Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului Marți, aug. 6 2019 

Astăzi, creștinii ortodocși și catolici prăznuiesc Schimbarea la Față a Domnului Nostru Iisus Hristos. Cu acest prilej, locuitorii așezărilor de la poalele Ceahlăului marchează Sărbătoarea Muntelui. Se pare că acest masiv, încreștinat, odată cu trecerea, prin învățarea latinei, a traco-dacilor, de la învățăturile lui Zamolxe, la Legea creștină, continuă vechiul munte sfânt al dacilor, Kogaionon. Argumentele în favoarea acestei evoluții sunt prezentate aici.

Din cercetările efectuate până acum, se pare că, de la numele acestei sărbători, cunoscută în popor și ca Probojenia, nu a rămas nici un patronim sau toponim.

Reclame

3 August 1919 – 100 de ani de la ocuparea Budapestei de către Armata Română Sâmbătă, aug. 3 2019 

În toamna anului 1918, odată cu capitularea Puterilor Centrale și dezintegrarea imperiilor europene (începută, din 1917, cu cel țarist și continuată cu statele imperiale german și austro-ungar), s-a deschis teren favorabil afirmării voinței popoarelor europene subjugate de a trăi în state independente (Țările Baltice, Finlanda, Polonia, Cehoslovacia…) sau de a se (re)uni cu frații lor (popoarele slave vest-balcanice, unite cu Serbia și Muntenegru, românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania).

În acest context, după capitularea Imperiului austro-ungar, atât la Budapesta, cât și la Viena, au izbucnit mișcări populare, care au dus la proclamarea, atât a Ungariei, cât și a Austriei, drept republici. Dacă Austria înțelegea să lase libertatea fostelor „Kronenlander” („țărilor Coroanei”) să decidă asupra viitorului lor, Budapesta „înțelegea” să-și conserve cât mai mult, dacă nu tot din teritoriul „Ungariei milenare”. Încă de pe 13 Noiembrie 1918, Armata Română, reintrată în război, contra Puterilor Centrale, a pătruns în estul Transilvaniei. Inițial, Puterile Aliate au convenit ca linie de demarcație, româno-maghiară, Valea Mureșului, linie pe care se găseau trupele române la 1 Decembrie, când, la Alba-Iulia, a fost proclamată Unirea Ardealului, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România. Ulterior, până la începutul primăverii anului 1919, linia respectivă a fost mutată pe un aliniament ce mergea de la râul Tisa, în nord, pe linia Munților Apuseni, până la Mureș, la sud de care se găseau trupele franco-sârbe, care controlau Banatul. În ceea ce privește această regiune, revendicată atât de români, cât și de sârbi, în prima parte a anului 1919, a fost fixată noua frontieră româno-sârbă. În urma trasării graniței, două treimi din Banat rămânea României – cu tot cu Timișoara, oraș în care Armata Română a intrat tot la 3 august 1919 – o treime – Serbiei, iar extremitatea nord-vestică – Ungariei.

În acest context, la 21 martie a venit la putere, la Budapesta, un guvern de stânga, condus de Kun Bela (cu viziuni bolșevice). Spre a-și conserva și întări puterea, noul guvern a insistat pe păstrarea „Ungariei Mari”, în acest scop mizând și pe cooperarea cu Rusia bolșevică. Aceasta trebuia să lovească trupele române în Basarabia și Bucovina și, dacă trupele maghiare reușeau să înainteze spre estul Maramureșului și al Transilvaniei, acestea urmau să facă joncțiunea cu Armata Roșie…

În acest context, Armata Română a trecut la contraofensivă, împingând, într-o primă fază, trupele maghiare pe Tisa (1 mai 1919). Ungaria a cerut armistițiu, sperând ca , la Conferința de Pace de la Paris (în desfășurare) să găsească mai mult sprijin în conservarea, pe cât posibil, a granițelor sale antebelice, lucru care nu s-a întâmplat. Cum, la 17 iulie, maghiarii au reluat atacurile, Armata Română a ripostat și, în seara zilei de 3 august, primele detașamente ale românilor – trei escadroane ale Regimentului 6 Cavalerie, al Brigăzii a patra, conduse de generalul Rusescu -, au intrat în Budapesta. În textul atașat, se găsesc mai multe detalii legate de operațiunile militare. O prezentare amănunțită se află în lucrarea lui Constantn KirițescuIstoria Războiului pentru Întregirea României.

