Câteva particularități ale mișcărilor de protest în spațiul românesc după 1989 Vineri, ian. 31 2020 

Centenar 2020 and Geografie electorală and Geografie politică and Opinii and Politică. Altfel and Studii de (ne)caz , , , , , Paganel 11:32

Facem precizarea că, deși spațiul românesc se referă, în general, atât la întregul teritoriu al României interbelice, cât și la întreaga Transnistrie, până la Bugul de Sud (mai exact, la teritoriul administrat de România în anii 1941-1944), datele noastre nu acoperă decât teritoriul actual al României și al R. Moldova. Lipsesc, astfel, datele legate de părțile ucrainene ale Bucovinei, Basarabiei și Transnistriei, cât și cele legate de Cadrilater. Ne referim, mai exact, la teritoriile, recunoscute oficial, internațional, ale celor două state românești independente. În cadrul acestor mișcări se includ grevele, mitingurile, pichetările diferitelor instituții și protestele de orice tip, consemnate, în această perioadă, în mass-media.

Precizăm că, pe de-o parte, inadvertențele care pot apărea se datorează fie faptului că n-am avut acces, întotdeauna, la presă – mai ales regională și/sau locală – spre a consemna fiecare protest (aici, mai ales în ceea ce privește presa de la est de Prut, ne-am limitat, în mare măsură, la instituții media localizate în Chișinău), iar – pe de alta, poate, și calculele – mai ales cele legate de populația totală, mai pot suferi unele inexactități. În plus, este dificil de „ponderat” amplitudinea unui protest, deoarece nu este totuna o mișcare protestatară cu zeci și chiar sute de mii de participanți, cu un „protestuleț” care „adună” o „mână” de oameni. Statistic, din păcate, fiecare din aceste exemple, apare tot ca „un protest” și atât!… Totuși, datele în cauză, se corelează, foarte bine, pe de-o parte, cu predispoziția, mai veche, pentru proteste (din perioadele comunistă, interbelică și/sau chiar antebelică) – în Ardeal, Banat, Moldova, Capitală… -, iar, pe de alta – și cu alți indicatori care „măsoară” spiritul civic: prezența la urne peste media națională, votul cu formațiuni politice democratice, care susțin statul de drept, o justiție egală pentru toți cetățenii și altele… La „polul” opus, cu părere de rău, și după 1990, ținuturile de la est de Prut se manifestă (și) printr-o „apetență”, inexplicabilă, pentru votul în favoarea unor formațiuni (neo-)comuniste…, realitate care se corelează cu numărul mai modest de mișcări protestatare…

Pentru început, vom face câteva referiri la protestele de anul trecut. S-au însumat 1174 de mișcări de protest. Scăderea este evidentă, atât față de 2018 – care avea peste 1700 de proteste, cât, mai ales, față de anul de „vârf” post-decembrist al mișcărilor protestatare: atunci, s-au înregistrat mai mult de 2000 de asemenea mișcări, aproape dublu față de 2019. Totuși, există și regiuni cu o creștere, față de 2017: Basarabia și Transnistria (cuprinse între limitele R. Moldova) au consemnat, în general, valori duble față de 2017, dar nivelul de la care au plecat este modest. Astfel, în Basarabia au fost 94 de mișcări de protest (față de 54, în 2017), iar în Transnistria – 4 (față de doar două, cu doi ani mai devreme). Prin comparație, regiuni românești de la vest de Prut, chiar având valori mai mici față de 2017, au depășit, și în 2019, Basarabia (cu care, ca dimensiuni teritoriale și demografice sunt comparabile): Moldova a avut 227 de proteste (față de 385, în 2017), Ardealul – fără Secuime – 209 (față de 473, în 2017), iar Muntenia – fără București-Ilfov – 171 (față de 255, în 2017). De fapt, valorile din 2019 în Basarabia sunt egale cu cele din București-Ilfov (care, în 2017, a ajuns la 232 mișcări de protest) și puțin mai mari decât cele consemnate în Oltenia – 91 (și aici, în 2017, au fost mai multe – 128). Basarabia este, însă, peste Secuime (61 de mișcări protestatare anul trecut), Banat (56), Crișana (53), Bucovina (42), Maramureș (37) și Dobrogea (35), dar nici una dintre aceste regiuni nu are mai mult de 2-4 județe (interbelice).

