform prezenței la vot și doar pentru acestea (6 deputați și 2 senatori) să se atribuie mandatele către partidele politice! Iar dacă, din acei 33% alegători prezenți la vot, mai mult de jumătate din voturile valabil exprimate (50% plus un vot) sunt la rubrica „NIMENI” sau „nici un candidat” – să nu se atribuie mandatele! Asta ar responsabiliza nu atât electoratul, cât mai ales „clasa politică”!

Pagina următoare »