Au trecut 29 de ani de la revolta anticomunistă a muncitorilor brașoveni marți, Noi 15 2016 

Astăzi se împlinesc 29 de ani de la revolta anticomunistă a muncitorilor de la (pe atunci) uzinele „Steagul Roșu”, „Tractorul”, „Rulmentul”, „Hidromecanica” și altele (scuze pentru eventualele omisiuni!) din Brașov, împotriva regimului dictatorial al clanului Ceaușescu. Un modest omagiu celor care au fost hărțuiți, anchetați, amenințați, bătuți, persecutați, doar pentru că și-au dorit să fie LIBERI!

Presa românească nu a acordat, până la această oră (20,00, ora Bucureștilor) nici o atenție acestui eveniment!… RUȘINE!

Votați Maia Sandu! vineri, Noi 11 2016 

Cu puțin timp înainte de al doilea tur al alegerilor prezidențiale, adresez cetățenilor cu drept de vot din cel de-al doilea stat românesc, de la est de Prut, îndemnul: VOTAȚI MAIA SANDU!  Dacă doriți să scăpați de umbra nefastă a Moscovei, de ocupantul rus, mergeți la vot și manifestați-vă opțiunea pentru MAIA SANDU!

Despre votul universal la români luni, Oct 31 2016 

Această postare este prilejuită, pe de-o parte, de faptul că, în urmă cu câteva zile, am urmărit un film legat de mișcarea sufragetelor din Regatul Unit, pentru recunoașterea dreptului la vot pentru femei, intitulat Sufragette (la finalul filmului este trecută în revistă o listă cu mai multe țări unde a fost acordat acest drept, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, unde România nu apare). Pe de altă parte, acest material are o oarecare legătură și cu situația actuală: ieri s-a desfășurat primul tur al primului scrutin prezidențial din mileniul al treilea, în care președintele Republicii Moldova este ales prin vot direct, de către cetățeni și nu indirect (de către legislativul de la Chișinău). Unul dintre candidații rămași în turul al II-lea, Maia Sandu, ea însăși femeie, a remarcat că mai mult de jumătate dintre alegătorii prezenți la vot sunt femei. De asemenea, dintre cei 9 candidați înscriși la primul tur, 5 aparțin „sexului frumos”. Mai facem precizarea că textul de mai jos a fost publicat, în anul 2013, în cuprinsul cursului de Geografie electorală, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Anii 1917-1918 au fost caracterizaţi de o puternică efervescenţă revoluţionară, manifestată mai ales în Europa, fapt ce a dus la prăbuşirea imperiilor multinaţionale (Imperiul ţarist – 1917), Imperiul austro-ungar, Imperiul german – 1918, Imperiul otoman – 1920). Astfel, ţinuturile româneşti aflate sub stăpânire străină s-au putut desprinde de imperiile sub dominaţia cărora se aflau şi să decidă Unirea cu Ţara, în anul 1918. Atât în Basarabia, cât şi în Bucovina şi la vest de Carpaţi, adunările care au decis Unirea au fost desemnate pe cale electivă, în Basarabia şi Bucovina fiind aleşi şi reprezentanţi ai minorităţilor, în Transilvania şi Banat – delegaţi ai mai multor formaţiuni politice (ca şi în Basarabia), Ardealul având în comun cu regiunea pruto-nistreană şi desemnarea în legislativul regional a unor femei deputat. Mai mult, electoratul ardelean şi bănăţean a inclus şi femeile printre alegători. Astfel, primele femei intrate în legislativ au fost Elena Alistar-Romanescu, deputat ales în Sfatul Țării de la Chișinău, în toamna anului 1917, din partea Blocului Moldovenesc, pentru județul Cetatea Albă. Un an mai târziu, pe 1 Decembrie, a fost ales, la Sibiu, Marele Sfat Național Român din Transilvania (un legislativ regional care a funcționat până în aprilie 1920). În acest organ legislativ transilvan, a fost aleasă și dr. Elena Lemenyi-Rozvan, din partea social-democraților ardeleni, ca deputat de Sibiu.

