Azi – nimic despre Unirea Principatelor… Luni, ian. 24 2022 

Pentru motive bine cunoscute, enunțate de ani de zile, azi nu vom vorbi deloc despre Unirea Principatelor. Vom reveni cu informații peste două săptămâni!

Să (mai și) râdem: micșorarea hainelor… Duminică, ian. 23 2022 

Să (mai și) râdem: consecințele grevei STB… Sâmbătă, ian. 22 2022 

Mici revizuiri și adăugiri legate de evoluția nomenclaturii stradale a Făgărașului Vineri, ian. 21 2022 

Faptul că, de un sfert de veac, n-am mai (prea) avut de-a face cu acest subiect s-a văzut… Dădeam, zilele trecute, un număr de peste 100 de nume de artere ale municipiului de pe Olt… Ieri am realizat un tabel cu „inventarul” tuturor hodonimelor de acest tip, pe perioade (ante 1700, 1701-1918, 1919-1945, 1946-1989, 1990-2021) și, pentru perioada actuală (din 1990 încoace) au ieșit mai puțin de 90. Restul, până la peste 100, se referă, probabil, la numele localității (administrativ, statutul de municipiu, sau cel de oraș, înainte de 1979, reprezintă o denumire, oficială, ca și cele de străzi!), la cele ale cartierelor – mai mult de 10, al coloniei Combinatului Chimic și altele.

Pe de altă parte, pe lângă tendința de dublare a numărului de astfel de nume, de la o perioadă la alta (până în cea comunistă, când, spre finalul intervalului, tendința a devenit una de stagnare), am reușit, în mare măsură, cu ajutorul tabelului menționat, să văd care au fost/sunt corespondențele între vechile nume de străzi și cele actuale. Pentru o mai bună localizare, va fi necesară realizarea unor fonduri de hartă succesive, cu evoluția teritorială a așezării, activitate deja începută. Primul fond de hartă, la nivel de străzi, este chiar cel actual, deja finalizat. Succesiv, pe măsură ce voi „înainta” – înapoi în timp – spre începuturile existenței orașului, din fondul de hartă actual se vor șterge sau/și redesena acele părți de localitate ce nu existau anterior. Fiecare fond de hartă va cuprinde, pe lângă rețeaua stradală, elemente de hidrografie (Oltul și principalii săi afluenți, dar și Lacul Cetății și Iazul Morii), zonele de agrement (apar din a doua parte a secolului al XIX-lea) și, de pe la 1900, calea ferată Sibiu-Brașov (hidrografia, parcurile și calea ferată vor figura, însă, pe un layer separat).

Probabil, periodizarea, atât a evoluției așezării, cât și a nomenclaturii stradale (de când apare ea în documente, surse statistico-onomastice, reprezentări cartografice, etc.), se va referi la: perioada vechii cetăți de pământ (secolele XI-XII), perioada de început a actualei așezări (secolele XIII-XV), perioada apartenenței la Principatul Transilvaniei (secolele XVI-XVII), perioada dependenței de Curtea de la Viena (1701-1918), perioada interbelică, incluzând și a doua conflagrație mondială (1919-1945), perioada comunistă (1946-1989) și perioada actuală (după 1989). Reconstituirea evoluției așezării este destul de sigură, începând cu veacul al XVII-lea, când apar și primele reprezentări cartografice, anterior, mai ales din secolele XVI-XVII, ne putem baza atât pe informațiile din înregistrările statistico-fiscale (urbarii), cât și pe cele din documente, mai problematice fiind reconstituirea vechiului nucleu al târgului, înainte de 1500 și, mai cu seamă, a fortificației inițiale din colțul nord-vestic al localității de azi.

În aceste cazuri, pe lângă informația cu caracter arheologico-istoric, de un real ajutor va fi și… toponimia. Prima fortificație locală se găsea în zona fostei fabrici de cărămidă, aproape de cursul Oltului, punctul respectiv fiind cunoscut, atât din izvoare medievale, cât și din tradiția locală, sub numele de Cetatea Veche sau La Cetate. De asemenea, localizarea limitelor așezării, anterior anului 1500, este semnalată tot de toponimie. Astfel, informațiile medievale vorbesc, spre sud-est, despre o strada Hotarului, în veacul al XVII-lea, dincolo de care, spre sfârșitul secolului a fost ctitorită, de către principele Constantin Brâncoveanu, Biserica Sfântul Nicolae. De asemenea, toponimul Vadkert = grădină de vânătoare, arată că, la est de Cetate, exista un areal nelocuit, probabil împădurit, deoarece numele cartierului apărut acolo (și al Mănăstirii Franciscane, catolice) este, în aceeași vreme, Ciuta. Dacă documentele medievale amintesc de faptul că principele Apaffi a aprobat colonizarea zonei cu populație catolică (germană, dar nu numai) și Ciuta/Vadkert apare ca un cartier (nou) al târgului, în veacul al XVII-lea, rezultă că zona a fost, anterior, nelocuită…