Dacă tot am ajuns să menționăm nivelul județean, să vedem care au fost județele care s-au remarcat printr-o activitate protestatară mai intensă. Capitala a fost, din nou, pe primul loc – cu 79 de proteste (puțin mai mult de o treime față de cele 219 proteste din 2017), urmată de județele Iași, Cluj și Sibiu – cu mai mult de 30 de proteste fiecare. Cam la același nivel – cu 36 de mișcări de protest – se situează și fostul județ basarabean Lăpușna, dintre care 24 au avut loc în Chișinău. Notăm, totuși, faptul că, în vreme ce, la vest de Prut, trendul este descrescător, în spațiul pruto-nistrean, intensitatea mișcărilor protestatare este în creștere…

La nivelul întregii perioade – 1990-2019 – au fost consemnate aproape 11 mii de mișcări de protest. Din nou, distribuția regională este, cum era de așteptat, inegală. Regiunile cu cel mai mare „apetit” protestatar sunt, pentru întregul interval analizat, Moldova și Ardealul, care depășesc, fiecare, 2100 de mișcări protestatare. Urmează, cu valori peste 1000 de proteste, Muntenia și București-Ilfov, care, luate împreună, ar depăși „borna” 2600. Cu valori situate între 500 și 1000 de mișcări de protest, se grupează, descrescător, Oltenia, Secuimea, Banatul și Crișana, în vreme ce Basarabia, Bucovina și Maramureșul trec, fiecare, de 300-400 de astfel de mișcări, iar Transnistria a „adunat” doar 16…

Dacă analizăm, însă, repartiția activității protestatare post-decembriste după coeficientul de distribuție spațială, ierarhia regională se modifică semnificativ. Acest coeficient s-a calculat prin împărțirea ponderii mișcărilor de protest la nivel regional, la ponderea populației fiecărei regiuni. Acolo unde valoarea este mai mare decât 1 (media spațiului românesc, rezultată din 100% mișcări de protest, împărțit la 100% populație), aceasta denotă o intensitate a protestelor superioară mediei. Cu asemenea valori, se remarcă, în ordine descrescătoare, Bucovina – 2,01, Ardealul – 1,58, Secuimea – 1,47, Moldova – 1,25, Banatul – 1,22, Maramureșul – 1,2 și Oltenia – 1,03. Dacă, prin valorile lor modeste, Basarabia – 0,47 și Transnistria – 0,13 „încheie” plutonul, surprinde, oarecum, valorile sub-unitare pentru București-Ilfov – doar 0,82, la același nivel cu Dobrogea, dar sub Muntenia, care are 0,91 și Crișana – cu 0,92.

Dacă detaliem această analiză la nivel județean, Capitala, singură, fără județul Ilfov, trece de 1 (are 1,15), dar, cu cele mai mari valori se evidențiază fostul județ Făgăraș (cu 3,28). Acesta este urmat de județele Sibiu, Suceava, Târnava Mică, Alba, Câmpulung, Fălciu, Odorhei, Ciuc, Cluj, Trei Scaune, Caraș, Rădăuți, Dorohoi, Năsăud, Tutova, Vaslui, Iași, Turda, toate – cu valori mai mari de 1,5. La polul opus, cu valori mai mici de 0,8 se înscriu, descrescător, județele Bacău, Dolj, Prahova, Ilfov, dar fiecare trece de 0,5, lucru care nu se mai întâmplă peste Prut: aici, doar două (foste) județe au valori puțin peste 0,3: Lăpușna (cu Chișinăul, în primul rând) și Orheiul, ambele localizate în partea centrală a Basarabiei. Interesant este faptul că, pe lângă ponderea notabilă, peste media națională, a elementului român(ofon), tot aici, mai ales la Chișinău, se concentrează, de regulă, și cele mai mari ponderi ale votului pentru formațiuni pro-occidentale, cu discurs unionist și pro-european…

 

Elton John – Crocodile Rock Joi, ian. 30 2020 

Muzică Paganel 8:09

 