Deși a fost cerut cu insistență în Parlamentul României Mari, dreptul de vot pentru femei nu a fost legiferat, pentru Adunarea Deputaților și Senat, femeile primind drept de vot abia în 1938 (folosit, însă, doar de o parte dintre ele, la ultimele alegeri legislative interbelice, din vara anului 1939, însă într-un context politic dominat de dictatura regală), dar, din 1929, femeile cu știință de carte au avut drept de vot la alegerile locale (drept exercitat începând cu scrutinul din 1930).  Generalizarea dreptului la vot pentru toate femeile din România s-a realizat tot într-un context totalitar – de această dată – de extremă-stânga, s-a realizat după a doua conflagrație mondială, începând cu scrutinul legislativ din noiembrie 1946. Unul dintre puţinele câştiguri ale acestor alegeri a fost reprezentat de generalizarea votului universal pentru toţi alegătorii de peste 21 de ani (inclusiv pentru femei). În cursul perioadei totalitare, vârsta de la care s-a acordat dreptul la vot a coborât la 20 de ani (1948) şi apoi la 18 ani (1952), acest prag fiind menţinut şi după prăbuşirea regimului comunist.

Despre unitate și coeziune socială la români vineri, Sep 30 2016 

Începând din anul 2007, un institut de cercetare științifică, numit Legatum Institute, cu sediul la Londra, publică un index al prosperității mondiale. Printre componentele ce contribuie la evidențierea statistică și spațială a prosperității umanității, este luată în calcul, din 2009, și capitalul social. Această componentă se referă la cât de bine cooperează între ei, în echipe/grupuri mai mici sau mai mari, cetățenii statului respectiv.

Înainte de a vorbi, însă, despre locul unde se află România și românii la nivel mondial, din acest punct de vedere, să facem o scurtă incursiune istorică, spre a vedea de unde am plecat. Fără a detalia, începem cu prima mențiune despre traco-daci, aceea a lui Herodot, datând de acum circa 2500 de ani, în care „părintele Istoriei” amintește, între altele, că „… dacă s-ar uni, tracii ar fi cel mai puternic neam după cel al inzilor…”. Concluzia acestui fragment este că strămoșii noștri erau dezbinați. Să nu ne mai mirăm, astfel, că urmașii traco-dacilor romanizați – românii apăruți acum mai bine de un mileniu, pe ambele maluri ale Dunării, în spațiul carpato-balcanic, au fost ei evidențiați la multe, dar numai ca fiind uniți nu prea… Statistic vorbind, în afara a câteva decenii în care, mai întâi Burebista (în secolul I î. Hr.) și apoi Decebal (la cumpăna dintre secolele I-II d. Hr.) i-au unit pe strămoșii noștri într-un Regat dac, traco-dacii nu au prea avut ocazia de a trăi între hotarele aceluiași stat. La fel stau lucrurile și cu românii: câteva luni de unitate a Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei sub Mihai Viteazul (mai-septembrie 1600) și circa 22 de ani (1918-1940) de unitate națională a României întregite, ar aduna abia câteva decenii (vreo șapte-opt) dintr-o istorie de peste 3100 de ani (de la Iliada lui Homer, în care, acum circa 3100 de ani, în vremea războiului troian, mai multe triburi trace sunt amintite ca participând la acest conflict). Statistic, cele câteva decenii însumate de unitate a traco-geților și a românilor ar da cam 2,5% din toată istoria strămoșilor noștri. Cam puțin pentru un popor care se pregătește – zice-se – pentru aniversarea centenarului Marii Uniri din 1918…

Revenind la statistica publicată de Legatum Institute, trebuie să amintim, mai întâi, că, în primii ani, numărul de țări analizate abia depășea 100 (de pildă, în 2009, erau 104 state), în vreme ce ierarhia publicată pentru anul 2015 ia în calcul 142 de state. Nu ne vom ocupa de ceilalți sub-indicatori, ci vom stărui un pic asupra acestui capital social sau a coeziunii sociale. Dacă în 2007 și 2008, indicele prosperității mondiale  nu a inclus, ca sub-indicator, această componentă, în anul 2009, din cele 104 țări analizate, România se situa pe locul 102! Grăitoare confirmare statistică a lipsei de coeziune socială a românilor, menționată de noi, succint, de-a lungul istoriei!… Grăitoare, dar și extrem de tristă, în același timp!

