Aniversarea alegerii ca Domn a lui Alexandru Ioan Cuza, la Iași… Miercuri, Ian 17 2018 

Azi se împlinesc 159 de ani de când, în sala „La Elefant” a Societății de Medici și Naturaliști, la 5/17 Ianuarie 1859*, cu unanimitate de voturi, Adunarea Electivă (Parlamentul Principatului Moldovei) l-a ales ca Domnitor pe Alexandru Ioan Cuza.

Marcăm această decizie istorică, într-un moment deprimant pentru România. Încep să cred că vorbele istoricului și patriotului Mihail Kogălniceanu NU au fost profetice. Kogălniceanu dixi (citez din memorie, poate să mă conteste oricine – îi dau dreptate, anticipat!): „Fii, dară, omul epocei: la vremuri nouă, om nou!” Dacă ar fi trăit azi, Kogălniceanu ar fi zis: „La vremuri noi, tot noi! (ca să vă lăsăm, pe voi fraierii ce ne-ați votat, săraci și goi!)”! Că, doar, cine se mai interesează azi, dintre „aleșii neamului(-prost)”  de „binele obștesc”, de „propășirea țării”? Nu e mai bine să sforăi niște „declarații” pentru „bobor” și tu să faci, taman pe dos? Cine să mai fie azi, printre „patrioți”, când mai bine ești între patri(h)oți? Doar „fraierii”, pentru care iubirea de țară, credința în Dumnezeu, cinstea, competențele, moralitatea, bunul-simț, cei șapte ani de acasă și multe altele asemenea, nu sunt doar vorbe în vânt, ci elemente ale vieții de zi cu zi! Iar, pentru ei, singura cale de a mai afirma și de A PUNE ÎN PRACTICĂ ACESTE VALORI a rămas EMIGRAREA!

Indivizii de mai sus, nenumiți, din motive lesne de înțeles, alături de și împreună cu idioții utili care îi sprijină (mai mult sau mai puțin discret), fac din România, în anul Centenarului o țară ce va fi unită cu Republica Moldova, ca parte a „uniunii euro-asiatice”! Când vom adera la „zona rublei”, tovarăși?

* Încheiem această tristă luare de poziție cu precizarea că, dacă Ziua Națională a României se (mai?) sărbătorește la 1 Decembrie (stil nou!), data votului de la Iași pentru Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este 17 IANUARIE! Iar, pe cale de consecință, Ziua Unirii Principatelor NU este 24 ianuarie, ci 5 FEBRUARIE! Atunci să vină „pomanagii după voturi” de la București! Sau, în condițiile actuale, SĂ NU MAI VINĂ DELOC!

Anunțuri

De la traco-daci la români* (VII) Marți, Ian 16 2018 

Ne propunem să evidențiem, în rândurile următoare, elementele specifice ale structurii etnice și confesionale a populației din spațiul românesc pentru ultimii 180 de ani (1831-2011), bazându-ne pe înregistrările demografice din această perioadă (conscripții, catagrafii, recensăminte). Prin „spațiu românesc” înțelegem doar acel teritoriu care s-a aflat, fie și pentru puțină vreme, în componența statului român. Mai exact, este vorba despre Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Banat, Crișana, Maramureș și Transnistria. În cadrul Crișanei am inclus și județele Bichiș și Cenad (ce au aparținut României în anii 1919-1920), iar Transnistria (cuprinzând teritoriul dintre Nistru și Bugul de Sud) a fost administrată de statul român în anii 1941-1944. Datele au fost introduse în calculator la nivelul județelor interbelice (pentru comparabilitatea între diferitele momente/intervale ale perioadei menționate), iar metodele folosite pentru analiza și interpretarea acestor date sunt clasificarea ierarhică ascendentă, metoda coeficienților de distribuție spațială și combinația între analiza în componente principale și clasificarea ierarhică ascendentă.

Romania-mare-judete-provincii ok

Figura 20

 

Din prima parte a secolului al XIX-lea, înregistrările statistice devin mai precise și putem face precizări mai exacte legate de particularitățile etno-confesionale ale populației din spațiul carpato-balcanic. Pentru spațiul românesc[1] dispunem, pentru intervalul 1831-2011 de date detaliate care permit, pe de-o parte, precizarea mai sigură a unor fluxuri de migranți dintr-o regiune în alta, iar pe de alta – evidențierea specificului etnic și onomastic al fiecărei regiuni, pe epoci și perioade istorice, aceste aspecte urmând a fi scoase în prim-plan în continuare. Teritoriul la care ne referim este (re)prezentat în harta de mai sus.

Probleme. Trebuie să precizăm, mai întâi, că, în realizarea acestui demers, am întâmpinat o serie de probleme. Prima ar fi legată de absența informațiilor statistice detaliate (mai ales pentru primii ani ai perioadei – de exemplu, pentru Dobrogea, aflată sub stăpânire otomană și unde, prima înregistrare statistică mai detaliată a fost efectuată, sub coordonarea moldoveanului Ion Ionescu de la Brad, în anul 1850), ori de prezentarea lor incompletă (de pildă, în catagrafiile realizate în Principatele Române în anii 1831-32). Pe de altă parte, chiar dacă avem informații, anii în care înregistrările statistice au fost efectuate diferă de la o regiune la alta, în funcție de momentul ales de administrația statului care stăpânea acea regiune. Astfel, până la Războiul de Independență, în Principatele Române s-au realizat înregistrări statistice în 1831-32 și în 1859 (ultima – și în sudul Basarabiei, reprimit de Moldova în 1856), urmate, pentru România antebelică, de recensămintele din 1899 și 1912 (care includ și nordul Dobrogei – intrat în componența României în 1878, dar nu și sudul Basarabiei, reocupat de Imperiul țarist în același an).

Pentru Transilvania dispunem de înregistrări statistice realizate de Curtea imperială de la Viena în 1832, 1850 și 1857, iar, din 1869, de administrația maghiară a Austro-Ungariei (succesiv, în 1880, 1890, 1900 și 1910), în vreme ce, pentru Bucovina, până la instaurarea regimului dualist există o înregistrare, din 1848, iar din 1869, autoritățile austriece au realizat recensăminte în aceiași ani ca și cele maghiare în Transilvania. Imperiul țarist a realizat înregistrări ale populației, pentru Basarabia și Transnistria în anii 1856-59 (fără sudul Basarabiei), 1897 și 1908, iar Imperiul otoman, pentru Dobrogea – în 1831 și în 1850. Ulterior, până la integrarea Cadrilaterului la România (1913), recensăminte în acest teritoriu au realizat autoritățile bulgare, în anii 1880, 1887, 1892, 1900 și 1910.

După Primul Război Mondial, administrația românească a realizat înregistrări statistice, dar numai pentru teritoriile unite cu Țara în 1918 (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș – în 1919-20), urmate de recensământul național din 1930, apoi de cel din 1941 (care nu a mai consemnat populația din Cadrilater – cedat Bulgariei în 1940 – și din nordul Transilvaniei – ocupat de Ungaria în anii 1940-44, dar a putut fi efectuat și în nordul Bucovinei, ținutul Herței și Basarabia – eliberate la doar un an după ocupația sovietică – și chiar și în Transnistria). După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, statul român a realizat recensăminte (doar pentru teritoriul actual al țării – deci cu nordul Transilvaniei, dar fără teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Bulgariei în 1940) în anii 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002 și 2011. Pentru vestul Crișanei și al Sătmarului am ținut cont de recensămintele maghiare interbelice din 1920 și 1930, iar pentru nordul Maramureșului – de cele cehoslovace din 1921 și 1930. Pentru Transnistria interbelică am luat în considerare datele recensământului sovietic din 1926. Pe de altă parte, recensământul ungar din 1941 a înregistrat atât populația părților din Crișana și Sătmar rămase țării vecine din 1920, cât și pe cea din nordul Maramureșului (ocupat, în 1938-39, de la Cehoslovacia) și pe cea din nordul Transilvaniei (anexat, în 1940, de la România).

După Al Doilea Război Mondial, pentru teritoriile aflate și azi în componența Ungariei, am ținut cont de recensămintele din 1949, 1960, 1970, 1980, 1990, 2001 și 2011. În cazul nordului Maramureșului, precum și al teritoriilor românești de la est și nord de Prut, am luat în calcul recensămintele sovietice din 1959, 1970, 1979 și 1989, iar după destrămarea Uniunii Sovietice – pentru nordul Maramureșului, nordul Bucovinei, ținutul Herței, nordul și sudul Basarabiei și cea mai mare parte a Transnistriei – de recensământul ucrainean din 2001, iar pentru cea mai mare parte a Basarabiei și o mică porțiune din Transnistria – de cel efectuat, în 2004, de autoritățile Republicii Moldova – în același an fiind efectuat un recensământ și de nerecunoscutele autorități de la Tiraspol (pentru cea mai mare parte a malului stâng al Nistrului, precum și pentru orașul basarabean Tighina). În fine, după 1940, am ținut cont, pentru sudul Dobrogei, de recensămintele bulgare din 1946, 1956, 1965, 1975, 1992, 2002 și 2011.

O altă problemă este legată de indicatorii pe care diferitele înregistrări statistice i-au consemnat. Astfel, de exemplu, recensămintele românești de dinainte de 1918 nu au consemnat etnia, ci cetățenia, cel austriac din 1850 a înregistrat doar etnia, iar cel din 1857 a consemnat doar structura confesională, cele maghiare din anii 1869-1910 nu au înregistrat etnia, ci limba, ca și cel țarist din 1897. Recensământul românesc din 1941 nu a avut în vedere decât etnia (iar, în acest caz, nu au fost înregistrate toate comunitățile etnice din diferitele regiuni), în vreme ce, în perioada comunistă – ce a afectat toate statele din zona analizată – nu a fost consemnată confesiunea. Apoi, recensământul românesc din 1948 a înregistrat limba, nu etnia, cel din 1956 este publicat la nivel de raioane și, mai detaliat, doar pentru orașe, recensămintele sovietice (și, din păcate, după 1991, și cele efectuate de noile autorități moldovene și ucrainene) îi consemnează, separat, pe „moldoveni” față de români, cele bulgare înregistrează o parte a comunităților românești ca „vlahi” și altele.

În aceste condiții au fost necesare calcule care să acopere „golurile statistice” existente. În unele cazuri ne-am folosit și de înregistrări mai vechi (Bucovina – cu o înregistrare austriacă din 1785, Basarabia – cu prima înregistrare țaristă din 1817), iar în altele (Dobrogea, aflată sub administrație otomană), am considerat că situația de dinainte de 1850 nu era diferită prea mult. Pe de altă parte, acolo unde am dispus de informații privind un indicator (etnia) l-am putut reconstitui pe celălalt – confesiunea (păstrând proporțiile, după înregistrările ce dau acest indicator) sau invers (așa am procedat cu reconstituirea structurii confesionale pentru recensământul austriac din 1850, pentru cele românești din 1919-20, 1941 și pentru toate cele din perioada comunistă), plecând de la structura lingvistică a populației de la recensămintele maghiare (1869-1910), de la cel rus din 1897 sau de la cel românesc din 1948 am reconstituit structura etnică, la fel procedând și cu recensământul austriac din 1857, care consemnează doar structura confesională.

Pentru a pune laolaltă toate regiunile sau fragmente ale lor, aflate sub administrații diferite, în diverse intervale istorice, a trebuit să alegem și câteva intervale pentru care să prezentăm aceste date. Am optat pentru anii 1831-1832, 1856-1859, 1878-1880, 1897-1900, 1907-1913, 1919-1921, 1926-1930, 1941, 1946-1950, 1956-1960, 1965-1970, 1975-1980, 1989-1992, 2001-2004 și 2011. Se observă că, pentru secolul al XIX-lea, intervalele dintre momentele alese sunt mai mari (în bună măsură, din cauza absenței înregistrărilor și a multor date incomplete), în vreme ce, din 1900, am folosit intervale situate, în general, la aproximativ 10 ani distanță unul de celălalt (beneficiind, în cele mai multe cazuri, de înregistrări oficiale, deși mai sunt și excepții – pentru teritoriul Vechiului Regat – în 1919-1920, pentru Cadrilater – în 1941, etc., unele – chiar de dată foarte recentă[2].

Astfel am putut rezolva, cât de cât mulțumitor, o altă problemă: cea a încadrării la administrații diferite a unor regiuni, județe sau părți ale acestora. Astfel, Maramureșul Satul Mare, Bihorul, Rădăuții, Clujul etc. sunt divizate de o frontieră pentru întreaga perioadă analizată sau pentru unele părți din aceasta. La fel se întâmplă cu teritoriile unor regiuni ca Bucovina, Basarabia, Transnistria, Crișana, Ardeal și altele. În aceste condiții, am adunat datele pentru părțile din județele și/sau regiunile în cauză, spre a obține datele pentru respectivele entități administrative întregi.

Legat de acest aspect, al încadrării administrative, ținând cont de decupajul administrativ extrem de divers (kazale – în Dobrogea otomană, kraj-uri/zeme – în Cehoslovacia interbelică, raioane și regiuni – în regiunile aflate în componența Uniunii Sovietice sau administrate de statele succesoare ale acesteia, etc.) și de dimensiunile lor teritoriale diferite, am decis să utilizăm decupajul județean interbelic (ce a funcționat în perioada cât cea mai mare parte a acestui spațiu s-a aflat în componența României, în anii 1919/1926-1938), mai ales că acesta a funcționat și în Transnistria, în singurul interval în care această regiune a fost administrată de statul român (1941-1944). Pe de altă parte, decizia de a folosi acest decupaj se leagă și de dificultatea de a defalca informația statistică pentru unele intervale mai vechi (cazuri în care datele au fost publicate doar la nivel județean – recensământul românesc din 1948 – sau eventual – de plasă/raion – datele pentru Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herței și Transnistria, în 1941, etc.), cele din anii mai recenți fiind publicate la un nivel mai detaliat (comune sau chiar localități, ce pot fi reagregate după decupajul administrativ județean interbelic). În plus, în general, limitele județelor menționate, se suprapun peste cele ale regiunilor geografico-istorice.

Și în acest caz mai avem de făcut o ultimă precizare. Am utilizat cele 11 regiuni istorico-geografice românești (Ardeal, Banat, Crișana, Maramureș, Basarabia, Bucovina, Moldova, Transnistria, Dobrogea, Muntenia, Oltenia), cu două amendamente: am separat de Ardeal estul Transilvaniei (numit de noi Secuime datorită unui specific etno-confesional diferit de restul spațiului românesc, cel puțin în ultimii 180 de ani), dar și Bucureștii, cu fostul județ Ilfov (sub numele de București-Ilfov) – de Muntenia, pe considerentul că, de peste 150 de ani, acest oraș este Capitala țării, iar aria sa de influență include, chiar și azi, în mare măsură, fostul județ menționat (a se vedea teritoriul actualei Zone Metropolitane București).

Încheiem aceste precizări cu sublinierea că, ținând cont de absența unor date, sau de faptul că ele sunt incomplete, de volumul mare de prelucrare a informațiilor statistice, există posibilitatea să mai apară și unele erori de calcul. Tot din aceste motive, informația prezentată trebuie analizată și interpretată cu prudența de rigoare.

Metodologia de lucru cuprinde două mari categorii de metode: metodele de colectare a informaţiei, respectiv metodele de analiză şi interpretare a datelor prelucrate.

Din prima categorie – a metodelor de colectare a datelor – amintim conscripțiile, catagrafiile și recensămintele de populație (care, deja, au fost menționate anterior). Datele au fost introduse în calculator, într-un fișier Microsoft Excel, unde au fost prelucrate în vederea realizării reprezentărilor cartografice. Dintre metodele de analiză și interpretare am utilizat metoda cartografică (din cadrul căreia, în cele ce urmează, am folosit clasificarea ierarhică ascendentă) și metoda geografică. Hărțile au fost realizate cu programul Philcarto și prelucrate cu ajutorul programului Adobe Illustrator.

 

 

NOTE:

[1] Prin care înțelegem acele regiuni care s-au aflat, fie și temporar, în componența statului român (incluzând, pe lângă Basarabia, ținutul Herței și nordul Bucovinei, Cadrilaterul – ce a aparținut României în intervalele 1913-1916 și 1918-1940 –, vestul Crișanei, nordul Maramureșului – care s-au aflat între hotarele României în anii 1919-1920 – și Transnistria – administrată de autoritățile române în anii 1941-1944.

[2] Astfel, după destrămarea fostei Uniuni Sovietice, Ucraina a efectuat doar un recensământ, în 2001, iar în Republica Moldova cel din 2004 a fost urmat de cel din 2014, dar datele oficiale nu au fost, încă, publicate (în plus, aceste informații nu au putut fi obținute și pentru teritoriul țării aflat sub controlul autorităților separatiste de la Tiraspol, unde s-a efectuat recensământul în 2015). În aceste condiții, pentru ultimul moment, am recurs, în aceste cazuri, la estimări.