Mai multe nedumeriri… Miercuri, ian. 29 2020 

Opinii Paganel 8:22

Zilele trecute, șeful Autorității Electorale Permanente, AEP, a avut o întâlnire, al cărui scop este cel puțin… suspect, ca să nu zic mai mult… AEP este aceeași instituție care a făcut publice datele personale ale votanților români din Diaspora, care se prezentaseră la urne la primul tur al prezidențialelor din noiembrie 2019 (deși aceste date sunt confidențiale!) și e aceeași instituție, PLĂTITĂ DIN BANII CETĂȚENILOR, care a refuzat, deși i s-a cerut de două ori, să furnizeze datele electorale, pentru același scrutin, la nivel comunal. Dar, dacă în ceea ce privește „respectul față de cetățeni” știm cum stăm, să vedem ce răspunde tovarășul „șef” al AEP – laolaltă cu „partenerul” de con-vorbiri -, la aceste întrebări:

1. Ce avem noi de învățat, în materie electorală, de la Rusia?

2. Că tot îi înjură lumea pe occidentali, în general, și pe americani, în special (mai nou, pe lângă prespălații pe creier din Vestul Europei, sunt destui idioți utili din State care „se înjură” singuri!), să ne explice așa-zisul „ambasador” în ce țară a implementat Imperiul țarist/URSS/Rusia un regim democratic, cu stat de drept, respectarea drepturilor omului, justiție echitabilă și altele asemenea?
3. Când – și mai ales, dacă! – au fost Imperiul țarist/URSS/Rusia model de creștere economică și prosperitate care să formeze o solidă „clasă de mijloc” (bazată pe elementele de la punctul 2)?
4. Când au avut loc ultimele alegeri libere în Imperiul țarist/URSS/Rusia?
5. Când a fost dictatură în țări occidentale, ca Regatul Unit, Olanda, Suedia, Danemarca, Irlanda, Statele Unite, Canada…, și când – în Imperiul țarist/URSS/Rusia?
6. Dacă critici folosind Microsoft/Windows/Facebook, un oficial occidental – poți ieși viu pe stradă și mâine, poimâine și „la anul și la mulți ani!”: dacă faci observații critice la adresa „liderului suprem” al Rusiei pe yandex sau pe v-kontacte – cât durează până ești „sinucis”?

Și am putea continua… Problema nu e „partenerul” de con-vorbiri (care, oricum, servește cu totul alte interese, adesea ostile României), ci la individul ăla care se crede „șef” la AEP: din banii cui își ia musiu salariul de se întâlnește cu o asemenea persoNulitate? Avea/are un asemenea „mandat”? Dacă da, din partea cui?

P.S. Este adevărat că „șefului” AEP i s-ar fi cerut să furnizeze „ambasadorului” în cauză baza de date electorale a AEP (cu date personale ale alegătorilor)? Se sesizează vreo instituție a „statului” român să-l ia la întrebări pe acest „șef”?

 

Ricchi e Poveri – Pubblicita Marți, ian. 28 2020 

Muzică Paganel 9:01

 

Smokie – What Can I Do Luni, ian. 27 2020 

Muzică Paganel 7:59

 

Stalin este printre noi! Duminică, ian. 26 2020 

Opinii Paganel 10:06

Lucrând zilele astea la introducerea în calculator a datelor electorale pentru India, am descoperit că, după alegerile de anul trecut, liderul celei de-a treia formațiuni ca importanță din această țară este… un mustăcios, pe nume – Stalin! Muthuvel Karunanidhi Stalin e numele lui complet. Mai interesant e faptul că acest Stalin indian e născut cu 4 zile înainte de decesul „tătucului” popoarelor sovietice…

Acum, lăsând gluma la o parte, alte legături între indianul Stalin și dictatorul sovietic nu există!..

În altă ordine de idei, până să ne uităm în „ograda” altora, ar fi bine să „aruncăm o privire” mai aproape de noi, unde, în Basarabia, din Evul Mediu, există un sat Stălinești, localizat în nordul regiunii amintite, care a făcut parte, secole la rând, din Voievodatul/Principatul Moldovei (până în 1812, când Basarabia a intrat sub ocupație țaristă) și din România (mai exact, din județul Hotin), în anii 1918-1940 și 1941-1944 (după care a fost ocupată de Uniunea Sovietică), în prezent făcând parte din regiunea Cernăuți (Ucraina). După datele românești interbelice (1930) și cele ale recensământului ucrainean din 2001, majoritatea populației localității este român(ofon)ă!… Probabil, semnificația numelui, este cea de „sat întemeiat de moșul fondator al localității, … Stalin”, dacă n-o fi vreun patronim, necunoscut, neatestat, de forma *Stălinea, ori vreo metateză Stănilă-Stălină?… Ultima variantă pare destul de plauzibilă, mai ales că de la un Stănilă, tot pe Prut, dar în Moldova centrală, există satul Stănilești, vestit pentru bătălia (pierdută) dată de principele Dimitrie Cantemir și țarul Petru cel Mare, cu armata otomană, în 1711…