În ceea ce privește distribuția crono-spațială a acestui sub-indicator, cu o coeziune socială puternică se evidențiază, în general, țările din Europa Occidentală, dar și America anglo-saxonă, Australia, Japonia, etc. La polul opus, în ideea că o asemenea „companie” ne lasă măcar iluzia că „nu suntem singuri” în lipsa noastră de coeziune socială și de unitate, se situează cam toată Peninsula Balcanică, chiar și Ungaria, dar și Turcia, o serie de țări din Orientul Apropiat și Mijlociu, Asia de Sud și o mare parte a Africii (cu excepția fostelor colonii britanice din sudul și estul continentului sau chiar Nigeria) și chiar câteva de prin America Latină. Putem presupune că, absența coeziunii sociale, dificultatea (dacă nu chiar imposibilitatea) de a construi echipe, oricât de mici (de doi, trei, cinci români…), care să lucreze  împreună, are legătură cu lipsa de prosperitate, cu o guvernanță slabă și cu multe alte elemente, de care ne plângem că nu le avem, dar nu facem (mai) nimic în acest sens… Ca o confirmare a faptului că majoritatea populației de la est de Prut împărtășește cu noi aceleași tradiții și valori, aceeași istorie, și Republica Moldova se află tot în acest grup.

În acest context, despre ce „sărbătorire a centenarului Marii Uniri” și despre ce „proiect de țară” și „Românie educată” putem vorbi, dacă noi nu suntem capabili, fiindcă nu avem încredere unul în celălalt, să creem o echipă măcar de doi-trei oameni, necum una în care să fie angrenată, dacă nu toată populația adultă a țării, măcar majoritatea ei?

Despre carpi miercuri, Aug 31 2016 

Carpii au fost unul dintre triburile (probabil traco-dace) care au populat partea de est a Regatului dac (probabil, la est de Carpații Orientali), în ultima parte a antichității. Despre rolul lor (mai ales legat de conflictele cu Imperiul roman, în secolele II-IV d. Hr.), se poate citi, aici, un material, cu informații documentate. Din informațiile documentare și/sau arheologice, carpii dispar din mențiuni, în secolul al IV-lea (mai exact, din 318 d. Hr.), explicația acestei dispariții fiind legată, în opinia spcialiștilor, de numeroasele conflicte cu romanii și de dislocările în interiorul Imperiului, realizate de împărații romani începând cu 270 d. Hr.

Și totuși… În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum/Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca religie oficială în Imperiul roman. Cum împăratul era de origine traco-romană (fiind născut la Naissus/Niš), era posibil să-i fi chemat pe marii preoți traco-daci și să le propună renunțarea la cultul lui Zamolxis și trecerea la noua confesiune. Odată cu această trecere, prin adoptarea creștinismului, traco-daco-romanii au adoptat și limba latină, dar și termenul romanus, devenit, în dialectele de mai târziu ale limbii române, român/rumân/ar(u)mân/*rumon/rumăr. Acest fapt este întărit de prezența, în terminologia creștină a limbii române a numeroși termeni de origine latină (cruce, creștin, biserică, preot, botez, Dumnezeu, Paște, Crăciun, cuminecare, păresimi, etc.), a numeroase antroponime de origine constantinopolitană (legate de vechea Biserică Creștină a Imperiului roman de răsărit, numit, în timpurile moderne, „bizantin”): Ioan, Nicolae, Andrei, Gheorghie, Vasilie, Dumitru și altele și de prezența, în două din rugăciunile importante ale creștinilor – Tatăl nostru și Crezul – a peste 80% termeni de origine latină (atestați în variantele ortodoxe ale acestor texte religioase). Se adaugă tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei (păstrată de numele popular dat lunii de după ziua Sfântului Andrei – 30 Noiembrie: Îndrea/Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni) și circulația unor forme populare pentru numele calendaristice de sorginte constantinopolitană: Ziane/Sânziane, Nicoară/Nicăruș/Sânnicoară, Îndrei/Indrei, Georzu/Giurgi/Sângeorz, Văsâi/Sânvăsii, Medrea/Sâmedru/Sumedru, etc.

Cum „dispariția” carpilor din mărturiile documentare s-a produs la câțiva ani după Edictul de la Mediolanum, bănuim că, la fel ca și ceilalți traco-daci (romanizați sau nu), carpii au renunțat la a ataca Imperiul și chiar la a se mai declara… carpi, dar, ca și în cazul unor tradiții precreștine păstrate după creștinare (a da ortul popii – tradiție legată de trecerea în „lumea cealaltă” a lui Hades, cultul „cavalerului trac” devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul și păstrat ca drapel de luptă al oștirii din Evul Mediu până azi, etc.), strămoșii românilor moldoveni de azi au considerat că pot păstra numele lor caracteristic, ca patronim. Acesta a supraviețuit (până azi, chiar!), mai întâi ca nume de botez, iar din faza finală a Evului Mediu (secolele XVII-XVIII), s-a încetățenit ca supranume/nume de familie.