Ocupația română a capitalei Ungariei a încetat la 14 noiembrie, din 16 noiembrie instalându-se aici autoritățile maghiare interbelice, conduse de Horthy Miklos. Mai jos este inserat un ziar ce apărea în acele vremuri, la Budapesta – Pester Lloyd, numărul din 30 septembrie 1919 – cotidian de limba germană, cu un comunicat al Armatei Române (în română și germană) și spații albe, impuse de cenzura comandamentului militar român.

2 august 1940 – „apariția” Republicii (Sovietice Socialiste) Moldovenești Vineri, aug. 2 2019 

Încă de la începutul perioadei interbelice, regimul bolșevic de la Moscova nu s-a împăcat cu ideea Unirii Basarabiei cu România. După ce, în anul 1924, a încercat, fără succes, o revoltă anti-românească în sudul regiunii (la Tatarbunar), a fost creată, la 12 octombrie, același an, pe malul stâng la Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (încă din martie fusese creionată o Regiune Autonomă Moldovenească, parte componentă a RSS Ucrainene). Această entitate, cuprinzând peste 500 de mii de locuitori, din cadrul cărora doar o treime erau români (moldoveni), avea peste 7,516 km2, a avut, inițial capitala la Balta – în anii 1924-1928, apoi – la Bârzu(la) (azi Podilsk), în 1928-1929 și, în cele din urmă, din 1929, s-a fixat la Tiraspol.

Scopul creării acestei entități era de a destabiliza România, prin menținerea, la granița ei răsăriteană, a unui focar de tensiune (de-altfel, în „Constituția” RASS Moldovenești era specificat că granița de apus a acesteia este râul Prut, iar pe hărțile sovietice ale acestei republici scria, cu caractere chirilice, peste Basarabia, „parti ocupatî din România”). În același timp, însă, apariția RASS Moldovenești era și o recunoaștere a faptului că, cu toate că frontiera româno-sovietică fusese fixată pe Nistru (o frontieră mai naturală nici că s-ar fi putut găsi), exista un însemnat element român(ofon) și la est de acest râu.

După semnarea pactului Molotov-Ribbentropp, care reglementa „sferele de influență” sovietice și germane în Europa Central-Estică (23 august 1939), în contextul capitulării Franței în fața armatelor naziste (22 iunie 1940), câteva zile mai târziu, URSS a cerut, prin notele ultimative din 26-28 iunie, „înapoierea” de către România a Basarabiei. Au fost anexate, drept „compensație” pentru cei 22 de ani de „ocupație” românească, nordul Bucovinei și, din „greșeală”, ținutul Herței. Ulterior, după circa o lună, nordul Bucovinei, ținutul Herței și nordul Basarabiei (Hotin) au format regiunea Cernăuți, Bugeacul (sudul Basarabiei) a devenit regiunea Akkerman/Ismail – ambele, în componența RSS Ucrainene. Cea mai mare parte a Basarabiei și raioanele situate imediat la est de Nistru au format, prin decizia luată în biroul „tătucii” Stalin”, la 2 august 1940, RSS Moldovenească (mai mult de jumătate dintre raioanele fostei RASS Moldovenești au trecut la RSS Ucraineană, fiind încorporate în regiunile Odesa și Vinița). A fost singura „republică sovietică” creată din biroul șefului bolșevic al URSS.

Caracterul său artificial se vădește, în primul rând, prin faptul că, pe lângă cei doar 900 m ieșire la Dunăre (Giurgulești) și absența oricărei ieșiri la Marea Neagră, entitatea politică pruto-nistreană nu are viabilitate economică, politică și militară. Pe de altă parte, în perioada sovietică, la Chișinău circula butada „Dacă vrei să fii ministru, tre’ să fii de peste Nistru!” – aluzie la faptul că, mai ales în primii ani ai „puterii sovietelor”, demnitarii din conducerea RSS Moldovenești erau originari din raioanele transnistrene. Culmea e că, măcar în parte, aceste vorbe și-au păstrat valabilitatea și după 1990, singurul președinte al R. Moldova, după 1991 care a avut două mandate fiind Vladimir Voronin, originar de la est de Nistru!