 

Smokie – Living Next Door to Alice Sâmbătă, ian. 25 2020 

Muzică Paganel 9:40

 

Un comentariu și câteva întrebări… Vineri, ian. 24 2020 

Altfel de spaţii and Opinii and Politică. Altfel , , Paganel 10:29

E ceva „putred” în „statul” ăsta, românesc, care, de la „nașterea” sa, fie ignoră, fie ține în subdezvoltare partea de est a Țării – Moldova!

Nu mă „bazez” pe faptul că s-a dat o lege pentru A8 și, la UN AN DUPĂ, suntem tot unde eram și ÎNAINTEA LEGII! Acum, întrebări:

1. De ce, în 1936, un ziar din Moldova scria „Moldova vrea șosele moderne”?
2. De ce , după P. P. Carp (demis din funcția de prim-ministru, în aprilie 1912), următorul premier ieșean al României a fost Mihai-Răzvan Ungureanu (februarie-aprilie 2012)?
3. De ce singura regiune a României FĂRĂ AUTOSTRĂZI circulabile e Moldova?
4. De ce, deși au fost discuții aprinse, intense, atât în timpul domniei lui Cuza, cât și al primei părți a domniei lui Carol I, Înalta Curte de Casațiune și Justiție NU a mai ajuns NICIODATĂ la Iași, ca o compensație, modestă, pentru cedarea de către fosta capitală a Moldovei, a funcției de Capitală?
5. Ce a făcut, în general, România pentru regiunea sa Moldova, în condițiile în care „fraierii” de aici au susținut, întotdeauna, Țara, fără alte pretenții, decât aceea DE A FI RESPECTAȚI LA FEL PRECUM CETĂȚENII DIN RESTUL ROMÂNIEI?

Și ar mai fi!…

Iar despre motivele pentru care ziua de azi este o non-sărbătoare pentru ieșeni și pentru Moldova, am scris aici și aici…

 

Shakin’ Stevens – Cry Just A Little Bit Joi, ian. 23 2020 

Muzică Paganel 16:39

 

Considerații referitoare la infrastructura de cazare turistică din spațiul românesc Miercuri, ian. 22 2020 

Centenar 2020 and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , Paganel 17:12

Primele mențiuni despre existența unor unități de cazare cu scop turistic în spațiul românesc se pierd în negura timpului… Mă rog, până după 1800 – sau, chiar 1900 – nici nu putem vorbi de „turism” în adevăratul sens al cuvântului, dar, totuși… Nu avem informații despre locurile care i-ar fi putut găzdui pe utilizatorii stabilimentelor balneare din antichitate, însă, din Evul Mediu datează câteva toponime care trimit la astfel de unități de găzduire a drumeților, cu nume derivate de la termeni ca han, rateș/ratoș/ratuș… Asemenea numiri nu sunt foarte numeroase – am inventariat doar 15, deocamdată, răspândite în Ardeal, Muntenia, Moldova, Basarabia și Transnistria.