 

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

De la traco-daci la români* (VI) Luni, Ian 15 2018 

Chiar dacă nu avem informații care să permită evidențierea, fie și aproximativă, a numărului și ponderilor atât ale diferitelor etnii și confesiuni, cât și ale fluxurilor de migranți dintr-o parte în alta a spațiului carpato-balcanic, putem face aprecieri, aproximative, ale numărului de locuitori, chiar dacă acestea se referă, ca exemplu, doar la spațiul românesc[1], cu o întindere mai redusă decât a spațiului carpato-balcanic în ansamblu[2]. Astfel, dacă spațiul carpato-balcanic, în sens restrâns, este de circa 1,5 milioane km2, spațiul românesc totalizează aproximativ 340 mii km2. Am amintit că, în jurul anului 1000, acest spațiu număra puțin peste 1 milion de locuitori, dintre care Moldova avea circa 250 mii, Țara Românească – 300 mii, Transilvania fiind mai bine populată – 500 mii oameni. În anul 1400, când procesul de închegare a statelor românești medievale era încheiat, acest spațiu totaliza aproximativ 2 milioane locuitori, dintre care aproximativ 500 mii locuiau în Moldova, 750 mii în Țara Românească, iar 700 mii – în Transilvania. Expansiunea otomană, epidemiile, calamitățile naturale și/sau refugierile de populație în afara teritoriului la care ne referim, au făcut ca populația, pe ansamblul spațiului românesc să stagneze – în jurul a 1,9-2 milioane locuitori, sau chiar să înregistreze un declin în spațiul extracarpatic, până la jumătatea secolului al XVII-lea. Astfel, dacă Transilvania a atins 1 milion de locuitori în 1500 și avea peste 1,1 milioane la mijlocul secolului al XVII-lea, Țara Românească și Moldova aveau, la 1500, doar 450 mii locuitori fiecare, pentru ca la jumătatea veacului al XVII-lea să înregistreze în jurul a 500 mii fiecare. Chiar dacă războaiele au continuat, afectând și după 1700 mai ales regiunile de la sud și est de Carpați, populația a continuat să crească, Transilvania având, încă, cel mai mare număr de locuitori. Populația spațiului românesc a crescut la peste 2,5 milioane locuitori în 1700, circa 4 milioane la 1800 și la aproape 6,9 milioane – în 1820. Transilvania avea, la 1700, peste 1,2 milioane locuitori, a depășit 1,8 milioane în 1800 și 2,7 milioane – în 1820. Moldova avea aproape 700 mii locuitori la 1700, 1,2 milioane – în 1800 și aproape 2,5 milioane – în 1820[3], iar Țara Românească a crescut de la 650 mii locuitori la începutul veacului al XVIII-lea, la 1 milion – în 1800 și la peste 1,7 milioane – în 1820. Se observă o creștere rapidă a populației în tot spațiul românesc, care a ajuns la mai mult decât dublul populației de la 1700 în 120 de ani. Totuși, deja, „centrul de greutate” al progresului demografic se mută în spațiul extracarpatic: dacă populația Transilvaniei a crescut în intervalul 1700-1820 un pic mai mult decât dublu, în Moldova și Țara Românească numărul locuitorilor practic s-a triplat[4]. Această creștere mai rapidă are – cel puțin pentru acest interval – și o confirmare documentar-statistic-onomastică, din datele prezente în documente și în înregistrările statistice realizate de administrațiile austriacă (în Transilvania), țaristă și moldo-munteană (în ambele Principate extracarpatice), în secolul al XVIII-lea și în primii ani ai veacului următor[5].

Cu prudența de rigoare, putem face câteva aprecieri legate de particularitățile etno-demografice ale spațiului carpato-balcanic. Astfel, după unele informații, din documentele publicate de specialiștii din spațiul ex-iugoslav, în secolul al XIV-lea, satele aparținând Mănăstirii Dečani (azi în vestul Republicii Kosovo), numărau 45215 sârbi și 3695 vlahi (români), ceea ce însemnă că elementul românesc deținea aproximativ 7,6% (S. Dragomir, 1959: 33). În aceeași vreme, unul dintre fii țarului Šišman al Bulgariei, cu sediul la Vidin, născut pe la 1331 se numea Belaur (mai exact – Bălaur, sursa fiind bizantină)[6]. Circa un secol mai târziu, la cumpăna între veacurile XV și XVI, când otomanii ocupaseră o mare parte a Peninsulei Balcanice, registrele pentru džizie pentru anii 1490-1535, înregistrau, ca vlahi – de Prodolovci, Prizren, Priština, Ipek – în Kosovo  (mulți, cu obligații militare, numiți voinugani sau voinici[7] – precum cei din zonele Ianinei, Strumiței sau Timocului), 239935 locuitori, dintr-un total de 3,85 milioane oameni – deținând un procent de 6,2% (N. Todorov, A. Velkov, 1988: 12-29). În aceeași perioadă (a doua jumătate a secolului al XV-lea), alți autori (N. Beldiceanu, 1984: 6-9), constată că vlahii reprezentau aproape 40% din populația Peloponezului (Gh. Carageani, 1999: 27). După alte surse (Gh. Zbuchea, 1999: 236), românii din cuprinsul împărăției otomane ar fi deținut 10% din totalul populației creștine balcanice supuse Înaltei Porți.

Deși o parte a populației românești balcanice a fost asimilată, iar o alta – silită la refugieri în alte zone din Europa, la începutul secolului al XIX-lea, când autoritățile otomane au efectuat înregistrări ale populației din regiunile balcanice ale imperiului, din cele 10 milioane de locuitori, 600 mii erau români (reprezentând aproximativ 6% din total, sau 9,5% din cele 6,3 milioane de creștini aparținând Constantinopolului), situație consemnată la 1831 (K. H. Karpat, 1985: 22). Dacă între datele medievale și cele de la începutul epocii moderne există o mare apropiere, odată cu renașterea națională a popoarelor balcanice (sârbi, bulgari, greci, albanezi), apar și statisticile interesate, care urmăresc să satisfacă un anumit punct de vedere și, drept consecință, să diminueze numărul și importanța elementului românesc balcanic, în condițiile în care, după Unirea Principatelor (1859) și chiar și după Războiul de Independență (1877-78), tânărul stat român s-a limitat la susținerea școlilor și bisericilor românești din Imperiul otoman, militând, pe cât era posibil, pentru statu-quo-ul în regiune. Pentru anii 1876-78, au fost publicate două evaluări statistice, legate de populația provinciilor balcanice ale Înaltei Porți: Bianconi și Kiepert menționează doar 200 mii români, dintr-o populație de 8,2 milioane locuitori (2,4%), iar E. G. Ravenstein – 160 mii români și vlahi, din 9,5 milioane locuitori – adică 1,7% (K. H. Karpat, 1985: 46). După datele oficiale, recalculate, românii balcanici din Imperiul otoman totalizau peste 736 mii locuitori, dintr-o populație totală de 11,1 milioane (6,6%). Anii următori au dus la o ușoară scădere a numărului românilor (prin cedarea Dobrogei către România și desprinderea de imperiu a Bulgariei): în 1897, tot după date recalculate, erau 496 mii români, din 5,5 milioane, iar în preajma războaielor balcanice (1908) – aproape 461 mii, din 5,1 milioane (semnificând, în ambele cazuri, puțin peste 9% din populația balcanică a Imperiului otoman). Cele mai mari ponderi ale elementului românesc balcanic se consemnau în vilayeturile Ianina (între 27 și 32%)[8] și Salonic (aproximativ 15%).

Astfel de informații există și pentru alte regiuni ale spațiului carpato-balcanic. În secolele XIV-XVI au fost întemeiate în Rutenia Roșie (Galiția, inclusiv în Pocuția) și în Polonia Mică (sud-estul Poloniei de azi) 292 de  sate românești, cu locuitori veniți din Maramureș, nordul Transilvaniei și Moldova[9] (E. Diaconescu, 1942, 48, Gr. Jawor, 2013: 150), localități ce au revitalizat elementul românesc prezent anterior în zonă ca întemeietor al țărilor brodnicilor și bolohovenilor, atestate în secolele XI-XIII, la nord de Nistru (Al. V. Boldur, 1992: 98-110). Aceste așezări totalizau câteva zeci de mii de locuitori. Totuși, așa cum am amintit, prezența elementului românesc este mai veche la nord de Nistru: de pildă, orașul actual Jîdaciv, atestat din 1164, este menționat, în veacul al XIII-lea ca voloskim gorodom = orașul românilor[10]. De asemenea, la jumătatea secolului al XIV-lea existau, la est de Nistru, peste 400 de sate curat românești[11] (I. S. Nistor, 1995: 35). Câteva secole mai târziu, la un an după ocuparea teritoriului dintre Bugul de Sud și Nistru (1793), autoritățile țariste au înregistrat 67 de sate, dintre care 49 erau românești[12] (E. Lozovan, 1991: 32). Și în cazul satelor transnistrene este vorba de o populație românească de ordinul miilor de locuitori.

Și pentru spațiul românesc putem face unele precizări, legate de realitățile etno-confesionale medievale, chiar incomplete din punct de vedere spațial și cronologic. Astfel, în secolul al XIV-lea, în comitatul Maramureșului erau atestate 101 așezări, dintre care mai bine de 80 erau românești (R. Popa, 1970: 123). În Dobrogea, aflată sub stăpânire otomană, la 1573, conform unui registru imperial de recensământ, Hârșova avea, la 1598, 519 suflete, majoritatea fiind români (G. Talmațchi, Cristina Paraschiv Talmațchi, 1999: 36), aceeași situație atestându-se, continuu, la Isaccea, unde renumitul călător turc Evlya Celebi arată că, la mijlocul secolului al XVII-lea, o bună parte a populației orașului era creștină, fiind reprezentată de valahi și moldoveni, iar la 1873, datele oficiale otomane au consemnat 1704 locuitori în oraș, dintre aceștia 1071 fiind creștini (majoritatea români) și 633 musulmani (T. Mateescu, 1999: 68). Autorii citați afirmă că, pe ansamblul Dobrogei, românii dețineau cel mai mare procent din populație (fiind urmați de turci), dovada importanței lor demografice fiind dată și de cererile insistente pentru ridicarea unei biserici la Hârșova (1722). În Țara Oltului, urbariile realizate de autoritățile Principatului Transilvaniei în prima parte a secolului al XVII-lea consemnează aproape 26500 locuitori, repartizați în 132 localități. Dintre aceștia, peste 21 mii erau români (79,2%), 2500 – germani (9,4%), 1300 – unguri (4,9%), aproape 900 – țigani (3,4%) și peste 500 – locuitori de alt neam. Adepții confesiunii ortodoxe numărau peste 22 mii locuitori, fiind urmați de aderenții la cultul evanghelic (luteran) – peste 2800 și de ai cultului romano-catolic – peste 700 de locuitori. O situație asemănătoare în Țara Oltului se remarcă și după ocuparea Transilvaniei de către austrieci (1699), după datele statistice existente în conscripțiile imperiale din 1721-1722, 1750 sau 1819-1820. Conscripția virmondiană, realizată în 1722 în actuala Oltenie, la câțiva ani după ocuparea regiunii de către oștile habsburgice dă o majoritate clară românească a județelor de la vest de Olt smulse, temporar, din Țara Românească. În actualul județ Bacău, după datele catagrafiei ruse din 1772, din cei peste 42700 locuitori înregistrați, 39 mii erau români (91,3%), urmați de țigani – aproape 2200 (5,2%), unguri – 575 (1,3%), armeni – 455 (1,1%), etc. De asemenea, o altă catagrafie rusă (din 1774) arată că, pentru fostul județ Câmpulung (din nord-vestul Moldovei), din totalul de 8050 locuitori, 7327 erau români (91%), urmați de țigani – 378 (4,7%), ruteni – 240 (3%) ș.a.m.d. În aceeași perioadă, secolul al XVIII-lea, pe Valea Mureșului (sudul județului Arad de astăzi), la 1715 și 1720, după statisticile austriece, românii reprezentau circa 80% din populație, fiind urmați de maghiari și de germani. La mijlocul secolului, când, în anii 1743-1752, s-au realizat mai multe conscripții, comitatul Arad avea, în cele 168 localități conscrise, 9188 gospodari, dintre care 8050 erau români (87,6%), 513 – sârbi și șocați/croați (5,5%), 436 – unguri (4,7%), 186 – germani (2%) și 3 greci (0,2%)[13].

 

NOTE:

[1] Prin care înțelegem acele regiuni care s-au aflat, fie și temporar, în componența statului român (incluzând, pe lângă Basarabia, ținutul Herței și nordul Bucovinei, Cadrilaterul – ce a aparținut României în intervalele 1913-1916 și 1918-1940 –, vestul Crișanei, nordul Maramureșului – care s-au aflat între hotarele României în anii 1919-1920 – și Transnistria – administrată de autoritățile române în anii 1941-1944.

[2] În cadrul spațiului carpatic am inclus atât unitățile administrative care actuale care se suprapun, fie și în parte, peste lanțul carpatic (din zona de vărsare a Moravei cehe în Dunăre, până la râul Timoc, cât și unitățile de deal, podiș și câmpie create de rețeaua hidrografică originară din Carpați (teritoriu ce acoperă – în totalitate sau parțial – Austria, estul Cehiei, sudul Poloniei, Slovacia, vestul Ucrainei, Republica Moldova, cea mai mare parte a României, Ungaria, nordul și estul Serbiei), iar în spațiul balcanic – integral teritoriile Sloveniei, Croației, Bosniei-Herțegovina, Muntenegrului, Albaniei, Greciei, Bulgariei, Republicii Macedonia, Republicii Kosovo, o mare parte a Serbiei – teritoriile situate la sud de Dunăre, Dobrogea românească și partea europeană a Turciei. Acest teritoriu însumează aproximativ 1,5 milioane km2. În sens larg, spațiul carpato-balcanic acoperă, integral, statele ce au măcar o mică parte din teritoriu în spațiul carpatic și/sau în cel balcanic: Austria, Cehia, Slovacia, Polonia, Belarus, Ucraina, Republica Moldova, România, Ungaria, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Albania, Macedonia, Grecia, Bulgaria, Turcia și Cipru. Pentru legăturile istorico-geografice cu acest spațiu, am adăugat aici și Belarusul și Ciprul. Limita între spațiul carpatic și cel balcanic urmează, în general, o linie ce pornește din vestul Peninsulei Istria (de la granița sloveno-italiană, ajunge la Dunărea mijlocie în amonte de Novi Sad, continuând pe cursul fluviului până la vărsarea sa în Marea Neagră. Între Dunăre și Timoc, Carpații trec la sud de fluviu, astfel încât spațiul carpatic se intersectează cu cel balcanic. Teritoriul spațiului carpato-balcanic, în sens larg, însumează 3 milioane km2.

[3] Creșterea cea mai rapidă a populației în Moldova se explică și prin colonizările declanșate de administrația austriacă (în Bucovina, după 1775) și de cea țaristă (în Transnistria, după 1792 și în Basarabia – după 1812).

[4] O imagine, fie și aproximativă, orientativă, a structurii etnice (și, eventual, confesionale) a populației din spațiul carpato-balcanic, se poate obține după inventarierea (cât mai exhaustivă posibil) și prelucrarea informațiilor din sursele existente (inscripțiile din perioada romano-bizantină, documentele istorice, înregistrările fiscal-statistice – urbarii, conscripții, catagrafii –, toponime). Chiar dacă un asemenea demers, extrem de necesar, va fi finalizat, datele obținute trebuie privite cu prudență.

[5] Pe lângă asuprirea politică, economică și confesională a românilor din Transilvania, fie de către autoritățile principatului intracarpatic, fie de cele austriece (după 1699/1718), emigrările din aceste ținuturi la sud și est de Carpați (atestate, în tot Evul Mediu, de tradiții – legenda descălecatului din Țara Oltului/Țara Maramureșului, balada Miorița, etc., documente istorice, antroponime, toponime) se leagă și de atingerea unor densități umane mai ridicate în regiunile intracarpatice, acest surplus demografic revărsându-se, în bună măsură, în Țara Românească și în Moldova.

[6] http://fmg.ac/Projects/MedLands/BULGARIA.htm, 6 aprilie 2017

[7] Începând cu secolul al XI-lea, apar numeroase atestări ce evidențiază rolul, în plan militar, al românilor, în tot spațiul carpato-balcanic: astfel, brodnicii/bronnicii din teritoriul de la nord de Nistru aveau, în secolele XI-XIII un rol important în luptele dintre cnezatele rusești din zonă (Al. V. Boldur, 1992), rol continuat de românii colonizați în Rutenia Roșie de Regatul polon, în secolele XIV-XVI (Gr. Jawor, 2013) și de cei înrolați în detașamentele de cazaci, sprijinite atât de Polonia, cât și de statul medieval rus. Apariția Banatului de Severin (prima parte a secolului al XIII-lea) și a Țării Moldovei, condusă de Dragoș Vodă (jumătatea veacului următor) erau parte a politicii Regatului ungar, cu dublu scop: de expansiune a statului medieval ungar, respectiv de contracarare a controlului tătar în regiunile extracarpatice. Același rol le-a fost dat și românilor bănățeni de către același stat maghiar, mai ales în secolul al XV-lea (de această dată – contra turcilor), perioadă în care, de cealaltă parte a Dunării, otomanii îi încadrează, cu rol militar, pe voinicii și martologii timoceni și pe armatolii aromâni (Gh. Zbuchea, 1999), în politica lor de expansiune spre Europa Centrală (continuând rolul dat, timocenilor și românilor din Serbia propriu-zisă – de către statul medieval sârb, iar aromânilor – de către bizantini). Același rol l-au avut și o parte dintre românii aflați în componența statului  medieval croat, inclusiv în perioada în care acesta a fost înglobat în Regatul ungar (S. Dragomir, 1959), rol continuat, sub austrieci, atât de românii din Croația de azi, cât și de cei înregimentați în unități militare din Banat și Transilvania (secolul al XVIII-lea și prima jumătate a celui următor). Este interesantă schimbarea opțiunii militare a unităților românești ce luptau de partea otomanilor: armatolii aromâni au trecut, în prima fază (secolul al XVIII-lea) de partea adeversarilor turcilor, pentru a susține apoi, în secolul următor, lupta pentru independență a grecilor, în vreme ce românii timoceni au trecut, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea de partea sârbilor (iar cei din jurul Vidinului au sprijinit Armata română în Războiul de Independență). Ultima utilizare atestată explicit a unor unități românești în acțiuni militare este campania din primul război balcanic (1912), când detașamente militare de români timoceni, înregimentate sub drapel sârbesc, au participat la luptele contra… Imperiului otoman, pătrunzând în așezări locuite de aromâni din Macedonia (Gh. Zbuchea, 1999).

[8] Voinicii români de la cumpăna veacurilor XV-XVI reprezentau 29,3% din populația înregistrată în Ianina.

[9] Gr. Jawor se referă doar la satele care au putut fi localizate spațial, alături de cele amintite existând mai multe așezări „de drept valah” care nu au fost luate în considerare datorită faptului că nu au putut fi fixate din punct de vedere geografic. De asemenea, se precizează (p. 43) că migranții români puteau veni din Transilvania (inclusiv din părțile sale sudice) și chiar din Țara Românească. Pentru sudul Transilvaniei, de pildă, pe baza analizelor făcute de lingviști (W. Truszkowski, 1992: 144-153), s-a constatat că în Ochotnica (așezare din voievodatul Polonia Mică, sud-estul Poloniei), se regăsesc cuvinte-fosile, de origine românească, dispărute din limba română, dar atestate în graiul locuitorilor din satul Drăguș, din Țara Oltului.

[10] Emil Diaconescu, Românii din Răsărit-Transnistria, Institutul de Arte grafice și Editură Ath. Gheorghiu, Iași, 1942, p. 22, inclusiv notele infrapaginale 2-4.