Păstrarea acestui nume se explică și prin continuitatea vieții politico-administrative și religioase la est de Carpați. Astfel, vechea Petrodava (în traducere: Cetatea Piatra) reapare în documentele medievale sub numele Piatra lui Crăciun (Crăciun fiind, probabil, un cneaz local, ce a alăturat mica sa formațiune politică Țării Moldovei). La est de Siret, vechea așezare dacică Paloda (cu un nume autohton, asemănător termenului latin paludem) a devenit, sub influența slavilor, Bârlad, centrul politic al Țării berladnicilor (menționată documentar în secolele XI-XIII) și integrată și ea în aceeași Țară a Moldovei. Pe de altă parte, probabil, așa cum am susținut cu un alt prilej, muntele sfânt al dacilor, Kogaionon, ar fi fost Ceahlăul, transformat, după creștinarea populației locale, în muntele sfânt al românilor moldoveni, așa cum, deja, îl descria Dimitrie Cantemir, cu trei secole în urmă.

Prima mențiune documentară a patronimului Carp datează din 1453, fiind localizată în aria actualei comune Filipești, județul Bacău, fiind urmată, în 1479, de o alta, atestată la Suceava, pe atunci cetatea de scaun a Țării Moldovei. Următoarele atestări, până în secolul al XIX-lea (în documente, înregistrări statistico-fiscale – catagrafii, liste cu deputații aleși în adunările legislative) sunt, aproape exclusiv, moldovenești. Singurele excepții le constituie atestarea, în secolul al XVI-lea, a unui Cărpoi, în Oltenia actuală, în comuna Bobicești, județul Olt, urmată, în veacul al XVII-lea, de o altă mențiune, a unui Carpu, la CârstăneștiOteșani, județul Vâlcea. În catagrafia rusă din 1774 apar 79 de mențiuni, 44 – în forma Carpu și 29 – în varianta Carp, izolat fiind notate și primele forme influențate de ucraineni – un Carpenco, la Toporăuți (fostul județ Cernăuți) și un Carpuc (probabil, Carpiuc), la Vetreanca (fostul județ Hotin). Rar, din secolul al XVII-lea, atât documentele istorice, cât și catagrafiile atestă numele Carp și ca prenume, fapt constatat, atât în perioada interbelică (în Anuarul SOCEC al României Mari, 1925), cât și azi, în Basarabia, deși asemenea situații se întâlesc, izolat, și la vest de Prut (un Constantinescu Carp, la Ploiești, în Anuarul cu abonații telefonici din 1959). Această menținere a prezenței numelui și ca prenume întărește ideea perpetuării sale pe „filiera” nume de trib – nume de botez – nume de familie.

Patronimul a pătruns și în toponimie. Un sat din comuna Moara, județul Suceava, poartă numele Moara Carp, un altul, aflat în comuna Țibănești, județul Iași a purtat numele Tungujei-Carp, denumirea mai veche a satului Mihail Kogălniceanu, comuna Țigănași (același județ) a fost Rateș Carp, o localitate basarabeană din fostul județ Cahul se numește Cărpești (deși apare și varianta Cârpești, mai des întâlnită), iar un deal situat la sud de comuna Coarnele Caprei, județul Iași este denumit Dealul Cărpoaiei.

Începând din perioada interbelică, numele începe să pătrundă și în ținuturile intracarpatice, unite cu România în 1918, după ce, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începuse să fie atestat și în sudul țării (de exemplu, la Buzău). Tot în perioada interbelică este atestat, izolat, chiar și în Cadrilater, în fostul județ Durostor. În forma Carpina este prezent și la aromâni (T. Papahagi, Antologia aromână, 1922).

Să precizăm ce explicații s-au dat până acum legat de semnificația patronimului. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, citat de https://dexonline.ro, afirmă că numele derivă de la: gr. Kάρπος < ϰαρπός „fruct”. Ținând cont, însă, de repartiția geografică a numelui, atestat, continuu, în Moldova carpato-nistreană în ultimele peste 5 secole (și chiar și la est de Nistru), suntem de părere că, pe baza argumentelor de mai sus, putem lua în considerare ideea ca patronimul Carp să continue prezența, din partea finală a antichității, a vechiului trib al carpilor, ai cărui urmași sunt românii moldoveni de astăzi.