Din secolul al XIX-lea există și informații statistice legate de asemenea unități de cazare, dar datele sunt incomplete și nu se referă nici la toată infrastructura de cazare existentă, nici la toate localitățile care aveau asemenea unități. Astfel, dacă în Dicționarul statistic și topografic al României, publicat de D. Frunzescu, în 1872, găsim și unele referințe la chestiunea abordată, prima evidență închegată, coerentă, acoperind întregul spațiu românesc, este cea din Anuarul SOCEC al României Mari, publicat, în două volume, în anul 1926. Se adaugă, după mai bine de un deceniu, în perioada 1938-1943, lucrarea, în 4 volume, Enciclopedia României (care cuprinde informații de interes, legate de domeniu, în volumele II și III). Din perioada comunistă ne-am documentat din seria de anuare statistice și din Almanahul Scînteia din anul 1973, iar, după 1989, beneficiem de o statistică, detaliată, realizată și actualizată de Institutul Național de Statistică. Astfel, putem acoperi, mai mult decât mulțumitor, la nivel de unități administrative elementare – municipii, orașe, comune – evoluția infrastructurii de cazare turistică pentru ultimii (aproximativ) 150 de ani, cu multă precizie. Datele utilizate de noi acoperă, cu unele inexactități și lipsuri, perioada 1860-1870 și, foarte exact, intervalul 1925-2018 (unde, primul an are în vedere întâiul recensământ al populației, realizat în Principatele Unite/România, anul 1925 este cel la care se referă datele din Anuarul SOCEC, iar 2018 – anul pentru care avem cele mai recente informații din statistica online publicată de INS). Momentele de analiză sunt 1860-1870 – pentru perioada antebelică, 1925 și 1936 – pentru perioada interbelică, 1972 – pentru cea comunistă și 1990, 2004 și 2018 – pentru intervalul postdecembrist. Mai adăugăm că, exceptând perioadele antebelică și interbelică, pentru care informațiile acoperă tot teritoriul României Mari, datele de după 1945 se referă, deocamdată, doar la teritoriul actual al țării.

Statistica în cauză are diferențe și în ceea ce privește tipologia unităților de cazare. Astfel, în perioada antebelică sunt incluse hotelurile, hanurile, vilele turistice (la care am adăugat și pavilioanele și stabilimentele balneare, așa cum apar ele adăugate și în perioada comunistă; după 1989 nu mai există o referință explicită la ele, nu în România, cel puțin, deși evidențele statistice continuă să le includă în R. Moldova, după 1991), la care se adaugă, în intervalul interbelic, cabanele și campingurile (acestea din urmă, lipsesc din evidențe în 1925). În perioada comunistă apar taberele școlare și locuințele contractate de cetățeni (deși acestea din urmă nu mai sunt consemnate ulterior). După 1989, se evidențiază, distinct, și hotelurile pentru tineret, hostelurile, hotelurile apartament, motelurile, bungalourile, satele de vacanță, popasurile turistice, căsuțele turistice, pensiunile (diferențiate, înainte de 2000, în rurale, redenumite pensiuni agroturistice, respectiv urbane, rebotezate pensiuni turistice) și spațiile de cazare pe nave. Trebuie spus că termenul pensiune apare și în perioada interbelică, dar nu separat (nu se dă un număr explicit de asemenea unități de cazare), ci împreună cu vilele turistice (fiind, probabil, asimilate acestora).

Pentru perioada de dinainte de primul război mondial dispunem de date, în bună măsură recalculate, din a doua parte a secolului al XIX-lea (1860-1870). Dintre cele peste 360 de unități de cazare, cam două treimi erau hanuri și aproximativ o treime – hoteluri. Restul – doar 20 de unități – erau stabilimente balneare și/sau vile. Cele mai multe asemenea unități (de toate tipurile) se consemnau la București, Arad, Galați, Iași – în fiecare caz fiind vorba de mai mult de 10 unități de cazare. Pe cuprinsul actualului teritoriu al țării se aflau 311 unități de cazare (din 365).

După circa o jumătate de secol, în 1925, pe lângă creșterea numărului total de unități de cazare – la 1235 (adică, aproape triplu), asistăm și la o diversificare a tipologiei: apar cabanele (dezvoltate încă de la finalul secolului al XIX-lea), iar după 1930 – campingurile. Dacă, în cazul majorității tipurilor de unități de cazare se consemnează creșteri, nu același lucru se întâmplă cu numărul de hanuri, redus la doar 44: probabil, scăderea s-a produs – pe lângă dispariția unora – și pentru că destule asemenea unități s-au „rebotezat” hoteluri, preluând și extinzând un termen ceva mai recent… După circa un deceniu, se consemnează o creștere generală cu peste 300 de unități de cazare turistică: cea mai mare augmentare numerică au înregistrat-o vilele turistice (de la 116, la 306 unități), urmate de stabilimentele balneare (de la 98, la 149), de hoteluri (de la 943 – la 998) și de cabane (de la 34, la 52). Numărul hanurilor a rămas neschimbat (44) și au apărut și primele trei campinguri (câte unul la Mamaia, Eforie și în zona actualei stațiuni Albena, din Cadrilater – azi în componența Bulgariei). Din totalul unităților de cazare menționate, în 1936 majoritatea (1361 din 1552) se localizau pe teritoriul actual al României. Localitățile cu mai mult de 15 unități de cazare turistică erau București, Arad, Slănic-Moldova, Brașov, Brăila, Cernăuți, Vatra Dornei, Cluj, Constanța, Eforie, Galați, Craiova, Iași, Chișinău, Orhei, Ploiești, Bușteni, Câmpina, Sinaia, Baia Mare, Băile Herculane, Sibiu, Tighina, Timișoara. Totalul este realizat după decupajul comunal actual și, exceptând capitala, ordinea enumerării este în ordinea alfabetică a județelor interbelice.