[11] Pentru comparație, în aceeași vreme (sfârșitul secolului al XIV-lea), în Transilvania existau aproape 3900 de așezări, iar în Moldova carpato-nistreană (în secolul al XV-lea și la începutul celui următor) – circa 1500 de localități (Gr. Jawor, 2013: 59-60).

[12] Diminuarea drastică, în circa 400 de ani, a numărului de așezări stabile din acest teritoriu se explică prin numeroasele invazii și războaie. Cea mai mare parte a Transnistriei era sub control oficial otoman, dar, de facto, adevărații stăpâni erau tătarii crimeeni. Oricum, ambele surse evidențiază preponderența românească în acest spațiu est-nistrean.

[13] Gh. Ciuhandu, op. cit., p. 39-47.

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

Veșnic să fii Eminescu!* Luni, Ian 15 2018 

De Ziua Poetului nepereche, Mihai Eminescu, am ales o poezie deosebită, cu un mesaj aparte: Dintre sute de catarge**

Dintre sute de catarge

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre păsări călătoare,
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece, oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Ne-nțeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l
Valurile, vânturile.

* Titlul postării e identic cu al unei încercări de versificație personale, pierdute, în urmă cu un sfert de veac, în anii studenției…
** Alegerea acestei poezii se leagă de faptul că a constituit unul dintre subiectele date la Olimpiada școlară de limba română, în urmă cu circa trei decenii.

De la traco-daci la români* (V) Duminică, Ian 14 2018 

Începând cu secolul al IX-lea, izvoarele istorice menţionează un popor romanic nou în spaţiul carpato-balcanic, sub numele de valahi, vlahi, volohi, etc. recunoscându-i pe români. Aceştia s-au organizat în numeroase formaţiuni prestatale (afirmate în veacurile IX-XIII, dăinuind, uneori, până în secolul al XVI-lea[1]), premergătoare statelor medievale româneşti: Ţaratul româno-bulgar, Transilvania (apărute în secolul al XII-lea), Ţara Românească, Moldova, Dobrogea (fondate în veacurile XIII-XIV)[2].

Gh. Ivănescu deosebeşte, spre finalul primului mileniu al erei creştine, tot 4 dialecte ale limbii române, cu o distribuţie spaţială şi cu nume diferite faţă de cele de astăzi. Astfel, aria vestică a românităţii cuprindea pe vorbitorii aşa-numitului dialect rotacizant, în ţinuturile intracarpatice româneşti se situau vorbitorii dialectului bănăţean-crişan-maramureşean-ardelean, în spaţiul extracarpatic, în care intrau şi arii de la est şi nord de Nistru, se regăseau vorbitorii dialectului moldovenesc-muntenesc, iar la sud de Dunăre, în estul şi sudul Peninsulei Balcanice – cei ai dialectului macedoromân-meglenoromân.

Procesele de asimilare etnică au dus, treptat, la fragmentarea şi restrângerea ariei cu vorbitori ai limbii române. Acest proces a fost favorizat şi de migrarea unor grupuri de români din anumite arii. Astfel, încă din secolele IX-X se pare că au migrat, spre sud, o parte a românilor rotacizanţi, situaţi la confluenţa Savei cu Dunărea, aceştia alăturându-se grupului de aromâni din sudul Peninsulei Balcanice. Alţi români rotacizanţi par să fi migrat (în aceeaşi perioadă şi/sau ulterior) şi spre est şi nord-est, către teritoriile actuale ale României, R. Moldova şi Ucrainei. Cauza pare să o fi constituit aşezarea maghiarilor în Câmpia Panonică.

Apoi, în secolele XII-XIII, un alt grup de români, aparţinând aşa-numitului grup al românilor de tip meglenoromân, a migrat din nordul Peninsulei Balcanice, mai ales la nord de Dunăre (mai puţini – spre zonele locuite de strămoşii aromânilor), cauza reprezentând-o marginalizarea, de către boierimea bulgară, a elementului conducător românesc, care, sub dinastia Asăneştilor (păstori români balcanici, purtători ai unui nume cuman) se răsculaseră la 1185 contra bizantinilor şi întemeiaseră Imperiul româno-bulgar, primul stat independent din istorie condus de către români[3].

Sp romanesc sec VII-XIII d Hr bun

Figura 16

 

Analiza antroponimelor – după specificul denominării utilizate de diferitele grupuri etnice – a permis precizarea, aproximativă, a originii unora dintre imigranții veniți în epoca medievală în spațiul românesc. Astfel, pe lângă slavii prezenți în zonă de câteva secole, maghiarii așezați în Europa Centrală din secolul al IX-lea și germanii colonizați de regalitatea maghiară din secolele XII-XIII, s-au mai așezat în acest spațiu, mai cu seamă în Transilvania, originari din nordul Franței, din Italia și chiar din Peninsula Iberică[4].

limba-romana-an-1000-refacut

Figura 17

 

 

 

limba-romana-an-1500-refacut

Figura 18

 

Pătrunderea otomanilor în Balcani şi ocuparea celei mai mari părţi a peninsulei (şi chiar a Panoniei) de către Înalta Poartă (secolele XIV-XVI) au cauzat noi fluxuri migratorii, constituite din români balcanici (mai ales meglenoromâni[5]), în special spre regiunile nord-dunărene, dar şi spre vestul Peninsulei Balcanice, rămas, ca şi extremităţile vestică şi nordică ale Panoniei, sub control austriac.

Alte fluxuri s-au manifestat între regiunile aparţinând azi României şi R. Moldova, mai ales dinspre Ardeal şi Banat, aşa-numiţii ungureni migrând mai ales la est şi sud de Carpaţi şi chiar la sud de Dunăre, în estul Serbiei de azi. Se  mai adaugă colonizări de români la nord de Carpaţi, realizate de Polonia, în Evul Mediu (în special cu ardeleni, maramureşeni şi moldoveni catolici[6]) sau la est de Nistru, de către ţarii ruşi, în secolele XVIII-XIX (unde au fost colonizaţi atât români originari din Transilvania, Banat, Bacea, cât şi români basarabeni).

În secolele XVIII-XIX au migrat din sudul Balcanilor spre Panonia, vestul Peninsulei Balcanice, actualul teritoriu al României, R. Moldova şi chiar al Ucrainei, români sud-dunăreni, afectaţi de războaiele ruso-austro-turce (predominant aromâni). Dinspre Transilvania, Banat şi Bucovina au migrat spre ţinuturile româneşti extracarpatice (dar şi înspre America) numeroşi români, mai ales în veacul al XIX-lea. Pe de altă parte, un mare număr de români basarabeni a fost atras, în aceeaşi perioadă, la est de Nistru, unde continuau să migreze şi români ardeleni (inclusiv păstori).

În fine, în prima parte a secolului al XX-lea, au fost colonizaţi în România (mai ales în Dobrogea) numeroşi români balcanici (aromâni şi meglenoromâni), o parte a meglenoromânilor (cei de rit musulman) ajungând în Turcia, în aceeaşi perioadă. După 1945, o foarte mare parte din evreii din România – în număr de aproape 400000 (mulţi dintre ei românofoni) –, au emigrat, în următoarele două-trei decenii, în Israel. Pe de altă parte, urbanizarea şi industrializarea socialistă au dus la mutarea în centrele urbane a numeroşi purtători de nume româneşti, originari din regiuni odinioară profund agro-pastorale, mai ales în România, R. Moldova, Ucraina, R. Belarus, etc. Recent, după 1989, numeroşi români au emigrat spre Occident, foarte importante comunităţi româneşti localizând-se, mai ales, în Italia şi Spania.

Toate aceste procese au dus, pe de-o parte, la fragmentarea zonelor cu vorbitori de română de la vest de România, care făceau legătura între dacoromâni şi istroromâni. Această legătură pare să se fi rupt după veacul al XVI-lea, când Imperiul otoman a izolat grupurile de români rotacizanţi din Panonia şi vestul Balcanilor de românii din Bacea, Banat şi Crişana. De asemenea, după ce, încă dinainte de anul 1000, s-a rupt legătura între strămoşii dacoromânilor şi istroromânilor, pe de-o parte şi cei ai aromânilor (prin plecarea unui însemnat grup al acestora din urmă de lângă Dunăre spre sudul Peninsulei Balcanice) (Gh. Ivănescu, 2000), pe la 1500 a devenit evident că şi legătura dintre meglenoromâni şi dacoromâni se pierde, atât din cauza emigrării, mai ales la nord de Dunăre (dar şi spre sud, către regiuni locuite de aromâni), a unui mare număr de români de tip meglenoromân, atât înainte de 1300, cât şi după 1400, cât şi deoarece cei rămaşi au fost mai uşor de asimilat de către strămoşii sârbilor şi bulgarilor de astăzi.

Spre finele procesului de etnogeneză românescă, se pare că arealul care a constituit spaţiul locuit, iniţial, de către români a cuprins atât Pannonia şi o mare parte a Dalmaţiei, cât şi zone situate mult la nord de Nistru (până în aria cursului mlăştinos al Pripetului) sau la est de Nipru[7]. Unele dintre aceste zone au fost colonizate de către români veniţi dinspre Pannonia, Crişana sau Transilvania, după includerea lor la Regatul ungar (secolele IX-XI[8] şi următoarele[9]). Aceste colonizări, realizate în Ungaria, Polonia, Moravia, Silezia sau/şi în cuprinsul fostului Imperiu ţarist (Şt. Meteş, 1977) n-au făcut altceva decât să consolideze, periodic, nucleul traco-dacic, ulterior romanizat, explicând atât însemnătatea antroponimiei legate de păstorit, cât şi particularităţile sale, parţial rotacizante, prezente şi la nord sau est de spaţiul românesc actual.

Asimilarea elementului etnic românesc este ilustrată grăitor, fie că ne referim la cei situaţi la sud de Dunăre (S. Dragomir, 1924), fie mult la nord de vechiul Donaris (Al. V. Boldur, 1992). Din harta toponimică elaborată şi publicată de ultimul autor menţionat[10], se pot selecta mai multe toponime în nord-vestul Ucrainei şi în estul Poloniei de azi, aproape de mlaştinile Pripetului. Aceste toponime, de forma, Voscodavie, Voscodavţi, Voscodavinţi, Wlodawa, etc, „trădează” tocmai situarea traco-geţilor de la nord de Nistru în faza de romanizare. Ei au fost percepuţi de slavi, strămoşii ucrainenilor şi polonezilor de mai târziu, ca v(o)lohi (români), doar că, aflaţi la marginile cele mai nordice ale spaţiului etnogenezei româneşti, aceşti traco-romani vorbitori de română nu îl asimilaseră pe latinul civitas şi nu-l luaseră nici pe slavul grad/gorod/horod, ci îl întrebuinţau, încă, pe dacicul dava pentru aşezările pe care le locuiau. Că aceste dave au fost o realitate a finalului de anticihtate şi a debutului epocii medievale chiar şi mai la nord de acest spaţiu, am atestat cu un alt prilej (I. Boamfă, 2005): probabil, unii geto-daci romanizaţi s-au implicat, în secolele II-III d. Hr. în comerţul cu chihlimbar spre Imperiul roman, chihlimbar adus dinspre Insula Gotland (socotită de mai mulţi autori ca fiind „Insula Chihlimbarului”). Cum insula se află în mijlocul Mării Baltice, iar drumul spre Imperiu presupunea mai multe zile, cu etape de mers şi popasuri, făcute într-un ţinut plin cu migratori, răufăcători, etc, parcursul era „jalonat” de mai multe asemenea fortificaţii, situate în Letonia şi Lituania de azi, cu nume precum: Grendave, Vaidava, Vaišvidava, etc, acestea continuându-se, mai la sud, cu cele deja amintite, din spaţiul polono-ucrainean actual[11].

Din punct de vedere geografic, condiţiile naturale permiteau dezvoltarea păstoritului transhumant, nu doar în partea central-sud-estică a continentului, unde, de pildă, documentele care-i menţionează pe românii din Pannonia, vorbesc despre o pascua Romanorum[12], urmaşii traco-dacilor romanizaţi fiind numiţi pastores romanorum[13], ci la nivelul întregii Europe. Astfel, W. Rösener precizează că, la începutul Evului Mediu, în regiunile de munte, trecând din Pirinei, Masivul Central Francez, munţii germani de înălţime medie, Alpi, până în Apenini şi Carpaţi existau păduri şi păşuni întinse[14], lucru valabil şi în ceea ce priveşte arealele montane din Peninsula Balcanică[15]. Acestea puteau fi – şi au fost folosite – ca păşuni de vară, în cadrul păstoritului transhumant, dezvoltat în întreaga treime sudică a Europei, din Peninsula Iberică până în spaţiul carpato-balcanic. Zonele de iernat erau, de preferinţă, cele litorale sau/şi cele cu exces de umezeală din preajma râurilor mari sau cu „bălţi” ori mlaştini din regiunile joase.

În asemenea zone, după cum arată Emil Petrovici, la venirea toamnei, păstorii îşi lăsau stânele din spaţiul montan carpato-balcanic (din lanţurile muntoase Carpaţi, Dinarici, Balcani, Rodopi, Pind) şi coborau spre locurile de iernat situate în zonele joase din Balta (lunca) Dunării, bălţile dobrogeano-bugecene din lungul Mării Negre, de la Marea Azov, Marea Egee sau Marea Adriatică, din jurul lacului Balaton, al Pripetului, cele situate în bazinul mijlociu al Prutului, cel al Nistrului sau chiar la est de acest râu. Coborârea se producea în octombrie (brumărel), de regulă după Sâ(n)medru, când, la munte cădea prima brumă sau chiar prima zăpadă. Coborârea turmelor de oi, conduse de mocanii (păstorii) lor a fost legată, în zonele deluroase joase şi/sau în cele de câmpie (locuite de cojanii sedentari, agricultori), de acele ploi de toamnă mărunte, dese şi îndelungate, locuitorii ţinuturilor joase asociind ploaia cu mocanii şi de aici s-a născut şi expresia ploaie mocănească, utilizată de către toţi românii.

Tot unor păstori li se datorează şi transformarea sensului verbului latinesc (i)mergere („a se scufunda”) în cel actual al verbului românesc a merge/mergere („a păşi, a se deplasa”). Acest sens pare a fi fost creat de păstori români balcanici, care, când coborau de la stânele lor montane, „se scufundau” în adâncul pădurii (Gh. Ivănescu, 2000).

limba-romana-an-1900-refacut

Figura 19

 

Pentru epocile şi perioadele mai vechi de anul 602 d. Hr., realizarea unor estimări privind structura etnică a populaţiei este dificil de realizat, lipsind atât informaţiile care să ateste prezenţa efectivă în zonă a vreunui grup etnic, mai mare sau mai mic, dar şi indiciile de natură onomastică. Până în epoca bronzului, puţinii locuitori ce vor fi populat spațiul românesc au fost reprezentaţi de pre-indo-europeni, asimilaţi ulterior de ceea ce, începând cu primele izvoare scrise ale antichităţii, va apărea ca popor indo-european distinct, cel al tracilor. Extensiunea lor teritorială cuprindea un spaţiu aflat între Morava cehă şi gurile Bugului de Sud şi de la Carpaţii Păduroşi, până la sud de Munţii Balcani. Populaţia majoritară şi în zona studiată, până la războaiele daco-romane, era aceeaşi, geto-dacă, ramură nordică a neamului tracic. Alături de aceştia, ţinând cont de seminţiile cu care tracii se învecinau, se găseau, în grupuri mici, sau izolat şi reprezentanţi ai germanicilor, balticilor, sciţilor,  precum şi agatârşi.      

Sfârşitul războaielor daco-romane s-a soldat nu doar cu desfiinţarea Regatului dac, ci şi cu încorporarea unei părţi a acestuia, la Imperiul roman, cu consecinţe şi în ceea ce priveşte viitoarea structură etnică a acestui spaţiu. Astfel, prin intermediul autorităţilor imperiale, fie că a fost vorba de armată, funcţionari, sau prin intermediul şcolilor ce vor fi funcţionat, localnicii traco-geto-daci au învăţat o nouă limbă, pe care se vor deprinde, în decursul a câteva generaţii să o întrebuinţeze, fie că a fost vorba de limba latină oficială – până în 271/275 (perioada secolelor II-III d. Hr. fiind şi cea a apogeului Imperiului) – fie de lingua rustica vorbită şi după aceea, datorită continuării legăturilor cu Imperiul repliat pe linia Dunării. Din motive ţinând de prestigiul Imperiului în apropierea căruia se găseau, de apartenenţa la religia creştină, la care au aderat utilizând limba latină, dar şi de natură psihologică[16], daco-romanii nu vor mai abandona această limbă, mai ales că, după retragerea aureliană, au intrat în contact cu populaţii migratoaregoţi, huni, avari, gepizi, bulgari turanici, sau slavi.

Anul 602 d. Hr. duce, în urma atacurilor repetate ale slavilor, pătrunşi în spaţiul carpato-dunărean, din secolul al VI-lea, întâi în număr mic, apoi în grupuri tot mai compacte, la prăbuşirea limes-ului dunărean. O mare parte a elementului slav se scurge la sud de Dunăre. Slavii rămaşi sunt treptat asimilaţi de daco-romani. În urma acestui proces de asimilare se nasc o limbă nouă, româna, limbă romanică, dar cu un important procent din vocabular de origine slavă şi un nou popor, neolatin, cel român.

Având în vedere atât ponderile deţinute de onomastica de origine slavă, dar şi originea slavă a unora dintre oiconime, am putut aprecia, orientativ, structura etnică a populaţiei zonei, pentru anul 700. Aceasta reprezintă, practic, o medie pentru secolele VI-IX. Celelalte etnii, ce ar mai fi putut completa această estimare deţin ponderi modeste, dovadă fiind şi faptul că n-au lăsat urme în onomastică. Probabil, majoritatea populației, în acest interval, era constituită, la nord de Dunăre, din daco-romani, urmați de un însemnat contingent de slavi, asimilați, treptat, până în secolele IX-X. La aceștia se mai adăugau mici nuclee de avari, germanici (în special în Transilvania și în Moldova), iar spre gurile Dunării și la Marea Neagră – greci, rămași aici din vremea primelor colonii fondate în antichitate. La sud de Dunăre, elementul slav va deveni covârșitor după anul 602, astfel încât, în partea nordică a peninsulei, acesta va asimila atât o mare parte a populației romanice/românești existente, cât și pe bulgarii turanici așezați în secolul al VIII-lea, grecii fiind împinși spre litoralul mărilor Egee și Ionică, iar albanezii, spre zonele muntoase dinspre Marea Adriatică.