Ce (mai) este Europa? sâmbătă, Iul 2 2016 

În aceste vremuri de cumpănă pentru „Bătrânul Continent”, ne-am aștepta să întâlnim doar oameni supărați, încruntați, triști, doar ură, dispreț, încrâncenare… Și totuși…

Într-o seară de vară, pe o terasă de pe malul Dunării, la Bratislava (capitala Slovaciei), un francez, un polonez și un român, au urmărit, împreună, „optimea de finală” de la Euro 2016, dintre Polonia și Portugalia, transmisă de un post german de televiziune… La finalul meciului, colegul polonez (cu toată tristețea pricinuită de eliminarea Poloniei de la turneul final) a exclamat: „Aceasta este Europa!”

Cred că orice alte comentarii sunt de prisos…

O zi a comemorării și a unei (dureroase) aduceri-aminte: 76 de ani de la începutul destrămării României Mari! marți, Iun 28 2016 

La 23 august 1939, miniștrii de externe ai Germaniei hitleriste (Joachim von Ribbentropp) și ai Uniunii Sovietice (comisarul pentru afaceri externe, Viaceslav Molotov) au semnat un „pact de neagresiune”, care prevedea împărțirea unei părți a Europei (de la Marea Baltică la Marea Neagră) în „sfere de influență”. La o săptămână după acest „acord”, pe 1 septembrie a început al doilea război mondial, prima victimă fiind Polonia, atacată de naziști și, din 17 septembrie, și de sovietici. Cele două state totalitare (Germania și URSS) și-au „împărțit”, „frățește” Polonia sfârtecată, care, pentru aproape 6 ani, dispărea din nou de pe harta Europei. În iarna 1940-41 a venit rândul Finlandei, care, deși a rezistat eroic mult mai numeroasei armate sovietice, a fost nevoită, în martie 1941, să cedeze URSS Karelia. În timp ce Germania s-a năpustit asupra Europei occidentale (ocupând, până în iunie 1940, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia și chiar o bună parte a Franței!), URSS s-a „răstit” puțin la țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania) care au „acceptat”, cu „bucurie” să devină „republici unionale”. Apoi, pe 26 iunie a venit rândul României: Molotov a transmis, prin ambasadorul român la Moscova, o notă prin care ni se cerea cedarea Basarabiei și, ca o „compensație” pentru cei „22 de ani de ocupație românească” a teritoriului pruto-nistrean, și întreaga Bucovină.  Aflând de enervarea lui Hitler, care știa că Bucovina nu figura între pretențiile sovieticilor, Stalin s-a limitat doar la partea de nord a regiunii, cu tot cu Cernăuții.

La București, în Consiliul de Coroană, Carol al II-lea a încercat să câștige timp, transmițând sovieticilor că putem veni la negocieri… Sovieticii nu voiau negocieri, nu aveau răbdare, armatele de „eliberare” fiind deja masate pe Nistru. În seara următoare, Molotov a fost și mai ferm: urma ca, până la orele 12, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă să fie deja predate sovieticilor. După contacte diplomatice cu reprezentanții altor țări de la care speram să primim sprijin (cu Italia, Germania – care ne-au „sfătuit” să dăm curs pretențiilor sovietice, dar și cu statele Antantei Balcanice – care au avut, mai rezervat, aceeași atitudine, mai puțin Turcia*), Carol al II-lea a emis un comunicat, în dimineața zilei de 28 iunie, prin care se anunța „evacuarea” armatei și administrației românești din teritoriile revendicate de sovietici. Pe 3 iulie, se închidea noua frontieră româno-sovietică. Prin retragerea rușinoasă, fără luptă din aceste ținuturi (care votaseră, în 1918, Unirea cu Țara, Basarabia fiind chiar prima!) începea destrămarea României Mari, care a continuat în săptămânile următoare: la 30 august, prin Diktatul de la Viena, „mediat” (adică – impus!) de Hitler și Mussolini, România a cedat Ungariei horthyste partea de nord a Transilvaniei, iar la 7 septembrie, prin Tratatul de la Craiova (cerut de Hitler României, spre a ne pedepsi pentru atitudinea ostilă sau indiferentă față de Germania din perioada interbelică), am cedat și Cadrilaterul (sudul Dobrogei) Bulgariei. Practic, în mai puțin de 3 luni, fără a fi în război cu nimeni (România se proclamase neutră, de la începutul lui septembrie 1939) și fără a trage un foc de armă, am pierdut o treime din teritoriul național și din populație (din care, majoritatea erau români)! Pe lângă teritoriile asupra cărora, vecinii revizioniști își exprimaseră, mai deschis sau mai voalat pretențiile (Basarabia – URSS, Transilvania – Ungaria, sudul Dobrogei – Bulgaria), România a cedat și ceea ce nu intra în menționatele revendicări: nordul Bucovinei și, mai mult, partea de vest a fostului județ Dorohoi (ținutul Herței), care nu fusese niciodată ocupat nici de austrieci, nici de ruși și pe care sovieticii au recunoscut că l-au ocupat „din greșeală”, dar… nu s-au mai retras!