Începutul renașterii naționale, marcat de reformele din anii 1989-1991, a fost „înghețat” ulterior, și cu „sprijinul” tovarășului președinte de atunci de la București, apoi a apărut conflictul ce a dus la separarea Transnistriei și Tighinei de autoritățile de la Chișinău… Întotdeauna, implicarea Kremlinului a fost clară. Totuși, „apele se vor alege” într-o zi și actuala entitate, artificial creată, urmașa RSS Moldovenești își va găsi drumul în matca reîntregirii românești, la fel ca în 27 Martie/9 Aprilie 1918, când Sfatul Țării de la Chișinău a votat Unirea cu Țara!

Dovada/dovezile blatului… Miercuri, iul. 31 2019 

Acum vreo două luni și jumătate, mi-am exprimat punctul de vedere în legătură cu (tentativa de) referendum convocat de Baron Muthausen. Aveam și de ce: așa cum avertizase domnul @Cetatean, care propunea și o singură întrebare, nu două, dar eficientă juridic, respectivul referendum are o întrebare contestată și invalidată, legată de faptul că nu poți interzice cuiva, ceva! Deci, respectivul referendum, anunțat încă de acum 2 ani, a tot fost amânat și, când a fost, în fine, anunțat, a fost introdus pe „agendă” strict cu scop electoral, că se apropie toamna și Herr Muth mai vrea „5 ani de vacanță la Cotroceni”, în care, când îl „obosește” vacanța, să plece în concediu, la schi, sau la Miami…

Încă o dovadă că mutul face blat cu ciuma roșie este faptul că, după ce, prin iarnă, a respins săptămâni la rând, alți candidați la ministere, acum a semnat „pe nemestecate”, propunerile de miniștri, la Interne și Externe. Mai grav este faptul că, dincolo de problemele pe care candidații în cauză le aveau, unul din cei acceptați a demisionat după 6 zile, în contextul proastei gestionări a situației fetelor răpite de bruta din Caracal.

În aceste condiții, Baron Muthausen face blat cu ciuma roșie, sperând să ajungă în turul doi cu „pavianca-premier”. Doar că, după vechea vorbă românească, pe care sasul cred că n-o știe, „socoteala din crâng nu se potrivește cu cea din târg” și, dacă e să-i dăm crezare sociologului Barbu Mateescu, Herr Muth are mari șanse de a se confrunta, în „finala prezidențială”, cu candidatul USR-PLUS! Pe care candidat, dacă echipa lui nu face niscaiva prostii până la prezidențiale, îl voi și vota! Și, chiar dacă ciuma roșie va recomanda votacilor săi să-l susțină pe sas, votacii în cauză e posibil să fie atât de „porniți” contra lui Herr Muth, încât, ori să nu iasă la vot, ori să-l ștampileze pe Dan Barna! 🙂 Așa că, vorba unui vechi slogan, „În sfârșit ai cu cine!”

Din nou, despre mutant (=„omul nou”)… Marți, iul. 30 2019 

Oricâtă dreptate ar avea, individul numit „ctp”, acest fariseu al presei românești, ținând cont de ce-a scris la/după mineriada din iunie 1990 (când i-a pupat „sub coadă” pe ilici și pe mineri) și alte atitudini de neam-prost, respectivul trebuia să fie deja, de multă vreme, în vreo „văgăună” a Istoriei, nu să facă pe „deontologul”! Acest ctp este (de)formatorul multor „jurnaliști” apăruți din 1990 încoace, al căror „discurs” (adesea și agramat, analfabet, chiar!) seamănă foarte bine cu al polițiștilor și procurorilor criticați de el!