Anul 1000 aduce modificări şi în structura etnică a spațiului românesc, pe de-o parte, prin încheierea procesului de asimilare a slavilor (în secolul al X-lea), iar pe de altă parte – prin revenirea, în secolul următor, a Imperiului bizantin la Dunăre şi datorită intenţiilor maghiarilor, manifestate tot în această vreme, de subordonare, treptată, a Transilvaniei. Astfel, în spațiul carpato-dunărean, pe fondul creşterii ponderii românilor – popor neolatin a cărui formare este pe deplin încheiată –, se remarcă prezența, însemnată încă, a slavilor, aproape asimilaţi, spre anul 1000, şi a maghiarilor, care, după anul 1100, vor ajunge să controleze o bună parte a Transilvaniei, ce va fi organizată ulterior ca voievodat autonom în cadrul Regatului maghiar (din secolele XII-XIII). Pe de altă parte, se stabilesc şi în această zonă, grupuri de pecenegi (din secolul al X-lea), iar mai apoi, de cumani (în veacurile XI-XIII) uzi, cirimuși și tătari (în special în regiunile extracarpatice, din secolul al XIII-lea). În Transilvania sunt menționați, în schimb, în aceeași epocă, evreii. De peste Nistru au venit, mai ales în Moldova, poloni și lituanieni, dar, probabil din secolele XIII-XIV, se pot data și primele migrații de ruși (sau de ucraineni), mai ales spre Moldova, dar și spre vestul sau sudul spațiului românesc nord-dunărean (așa cum o arată toponime ca Rusca, Ruschița, Poiana Ruscă – în Banat, Rusciori – în sudul Transilvaniei sau Rușii de Vede – în Muntenia) sau de antroponime ca Rusu, cu varianta maghiară Orosz (prezente în Ardeal, din secolul al XVI-lea). La sud de Dunăre, în nordul Peninsulei Balcanice, se remarcă diferențierea slavilor sudici, dinspre nord-vest spre nord-est – în sloveni, sârbo-croați și bulgari, în extremitatea sudică a peninsulei și pe litoralul pontic continuă să fie prezenți grecii, iar în sud-vestul regiunii, aproape de Marea Adriatică se manifestă albanezii. Pe litoralul dinaric se consemnează, încă, dalmații, popor romanic, intermediar între români și italieni, alături de care se mai pot menționa italieni (în special genovezi și venețieni). Peisajul etnic al Peninsulei Balcanice mai include pecenegi, cumani, evrei, armeni, etc. Marea schismă din anul 1054 va duce la diferențierea confesională între slavii și romanicii din vestul Peninsulei Balcanice (sloveni, croați, italieni, dalmați, istroromâni) – deveniți catolici și ceilalți slavi și romanici – rămași ortodocși. La catolicism vor rămâne atașați și maghiarii, germanii, polonezii, în vreme ce românii, rușii, bulgarii, sârbii, grecii, vor rămâne legați de Patriarhia ortodoxă de la Constantinopol.

Urmare a ofensivei regalităţii maghiare, elementul românesc din Transilvania a fost greu încercat în veacul al XIII-lea, mai ales în prima sa parte, înaintea invaziei tătare din 1240-1241. Aceasta a dus, pe de-o parte la o oarecare diminuare a ponderii românilor şi, datorită colonizărilor ce au urmat, la creşterea ponderilor deţinute de germani şi de maghiari. Invazia tătară şi intrarea pentru circa un secol a ducatului făgărăşan în componenţa Ţării Româneşti stopează această evoluţie în ținuturile intracarpatice și mai ales în partea sudică a Transilvaniei. Replierea unei părţi a elementelor alogene – în special a germanilor, fie datorită refugierii din calea tătarilor, fie prin asimilarea lor de către români – duce la creşterea ponderii acestora. Apar pentru prima dată – atestaţi şi documentar – ţiganii. Ca urmare a înaintării otomane în spaţiul balcanic (spre sfârșitul secolului al XIV-lea), creşte, dar nu semnificativ, numărul refugiaţilor – sârbi, bulgari, greci – venind din sud-estul Europei.

Chiar dacă, până în secolul al XV-lea, regalitatea maghiară va reuși să își reinstaureze controlul asupra Transilvaniei, politica de colonizare a alogenilor în zonă nu mai este reluată, astfel încât, chiar dacă a fost exclus, treptat, din viaţa politică a Ardealului, elementul românesc va rezista tendinţelor asimilaţioniste. Pe lângă etniile menţionate, se înregistrează, acum, ca refugiaţi din Peninsula Balcanică (pe lângă sârbi, bulgari şi greci) şi mici grupuri de albanezi. De asemenea, tot dinspre ținuturile ocupate de Imperiul otoman (Caucaz, Asia Mică), se așează, în prima fază, mai ales în Moldova, grupuri de armeni (începând cu secolul al XIV-lea), iar din secolele XVI-XVII, în Maramureș și în nordul Moldovei se așează ruteni și evrei, emigrați din Regatul polon. Din secolul al XVI-lea, o parte din armenii din Moldova au trecut în Transilvania, contribuind la dezvoltarea unor orașe: Gheorgheni, Gherla, Târnăveni.

Pe de altă parte, elementul românesc din Maramureș, nordul Transilvaniei și din Moldova a fost atras în colonizarea ținuturilor Galiției (în secolele XIII-XV), Podoliei și Transnistriei, atestată mai ales toponimic: Lopușanka, Ardzelusza, Moghilău, Berliadka, Cernăuți, Soroca, Dubăsari însă astfel de fluxuri de populație au venit chiar și din Muntenia sau Dobrogea – atestate onomastic de forme ca Brăilov, Tulcin sau chiar dinspre sudul Transilvaniei, al Crișanei și din Banat – Poplavka, Širiaevo și Pančeve. De fapt, migrația românească de la sud de Dunăre spre sudul Moldovei și chiar la est de Nistru a continuat, dovada fiind dată din nou de onomastică: Dobrogea, Dobrogeanovca, Moldovanca, etc. La nord de Nistru, încă din secolele XI-XIII, s-au dezvoltat toponime-dublet, cu o formă dezvoltată în Podolia și o alta – la sud de Nistru: Seret-Siret, Homor-Humor, etc.

Fluxuri de imigranți sud-dunăreni vor continua să se manifeste și în secolele următoare, până în jurul anului 1800. Pe de altă parte, în regiunile balcanice, otomanii au colonizat elemente musulmane (turci, dar și kurzi, lazi, arabi, cerchezi), proces la care se adaugă și trecerea – benevolă sau forțată – la Islam a unor grupuri de creștini, fie dintre bulgari (pomacii), greci (mai ales în Macedonia, dar și în Creta), albanezi (o mare parte a acestora), sârbi (mai ales în Bosnia) și români (meglenoromânii din orașul Nânta/Notia). În regiunile nord-dunărene, Reforma bisericească va duce (în secolul al XVI-lea) la trecerea unei părți a maghiarilor la confesiuni protestante (reformată, unitariană), dar și a majorității germanilor din spațiul românesc la luteranism. După încorporarea Transilvaniei la Imperiul habsburgic (1699), Viena reușește să îi atragă pe o parte din românii ardeleni la noua confesiune, greco-catolică (din 1701), „ofensiva” curții imperiale în acest sens cunoscând mai multe episoade, în special pe parcursul veacului al XVIII-lea. Cam în aceeași vreme, reformele inițiate de țarul Petru cel Mare, îi silesc pe o parte dintre rușii (numiți, ulterior, lipoveni) mai atașați de vechile tradiții religioase, să emigreze, mulți stabilindu-se, în acest secol, în nordul Moldovei sau în Delta Dunării

Fluxuri mai reduse au dus și la treceri ale unor români nord-dunăreni la sud de fluviu, mai ales dinspre Ardeal, Banat, Oltenia, Muntenia și Moldova, către zona Timocului, nordul Bulgariei și Dobrogea, dar – mai rar, chiar și spre Serbia centrală, Bosnia și Croația (atestate de nume ca Erdeljanovič, Olčan(ovič), Munčan(ovič), Moldovljanovič, Moldovanov[17], sau de toponime ca Jeiăni, Almajan), ori chiar spre sudul Bulgariei sau spre Macedonia. Au existat și fluxuri de la sud de Dunăre la nord de fluviu, atestate, onomastic, de toponime precum Crușoveni, Macedonia, Dioști, Artanu, Silistraru, de microtoponimia stradală (de exemplu, în zona centrală a Bucureștilor s-a păstrat, până astăzi, numele străzii Gabroveni), sau de antroponime: Gabroveanu, Cladoveanu, Machidon, Tărcoleanu, Bitoleanu, Cândroveanu, Viscopoleanu și altele.

Au continuat și fluxurile intra-românești de o parte și de alta a Carpaților, cu o pondere mai însemnată a celor dinspre Transilvania și Banat, cauzate atât de densități superioare în regiunile ardeleano-bănățene, cât și de factori economici, sociali, politici și confesionali. Aceste migrații sunt atestate atât documentar, cât și statistic, toponimic sau antroponimic. Așa se explică numeroasele așezări care au în componența numelui forma Ungureni, mai frecvente în regiunile subcarpatice moldo-muntene, dar și nume de locuri ca Sălăgeni, Bârgăoani, Ciucani, Bârsani, Mocani, Olteni, ori dublete (arătând emigrarea dinspre Banat sau Transilvania spre ținuturile extracarpatice, inclusiv la est de Nistru sau la sud de Dunăre): Zegujani, Almăj, Georoc, Sopot, Crișan, Galeș, Lisa, Rucăr, Berivoiești, Voila, Perșunari/Perșinari, Briscani, Oșlobeni, Cașin, Panciova, Șiriaevo, Poplavca  și altele. Și antroponimele atestă asemenea migrații: Ungureanu[18]/Ungurjanovič[19], Ardeleanu, Sălăjan, Crișan, Mureșan, Topliceanu, Bilboreanu, Ciucanu[20], Hațegan, Mărgineanu[21], Olteanu, Bârsan, Făgărășanu, Avrigeanu și altele. Aceste migrații sunt ilustrate și de documente, așa cum sunt cele rusești, austriece și muntene ce dovedesc emigrarea dinspre Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (înainte de 1772) a câtorva mii de ardeleni în Moldova[22] sau a altor mii din sudul Transilvaniei spre nordul Munteniei și al Olteniei în jurul anului 1785 (mai ales după reprimarea răscoalei țărănești condusă de Horea, Cloșca și Crișan)[23]. Mai rar, au existat și fluxuri moldo-munteneano-oltene spre Banat și Transilvania, atestate fie toponimic – Globul Craiovei, Bănia și altele – fie antroponimic: Moldovan (foarte frecvent mai ales în sudul și centrul Transilvaniei[24], dar atestat și în estul regiunii – Moldvan/Moldován) și, izolat, chiar în Câmpia Tisei[25], Vrânceanu (menționat și el în estul Transilvaniei, în formele Vrencsan/Vrencean[26]), Bârlădeanu, Tăslăoanu/Te(o)sloveanu[27], Munteanu[28], Argeșanu[29], Piteșteanu, Giurgiuvan, Craioveanu, etc.

Același fenomen al unor așezări-dublet, cu punctul de pornire de la nord de fluviu se întâlnește și în zona Dunării de Jos: Vaidomir>Aidemir, Maltezi>Maltezeni, Chirnogi>Chirnogeni etc, fenomen atestat și antroponimic (de antroponime ca Vrânceanu, Nadoleanu – emigrant din satul basarabean Anadol – în nordul Dobrogei). Asemenea dublete se întâlnesc și în lungul Nistrului: Vadul Rașcu-Rașcov, Dubăsarii Vechi-Dubăsari și altele. De la nord și est de Nistru, curenții migratori sunt documentați atât toponimic – în Moldova sunt atestate mai multe sate numite Podoleni –, cât și antroponimic: Podoleanu[30], Vozian, (Za)porojan și altele. Și între cele două state românești extracarpatice au existat curenți migratori, atestați, de asemenea, onomastic de patronime ca Moldovan[31], Bârlădeanu, Gălățeanu etc. în Muntenia și Oltenia, sau de nume ca Munteanu[32], Brăileanu, Târgovișteanu, Giurgiuvan și altele – în Moldova, dar și de toponime ca Moldoveni, Milcoveni ­– în sudul țării, Dragosloveni, Rucăreni[33], Câmpulungeanca, Câmpineanca – la est de Carpați. Migrația dinspre raialele otomane de la nord de Dunăre (Turnul, Giurgiu, Brăila, Tighina, Hotin) este atestată toponimic de nume ca Răileanca, iar antroponimic de patronimul Răileanu.

 

NOTE:

[1] Aşa cum este Vlahia menţionată în Burgenland, într-un document de la 1517, condusă de un vaida (voievod) Kunić/Cunici. Prezența unor voievozi (Gvozden cu Đorđe Dobrojević, Blaže Pejašinović resepectiv Radovan) este atestată în zonă și în secolul al XVII-lea în Krajina croată, aici existând și un episcopat și o mănăstire ortodoxă Lipovina/Lepavina, căreia Vasile Lupu le-a trimis ajutoare bănești (Vasile V. Muntean, Istoria bisericii românești, p.140). În apropiere, la Križevci, a fost înființat (la 17 iunie 1777) un Vicariat Apostolic al Valahiei (http://www.catholic-hierarchy.org/diocese/dkrby.html, 7 mai 2017)

[2] O prezentare sintetică, interactivă, a evoluției traco-dacilor spre traco-daco-romani și mai apoi români (cu accent pe românii balcanici) se găsește la adresa: http://www.proiectavdhela.ro/index.php?pag=media&id_media=5, accesată în 29-31 iulie 2016.

[3] Această migrație dinspre Peninsula Balcanică (dintr-o arie ce s-ar suprapune peste Serbia, vestul Bulgariei și Republica Macedonia) ar fi demonstrată și de onomastică, atât prin patronimul Scheau/Schiau, cât și prin toponime precum Șcheauța, Valea Scheaului, Schei, Șcheia, poate și Ștei, localizate la nord de Dunăre, inclusiv în Transilvania și Moldova. Numele pare vechi (fiind folosit în secolele VI-IX) și îi atestă pe originarii slavi, (unii – probabil bilingvi, slavo-romanici), numiți în izvoarele greco-bizantine Σκλάβηνοι/Sklábēnoi,  Σκλαύηνοι/Sklaúēnoi, Σκλάβινοι/Sklábinoi, iar în cele de limbă latină: SclaueniSclaviSclauini, Sthlaueni = Sklaveni). Vechimea acestei forme este confirmată de evoluția, în română, a lui sclav(in)us în scheau, cu trecerea grupului de litere cl în ch(e)/ch(i), modificare prezentă și în italiană unde sclavus a dat schiavo.

[4] Ș. Turcuș (coord.), A. Dincă, M. Hasan, V. Vizauer, Antroponimia în Transilvania medievală (secolele XI-XIV). Evaluare statistică, evoluție, semnificații, vol. I, Editura MEGA, Cluj, 2011, p. 109, 111.

[5] Migraţia respectivă este dovedită de prezenţa unui i epentetic în multe cuvinte pronunţate de urmaşii acestor români balcanici (Gh. Ivănescu, 2000). Epenteza lui i pare să fie un fenomen datând din antichitate, când tracii balcanici utilizau acestă modifcare fonetică, se pare sub influență celtică, influenţă ce a marcat și limba greacă (S. Olteanu, 2010). Astfel de migraţii pot fi dovedite, nu doar lingvistic, ci inclusiv onomastic, până în sudul Transilvaniei (Gh. Ivănescu, 2000, I. Boamfă, 2007) sau al Moldovei. Astfel de migraţii de meglenoromâni s-au produs şi spre sud, spre ariile locuite de aromâni (Gh. Ivănescu, 2000), fapt atestat şi de creaţii folclorice (I. Boamfă, 2006).

[6] O asemenea origine are, se pare, chiar Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea (cunoscut sub numele de Karoł Woityla). Domnia Sa cunoştea acest lucru (migraţia, în secolele XVII-XVIII, a strămoşilor săi moldoveni catolici, din cauza tătarilor), permiţându-le apropiaţilor să-i spună padre Voicila (D. Mărtinaş, 1997).

[7] Alexandru V. Boldur, Istoria Basarabiei, p. 66-67, 108-117.

[8] Idem, p. 70-71.

[9] Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti (ediţia a II-a), 1977, p. 22-70.

[10] Alexandru V. Boldur, op. cit., p. 114-115.

[11] Ionel Boamfă, Pe urmele strămoşilor noştri cu ajutorul onomasticii, în Terra, volum dedicat aniversării a 130 de ani de la înfiinţarea Societăţii de Geografie din România, an XXXII-XXXIV, nr. LII-LV, (2002-2005), Bucureşti 2002/2005, p. 101. Din cercetările făcute până în prezent, rezultă că sufixul –dava prezent în componenţa toponimelor menţionate nu are nici o legătură nici cu limbile slave, nici cu cele baltice. Totuşi, menţionăm toponimele în cauză cu prudenţă.

[12] Adolf Armbruster, op. cit., p. 37-38, inclusiv notele infrapaginale.

[13] Idem, p. 39-40 şi notele infrapaginale.

[14] Werner Rösener, Ţăranii în istoria Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 59.

[15] Christian Vandermotten, Bernard Dézert, L’identité de l’Europe. Histoire et géographie d’une quête d’unité, Armand Colin, Paris, 2008, p. 133.

[16] Gh. Ivănescu, Istoria limbii române, p. 9-12. Începuturile desprinderii limbii vorbite în spaţiul carpato-dunărean de limba latină oficială ar trebui fixate chiar spre finele secolului al III-lea şi acest proces se va manifesta, lent, până la sfârşitul veacului al VI-lea, apoi din ce în ce mai accelerat. Intervin, în modificarea limbii latine, pe lângă influenţa slavă, factorul psihologic, baza de articulaţie, specifică traco-geto-dacilor şi faptul că Imperiul nu se mai afla în apropierea Dunării, ca limba vorbită să se mai poate raporta la varianta literară.

[17] Acest patronim (prezent la Sofia, în Bulgaria) și precedentul (atestat în Timocul sârbesc) s-ar putea referi la o migrație din aria localităților bănățene Moldova Veche sau Moldova Nouă.

[18] Patronim atestat, de exemplu, în perioada interbelică, pe Valea Bistriței, în județul Neamț, la Herța, Pomârla, județul Dorohoi și în multe așezări din sudul țării: Negrași, județul Argeș, Rușețul, județul Brăila, Cernătești, județul Dolj și altele.