Un gând pios se îndreaptă spre toți cei care au murit, nevinovați, au fost deportați, arestați, persecutați, pentru singura lor vină de a fi fost români, în teritoriile cedate în acest trist an 1940… La fel, recunoștința noastră cred că este prea puțină, către cei ce au luptat pentru eliberarea, vremelnică (1941-44) a Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței și, apoi, pentru realipirea la România a nordului Transilvaniei (în toamna anului 1944). Dezavuăm, condamnăm și ne delimităm de toate actele de persecuție, omoruri, etc., comise de autorități sau de cetățeni români împotriva unor cetățeni aparținând minorităților (în special evrei)!

Nu este în intenția noastră să instigăm la ură, la răzbunare, dar este bine să știm aceste lucruri. Cine uită, riscă să retrăiască momentele dureroase și, din nefericire, contextul internațional tinde să semene tot mai mult cu perioada 1938-1940… Mai mult, la ce conducători avem și la cât „patriotism” sforăitor (din gură) se mai găsește azi în România, să ne ferească Dumnezeu de repetarea fatidicului an 1940!… Retorica găunoasă, fanfaronada și demagogia au marcat și au subminat țara și în perioada interbelică, iar „moda” politicienilor de atunci se repetă și azi, chiar la o scară mai mare! Iar dacă se va repeta anul 1940, va fi mai rău, cu mult mai rău!

Să dea Dumnezeu să n-am dreptate!

*De apreciat reacția Turciei, care, prin reprezentantul său la București, a comunicat autorităților române, că dacă noi ne decideam să rezistăm la Nistru, armata turcă putea concentra trupe în Caucaz, pe frontiera cu URSS, spre a ne mai ușura nouă rezistența contra atacatorului sovietic… N-a fost nevoie, autoritățile române cedând prea ușor în fața amenințărilor și șantajului. „Sugestiile” diplomatice italiene și, mai ales, germane aveau în vedere păstrarea intactă a rezervelor de petrol românesc, care, în cazul unei rezistențe în fața sovieticilor, ar fi putut fi afectate… Iar despre celelalte țări din Antanta Balcanică, acestea au sperat că, dacă cedam noi (inclusiv față de Bulgaria) se salvau ei… Simple iluzii, deoarece, în mai puțin de un an, atât Iugoslavia, cât și Grecia, au fost ocupate de germani și de aliații lor…

Despre „industria doctoratelor” în România joi, Iun 16 2016 

Am descoperit acest material care face o foarte exactă (cel care prezintă este matematician de profesie!) prezentare a „industriei” „pontoratelor”, pardon, „doctoratelor” în România de azi!

Citește, semnează și dă mai departe! joi, Mai 19 2016 

A apărut o petiție care încearcă să oprească „albirea” plagiatorilor și a comisiilor care i-au făcut din hoți „doctori” cu „acte în regulă”. Petiția se găsește aici:

Despre smerenie sâmbătă, Apr 9 2016 

Deoarece ne aflăm, încă, în Postul Sfintelor Paști, smerenia, cumpănirea, buna-cuviință, bunul-simț, simțul măsurii, echilibrul trebuie să fie printre trăsăturile ce animă orice suflet (cu adevărat) credincios. În aceste condiții, apelul la smerenie de mai jos este cât se poate de nimerit!

 

Despre smerenie

Pagina următoare »