Legat de subiectul „fierbinte” al ultimelor zile (uciderea de către un mutant a Luizei și a Alexandrei): pe lângă nesimțirea super-galactică, mega-infinită a acelui rect(or?), fost sinistru al (IN)Justiției, se poate observa cu ochiul liber reușita, post-decembristă a creării „omului nou” dorit de pingelică, dinainte de 1989: un mutant, nesimțit, cu creierul pre(a)-spălat, în mare măsură, prin noua „limbă de lemn” p(r)ost-modernă, numită „political-correctness”, care are doar chip „uman” dar este (dez)golit, pe dinăuntru de orice fărâmă de umanitate/omenie, empatie, emoție, respect, bună-cuviință…
De ce? Despre calitățile umane amintite mai sus – bun-simț, respect, bună-cuviință, caracter, principii, moralitate și altele asemenea, mai vorbește cineva??? Sunt acestea în planurile de învățământ, începând cu (absenții!) „cei șapte ani de acasă” și continuând, de la ciclul primar până la cele post-universitare???
Când se va vorbi despre ele și vor fi incluse în aceste planuri de învățământ (DACĂ vor mai fi introduse!), să reîncepem să sperăm la vindecarea României!

Dacă nu… – fugiți, care-ncotro, pe restul Pământului, ori chiar în Galaxie! Ultimul care pleacă – să pună o bombă ca să sară în aer toți mutanții de neam-prost cocălăresc și pițiponcistic rămași în „spațiul carpatodanubianopontic” și să încuie ușa, la ieșire, cu 77 de lacăte!…

Oare, mutanții ăștia (politicieni, polițiști, jurnaliști…) au copii, fete, de vârsta Luizei, sau a Alexandrei? Cum s-ar simți să afle că fiica le-a fost sechestrată, siluita, ca să nu zic mai rău, de o brută ca asta???
Oare ar simți ceva? Au, oare, cu ce să simtă?

Ziua Imnului Național Luni, iul. 29 2019 

La 29 iulie 1848, la Râmnicul Vâlcea, s-a cântat, pentru prima dată, „Deșteaptă-te, române!”. Imn (neoficial) al românilor, a însoțit multe din momentele importante ale poporului și Țării – Războiul de Independență, cele două războaie mondiale, Unirea din 1918, revoltele anticomuniste (Brașov, 1987, Timișoara, Cluj, Sibiu, București…, 1989), devenind Imnul Național al României, după 1989 și, pentru perioada 1991-1994, Imnul Național al R. Moldova. Mai multe detalii, aici.

Răspândirea patronimului Pantelimon Luni, iul. 29 2019 

Cu oarece întârziere (și cu scuzele de rigoare pentru aceasta), vom vorbi astăzi despre răspândirea numelui Pantelimon, sfânt ocrotitor al medicilor și bolnavilor, prăznuit pe 26 iulie.

Vechimea numelui – a apărut în secolul al III-lea – când se naște, la Nicomedia, în Asia Mică, sfântul omonim (numit, inițial, Pantaleon) – dar și importanța sa au făcut ca acesta să cunoască o mulțime de variante și derivate, după cum explică, în Dicționar onomastic românesc, p. 126-127, N. A. Constantinescu.

Astfel, de la patronimul Pantelimon, notat și Panteleimon, au rezultat forme ca Panteleiu (amintit în Moldova, în veacul al XVI-lea), Pentelei (notat, prima dată, în Moldova, în 1600), Pântelei (atestat în 1655), Panteleț (consemnat în veacul al XVI-lea), Antilie (prezent, în sudul țării, în veacul al XVII-lea), Pintilie (frecvent în Moldova și în Maramureș), etc.

Formele ipocoristice Pante, Pănte, Pânte, Pinte au generat patronime prezente în tot spațiul românesc: Panta (în Muntenia și Oltenia), Pante/Pantea (în Moldova, Ardeal), Panteș (în Oltenia), Pantia (în Ardeal), Pantoc (în Oltenia) și altele. Păntea apare în Moldova, Păntel – în Muntenia, iar Pânte – în Oltenia, în vreme ce, în Maramureș sunt consemnate formele Pente, Pantea. Am mai notat formele Pinte (frecvent în Maramureș), Pintea (atestat de multe ori în Ardeal), Pintescu (în Moldova), Pintoi (în Ardeal) sau Pintie (în Moldova).