[19] Această formă este atestată în mai multe localități din Timocul sârbesc.

[20] Numele este frecvent atestat în vestul Moldovei, imediat la est de fostul comitat/județ al Ciucului. Astfel, în 2001, se consemnau 25 de purtători ai numelui (11 – în varianta diminutivată, Ciucănel) la Ceahlău, județul Neamț, 18 purtători – în comuna Agăș, 7 – în comuna Asău, ambele în județul Bacău, etc.

[21] În numeroase cazuri, numele atestă faptul că strămoșii purtătorilor lui sunt originari din Mărginimea Sibiului.

[22] Catagrafia rusă din 1772 a consemnat, numai în actualul județ Bacău, peste 300 de persoane (3,75%) originare din regiunile centrale și vestice ale României, atestați de nume ca Ungurean (2,2%), Mocan (1,1%), Bârsan (0,2%), Ardelean, Alban, Brașovean, Cârțan, Oltean și altele.

[23] După calculele noastre, aplicând diferența dintre sporul natural prezumptiv dintre 1750/1766 și 1820 (aplicat și intervalului 1750/1766-1784/1787), numărul estimat al celor plecați din satele Țării Oltului în afara acestei zone (majoritatea – spre Țara Românească) în jurul anului 1785 ar depăși 7700 persoane.

[24] Numele Moldovan are o frecvență considerabilă în partea centrală a Transilvaniei, de exemplu – în județul Mureș, unde, la începutul mileniului al treilea, potrivit site-ul http://www.portal.edu.ro, 3,05% dintre absolvenții de clasa a VIII-a din anul 2002 poartă acest nume (140 din 4587). În sudul Transilvaniei, ponderile sunt ceva mai modeste – cuprinse, în general, între 0,1 și 0,4% – dar atestările documentar-onomastice au o durată mai mare în timp, așa cum este cazul Țării Oltului, unde numele este atestat, continuu, începând cu urbariile din secolul al XVII-lea.

[25] Gh. Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului: de acum două veacuri cu un excurs istoric până la 1752 și însemnări istorice politice ulterioare, Editura Marineasa, Timișoara, 2005, p. 26. Se precizează că, la 1746, la Șiclău, localitate din actualul județ Arad, existau 4 locuitori cu numele Moldovan.

[26] Prezent la Miercurea-Ciuc.

[27] Forme atestate la Toplița.

[28] Începând cu urbariile Țării Făgărașului, întocmite după 1600, și până astăzi, numele Munteanu apare în Țara Oltului pe primele poziții (în secolele XVII-XVIII – chiar pe primul loc), cu frecvențe ce depășesc, în fiecare secol, 0,5% (calculate, în fiecare caz, prin raportarea la un total de câteva mii de nume din zona studiată).

[29] Atestat în prezent, pe Valea Trotușului.

[30] Prezent în numeroase așezări din Basarabia și Moldova, dar atestat, mai rar, și în sudul țării (de exemplu, în localitatea Teiul, județul Argeș, în perioada interbelică, conform Anuarului SOCEC al României Mari).

[31] Antroponim atestat în Muntenia, cel puțin din perioada interbelică, așa cum o relevă Anuarul SOCEC al României Mari, la Pârlita, județul Brăila, Urziceni, județul Ialomița, etc.

[32] Potrivit catagrafiei ruse din 1772, procentul purtătorilor acestui nume ajunge la 3,46%.

[33] Originarii din Dragoslavele și Rucăr (Muscel, Muntenia) au întemeiat aceste sate, care formează astăzi comuna Soveja. În condițiile în care Rucărul muscelean pare a fi fost întemeiat de originari din satul omonim din Țara Oltului, avem în acest caz, o legătură între cele trei state românești medievale (Transilvania, Țara Românească, Moldova).

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

De la traco-daci la români* (IV) Sâmbătă, Ian 13 2018 

Declinul social-economic, politic și, mai ales, demografic, este ilustrat de faptul că, până spre anul 1000 d. Hr. populația spațiului românesc actual (definit, în linii mari, între granițele României interbelice, dar fără Dobrogea, rămasă în componența Imperiului încă mai bine de 300 de ani) a scăzut de la circa 1,5 milioane locuitori în anul 200 d. Hr., la aproximativ 700-800 de mii locuitori în secolele IV-VIII, trecând puțin de 1 milion la cumpăna dintre primul și al doilea mileniu ale erei creștine[1]. În acest interval s-au succedat migrațiile goților, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, bulgarilor (turanici), maghiarilor, alanilor, pecenegilor, uzilor, berendeilor, cirimușilor și cumanilor, ultimul val de migratori fiind, la mijlocul secolului al XIII-lea, tătarii.

În secolele III-VI s-a produs o transformare a latinei populare din spaţiul carpato-balcanic, spre un dialect latinesc, numit de noi dialectul traco-daco-roman al latinei, dezvoltat alături de alte dialecte, precum cele iliro-roman, italo-roman, raeto-roman, sardo-roman, galo-roman, ibero-roman sau lusitano-roman. Dacă dialectul traco-daco-roman a dus, după secolele VII-IX, în care traco-daco-romanii au convieţuit cu slavii, la apariţia limbii române, celelalte dialecte au evoluat, respectiv, spre limbile dalmată[2], italiană, raeto-romană, sardă, occitană, franceză[3], catalană, spaniolă[4] sau portugheză.

Romanizarea traco-dacilor, începută, la sud de Dunăre chiar înainte de era creștină, iar la nord de fluviu, după cucerirea Regatului dac de către împăratul Traian și organizarea noii provincii nord-dunărene, a cunoscut un nou impuls după oficializarea creștinismului în Imperiul roman, de către împăratul Constantin cel Mare (edictul de la Mediolanum, 313 d. Hr.). Odată cu adoptarea creștinismului, în „haină” lingvistică latină, traco-dacii au renunțat, în mare măsură, dar nu în totalitate, la numele care le erau specifice. Aceste nume traco-dace au supraviețuit, este adevărat – într-un număr mic, în ciuda presiunii exercitate asupra lor în perioada romană și chiar și după aceasta. Din secolul al IV-lea, mai ales după recunoașterea creștinismului ca religie oficială în Imperiul roman (de către împăratul Constantin cel Mare) și traco-daco-romanii din regiunile dunărene (atât din cele de la sud de fluviu, care se aflau sub autoritatea imperială, cât și din fosta Dacie pre-romană și/sau romană) au trecut, treptat, la creștinism. Acceptarea noii confesiuni și preluarea sa în varianta latină s-a produs, probabil, prin intermediul preoților cultului lui Zamolxe, convinși de către Constantin cel Mare (traco-roman la origine) să treacă la creștinism, împreună cu comunitățile pe care le păstoreau. Nu avem atestări documentare/epigrafice ale acestei treceri, dar ea poate fi dovedită, indirect, de numărul important de termeni latini legați de viața creștină (Doamne, Dumnezeu, biserică, cruce, botez, creștin, cuminecare, păresimi, mormânt/murmânt/înmormântare, Paște, Crăciun, duminică/dumanica/dumirecă, păgân și altele) și de faptul că aceștia se regăsesc, în număr și ponderi însemnate și în principalele rugăciuni creștine (Tatăl Nostru, Crezul), inclusiv în variantele ortodoxe ale acestora. Pe această bază, considerăm că pătrunderea creștinismului în regiunile carpato-balcanice s-a produs în secolele I-VI, când aceste regiuni s-au aflat sub influența sau chiar sub stăpânirea Imperiului roman[5].

În secolele I-III această pătrundere a creștinismului s-a făcut lent, atrăgând grupuri mici (care au fost și persecutate – dovadă atestările legate de martiri creștini, existente în Dobrogea, dar și în alte regiuni balcanice locuite de traco-daco-romani), dar este evidentă (altfel nu s-ar explica tradiția populară a propovăduirii creștinismului printre traco-daco-romani la Dunărea de Jos de către Sfântul Apostol Andrei, exprimată și prin formele vechi ale numelui său, dar și prin numele popular al lunii de după Ziua Sfântului Andrei – 30 Noiembrie – în formele Îndrea/Undrea – la daco-români și Andreu – la aromâni). În secolele IV-VI această convertire s-a făcut masiv, mai ales după Edictul de la Mediolanum (Milano), din anul 313 d. Hr., fiind dovedită atât documentar, cât și arheologic sau epigrafic (inclusiv în Transilvania, unde, nu departe de Țara Oltului, la Biertan, s-a descoperit un donariu paleocreștin cu inscripția Ego Zenovius votum posui, datată în secolul al IV-lea). De asemenea, tradiția populară a creștinismului de factură romană este întărită și de numele popular al unor sărbători creștine: Sânvăsiĭu, Sântoader, Sânjorz/Sângeorz/Sângiorgi, Sânziene, Sânpetru/Sum-Chetru, Sântămărie/Stămărie, Sâmedru/Sumedru, Sânnicoară, care moștenesc pentru românescul modern sfânt (de origine slavă, din светў, sau, mai degrabă un hibrid, între acesta și românescul vechi sântŭ) pe latinescul sanctus, în forma săn(tŭ)/sân(tŭ). La aromâni, importanța zilei Sfântului Dumitru, Sumedru, a făcut ca această formă populară să se fixeze pentru numele lunii octombrie, fapt explicabil dacă ținem cont de specializarea, probabil străveche, a multora dintre românii balcanici în activități pastorale, specializare atestată încă din perioada romană (de pildă, prin acel caseum dardanicum). Unele dintre formele anterioare ale sărbătorilor datează sigur din această perioadă, apărând după ce purtătorii lor au devenit martiri creștini, în secolele III-IV: Vasile, Dumitru, Gheorghe, Nicolae, fiind reluate și în forme populare, fără termenul de origine latină sanctus: Vasu, Medrea, Giurgi/Jurj[6], Nicoară/Nicăruș/Nicuruș (ultimele două variante ale lui Nicoară – la aromânii fărșeroți).

Din secolele VI-VII, pe de-o parte, limba latină este înlocuită, definitiv și irevocabil, de limba greacă (aceasta rămânând limba oficială a Constantinopolului, până la cucerirea otomană din 1453 și, în continuare, a Patriarhiei Ecumenice, de care, din punct de vedere canonic, au depins și ținuturile românești, până în secolul al XIX-lea), iar pe de alta, pătrunderea slavilor, mai întâi în ținuturile carpato-dunărene, apoi, după anul 602, în Balcani, a dus, mai ales după creștinarea slavilor (începută în secolul al VII-lea și concretizată două secole mai târziu) la o influență ecleziastică greco-slavonă, menținută, în cadrul cultului ortodox, până spre sfârșitul Evului Mediu. În consecință, preluarea tradițiilor și a terminologiei creștine din latină nu se putea produce decât în secolele I-VI d. Hr. În acest fel se poate explica și din ce cauză traco-daco-romanii (mai ales cei de la nord de Dunăre) nu au fost afectați, în plan etnic, politic, cultural, confesional, de invaziile migratorilor – goți, alani/iași, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari turanici, maghiari, uzi, berendei, cirimuși, pecenegi, cumani, tătari – produse timp de circa un mileniu (271-1241), decât atunci când și numai după ce unele asemenea grupuri au trecut și ele la creștinism (goții, alanii/iașii, slavii, bulgarii turanici, maghiarii, pecenegii, cumanii). În multe asemenea cazuri, aceste grupuri au fost asimilate de populația locală (alanii/iașii – de români, după anul 900 – și de maghiari, în Pannonia, slavii – de români și de maghiari (în ținuturile nord-dunărene, în Pannonia dar și în unele regiuni de la sud de Dunăre – în Dobrogea, sudul Peninsulei Balcanice – unde la acest proces au contribuit și grecii și/sau albanezii), pecenegii și cumanii – de români, poate și de slavi – la sud de Dunăre sau de unguri – cumanii din Pannonia, bulgarii turanici – mai ales de către slavii balcanici, care au devenit bulgarii slavofoni de astăzi). În celelalte cazuri, fie a fost vorba despre plecarea acestor migratori (goții au migrat, în mare parte, spre vest, către Peninsula Italică și cea Iberică, la sfârșitul secolului al IV-lea, împinși și de instaurarea dominației hunilor în regiunile carpato-dunărene, puținii goți rămași fiind asimilați), fie de continuarea conviețuirii populației autohtone cu noii veniți (maghiarii, care, în Panonia, au asimilat, treptat, elemente romanice/românești, dar și grupuri de slavi, germani, iar în Transilvania și Banat au continuat să trăiască alături de și împreună cu populația românească până în zilele noastre). Așa poate fi argumentată, încă o dată, în plus, consecvența, chiar cerbicia cu care urmașii traco-dacilor romanizați au moștenit pe anticul romanus, în forme ca rumân/rămăn/român (la daco-români), ar(u)mân/rămăn (la aromâni), rumon (la megleno-români, dispărut în Evul Mediu) și/sau rumăr (la istro-români, păstrat până spre 1700).

Limitele spre nord, nord-est şi est ale spațiului traco-dacilor romanizați, deveniți români (în secolele VIII-IX) au fost schiţate după Al. V. Boldur (1992), plecând de la procesul de romanizare prin care au trecut, din secolele III-IV, şi triburile dacilor liberi (dacii mari, costoboci, carpi, tirageţi), localizate în Crișana, Maramureş, Bucovina, Galiţia, Slovacia, sudul Poloniei, Volânia, Podolia, Transnistria, cea mai mare parte a Basarabiei şi a Moldovei. Spre sud, sud-vest şi vest ne-am bazat, în principal, pe informaţiile oferite de Gh. Ivănescu (2000). Totuși, aria de extensiune a elementului traco-dac romanizat a depășit limitele schițate, de exemplu, spre nord-vest, unde toponime ca Vlachovo Březí ori Vlašim, din partea central-sudică a Cehiei, par să ateste un element românesc[7].

Ţinând cont şi de linia Jireček[8], în partea sudică a zonei cu vorbitori ai dialectului traco-daco-roman (unde s-a manifestat un bilingvism greco-latin) se deosebesc trei asemenea arii de bilingvism: una în Dobrogea, a doua – în zona localităţii Serdica (azi Sofia, capitala Bulgariei) şi a treia – în Macedonia, Tesalia şi Epir.

Astfel, limitele aproximative ale teritoriului de formare a limbii române sunt prezentate în figura de mai jos.

limba-romana-ante-an-1000-refacut

Figura 15

 

 

NOTE:

[1] Chiar dacă nu a cunoscut același declin, și populația provinciilor balcanice (rămase sub autoritatea imperiului, până la începutul secolului al VII-lea) a stagnat într-o primă fază, menținându-se în jurul a 5 milioane de locuitori, în secolele IV-V, dar a scăzut sub 4 milioane spre începutul secolului al VII-lea.

[2] Alături de dalmată, limbă romanică, a apărut şi albaneza, din evoluţia limbii (traco-)ilire, parţial romanizate, vorbite în partea de vest a Peninsulei Balcanice.

[3] Limbile occitană şi franceză au evoluat din galo-romană, prima fiind mai apropiată de italiană, a doua – mai puternic influenţată de germanicii franci.

[4] Şi catalana şi spaniola au evoluat din dialectul ibero-roman. Dacă limba catalană este mai apropiată de occitană, spaniola pare să fi fost mai puternic influenţată de dominaţia arabă asupra Peninsulei Iberice (secolele VIII-XV).

[5] Ținând cont de aceste elemente, opinăm că, dacă românii sunt urmașii traco-geto-dacilor romanizați și creștinați, în ceea ce îi privește pe albanezi, aceștia au, mai probabil, o componentă exclusiv (sau, măcar, preponderent) iliră. I. I. Russu (1981) îi socotește fie urmași de traci fie de iliri, parțial romanizați. Având însă în vedere atât faptul că elementele lingvistice latine din albaneză sunt mult mai modest reprezentate decât în română, abandonarea, în Evul Mediu, de către o mare parte a albanezilor a religiei creștine și trecerea acestora la Islam și firea diferită a albanezilor (aprigi, răzbunători, războinici), prin comparație cu românii (rămași în imensa lor majoritate creștini și mai degrabă înclinați spre negociere, spre compromis, rareori reacționând la atacuri sau ocupație străină prin luptă), suntem de părere că albanezii au drept strămoși, dacă nu exclusiv, cel puțin predominant, un substrat etno-lingvistic ilir și, poate, și o modestă componentă tracică. Acest mic „adaos” tracic ar explica și cuvintele asemănătoare pe care atât albaneza, cât și româna le-au moștenit din substrat (mai puține în albaneză, decât în română, unde sunt în numărul cel mai mare la dacoromâni), dar și tratamentul fonetic diferit aplicat de cele două popoare acestor termeni (l păstrat în albaneză: modhullë, magullë, vjedhullë, față de mazăre, măgură, viezure, în care, ca și în termenii de origine latină – cælis, gelis, salem, solem – această consoană a devenit r: cer, ger, sare, soare).

[6] Vechimea acestor forme se leagă de tradiția războinică a traco-dacilor ținând de cultul cavalerului trac (sau al cavalerului danubian). Acesta reprezintă un călăreț care ține în mâna dreaptă sabia de război a traco-dacilor și în stânga – steagul traco-dac, balaurul cu cap de lup. După trecerea, treptată a traco-dacilor (romanizați sau/și în curs de romanizare) la creștinism, această imagine s-a metamorfozat în imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Călărețul ține în mână o suliță, cu care acesta răpune balaurul, devenit simbolul păcatului. Marele Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință a trăit în secolul al IV-lea, în vremea împăratului Diocletian, unul dintre cei care persecutau comunitățile creștine. Formele vechi ale numelui probează pătrunderea patronimului la traco-daco-romani în perioada secolelor IV-VI, lucru dovedit și de frecvența mare a numelui la români (numele Gheorghe este purtat de peste 900 de mii de cetățeni, iar în toponimie acest nume, având zeci de variante și derivate, este cel mai frecvent). Caracterul războinic al cultului cavalerului trac s-a menținut prin faptul că Sfântul Gheorghe a devenit ocrotitorul oștilor românești, fapt atestat încă din epoca medievală (oștile lui Ștefan cel Mare aveau ca protector pe Sfântul Gheorghe), în zilele noastre acest sfânt fiind protectorul armatei române. Importanța sărbătorii Sfântului Gheorghe la români este atestată și de faptul că, alături de Sâmedru/Sumedru, Sânjorzul este una dintre datele importante în calendarul păstoresc.

