Astăzi am terminat, în linii mari, „inventarierea” membrilor Senatului românesc… Cu date colectate disparat, cu o prezentare (foarte) generală în Geografia electorală de acum șapte ani (ce mult a trecut de atunci! 🙂 ), Senatul a fost un fel de… „Cenușăreasă” a proceselor electorale românești!…
Nu i-am „acordat” eu acest „rol”, ci Istoria! 🙂 Mai întâi, fiindcă, sub numele Comisiei Centrale de la Focșani (1859-1862), această cameră superioară a Legislativului fusese „impusă” prin Convenția de la Paris (1856), ca (un fel de) organism „federal” care să verifice compatibilitatea legislației din cele două Principate „Unite”… Spre lauda ei, pe lângă această activitate, Comisia Centrală a elaborat și câteva proiecte de lege, care nu au mulțumit, însă, fie Adunările Elective de la Iași și București, fie pe „domnul Unirii”, Alexandru Ioan Cuza… Acesta, și în ideea unificării depline a „Moldo-Valahiei”, a desființat Comisia Centrală, în 1862…
Tot domnitorul avea să fie cel care va (re)înființa, drept cameră superioară a Legislativului românesc, după doar 2 ani, un Corp Ponderator – sau Adunanță Ponderatrice – numită, deja (și) Senat, încă de prin 1865… Năbădăioasa viață politică a tânărului stat român nu permitea doar o singură Cameră… Și, chiar dacă principele Cuza „a fost abdicat” de monstruoasa coaliție la începutul anului 1866, Senatul și-a „croit” drum și a (re)apărut și în Constituția din același an, promulgată de noul principe, Carol I.
Supraviețuind întregii perioade antebelice și chiar (aproape) celei interbelice, Senatul avea să fie suspendat de guvernarea antonesciano-legionară în septembrie 1940 și desființat, de-a dreptul, de comuniști, în 1946. A reapărut, din nou, ca o pasăre Phoenix, din „spuma” loviluției din Decembrie 1989… I s-a pus „gând rău”, din nou, după cam două decenii, când marinelul care răspunde la apelativul securist(oid) petrov l-a vrut desființat… Și totuși, Senatul a „acumulat” un secol și jumătate de existență și (peste) un veac de alegeri senatoriale…
Ziceam, la început, că Istoria i-a „delegat” Senatului rolul de „Cenușăreasă”… Un motiv, deja amintit, este că, prin Comisia Centrală de la Focșani, a venit „de sus”, „din afară” și mulți din românii, care, din vremea lui nenea Iancu, susțin că „să-și vază Europa de ale sale!” ar putea spune că „ce ne trebuie, domnule, nouă, Senat?”… Apoi, el n-a fost ales de la început – Comisia Centrală de la Focșani era numită, cu câte 8 membri desemnați de fiecare Principat și chiar și Cuza (și-)a numit Corpul Ponderator, în 1864! – iar, când a beneficiat de alegeri (din 1866), acestea nu au „urmat” aceleași reguli ca în cazul Adunării (fie ea Electivă ori, mai frecvent, a Deputaților, până în 1948!): erau aleși, pe lângă senatorii desemnați, în colegii, de electoratul din județe, senatori ai Universităților, iar, din 1926, și ai consiliilor județene și locale, dar și ai unor comunități corporatiste: Camerele de Agricultură, Industrie, Comerț și, după 1930, și de Muncă (acestea fiind singurele cu drept de a alege senatori în 1939)… În plus, se adăugau tuturor acestora și senatori de drept, numiți: mitropoliții și episcopii (după 1918, și cei mai importanți reprezentanți ai altor culte din România), premierii care ocupaseră această funcție de mai multe ori, președinții Senatului și ai Adunării, principele moștenitor al Coroanei…
În aceste condiții – din examinarea, secvențială atunci (prin 2006-2010), a datelor electorale legate de Senat – am conchis că va veni o vreme când mă voi ocupa, mai pe îndelete, și de camera superioară a Parlamentului român. I-a „venit vremea” acum! Dar, cu „bătăi de cap”!…
Mai întâi: trebuie însumate datele electorale legate (și) de votul pentru senatorii universităților, ai consiliilor locale și județene și ai diverselor corporații, sau (și) pentru comparabilitatea datelor electorale cu perioada post-decembristă, să mă limitez doar la analiza rezultatelor alegerilor exprimate doar prin votul alegătorilor din județe?
Apoi, să țin cont, la mandate, pe lângă senatorii aleși pe altă cale decât prin votul electorilor din județe (îndreptățiți la a vota, fie pe baza censului, până în 1918, fie prin generalizarea votului universal, din 1919), și de senatorii de drept (care vor fi fost aceia, la fiecare moment)?
Pe urmă: să iau în calcul (și) scrutinul (parțial) din 1874, când, pe baza legislației electorale de atunci, s-a produs primul (și singurul!) scrutin în care jumătate din senatori ai fost aleși, după tragerea la sorți a colegiilor lor? Legea electorală prevedea că senatorii au mandat de 8 ani, cu reînnoirea, după tragere la sorți, prin vot, a jumătate din mandate, după 4 ani. Prevederea a fost aplicată doar o dată, iar, după reforma electorală din 1883, a dispărut. Tot din/după 1883, ca și la Adunarea Deputaților, numărul de senatori pe județ a fost fixat în funcție de populația județului (anterior, fiecare județ avea un număr egal de senatori – doi!) și, în general, alegerile pentru Senat s-au desfășurat (aproape) de fiecare dată când au avut loc scrutine și pentru Cameră, regulă respectată, cu sfințenie, atât în perioada interbelică, cât și după 1989.
Fără a fi sigur că e cea mai bună opțiune, după o îndelungă chibzuială, am decis să iau în calcul, la datele legate de vot(anți) – prezența la vot, preferințele alegătorilor pentru formațiuni politice – doar rezultatele de la alegerile pentru senatorii dați de alegătorii județeni (deci, fără cei aleși de universități, consilii județene/locale și/sau corporații). Voi ține cont și de scrutinul din 1874, care poate fi considerat un „scrutin parțial” (oarecum similar cu alegerile legislative din 1918, care nu au avut loc nici în Dobrogea – aflată sub ocupația Puterilor Centrale – dar nici în Basarabia, care se unise cu Țara cu câteva luni mai devreme). În ceea ce privește mandatele, așa cum am procedat și cu Adunarea, până în 1864 – în cazul Adunărilor Obștești, Adunărilor Obștești Extraordinare, Adunărilor ad-hoc și/sau a Adunărilor Elective (perioada 1831-1864) – care aveau, fie și parțial, și deputați numiți, voi cumula toate mandatele, deci și ale senatorilor de drept. În fond, indiferent de maniera în care au ajuns senatori, membrii acestei camere au participat, cu toate drepturile, la procesul legislativ din acea vreme…
O ultimă idee, legată de continuitatea dregătorilor/diriguitorilor în spațiul românesc, succesiunea deputaților și senatorilor români, de după 1831, până azi are, ca antecesori, o întreagă listă de demnitari geto-daci – sfetnici, mari preoți – de la Burebista la Decebal, de senatori, mitropoliți și episcopi din vremea romanizării traco-dacilor și de membri în adunările medievale ale Țărilor Române, de după anul 1000, până la Regulamentul Organic – membri ai Sfatului Domnesc din Moldova și Țara Românească, ori ai Dietei Transilvaniei… Într-un fel, fie și doar prin traco-daco-romanii ajunși senatori ai Imperiului roman, și Senatul își „trage rădăcinile” din Antichitate!
Poianetu' lui Iocan 