N. A. Constantinescu consideră că formele Pancu, Pancoi, Panca, Pănciu, Panciova, etc. derivă tot de la Pantelimon, deși există și opinia că ar fi derivate, pe „teren lingvistic” (neo)slav, de la Ștefan/Stepan, prin formele Stepanco/Stepancio

Apar și derivate rezultate din evoluția părții a doua a numelui – (Pan-)Telimon: Teleman, Teliman, Tileman. Dintr-un Telemon au rezultat și ipocoristicele Tell, Telul, Teloe, Tele, Telescul, Teli, ș.a.m.d., prezente în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Ardeal…

Numeroase sunt, apoi, derivatele din forma Pandeleimon: Pandelimon, Pandele, Pandalia, Pandia, Pandu, Păndic, Pandușca, Pande, Pandi – prezent, și în trecut și azi, în Oltenia, Moldova, Muntenia, Ardeal și la aromânii fărșeroți.

Mai adăugăm și formele derivate de la radicalul Mon – pentru care este greu de lămurit dacă au evoluat din Pantelimon, sau de la numele Simon, Solomon, Filimon, Paramon, Timon: Mon, Monu, Monea, Mone, Monescu și altele.

Din formele antroponimice amintite au rezultat, frecvent, și toponime: Panteleești, Pânteleești, Penteleu, Antelești, Pentenoaica, Pâncota, Păncăuți, Panciu, Păncești, Panciova, Teleasca, Telești, Telea, Teliu, Telița, Teliuc și altele, atestate în Moldova, Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana, Banat, Dobrogea, Basarabia, dar și în regiuni locuite de români din Balcani.

De-altfel, numele este prezent, și azi, în ierarhia statelor din spațiul carpato-balcanic, pe locuri importante. Astfel, în Cipru – Panteli/Pantelides (locul 33), Serbia – Pantelić/Pantić (locul 40), Muntenegru – Pantović (locul 133), poate și Ucraina – Panchenko (locul 58), diversele variante ale numelui se află în top (dacă, în ultima țară menționată, nu este vorba de un derivat de la Stepan).

Și în spațiul românesc actual, numele este între primele 100, de pildă în Țara Oltului (locul 83), unde am notat formele: Pantelimon/Pantelemon/Panteleimon/Pantilimon/Pandel/Pandea/Pantalon/Panta/Pante/Pantea/Pantilă/Pantili/Pantiş/Pintilie/Pintilei/Pintilii/Pântea/Pîntea/Pintea/Pancu/Pâncu/Pîncu/Pîncoschi/Pincoschi/Telea/Teleucă/Pintea-Ion . Aici apar, de fapt, și derivatele de la patronimul Mon (locul 99), care are, ca forme, Mon/Mone/Monea/Monar/Monariu. Ca și în restul spațiului românesc, în Țara Oltului, primele mențiuni au apărut în Evul Mediu (mai exact, în secolul al XVII-lea): Pintie, Panciuc, Telia.

Un termen (aproape) uitat în terminologia administrativă românească – primic(h)er Joi, iul. 25 2019 

De origine latină, după cum explică DEX (în varianta sa electronică), termenul primicer avea sensul de „Cel dintâi dintr-un corp dintr-o grupare (în vechea Romă)” sau chiar cel de „Dascăl”. Însă, moștenit pe filieră romano-bizantină, probabil din perioada Imperiului roman de răsărit (secolele IV-VI), acesta a căpătat sensul de lider al comunităților rurale românești medievale, mai rar la nord de Dunăre, frecvent în Balcani, acești primichiuri/primiciuri având sens echivalent de „cneji, … sau celnici în fruntea cătunelor vlahe”, din Kosovo, până în Timoc, Bosnia-Herțegovina și Dalmația croată de azi (S. Dragomir, 1959), dar și la aromânii și meglenoromânii din sudul peninsulei (Gh. Zbuchea, 1999), fapt atestat și de toponimia balcanică (în sudul Bulgariei de azi). La nord de Dunăre, în secolele XVII-XVIII, în Țara Românească a circulat antroponimul Primichiriu (N. A. Constantinescu, 1963).