[7] Așezarea unor strămoși de-ai noștri în Cehia de azi ar putea fi rezultatul unui schimb de populații: sârbi (sorabi) din Europa Centrală au fost colonizați de Imperiul bizantin în vestul Peninsulei Balcanice, în locul unor vlahi, considerați de bizantini „element nesigur”.

[8] Nume dat după cel al lingvistului ceh, care a schițat-o după analiza numărului de inscripții în latină, respectiv greacă. Astfel, savantul a constatat predominanța inscripțiilor în latină la nord de lina amintită și a celor în greacă – la sud.

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

De la traco-daci la români* (III) Vineri, Ian 12 2018 

Despre creștinarea prin romanizare sau romanizarea prin creștinare a traco-dacilor am mai vorbit de curând.  Romanizarea populației locale s-a produs, însă și pe alte căi. În unele cazuri, procesul de romanizare a fost realizat de originari din părți diferite ale Imperiului, care și-au lăsat „amprenta” asupra fondului lexical, iar în alte cazuri, „culoarea” locală a limbii traco-dace a răzbătut în româna de mai târziu.

Unele începuturi de diferenţiere dialectală ale idiomului romanic de la Dunărea de Jos îşi au originea chiar din începutul colonizării veteranilor romani, după transformarea ţinuturilor traco-dacice în provincii romane (Macedonia, Tracia, Moesia, Dacia). Astfel, dacă în Dobrogea au fost colonizaţi veterani aduşi mai cu seamă din provincii orientale ale Imperiului, în Dacia au fost aduşi, în bună măsură, colonişti originari din provinciile occidentale. Primii utilizau termenul reniculus, din care a derivat românescul rinichi, în vreme ce mulți dintre coloniştii aşezaţi în Dacia îl întrebuinţau pe ranunculus, din care, în vestul României de azi, şi sub influenţa rotacismului, s-a ajuns la termenul popular rărunchi.

Mai mult, după cercetări realizate de Sorin Olteanu[1], rădăcinile lui i epentetic, atestate, din Evul Mediu, la românii de tip meglenoromân (Gh. Ivănescu, 2000), ar proveni încă din antichitate, avându-și originea în dialectul tracic balcanic al limbii traco-geto-dace, în care s-a produs, inițial, o metateză a lui i, în forme ca Oytenses>Ut(y)enses>Utus, Moisia/Moesia>*Musia, (H)aymos/Haemus>(K)hamyon și altele, asemenea exemple apărând, rar, și la nord de Dunăre, în denumirea unei localități din Banatul de azi – Aizisis sau în numele coisstobocensis, pentru tribul costobocilor.

Intensitatea romanizării în spațiul carpato-balcanic, deci inclusiv la nord de Dunăre, este dovedită și de numărul și dimensiunea așezărilor urbane. Procesul de urbanizare din perioada secolelor II-III d. Hr. este dovedit atât de numărul de aşezări urbane (10 numai în Dacia), cât şi de dimensiunile demografice la care au ajuns aceste nuclee orăşeneşti în perioada romană. Astfel, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei romane, a ajuns la 20-25000 locuitori, în vreme ce Apulum avea peste 30000, Drobeta – 40000 de locuitori, iar Napoca – 15000.

Pe ansamblu, provincia nord-dunăreană ajunsese la un procent de urbanizare de aproximativ 13%. Nivele asemănătoare de urbanizare (în jur de 10% sau peste) se consemnau și în Bythinia et Pontus, Moesia Inferior și în Moesia Superior, doar Macedonia și Thracia înregistrând o urbanizare mai modestă (5% sau chiar mai puțin).

Dintre orașele mai importante amintim Nicomedia (Bythinia et Pontus) – 36000 de locuitori, Tomis (Moesia Inferior) și Beroea (Macedonia) – câte 15000 locuitori fiecare, Viminacium (Moesia Superior) – 12500 locuitori, etc. Aceste informații, dar și altele, dovedesc o intensă viață social-economică în provinciile carpato-balcanice și explică și implicarea populației locale, traco-dacice în cadrul acestor transformări. Această implicare este dovedită și epigrafic: în provinciile dunărene, apar nume precum Iulius Secundinus, veteran roman, de etnie dacă. În inscripții părinții poartă nume traco-dace – Mucapor, Sedida – iar copiii – nume romane: Longinus, Marta, Valerius, sau, într-un alt caz, copii lui Mucapor și Eftipia se numesc Sabinus, Aurelius, Valerius și Sabinianus[2]. O inscripție epigrafică grăitoare evidențiază contopirea daco-romană: tatăl, T. Aelius Ariort, conducător al unui municipium (Drobeta), cu nume daco-roman, este comemorat de soția Digna și fiul Publ(ius) Aelius Valente – amândoi cu nume romane –, dar și de nepotul Udar, care poartă un nume dac (A. D. Xenopol, 1995).

Dacia romana 117-275 d Hr bun

Figura 8

 

 

Imediat după cucerirea Daciei, împăratul Traian, probabil impresionat de dârzenia cu care dacii și-au apărat țara, a înființat primele unități militare formate din geto-daci, acțiune continuată și de alți împărați, ca Hadrian, Marcus Aurelius și alții. Astfel de unități erau: Ala I Ulpia Dacorum[3] (menționată din anii 147-150, până la începutul secolului al IV-lea, în anii împăratului Galerius, în Cappadocia), Ala I Dacorum (în Noricum, ulterior în Cappadocia), Cohors I Ulpia Dacorum[4] (atestată din anii 156-157[5], până în secolul al IV-lea, în Syria, la Claudiana și constituită din 480 militari), Cohors I Aelia Dacorum[6] (cantonată, încă din prima parte a secolului al II-lea[7], până la sfârșitul secolului al IV-lea, la Amboglanna și la Banna, în Britannia, formată din 1000 de militari[8]), Cohors II Aurelia Dacorum (cantonată în Pannonia Superior[9]), Cohors II Augusta Dacorum (localizată în Pannonia Inferior), Cohors I Gemina Dacorum Milliaria (așezată la Montana, în Moesia Inferior), Cohors III Dacorum (localizată în Syria și Arabia Petraea).

În Britannia au fost încartiruite și unități militare formate din traci: Cohors I Thracum, Cohors II Thracum veterana, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum, Cohors VII Thracum (localizate la Banna). Alte unități auxiliare formate din traci sunt: Ala Gallorum et Thracum classiana, Ala I Thracum, Cohors IV Thracum equites cataphractarii (în Germania Inferior), Cohors II Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum veterana (în Raetia/Noricum), Ala I Thracum Victrix, Ala II Augusta Thracum, Ala I Thracum veterana, Ala II Augusta Thracum sagittarii, Cohors I Thracum, Cohors I Thracum Germanica, Cohors I Thracum Syriaca eq, Cohors II Augusta Thracum eq (în Pannonia Superior și Inferior), Ala I Vespasiana Dardanorum, Cohors I Thracum Syriaca (în Moesia Inferior), Cohors I Flavia Bessorum (în Macedonia), Cohors VI Thracum eq, Cohors II Flavia Bessorum (în Dacia), Ala I Phrygum, Ala VII Phrygum, Ala I Thracum Herculanea, Ala I Ulpia dromedariorum Gallorum et Thracum Antiana sagittarii, Cohors I Thracum, Cohors II Thracum Syriaca, Cohors III Augusta Thracum, Cohors IV Thracum Syriaca (în Syria și Arabia Petraea), Ala I Thracum Macedonica (în Aegyptus). Originari din Dacia au intrat, ca militari și în unele legiuni: Legio I Italica, Legio I Auditrix, Legio III Augusta sau Legio XI Claudia, așa cum, uneori, militari traci au fost încorporați în legiuni staționate în Dacia (dintre bessi, de exemplu), precum și în alte unități, dislocate în alte provincii (de exemplu, în Ala Noricorum, staționată în Germania Inferior[10]) unii dintre militarii traco-geto-daci din aceste unități urcând în ierarhie până la funcțiile de comandanți ai acestora.

Unit milit tr-dac-rom ok

Figura 9

 

 

Remarcăm faptul că, în general, traco-dacii au fost cantonați în diferite provincii (mai apropiate sau mai îndepărtate de casă), uneori în combinație cu alți militari din alte provincii (traci și gali, încartiruiți fie în Germania Inferior, fie în Syria și Arabia Petraea) și, ținând cont de diferențele etno-lingvistice și de lungimea stagiului militar, adaptarea la rigorile vieții militare și la specificul social-economic al regiunii în care își îndeplineau obligațiile ostășești, noii recruți erau nevoiți să învețe limba latină, spre a se putea integra cât mai bine și cât mai rapid. Pe de altă parte, și în provinciile carpato-balcanice au fost mobilizate unități militare cu originari din alte provincii ale Imperiului, cu același scop: difuzia limbii latine. De asemenea, uneori, originari din diverse regiuni ale spațiului traco-dacic au fost încartiruiți în aceeași provincie: traci și daci în Britannia, frigieni, daci și traci în Syria. În total, daco-traco-frigienii au fost mobilizați în 40 de unități de tip alae și/sau cohors, totalizând câteva zeci de mii de militari, aceste unități fiind localizate în tot imperiul, dar, mai ales, în jumătatea sa estică.

Unit milit tr-dac-rom complex ok

Figura 10

 

 

O asemenea contopire traco-daco-romană nu putea rămâne fără efecte și la nivelul elitelor imperiului. După ce împăratul Caracalla a promulgat Edictul prin care se acorda cetățenia romană tuturor locuitorilor imperiului (212 d. Hr.), cetățenii traco-daco-romani au fost implicați în desemnarea, prin vot, atât a unor consilii locale ale așezărilor urbane, cât și a unor adunări legislative provinciale (cea din Dacia se numea Concilium Trium Daciarum și se întrunea la Ulpia Traiana Sarmizegetusa).

Imp tr-dac-rom 235-582 ok

Figura 11

 

 

Din aceeași perioadă datează și accederea unor traco-daco-romani la funcții și demnități dintre cele mai înalte în Imperiu: generali, senatori, diplomați și chiar împărați. Astfel, putem menționa o listă a unor traco-daco-romani ajunși în cele mai înalte demnități imperiale, în secolele III-VI d. Hr:  Flavius Eusebius, consul, de origine balcanică (secolul al IV-lea), Flavius Hypatius, fiul acestuia, Flavius Aetius, general și consul, născut la Durostorum (sfârșitul secolului al IV-lea-începutul secolului următor), Priscus, diplomat traco-roman, născut în Tracia (secolul al V-lea d. Hr.), Flavius Constantinus, consul, prefect pretorian al Estului, născut în Frigia (secolul al V-lea), Belisarius, general traco-roman în timpul lui Justinian (secolul al VI-lea), Priscus, de asemenea general (587-612 d. Hr.), etc. Și unii împărați au deținut funcții importante, înainte de a ajunge la cea mai înaltă demnitate, așa cum a fost cazul, de pildă, cu Maximinus II, Constantin cel Mare și alții, care au fost desemnați drept consuli.

De asemenea, mai mulți traco-daco-romani au ajuns în cea mai înaltă demnitate, împărat al Imperiului roman: Regalianus, daco-roman (se pare, un urmaș al lui Decebal), a ajuns general în armata romană și, pentru scurt timp, chiar împărat (260 d. Hr.), Claudius Gothicus (268-270), de origine balcanică (trac sau ilir), Maximinus Thrax (235-238), traco-roman, născut în Tracia sau în Moesia, Gallerius (293-311), născut la Serdica (din tată trac și mamă geto-dacă), Maximinus II (305-308, 310-312), de origine dacică, dar născut în Moesia, nepot al lui Gallerius, Licinius (308-324), de asemenea, dac la origine, dar născut la sud de Dunăre, Constantius Chlorus[11] (293-306), născut în Dardania, Constantin cel Mare (306-337), născut la Naissus[12], Vetranio (350), născut în Moesia, Constantius III (421 – în Imperiul Roman de Apus), născut la Naissus, Marcianus (450-457 – în Imperiul Roman de Răsărit), de origine din Tracia sau din Illyricum, Leon I Tracul (457-474), de origine daco-romană, născut în Tracia, Basiliscus[13] (475-476), de asemenea, de origine balcanică (fiul lui Leon I Tracul), Justin I (518-527), originar din Dardania, născut la Bederiana, un sat în apropiere de Scupi, Justinian I (527-565), din aceeași zonă, născut la Tauresium, Tiberius II Constantin (574-582), de origine traco-romană[14]. În total, spațiul traco-daco-roman a dat 9 împărați ai Imperiului roman, unul – al părții sale apusene și 7 împărați ai părții răsăritene.

Imparati tr-dac-rom 235-582 ok

Figura 12

 

 

Din cei 17 împărați, doi au avut un rol decisiv în istoria Imperiului: Constantin cel Mare este cel care oficializează creștinismul ca religie în Imperiu (313 d. Hr.) și decide construirea, pe locul vechii colonii grecești Byzantion a unui nou oraș, viitorul Constantinopol, iar Justinian I este cel care a refăcut (aproape) unitatea imperiului la mijlocul secolului al VI-lea[15]. De fapt, considerăm că, fiind de origine traco-romană și putându-i astfel influența pe slujitorii traco-daci ai vechiului cult al lui Zamolxe, împăratul Constantin cel Mare, îi va fi convins pe aceștia să treacă la noua religie creștină, cu tot cu credincioșii care îi ascultau și îi urmau: astfel se explică romanizarea prin creștinare (sau creștinarea prin romanizare) a unei mari părți a traco-dacilor (inclusiv a celor de la nord de Dunăre, până în Transilvania, Maramureș și Moldova), începând cu secolul al IV-lea, adoptarea numelui de roman (din care a derivat, ulterior, cel de român, cu toate variantele sale: rumân, rămăn, arumân/armân, rumon, rumăr), coexistența, până astăzi, în creștinismul românesc, a unor tradiții precreștine, alături de obiceiurile caracteristice acestui cult și legătura politică și religioasă cu Constantinopolul a traco-daco-romanilor, deveniți români, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea[16].

Romanizarea populației traco-dacice s-a produs și pe fondul unor schimbări importante în ceea ce privește peisajul etnic al spațiului carpato-balcanic. Astfel, în Dacia au fost dislocate unități militare (legiuni, alae, cohorte) formate din batavi, numidieni, hispanici, betici, britoni, gali, retici, pannoni, bessi, macedoni, bosporani, commagenieni, în Moesia Superior – din hispanici, britoni, gali, pannoni, cretani și antiohieni, în Moesia Inferior – din numidieni, lusitani, hispanici, britoni, gali, italici, dardani, pannoni, cilicieni, în Tracia – din italici, etc. Mai adăugăm și migrații ale unor lucrători: illyri, ca mineri – în Dacia, greci, evrei, fenicieni – în calitate de comercianți, etc – în special în orașe (continuând și completând vechile nuclee, mai cu seamă grecești, cantonate pe litoralul pontic și/sau egeic), etc, agricultori și meșteșugari, veniți din diverse colțuri ale Imperiului, dar și așezarea, fie prin strămutarea făcută de către autoritățile imperiale, fie prin pătrunderea lor în ținuturile carpato-balcanice, a unor migratori din afara imperiului: sciți, goți, vandali, bastarni, roxolani și alții. Toate aceste fluxuri, care se referă, așa cum spun și însemnările vremii, la originari ex tot orbe romano, atât din părțile apusene ale Imperiului (britoni, batavi, lusitani, hispanici, betici, gali, italici, retici, pannoni), cât și din nordul Africii (numidieni) sau din părțile orientale (cilicieni, bosporani, commagenieni, sirieni, antiohieni). La acestea se adaugă și dislocări ale unor elemente traco-dace de la nord la sud de Dunăre ori de la sud la nord de Munții Balcani sau invers: bessi, traci (în general), macedoni – în Dacia, dardani, daci – în Moesia, bessi – în Macedonia, etc.

Retragerea aureliană (275 d. Hr.) a dus la decăderea vieţii urbane şi, ulterior, la ruralizarea completă a fostei provincii Dacia, un proces asemănător fiind constatat şi pentru regiunile moeso-tracice, după anul 602. Totuşi, legăturile cu spaţiul romanic sud-dunărean au continuat, iar administraţia romană a revenit pe malul stâng al bătrânului Donaris, atât în veacul al IV-lea (în vremea împăratului Constantin), cât şi în secolul al VI-lea (în timpul domniei lui Justinian), intervale în care Imperiul a controlat regiuni din Banat, sudul Olteniei, Munteniei, Moldovei și al Basarabiei.

Dacia romana 117-275 d Hr+orase

Figura 13

 

 

Sp romanic sec III-VII d Hr bun

Figura 14

 

De asemenea, vechea organizare comunitară, în sate de țărani liberi, conduse de Sfatul bătrânilor, a supraviețuit, ca mărturie a influențelor greco-romane, fiind atestată în tot spațiul fostului Imperiu roman, în secolele V-IX, din Galicia, până în Pannonia și Transilvania, fie documentar[17], fie etnografic sau onomastic[18].

 

 

NOTE:

[1] http://soltdm.com/langtdm/phon/metayota.htm, 14 noiembrie 2014.

[2] Domnița Tomescu, Numele de persoană la români. Perspectivă istorică, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001, p. 19.

[3] Aceasta pare a fi printre primele unități cu militari geto-daci, după numele Ulpia, derivat din Marcus Ulpius Traianus, fiind înființată, probabil, în timpul domniei împăratului Traian.

[4] Unitatea recruta atât geto-daci, cât și moesi.

[5] Mai veche, în mod sigur, cu 25 de ani, deoarece prima inscripție menționează încheierea serviciului militar al unor soldați din această unitate (deci ar fi existat, deja pe la 131-132, deși numele, derivat de la Marcus Ulpius Traianus ar atesta fondarea sa chiar după cucerirea Daciei, undeva între 106 și 117 d. Hr.).

[6] Recunoașterea faptului că legiunile erau compuse din geto-daci este întărită și de inscripții, în care sunt prezente nume precum Aelius Dida, Decius Saxa (Amboglanna), sau Decibalus (Banna, azi Birdoswald). Și aici avem dovezi ale romanizării dacilor: la 237 este atestat un militar Aurelius Faustus, acesta fiind menționat ulterior, după încheierea stagiului militar, ca veteran daco-roman, în Dacia.

[7] Această unitate este menționată prima dată în iarna 145-146 Hr., fiind menționată lăsarea la vatră a unor veterani, după serviciul militar (care dura 25 de ani). Această precizare duce la ideea că unitatea a fost înființată, dacă nu de Traian, atunci de Hadrian, pe la 120-121 d. Hr.