Perioada comunistă a adus și ea o nouă diversificare a tipologiei unităților de cazare, fiind incluse aici taberele școlare și locuințele contractate cu cetățenii. În anul 1972, după eforturile investiționale depuse, după 1960 de regim, numărul total de unități de cazare turistică sporise la 2403, aproape dublu față de finalul perioadei interbelice. Nu toate tipurile de unități de cazare au înregistrat, însă, creșteri. Cea mai mare creștere s-a consemnat tot în cazul vilelor – care includeau și pavilioanele și stabilimentele balneare (de la peste 400, la 1250), urmate de campinguri (ajunse la un total de 169 de asemenea unități). Totalul taberelor școlare ajunsese la 204. Chiar și numărul hanurilor a crescut ușor, la 56. Totuși, de această dată, în declin s-a aflat numărul total de hoteluri, ajuns la 482, circa jumătate din numărul de la finalul perioadei interbelice… Cu peste 20 de unități de cazare turistică se evidențiau localitățile: București, Slănic-Moldova, Sânmartin, Brașov, Bran, Brăila, Băile Tușnad, Constanța, Eforie, Mangalia, Techirghiol, Costinești, Snagov, Sovata, Borsec, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sibiu, Buziaș, Călimănești.

Totuși, regimul comunist a continuat investițiile în domeniu, fapt ce a făcut ca, în 1990, primul an de după evenimentele din Decembrie 1989, să se consemneze un număr aproape dublu de hoteluri (849) și un total de unități de cazare de aproape 3300. Din nou, numărul hanurilor a fost în recul (doar 15), dar, probabil, multe dintre ele au fost reclasificate ca moteluri – categorie nouă, apărută acum (acest tip totalizând 140 de unități). A continuat să crească atât numărul vilelor turistice (1606), cât și al cabanelor (244), campingurilor (227) și al taberelor școlare (213). Au dispărut, în schimb, din nomenclator, locuințele contractate cu cetățenii. Aveau un total de cel puțin 25 de unități de cazare turistică, localitățile: București, Slănic-Moldova, Sânmartin, Brașov, Bran, Băile Tușnad, Constanța, Eforie, Mangalia, Techirghiol, Costinești, Snagov, Sovata, Borsec, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sibiu, Băile Govora, Călimănești.

Mulțumită inventarierii regulate realizate de INS, din 1990 dispunem nu doar de date anuale, detaliate, ale tipologiei unităților de cazare, ci și de numărul total al locurilor din aceste tipuri de unități turistice (la care ne vom referi în una din intervențiile următoare). Totuși, pe lângă faptul că o „trecere în revistă”, din an în an, a datelor ar putea părea redundantă, faptul că nu ne-am propus o abordare exhaustivă, ne-a făcut să ne oprim doar asupra altor două momente: 2004 (anul intrării României în NATO și al încheierii negocierilor de aderare la UE), situat aproximativ la jumătatea perioadei postdecembriste, și 2018 – ultimul an cu date complete (deocamdată) din același interval.