Acesta este atestat și azi, în România apărând sub formele Primicheriu sau Primicheru, cu zeci de purtători ai numelor în județul Bacău (mai ales la Asău și Comănești), mai rar în județele Prahova, Hunedoara și Caraș-Severin. În spațiul carpato-balcanic, la nord de Dunăre apar mai rar asemenea forme – Примикрио/Primikrio – în regiunea Odesa (sudul Ucrainei), Primiceri – în voievodatul Slaskie din sudul Poloniei sau în Austria – numele Primicheru, în Stiria (probabil, purtat de migranți din România). În schimb, în sudul Peninsulei Balcanice, mai exact, în Grecia, întâlnim sute de purtători ai unor forme ca Primikiris/Primikirios/Primikyriou/Primikyrios, etc., localizate mai ales în Attica, în Peloponez, insulele sudice egeene, dar și în regiunile nordice unde au locuit și locuiesc încă numeroși aromâni și meglenoromâni – Epir, Tesalia, Macedonia Centrală, Macedonia Estică și Tracia.

Despre unele cauze ale schimbării alfabetului latin cu cel chirilic la români, în jurul anului 1000 (sau mai devreme)… Miercuri, iul. 24 2019 

Am discutat cu ceva vreme în urmă despre schimbarea alfabetului latin cu cel chirilic, sub influența limbii slav(on)e. Ținând cont de vecinătatea sau chiar apartenența (mai degrabă, nominală) a formațiunilor românești la Țaratul bulgar, credem că trecerea de la alfabetul strămoșilor noștri romani la cel chirilic s-a făcut, în bună măsură, prin decizia și, poate, la presiunile elitei (boieri, cneji, voievozi), slavofoni (cel puțin în prima fază). Nu avem prea multe informații despre specificul onomastic al liderilor acestor formațiuni, în secolele IX-XI, dar, cel puțin pentru Crișana și Banat, este vorba de conducători cu nume, dacă nu slave, în orice caz, ne-românești: Menumorut, pentru voievodatul din Crișana, Glad, Ahtum – pentru cel din Banat.

Importanța onomasticii slave, în rândul elitelor (voievodale, boierești) se observă și din frecvența numelor slave la acești lideri: Dragoș, Drag, Balc, Bogdan – în Maramureș, Radu, Stoia, Vlad, Stan(ciu) – în Țara Oltului, Radu, Vlad, Vlaicu – în Țara Românească, Bogdan – în Moldova (toate exemplele fiind din secolul al XIV-lea). Aceste nume, odată intrate în sistemul onomastic românesc medieval, au rămas nume cu frecvență ridicată (nu doar printre elite) și se regăsesc și azi printre numele aflate în topul celor mai răspândite nume românești actuale. De aceea, bănuim că, din perioada conviețuirii româno-slave – secolele VI-IX (și, mai ales, din veacul al IX-lea, când, sub influența apostolilor slavilor, Chiril și Metodiu, o mare parte a slavilor s-au creștinat), aceste nume (ale elitelor slave, în prima fază) au trecut, treptat, odată cu românizarea liderilor slavi, în rândul numelor specifice comunităților românești (fie că era vorba de elite – boieri, cneji, voievozi, fie de țărani).

Așa încât putem plasa trecerea de la alfabetul latin la cel slav (chirilic), undeva în secolele IX-XI. Trecerea a fost înrâurită și de presiunea maghiarilor (creștinați, în anul 1000, sub influența episcopului Romei), văzuți ca principalul factor de presiune asupra neamului românesc până la jumătatea veacului al XIII-lea (mai exact, până la marea invazie tătară din anii 1240-1241). Slăbirea presiunii Regatului maghiar, care și-a revenit greu (după mai bine de un secol), a favorizat apariția voievodatelor românești independente – Țara Românească (pe la/după 1300) și Moldova (în 1352-59). Ca răspuns, din 1366, românii ardeleni au fost eliminați din Dieta Transilvaniei, unde au putut rămâne doar cei care au trecut la catolicism (maghiarizându-se ulterior, în câteva generații: Drag din Maramureș a devenit Dragfi, Cândea din Țara Hațegului a devenit Kendeffy, Mailat din Țara Oltului – Majlath…). Deja, peste tot (inclusiv în Ardeal), românii foloseau alfabetul chirilic, iar în cancelaria domnească și în viața religioasă – slavona (și, uneori, greaca).