[8] Așa se explică, poate, și prezența în toponimia romană a Britanniei a unui oiconim Deva, modificat, probabil dintr-o formă geto-dacică, *Dava.

[9] Unitatea a fost fondată de împăratul Marcus Aurelius.

[10] La Colonia Agrippina (azi Köln) se află mormântul unui trac (cavaler), numit Titus Flavius Bassus, fiul lui Mucala, la origine, membru al tribului dentheletae (localizat în Munții Rodopi, la izvoarele râului Struma). Mormântul este datat la sfârșitul secolului I d. Hr. Mormântul are sculptat la exterior un cavaler trac (tradiție militară traco-dacică din care se pare că derivă imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul).

[11] Tatăl lui Constantin cel Mare.

[12] Mama acestuia, Elena, era originară din Bythinia, arie unde a existat o însemnată populație traco-frigiană.

[13] După lingvistul Iorgu Iordan, sufixul -isk ar fi traco-dac. El se regăsește într-o serie de toponime din spațiul carpato-balcanic: Alisca (la vest de Dunăre, în partea central-sudică a Ungariei de azi), Partiskon (în raza orașului Szeged, în sud-estul Ungariei), Tibiscum (în aria satului Jupa, în Banat), Securisca (în hotarul satului Černovica, aproape de Oescus, în nordul Bulgariei), Scretisca (în zona așezării Kostinbrod, la nord vest de Serdica/Sofia, vestul Bulgariei), Transmarisca (tot în Bulgaria, în aria actualului oraș Turtucaia, în dreptul vărsării Argeșului în Dunăre), după http://dare.ht.lu.se/places/, 30 octombrie 2017. S-ar putea ca unul din numele Argeșului sau al așezării situate la vărsarea acestuia în Dunăre să fi fost *Marisca, după cum și forma din care a derivat numele românesc Timiș va fi evoluat din hidronimul Tibiscus, pe malurile căruia se afla și acea așezare daco-romană Tibiscum. Acest lucru ne îndreptățește să presupunem că forma antroponimică Basiliscus, consemnată ca nume al unui traco-roman, poate fi un strămoș al numelui românesc Vasilescu de mai târziu. Patronimul este atestat, în secolul al V-lea, fiind purtat de un prelat de la Palaeopolis (Caria), în vestul Asiei Mici (azi provincia turcă Aydin), prezent la Conciliul ecumenic de la Chalcedon (anul 451) și al VI-lea, chiar în Dacia mediterranea, pentru episcopul din Serdica, participant la Conciliul ecumenic de la Constantinopol (anul 553). Neatestarea documentară mai târzie a acestei forme nu trebuie să ne surprindă: de la sfârșitul secolului al VI-lea latina cedând locul elenei ca limbă imperială oficială, iar după anul 602 Imperiul a pierdut o mare parte a regiunilor balcanice romanizate. Atestarea numelui în vestul Asiei Mici se explică fie prin difuziunea lui la populația locală traco-frigiană (lucru puțin probabil, deoarece aceasta a sfârșit, încă din secolele IV-V prin a fi grecizată), fie prin imigrarea unui traco-roman din Balcani la sud-est de ținuturile trace romanizate. Dealtfel, un martir, Basiliscus apare la Comana Pontica, în nordul Asiei Mici (în prezent, în provincia Trabzon), la sfârșitul secolului al III-lea, iar mai târziu, tot în vestul Asiei Mici, este atestat un Pabiscus, ca reprezentant al localității Apollonis (Lydia, azi – în provincia turcă Manisa), la Conciliul ecumenic de la Efes (431)

[14] Odată cu sfârșitul domniei acestuia, acced la tronul imperial originari din regiunile grecofone ale Imperiului (inclusiv greci originari din Tracia, precum Phocas – 602-610), de la începutul veacului următor (610), limba elenă fiind introdusă ca limbă oficială la Constantinopol (de către Heraclius), înlocuind latina.

[15] Pentru această reușită a beneficiat de serviciile lui Belisarius, unul dintre cei mai mari generali ai Imperiului roman, și el de origine traco-romană.

[16] Chiar dacă influența traco-daco-romană nu a mai fost vizibilă din secolul al VII-lea, strămoșii noștri au mai înrâurit destinele spațiului carpato-balcanic și în secolele următoare. Astfel, în secolele XII-XIII, dinastia românească balcanică a Asăneștilor a condus destinele țaratului româno-bulgar, cu reședința la (Veliko) Târnovo, iar unul din urmașii acestei dinastii, Andronic Asan a ajuns conducător (despot) al provinciei bizantine Moreea (Peloponez), între 1316 și 1322, urmându-i lui Mihail Cantacuzino, urmaș (după nume) al unei familii de origine tracică, care a dat și un împărat la Constantinopol, Ioan Cantacuzino (1347-1354), Matei Cantacuzino (co-împărat, 1353-1357, apoi despot în Moreea, 1380-1383), Manuel Cantacuzino, despot în Moreea (1349-…, 1354-1380), urmat de Dimitrie Cantacuzino (1383). De notat că, printre despoții Moreei s-au mai aflat și alți urmași ai Asăneștilor: Mihail Asan și Andrei Asan (undeva între 1349-50 și 1354). Dintre Asănești, mai mulți reapar, ca țari în Bulgaria, în secolul al XIV-lea (între 1331 și 1371): Ioan Alexandru Asan, fii săi Mihail Asan și Ioan Asan. După dispariția împărăției constantinopolitane, familia Cantacuzino a supraviețuit: Elena Cantacuzino s-a măritat cu Orhan, sultan otoman în secolul al XIV-lea, iar, din secolul al XVI-lea, prin Mihail Cantacuzino, poreclit, în turcește, Șeitanoglu, pătrunde în Țările Române: unul dintre fii săi, Andronic s-a stabilit la nord de Dunăre. Dintre reprezentanții acestei ramuri a Cantacuzineștilor, îi menționăm pe: Elena Cantacuzino, boiereasă în Țara Românească (1611-1687), mama domnitorului Țării Românești Șerban Cantacuzino (1678-1688), în vremea căruia s-a tipărit Biblia de la București (1688), stolnicul Constantin Cantacuzino, boier în Țara Românească (1650-1716), Ștefan Cantacuzino, fiul lui Șerban Cantacuzino, de asemenea domnitor al Țării Românești (1714-1716), Pârvu Cantacuzino (…-1769), ban al Olteniei, liderul unei revolte anti-otomane, în vremea războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Alexandru Cantacuzino-Deleanu, boier și politician în Moldova (1787-1841), Constantin Cantacuzino, deputat în Țara Românească, în mai multe rânduri (1831-1866), Gheorghe Grigore Cantacuzino (1833-1913), om politic și prim-ministru al României (1899-1900), Mihail G. Cantacuzino (1867-1928), fiu al acestuia, primar al Bucureștilor (1904-1907), deputat, și ministru, Grigore Gheorghe Cantacuzino (1872-1930), fratele acestuia, și el primar al Bucureștilor (1913), Ion Cantacuzino, om politic, deputat (1857-1869), Alexandru Cantacuzino, ministru în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Matei B. Cantacuzino (1855-1925), jurist și om politic, primar al Iașilor (1912-1914), rector al Universității ieșene (1916-1918), ministru, Constantin Cantacuzino-Pașcanu, boier și om politic român (1856-1927), Ioan Cantacuzino, fizician și bacteriolog (1863-1934), Scarlat Cantacuzino, poet, eseist și diplomat (1874-1949), Alexandrina Cantacuzino, lider al mișcării feministe din România interbelică (1876-1944), George Matei Cantacuzino, arhitect român (1899-1960), Constantin Cantacuzino, aviator, participant la al doilea război mondial (1905-1958) și alții. Dintre membrii familiei stabiliți pe pământ românesc, unii au făcut carieră departe de aceste plaiuri: Julia Dent Grant Cantacuzène Spiransky, Princess Cantacuzène, Countess Spiransky (1876-1975), scriitor și istoric american, nepoata președintelui Ulysses S. Grant și soția prințului rus Mihail Cantacuzène (1875-1955), general și diplomat născut la Poltava, urmaș al unor emigranți români, plecați din Moldova, în secolul al XVIII-lea (înainte de 1772), pe timpul împărătăsei Ecaterina cea Mare. Alți reprezentanți ai familiei bizantine au ajuns în Serbia: Katarina Kantakuzina Branković (1418-1492), fiica prințesei Irena Cantacuzino. Primele mențiuni despre Cantacuzini apar în a doua parte a secolului al XI-lea, vorbind despre doi conducători militari: Manuel Cantacuzino amintit în intervalul 1079-1095 și un alt Cantacuzino, prezent în înregistrări între 1094 și 1107, care a învins o armată a lui Bohemond, prinț de Apulia, la Avlona (azi, în Albania). Tot despre un comandant militar, din vestul Imperiului (regiunile balcanice) vorbesc și însemnările din secolul următor, amintind de Ioan Cantacuzino (1150-1170). Majoritatea consemnărilor din secolele XII-XIV amintesc pe membrii familiei Cantacuzino în regiunile balcanice (Tracia, Epir, Pelopones/Moreea). Despre originea tracă a Cantacuzinilor vorbește N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, p. 229. Probabil, numele *Cantacuzenus a apărut undeva în partea finală a antichității (secolele IV-VI), probabil în partea sudică a Peninsulei Balcanice (undeva în Macedonia istorică), într-o arie în care populația tracă a sfârșit prin a fi, măcar în parte, grecizată, ca grecofoni apărând primii Cantacuzini, în veacurile XI-XII.

[17] Ș. Turcuș (coord.), A. Dincă, M. Hasan, V. Vizauer, Antroponimia în Transilvania medievală (secolele XI-XIV). Evaluare statistică, evoluție, semnificații, vol. I, Editura MEGA, Cluj, 2011, p. 173, inclusiv nota infrapaginală.

[18] Toponimia confirmă, pentru spațiul românesc, faptul că, aproximativ 30% din localitățile din România au la bază o mare comunitate patriarhală de țărani liberi, fondată de un moș întemeietor al satului, conducător al Sfatului bătrânilor. Aproximativ aceeași pondere a acestor oiconime se întâlnește și în Republica Moldova. Aceste sate, derivate din nuclee patriarhale au, în general, sufixele –ești (de origine dacică, după Iorgu Iordan), respectiv –eni/-ani (de origine slavă).

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

Cine-i teleghidează pe trădătorii din fruntea Parlamentului, de unde și ce urmăresc ei? Vineri, Ian 12 2018 

Pentru cei care mai cred în gogoșile electorale livrate de grupul infracțional organizat aflat la guvernare, iată ce „vor” (?) ei, în textul din link-ul de mai jos:

https://www.comisarul.ro/articol/destabilizarea-romaniei-adevarata-miza-a-papusii-i_870331.html

După ce-l vor citi, să văd dacă mai au cu ce argumenta în legătură cu „buna-credință”, „dragostea de țară”, „patriotism”, „mândru că sunt român” și alte minciuni sforăitor-populist-naționalist-găunoase pe care le îndrugă, de ani de zile!

De la traco-daci la români* (II) Joi, Ian 11 2018 

După aproximativ un secol, în jurul anului 200, în perioada apogeului militar, politic, economic și teritorial al Imperiului roman, populația aflată în componența diferitelor provincii romane depășea 5,6 milioane locuitori[1], repartizați pe o suprafață de peste 530000 km2. De această dată, dispunem și de informații – destul de exacte – referitoare la urbanizare. Astfel, în orașele romane din spațiul traco-geto-dac, se înregistra o populație urbană de circa 410000 locuitori (7,3% din populația totală).

Perioada romanizării nu aduce, se pare, mari schimbări legate de arealul locuit de traco-dacii intraţi în procesul de etnogeneză românească. Cu toată presiunea migratorilor, o bună parte a populaţiei traco-daco-romane a rămas pe loc, chiar dacă ea nu a mai fost menţionată în documente, deoarece nu s-a implicat în campaniile războinice (St. Brezeanu, 1999), retrăgându-se din istorie „pentru a se adânci în istorie” (L. Blaga).

Dacia Decebal sec I d Hr bun

Figura 5

 

În acest sens, ca dovadă stă, în primul rând, terminologia agro-pastoral-silvică, legată, în mare măsură, de utilizarea terenurilor, în care predomină termenii dacici (baltă, țarină, grapă, gard, păstaie, mazăre, varză, curpen, sâmbure, mugure, strugure, butuc, stână, strungă, țarc, cață, cârlan, daș, vătui, mânz, sterp, șut/ciut, țap, buiestru, rânză, bască, brânză, străghiată, zară, zăr, urdă, mărcat, pânză, butură, copac, brad, gorun, stejar, bunget, măceș, zarzăr/zarzăn/Dzardzaros etc.) şi latini (lac, agru, aratru, ţară, arare, semănare, culegere, secerare, îmblăciu, grâu, grâne, mei, mălai, orz, ovăz, linte, fasole, ai/usturoi, ceapă, viță, vie, sămânță, staul, cal, iapă, capră, oaie, berbec, miel, porc, taur, bou, vacă, vită, viţel, lână, lapte, caş, chiag, pădure, codru, fag, arin, paltin, ulm, salcie şi multe altele).

Populaţia urbană romanizată s-a ruralizat, viaţa sa social-economică a decăzut (dovadă fiind evoluţia, spre degradare, a sensurilor termenilor latini pavimentum, cararia, quadrum, pons/pontis, monumentum spre înţelesul cuvintelor româneşti pământ, cărare, codru, punte, mormânt/murmânt), locuitorii preferând, la adăpostul întinselor suprafeţe forestiere (codru, pădure)sau al întinderilor lacustre (bălţile), să locuiască în aşezări rurale mici (cătune), uneori modest fortificate (sate) sau situate în vecinătatea unor asemenea fortificaţii (desemnate de toponime derivate de la termeni precum cetate, cetăţea, cetăţuie).

Alături de terminologia geografică populară, de toponimie[2] și antroponimie[3] stau mărturie și tradiţiile (Plugarul, Tânjaua, Turca/Taurca, colindele, Pluguşorul, Dragobetele, Mărţişorul, Caloianul, căluşul, Rusaliile, Drăgaica/Sânzienele, sărbătoarea „cucilor”[4], calendarul popular, portul popular, casa tradiţională, gospodăria, momentele fundamentale ale vieţii cu ritualurile lor popular-religioase: naştere, cununie, moarte, etc.).

Dacia romana 106-117 d Hr bun

Figura 6

 

De asemenea, se adaugă terminologia religioasă de bază (Dumnezeu/Dumnidzălu, Doamne, zău, cruce, creştin, păgân, preot/preftu, biserică/băsearică, naştere, botez, cununie, nuni/nunaşi/nănaşi/naşi, nuntă/numtă, nuntaşi, duminică/dumanică/dumirecă, iertare, cuminecare, păresimi/pâreasiňi, Paşte, Crăciun/Cârciun, mormânt/murmânt, înmormântare, numele popular-religios al lunii de după ziua Sf. Apostol Andrei – Îndrea/Undrea/Andreu, etc.) şi descoperirile arheologice confirmă o asemenea continuitate (Gh. I. Brătianu, 1988).

Alături de toponime, antroponimele din spațiul carpato-balcanic relevă păstrarea unora dintre elementele onomastice (lingvistice) moștenite de români, în perioada romanizării și creștinării populației locale, de la strămoșii traco-geto-daci. Astfel, s-au păstrat patronime cum sunt: Chindeu (din Quindeus), Tit, Belisar/Velisarie, Bârsu, Dașu, Mocu, Mursa, Tatu (N. A. Constantinescu, 1963), rezultate, probabil, din nume utilizate de strămoșii noștri, precum și multe alte antroponime rezultate din termeni de origine traco-dacă: Amurgu (la aromâni), Baciu/Bațe (la istroromâni), Balaure/Balaur(ă)[5] (a doua formă este aromână), Baltă, Barzea, Bărzoancă, Băiatu/Băetu/Băyat (ultima formă este atestată la aromâni), Bordei, Brad(u), Brânduș (numele circulă și la aromâni), Brân(d)ză, Brustur, Bucur, Bungetea, Cață, Căciulescu, Cătună/Cotună, Cârlan, Cârlig, Copaciu/Cupăciar (ultima formă – poreclă aromânească dată românilor din Grebena), Copil(u)/Cochileț, Crețu, Cruțul, Curpăn, Cursaru, Custură, Dop, Fărmuță, Gardea, Călbează, Ghimpu, Gorun, Grăpanu, Gropeiu, Grumazea/Grumeza, Gușă/Gușiță, Lepăduș/Lepădatu, Lespezeanu, Mare(le)/Mareș, Mazăre, Măceș, Măgură, Mierioara, Mânzu(l), Moșu, Murgu, Mușat/Mușa/Mușu (ultimele două forme circulă la meglenoromâni și la aromâni), Pânzaru, Pârâu, Rânzescu, Sâmburescu, Strugurescu, Stru(n)garu, Șopârlă/Șăpârlan, Șutul/Ciuta, Tăreș, Țapu, Țărcan/Țărcar, Urdă/Urdea, Vătra/Vatrea, Zeriu, Zgărdan, multe dintre ele – cu variante și derivate. Unele dintre aceste nume au pătruns și la popoarele cu care românii au conviețuit și conviețuiesc și azi: Valaori(tes) – la greci, Kusturica – la slavii sud-vestici (vorbitori de sârbo-croată), Kreco/Kreculi – la sârbi, Lepedös – la unguri (I. I. Russu, 1981).