Astfel, în 2004, s-a consemnat un total de peste 4200 de unități de cazare turistică. Creșterea nu s-a produs doar prin aportul unora dintre categorii, ci și pentru că au apărut tipuri noi: pensiuni (1506 unități), bungalouri (285), căsuțe turistice (74), popasuri turistice (29), hosteluri (23), spații de cazare pe nave (14), hoteluri pentru tineret (10) și altele. Dintre tipurile mai vechi, doar hotelurile au continuat creșterea numerică (ajungând la 959 de unități), precum și motelurile (170). În schimb, hanurile (12), vilele turistice (712), cabanele (154) și taberele școlare (158) au înregistrat scăderi. Putem bănui că, exact ca și în cazul unor hanuri (redenumite moteluri), și multe vile turistice au devenit pensiuni, după anul 1994, când a apărut acest tip de unități de cazare turistică.

La sfârșitul anului 2018 se consemnau aproape 8700 de unități de cazare turistică. Această creștere are la bază, în mare măsură, sporirea numărului de pensiuni (care s-a triplat, ajungând la 4569). Au înregistrat creșteri și hotelurile (1690), bungalourile (549), hostelurile (330), cabanele (249), motelurile (238), căsuțele turistice (123), popasurile turistice (54), spațiile de cazare pe nave (27), satele de vacanță (11). Au continuat să scadă ca număr hanurile (ajunse la doar 6 asemenea unități), campingurile (68) și vilele turistice (703), în vreme ce hotelurile pentru tineret au dispărut complet (fiind redenumite, probabil, ca hosteluri). Cu mai mult de 30 de unități de cazare, ies în prim-plan: București, Alba-Iulia, Arad, Pitești, Slănic-Moldova, Oradea, Marghita, Sânmartin, Brașov, Râșnov, Săcele, Zărnești, Bran, Fundata, Moeciu, Brăila, Gura Humorului, Vatra Dornei, Miercurea-Ciuc, Băile Tușnad, Gheorgheni, Voșlăbeni, Cluj, Constanța, Eforie, Mangalia, Năvodari, Costinești, Galați, Craiova, Târgul Jiu, Novaci, Deva, Lupeni, Iași, Turnul Severin, Târgul Mureș, Sovata, Rucăr, Ceahlău, Odorheiul Secuiesc, Zetea, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sucevița, Baia Mare, Satul Mare, Boghiș, Băile Herculane, Sibiu, Sighișoara, Timișoara, Tulcea, Sulina, Murighiol, Arieșeni, Râmnicul Vâlcea, Băile Olănești, Călimănești, Voineasa.

Se remarcă, în final, ca o scurtă concluzie, că, pe fondul unei diversificări a tipologiei unităților de cazare și al creșterii numerice totale, unele tipuri fie au dispărut – locuințele contractate cu cetățenii, hotelurile pentru tineret -, fie sunt în scădere evidentă: hanurile (cel mai vechi tip de unitate de cazare turistică, atestat din epoca medievală), dar și unele tipuri apărute în perioadele antebelică – vilele turistice – sau interbelică – campingurile.

Pe de altă parte, dacă, acum circa 150 de ani, localitățile cu un număr însemnat de unități de cazare turistică erau orașe mari – București, Arad, Galați, Iași – ulterior s-a produs o diversificare a tipologiei: au rămas în acest grup numeroase orașe mari (chiar mult mai multe decât la început), fiind vorba, adesea, de reședințe de județ (Alba-Iulia, Pitești, Oradea, Brașov, Brăila, Miercurea-Ciuc, Cluj, Constanța, Galați, Craiova, Târgul Jiu, Deva, Turnul Severin, Târgul Mureș, Odorheiul Secuiesc, Satul Mare, Sibiu, Sighișoara, Tulcea, Râmnicul Vâlcea și altele), dar, pe lângă acestea, s-a mai constituit un grup, consistent, de localități pe teritoriul cărora se află stațiuni balneo-climatice: Slănic Moldova, Sânmartin (Băile Felix, Băile 1 Mai), Bran, Vatra Dornei, Băile Tușnad, Voșlăbeni (Izvorul Mureșului), Eforie, Mangalia, Năvodari, Techirghiol, Costinești, Novaci (Rânca), Lupeni, Sovata, Rucăr, Borsec, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sucevița, Băile Herculane, Sulina, Murighiol, Arieșeni, Băile Olănești, Călimănești, Voineasa, etc.

Încheiem, din nou, cu precizarea că, pentru perioadele de după 1940/1944, ne referim (pentru moment) doar la teritoriul actual al României.

 

Pagina următoare »