Peste secole, redescoperirea, întâi prin reprezentanții (greco-catolici) ai Școlii Ardelene, a rădăcinilor noastre latine și a legăturilor cu Roma, au dus la reafirmarea originii romane a românilor, fapt ce a dus, după Unirea Principatelor și la revenirea la alfabetul latin. Iar dacă afirmarea, în anii 1330-1359, a independenței Țării Românești și Moldovei față de Regatul maghiar a avut drept consecință eliminarea românilor (ortodocși) din Dieta Transilvaniei, cum „istoria se repetă”, ca urmare a permanentizării, din 1866, a Unirii Principatelor și sub Carol I, Viena a făcut pactul pentru dualism cu ungurii, în 1867 (fapt ce a a dus, din nou, la aproape dispariția reprezentării parlamentare a românilor ardeleni, bănățeni, crișeni și maramureșeni). Conform acestui pact, austriecii trebuiau să insiste pentru slăbirea elementului românesc din Bucovina, iar ungurii – pentru asimilarea/maghiarizarea românilor din Ardeal…

Rezultatul a fost altul: nu doar că bucovinenii și ardelenii n-au dispărut, dar, la fel ca frații lor basarabeni, s-au unit cu Țara, în anul 1918!

Rânduri (și gânduri) legate de stratificarea istorică a toponimelor… Marți, iul. 23 2019 

Este vorba despre o activitate care a debutat cu aproape un sfert de veac în urmă – mai exact, în 1996 – în vremea întocmirii lucrării de licență. Dacă, atunci, am apucat abia să schițez o hartă cu repartiția spațială a toponimelor, cu culori diferite pentru fiecare strat (toponimie dacică și daco-romană, românească medievală, românească modernă, slavă veche, sârbă, maghiară, germană, cumană…), ideea a fost dezvoltată (în lucrarea de disertație, finalizată în 1997), aprofundată și extinsă în anii următori, de la Țara Oltului, pentru Banatul de Severin, Țara Almăjului, Țara Loviștei, iar, după anul 2000, pentru o parte a Moldovei (județele Vrancea, Iași și Suceava), estul Transilvaniei (Secuime) și ținuturile românești aflate azi sub stăpânire străină: ținutul Herței, nordul Bucovinei, Basarabia, Transnistria și Cadrilater…

Toată această activitate – ce a presupus o extrem de cronofagă inventariere a toponimelor și gruparea lor pe strate toponimice – s-a desfășurat până în anul 2005, în care a fost definitivată și susținută public teza de doctorat. Fără să fi abandonat complet această activitate, ea a trecut ulterior într-un plan secund(ar), fiind actualizate, uneori, informațiile legate de inventarul toponimic (mai ales pentru Țara Oltului, unde, recent, am procedat la separarea datelor pentru comunele nou-apărute în zonă, după 2004).

Sunt sigur, de mai mulți ani, că o inventariere riguroasă, serioasă, conștiicioasă, a toponimelor nu doar din spațiul românesc actual (restul României, în afara zonelor deja amintite, unde, în unele cazuri, mai sunt de făcut completări), ci și din întregul spațiu carpato-balcanic. Dar…, fiindcă există un „dar”, cine să descarce miile de foi topografice accesibile în format electronic și, apoi, cine să inventarieze sutele de mii de toponime de pe aceste foi, unele la scări mai modeste (1:100000 și chiar 1:200000), dar altele, la scară mare (1:50000, ce acoperă o mare parte a Peninsulei Balcanice)? Ziua are doar 24 de ore, în care mai am de desfășurat și alte activități… De pildă, acum lucrez, de câteva săptămâni, cu unele pauze, la actualizarea datelor pentru indicatorii sociali, demografici, economici care se vor corela cu variabilele politico-electorale, la nivel regional, pe Uniunea Europeană, după ultimele alegeri europarlamentare, iar, apoi, reiau documentarea, la același nivel, legată de datele electorale de la alegerile parlamentare din Europa, pentru ultimele două secole…

Rămâne să mă ocup, probabil, tot eu (singur, că nu văd pe cine m-aș putea baza, într-o societate în care, cei pregătiți, cât de cât, au alte preocupări, iar cei pe care-i pregătim noi, la cursuri, seminarii, lucrări practice sunt, în mare majoritate, mai degrabă dezinteresați și chiar plictisiți din naștere!), dar va dura! Nu știu cât, dar, vorba lui Bruce Willis, dintr-un film celebru: „Trebuie s-o facă cineva și pe-asta!”…

Pagina următoare »