Astfel de nume, atestate și în trecut în ținuturile unde locuiesc români și azi, se regăsesc, în izvoarele vremii, și în regiuni unde elementul românesc a viețuit în alte epoci, iar astăzi este, dacă nu dispărut complet, într-o avansată fază de extincție. Astfel, pentru epoca medievală, în partea de nord a Peninsulei Balcanice, între Dunăre, Marea Neagră, Rodopi, Dinarici și Marea Adriatică, sunt consemnate nume ca: Bač, Balta, Bradar/Bradel, Bucur, Burzan, Kopilaš, Kreco, Krlagan (*Cârligan?), Murgă, Sina, Tatul, Urcați, Vrda (S. Dragomir, 1959), în Ungaria de astăzi – patronime ca: Bács, Brindza, Kapusa, Kopács/Kopach, Krecz, Goron, Matura, Mocou (Mocu), Mosayfolua (=„satul moașei”?), Murga, Csút, That/ Tácz, Urda, în Croația de azi – nume ca Buzadovecz, Mošanjci, în spațiul slovac și ceh – Balczo, Brendzar, Bur, Butura, Crez (=Creț), Gorony (<Gruni – după N. Drăganu, dar ar putea fi și din Gorun), Maresch/Marisz, Mossutza/Mása/Mósa, Cabov/Czábócz (derivate de la țap), iar în sudul Poloniei – Thatul (N. Drăganu, 1933). În sudul Poloniei și în vestul Ucrainei am mai consemnat numele Bradko, Mucha (=Mucea/Muca?) și Kreczowski (Gr. Jawor, 2012). Opinăm că și numele râului Hron, afluent slovac al Dunării ar deriva de la termenul românesc gruni(u), cu sensul de râul gru(n)iului. Deși nu dispunem de date mai vechi pentru această arie, o documentare realizată în anul 1942, dar publicată abia după căderea regimului comunist, în așezările românești de la est de Bug (sudul Ucrainei de azi), locuite de români de cel puțin două-trei secole, evidențiază prezența, în urmă cu peste jumătate de secol, a multor asemenea nume și la răsărit de spațiul românesc actual. Astfel, au fost consemnate: Baciul, Barzu/Bârzul, Bălteanu, Bragă, Brânză, Bucuros, Burleasca/Burlea, Burșa, Butuc, Buzian, Carp, Copaci, Grumaz, Jipa, Lepădat, Mazaru (derivat/modificat din Mazăre?), Mânzuc, Momescu, Pânzul, Sterpul, Țăruș, Țicul, Vătulea și altele[6] (A. Rațiu, 1994).

Prezența de odinioară a elementului românesc (dispărut de secole) în anumite zone este evidențiată și prin numele unora dintre creațiile folclorice actuale (dansuri, cântece populare): kopačka (copăceasca) – Macedonia, stara šapčanka (șopceanca veche), juta (iutea), ropota, kokonješče/ kokonješte (coconește)  – Serbia, orjahovsko vlasko (vlăheasca/româneasca din Rahova), sitno vlasko (sitna vlăhească/românească) – Bulgaria și altele[7].

 

NOTE:

[1] În această populație se includeau atât locuitorii din provinciile sud-dunărene menționate anterior, cât și cei din provincia Dacia, creată de împăratul Traian după anul 106 d. Hr. La aceștia se adăugau alte câteva sute de mii de daci liberi (daci mari, costoboci, carpi, tirageți) rămași în nordul fostului Regat dac, în regiunile numite mai târziu Bacea, Crișana, Maramureș, Ardeal (partea nordică), Bucovina, cea mai mare parte a Moldovei și a Basarabiei și în Transnistria.

[2] S-au păstrat, astfel, dintre toponimele dacice și/sau daco-romane, numele lanțurilor montane ale Carpaților și Rodopilor, cele ale unor râuri importante – Tisa, Iza, Someș, Criș, Mureș, Ampoi, Strei, Timiș, Caraș, Bârzava, Nera, Cerna, Motru, Olt, Lotru, Argeș, Siret, Trotuș, Prut, Nistru, Nipru, Dunăre, Morava, Pec, Timoc, Lom, Ișkăr, Osăm, Oltina, Tundja, Struma și altele – și, mai rar, unele oiconime: Turnu (intrat, probabil, prin intermediar vechi germanic/gotic), Piatra, Arcear, Dârstor, Hârșova, Constanța, Mangalia, Niș, Nesebăr, Plovdiv, Taor etc. Unul dintre primele toponime care confirmă păstrarea unor termeni traco-dacici este Στρὁγγες (Strὁgyes) – amintit de Procopius din Caesarea în lucrarea De Aedificiis, IV.4, p. 123 (citat de Ion Iosif Russu în Etnogeneza românilor, p. 396). Toponimul, localizat în aria localității Remesiana, în secolul al VI-lea (azi Bela Palanka, districtul Pirot, sudul Serbiei), ar deriva de la termenul care a dat în românește cuvântul strungă.

[3] Notăm, în acest sens, păstrarea ca nume de persoană (întâi – ca nume de botez, apoi ca nume de familie) a patronimului Carp, atestat în special în Moldova și Basarabia (dar prezent și la est de Nistru – Anton Rațiu, 1994: 69), drept continuator al numelui vechiului trib al carpilor, localizați în antichitate în exact aceleași regiuni. La sud de Dunăre, o situație asemănătoare se consemnează în ceea ce privește păstrarea numelui neamului tracic al serdilor în denumirea (bulgară) Sredec (Sredeț) păstrată, până în Evul Mediu de actualul oraș Sofia (antica Serdica, probabil reședința tribului menționat), după cum afirmă Ion Iosif Russu (2009: 160), a tribului tracic (traco-ilir) al dardanilor, în cel al strâmtorii Dardanele, care face legătura între Marea Marmara și Marea Egee și a numelui tribului tracic al mygdonilor în patronimul Mivdoniia (N. A. Constantinescu, 1963: 108).

[4] P. Diaconu, Saturnaliile la români, în Analele Dobrogei, serie nouă, Anul V, nr. 2, Constanța, 1999, p. 15-17. Aceasta continuă vechea sărbătoare daco-romană, precreștină, a Saturnaliilor, celebrată, de regulă, între 17 și 24 decembrie (uneori, după Anul Nou) și atestată în primele secole ale erei creștine în Moesia Inferior (Dobrogea). Sărbătoarea romană este conservată, prin originari sud-dunăreni (bulgari și români), emigrați în secolele XVIII-XIX în mai multe localități din centrul Munteniei. Autorul citat afirmă (p. 17) că sărbătoarea ar fi la origine chiar dacică, Saturnus al romanilor (sau Kronos al grecilor, fiind identificat, după autori antici, cu zeul traco-dacic Zamolxe).

[5] Țarul bulgar Šišman a avut un copil, dintr-o a doua căsătorie, numit Belaur (probabil, o transcriere eronată a unei forme *Bălaur), ajuns guvernator al Vidinului (arie locuită și azi de români), în anii 1323-1331, după http://fmg.ac/Projects/MedLands/BULGARIA.htm, 30 octombrie 2017.

[6] Numărul acestor patronime ar putea fi chiar mai mare, dar am omis o mare parte dintre ele, menționate drept „coincidențe” (N. A. Constantinescu, 1963) sau având, cel mult, un grad de asemănare formală (I. I . Russu, 1981). De asemenea, în lucrările menționate, sunt consemnate multe toponime derivate din antroponime, nici acestea nefiind amintite aici.

[7] Subliniem, pe de altă parte, că influențele s-au manifestat și în sens invers. Astfel, printre dansurile românești extrem de răspândite se numără și sârba (atestată atât la nord cât și la sud de Dunăre), polca (pătrunsă atât la modoveni, cât și la istroromâni), paidușca (atestată, practic, la toate popoarele balcanice), etc. De asemenea, unele dansuri au pătruns, atât la români, cât și la alte popoare din această zonă, ca urmare a influențelor venite din afară: arcanul (prezent la moldovenii din Bucovina, dar și la ucraineni), berbuncul (atestat la românii ardeleni, dar și la slovaci, unde se numește verbunk) și altele.

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

De la traco-daci la români* (I) Miercuri, Ian 10 2018 

Primele mențiuni despre neamul tracic datează din perioada homerică. Astfel, relatând evoluția războiului troian, Homer, în Iliada precizează că, în perioada luptelor (desfășurate, aproximativ, acum mai bine de 3100 de ani, în intervalul 1193-1183 î. Hr.[1]) o parte a triburilor trace s-au aliat cu grecii, iar o alta – cu troienii. Există opinii conform cărora și troienii ar fi fost traci, aceste păreri bazându-se și pe asemănarea fonetică dintre numele troienilor, respectiv tracilor. Dacă este așa, ar însemna că troienii plecați cu Aeneas spre Peninsula Italică, după distrugerea Troiei ar fi, de fapt, traci[2].

Tracii au fost un popor indo-european, localizat în partea centrală și sud-estică a Europei, cu unele prelungiri în vestul Asiei Mici. În primul rând, este necesar să stăruim asupra limitelor extinderii neamului traco-geto-dac, devenit, în urma romanizării, poporul român, vorbitor al unei limbi neoromanice, româna, cu cele 4 ramuri (dialecte) ale sale: dacoromân, aromân (macedoromân), meglenoromân şi istroromân. Astfel, despre traco-geto-daci se afirmă că locuiau, în antichitate, înaintea absorbirii celei mai mari părţi a teritoriilor locuite de ei în Imperiul roman, în nord-vestul Peninsulei Asia Mică (traco-frigienii), în partea centrală, estică şi nordică a Peninsulei Balcanice (provinciile romane de mai târziu Macedonia, Thracia, cele două Moesii, Dardania şi, parţial, Dalmatia[3] şi Pannonia[4]). Limita lor nord-vestică a coincis, încă dinainte de apariția sa, dar şi după regatul creat de Burebista, cu Valea Moravei (azi graniţă între Cehia şi Slovacia), iar în nord şi nord-est, aceştia erau prezenţi în Carpaţii Nordici, în lungul Nistrului superior, râu dincolo de care treceau spre a ajunge, în est, până pe ţărmul Mării Azov[5]. Ca şi românii, mai târziu, traco-dacii erau împărţiţi în trei ramuri principale: în Asia Mică – traco-frigienii (asimilaţi, probabil, în mare măsură, dacă nu în vremea regatelor elenistice, cel târziu după cucerirea romană sau în cadrul procesului de grecizare ce a afectat Imperiul roman de răsărit după anul 602 d. Hr.), tracii balcanici (în estul şi nordul Peninsulei Balcanice) şi geto-dacii (localizaţi mai cu seamă în Dobrogea de mai târziu şi la nord de Dunăre).

Considerăm că evoluţia etnolingvistică a traco-geto-dacilor a dus, treptat, la conturarea a trei dialecte tracice: dialectul geto-dac, localizat în special la nord de Dunăre, dar şi în Dobrogea, dialectul tracic balcanic, vorbit în partea estică a Peninsulei Balcanice şi dialectul traco-frigian, ai cărui vorbitori se localizau în partea de nord-vest a Peninsulei Asia Mică. Astfel, printre diferenţe, atât cât le putem desluşi, menționăm că traco-frigienii utilizau, cu precădere, patronimele simple, spre deosebire de ceilalţi traci, care foloseau nume compuse (I. I. Russu, 1981). Pe de altă parte, dacă tracii balcanici întrebuinţau pentru a denumi aşezările termeni precum -bria, -diza sau -para, geto-dacii utilizau tema -dava.  

Totuşi, aşa cum se vor produce lucrurile şi după cucerirea romană şi după încheierea procesului de constituire a limbii române şi a poporului român, au existat curenţi migratorii între diferitele ramuri ale tracilor. Astfel, tribul (bi)thynilor din Asia Mică are la origine o ramură a tribului tracic balcanic al thynilor. De la numele moesilor din spațiul balcano-dunărean vine numele tribului mysilor din Asia Mică. De asemenea, numele strâmtorii Dardanele dovedeşte trecerea unei părţi a dardanilor balcanici în Asia Mică. Tot din Peninsula Balcanică a migrat, dar la nord de Dunăre, tribul sucilor, localizat în sudul României de azi. Au existat şi migraţii în sens invers, după cum o probează numele antic al oraşului balcanic PlovdivPulpudeva, în care, termenul de la final (-deva) este o deformare a dacicului -dava sau numele vechi al așezării albaneze Dhërmiu – Thermidava.

Pe de altă parte, în sprijinul ideii că a existat chiar o circulaţie a unor traco-frigieni la nord-vest de Bosfor şi Dardanele (şi chiar la nord de Donaris) pledează atât toponimul Dzardzaros (Grecia), aromânesc la origine, cât şi termenul românesc nord-dunărean zarzăr/zarzăn, care definesc un arbore venit dinspre Asia, împreună cu „ruda” sa, piersicul. Atât toponimul creat de românii balcanici, cât şi termenul nord-dunărean arată că arborele a ajuns la ei prin intermediul dardanilor mutaţi în Asia Mică, dintre care o parte au reemigrat înspre estul Europei ulterior.

Sp traco-dacic sec V-II i Hr bun

Figura 1

 

Cercetări recente vin nu doar să dovedească afirmaţiile noastre, ci chiar să detalieze aceste arii dialectale ale limbii traco-dace. Astfel, pe baza cartografierii distribuţiei spaţiale a toponimelor tracice care derivă de la termeni cu sensul de „aşezare, cetate”, Sorin Olteanu (2010) pune în evidenţă 6 arii dialectale: la nord de Dunăre se evidenţiază o arie geto-dacică. În partea de nord a Peninsulei Balcanice, inclusiv în Dobrogea (cu prelungire spre Macedonia), se conturează o arie daco-moesică. Sudul Dobrogei se particularizează printr-o mică arie corespunzând crobyzilor. La sud de Munţii Balcani se pun în evidenţă o arie traco-moesică – pe versanţii sudici ai Balcanilor şi una tracică propriu-zisă (bessică), localizată în vestul Traciei, iar în estul acesteia se evidenţiază aria thynilor, care se prelungeşte şi la sud de Marea Marmara, în Asia Mică.

Arii dialectale trace-Olteanu

Figura 2 Arii lingvistice/dialectale traco-dacice (S. Olteanu, 2010)

 

Dacă în aria geto-dacică este prezent formantul –dava, în cea daco-moesică, alături de acesta sunt prezenţi, secundar, formanţi tracici precum -para sau, mai rar, –bria. Ambii formanţi tracici se regăsesc şi în aria traco-moesică, unde –dava  este atestat mai rar, spre a mai fi notat doar izolat în aria tracică. În fine, aria crobyză se pune în evidenţă prin prezenţa, alături de –dava, a lui –dina, în vreme ce, în aria (bi)thynică, se conturează prezenţa mai ales a formantului –diza.

Distribuţia aşezărilor mai importante din spaţiul traco-dacic este evidenţiată în harta următoare.

Sp traco-dacic sec V-II i Hr+asez

Figura 3

 

Izvoarele documentare, epigrafice și onomastice evidențiază faptul că, pe acest fond etno-lingvistic traco-dacic, se inserau și alte grupuri etnice. Astfel, în partea vestică a spațiului nord-dunărean (în lungul Dunării mijlocii) se localizau triburi celtice, iar în nord-vest, pe Morava, dacii veneau în contact cu triburi germanice. În zona Munților Apuseni trăiau agatârșii, la nord de Nistru – diverse triburi baltice, iar la est de arealul locuit de geto-dacii nistreni – sciții (infiltrați, însă, și la vest de Nistru, și chiar în Dobrogea).

Dacia Burebista sec I i Hr bun

Figura 4

 

Pe litoralul pontic, dar și la sud de Munții Haemus (Balcanii de mai târziu) se grupau și importante comunități de greci (prezenți și în Asia Mică, alături de armeni), în vreme ce, în lungul liniei ce îi separa pe tracii balcanici de iliri se regăsea o populație amestecată, cu triburi aparținând ambelor neamuri, precum și macedoneni[6]. În urma unor migrații spre est și sud-est, grupuri de celți s-au stabilit atât în lungul Dunării de Jos, unde au întemeiat așezări (Singidunum, Durostorum, Noviodunum), izolat, pe Valea Nistrului (Carrodunum), cât și în Peninsula Balcanică[7] și chiar în Asia Mică[8]. La rândul lor, traco-geto-dacii au migrat dincolo de limitele neamului tracic, spre nord, est[9], sud-est, etc.

Cu toată dificultatea de a face aprecieri statistice, putem afirma că, în vremea Regatului dac al lui Burebista, populația Daciei număra circa 2 milioane locuitori, pe o suprafață de peste 500000 km2 (la care s-ar adăuga încă aproximativ 2 milioane de locuitori în regiunile sud-balcanice și din Asia Mică, aflate fie sub controlul Imperiului roman, fie în afara statului dac). La sfârșitul secolului I d. Hr., în vremea regelui Decebal, pe un teritoriu mult mai restrâns (circa 250000 km2), limitat doar la regiuni nord-dunărene, Regatul dac mai număra aproximativ 1 milion de locuitori. Regiunile sud-dunărene făceau parte deja din Imperiul roman[10], însumând aproximativ 5 milioane locuitori.

 

 

NOTE:

[1] Homer, Iliada (trad. George Murnu), p. 8

[2] Chiar dacă, la origini, tracii balcano-frigieni erau înrudiți cu seminția lui Aeneas, perioada de aproximativ un mileniu în care cele două grupuri au trăit departe unul de celălalt și s-au aflat în contacte, inclusiv lingvistice cu neamuri diferite (cu armenii, hittiții, sarmații, sciții, balticii – în cazul traco-dacilor, respectiv, cu estruscii, cartaginezii, galli – în cel al viitorilor romani) a făcut ca idiomurile vorbite de cele două grupuri să evolueze divergent. Aeneas și oamenii lui au ajuns la gurile Tibrului în jurul anului 1177 în. Hr., în vreme ce primele contacte cu traco-dacii au avut loc, în secolul al II-lea î. Hr., în Asia Mică și în Peninsula Balcanică. Astfel, nu se susține „teoria” tracomanilor/dacomanilor potrivit cărora „romanii erau daci”, această opinie constituind, în realitate o imensă aberație istorică.

[3] Ion Iosif Russu, Etnogeneza românilor, p. 77, 84.

[4] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 36-45.

[5] Ion Iosif Russu, op. cit., p. 77.

[6]Aceștia erau, înainte de a fi elenizați (acest proces fiind în desfășurare în vremea Regatului/Imperiului macedonean), un neam distinct de greci, aflat, probabil, din punct de vedere etno-lingvistic, la „întâlnirea” dintre greci, iliri și traci.

[7]În zona actualei capitale a Bulgariei (Sofia) a luat naștere o așezare al cărei nume pare să fie celtic (Serdica).

[8]Prezența lor dincolo de Marea Marmara este evidențiată de numele unei provincii romane, Galatia.

[9]Astfel, la nord de Nistru, până în bazinul Vistulei, sunt menționate dave dacice (Gildova, Vidava), prezența unor traco-daci fiind atestată documentar și în Crimeea.

[10] Nord-vestul Asiei Mici era inclus, în mare parte, în provincia Bythinia et Pontus, iar regiunile balcano-dunărene – în provinciile Macedonia, Thracia, Moesia Inferior și Moesia Superior. În total, acestea aveau o suprafață de aproape 400000 km2.

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

Pagina următoare »