Exemplele ar putea continua, însă, din analiza de până acum, reiese că, exceptând partea nordică, târgul s-a dezvoltat concentric, până după Al Doilea Război Mondial. Înaintarea spre nord a fost oprită, de timpuriu, de prezența Oltului, foarte meandrat în Evul Mediu, comparativ cu situația actuală. Se pare că administrația habsburgică a inițiat lucrări de regularizare a cursului râului, extrem de năbădăios și atunci, dar chiar și mai târziu (de ultima sa inundație, din 1975, îmi amintesc și eu!), deoarece, după cum se vede pe hărțile topografice și/sau planurile orașului, după 1850, cele mai multe meandre au dispărut. În schimb, până după 1970, au dăinuit, secole la rând, atât cursul vechi al Berivoiului, ce traversa, pe la vest, zona centrală a orașului, cât și o derivație antropică a sa, folosită pentru punerea în mișcare a morilor de apă, amplasate în amonte de localitate, spre sud. De fapt, această activitate a dus și la păstrarea celui mai vechi nume de stradă descoperit până acum. Sub numele de Malom utcza = strada Morii, o monografie în limba maghiară, de la 1892, menționează întâia dată, acest toponim, la 1595. Strada amintită există și astăzi, în partea central-sudică a municipiului! Regimul comunist a „scos” Berivoiul pe la vest de oraș (producea și el inundații!), iar pe vechiul loc al derivației sale a apărut o stradă, numită, deloc întâmplător, Iazul Morii, după vechiul nume al cursului de apă.

Dificultățile legate de reconstituirea vechii configurații a așezării sunt amplificate și de faptul că, exceptând Cetatea – ridicată de mai bine de 7 veacuri – în oraș nu există nici o clădire mai veche decât finalul secolului al XVII-lea ori începutul celui următor. Ar intra aici, de fapt, doar câteva edificii: Biserica Sf. Nicolae, Casa Ioan Inocenție Micu Klein (folosită de acesta drept casă parohială, cât a fost episcop greco-catolic de Făgăraș), Mănăstirea Franciscană și Biserica Reformată. Restul clădirilor sunt mai noi, această realitate fiind rezultatul multor invazii, năvăliri (inclusiv ale turcilor), care puteau distruge târgul, neprotejat de nici un zid de apărare. Singură, doar Cetatea dispunea de așa ceva!

Pe de altă parte, colecțiile de documente (mai ales pentru veacurile XIV-XVI) și, după 1600, izvoarele statistico-fiscale (urbarii și conscripții) ne ajută să descifrăm atât gruparea meșteșugarilor și comercianților în diferitele părți ale târgului, cât și coloratura etnică a acestora. Aceasta a păstrat, secole la rând, o mare stabilitate, până în perioada interbelică, inclusiv, lucru remarcat, pe la 1906, și de istoricul Nicolae Iorga. Așa se explică dăinuirea, până după a doua conflagrație mondială, a caracterului multi-etnic și multi-confesional al localității, specific pe care l-am mai „apucat” și eu, în vremea copilăriei, când, frecvent, auzeam, în jurul meu, nu doar românește, ci și vorbe ungurești, săsești sau evreiești… Treptat, evreii au dispărut de tot, sașii – la fel, iar puținii maghiari din urbe au acceptat, lucru curios, singuri, acum câțiva ani, ca secția maghiară de la școala nr. 1 să se desființeze… A „supraviețuit” doar secția germană, de la fosta școală nr. 6 (azi, Colegiul Național „Doamna Stanca”), dar nu pentru sași, ci pentru că așa vor copiii românilor, care se înscriu acolo!…

Ținând cont de bogatul material ce poate fi evidențiat, mă „bate” gândul ca, din toate aceste elemente, să „scot” nu unul, ci chiar două articole. „Muniție” este, din belșug!… Și când te gândești că toată cercetarea, trecută, pe scurt, „în revistă”, mai sus, a „plecat” de la o constatare, fără legătură cu orașul, găsită în lucrarea de licență, în timp de reluasem operațiunea de tehnoredactare a ei… Din nou, „unde dai și unde crapă!” 🙂

Să (mai și) râdem: în… ospeție… Joi, ian. 20 2022 

Să (mai și) râdem: necesitatea respectării semnelor de circulație… Miercuri, ian. 19 2022 

Să (mai și) râdem: omageu lu Eminescu… Marți, ian. 18 2022 

Cum poți avea acces la informație, nu la publicitate mascată și/sau tripouri online? Luni, ian. 17 2022 

După ani buni în care, uneori mai des, alteori mai rar, am intrat pe acest site, caut o alternativă la hoțnews! Întotdeauna, de aproape două decenii, i-am considerat nu „cel mai bun” ci, printre „cele mai puțin proaste” site-uri de știri din România! Am acceptat, de câțiva ani, deși mi-am închis contul, să mai intru pe pagina lor strict din interes profesional: am de actualizat, zilnic, mișcările de protest pe județe, la nivel național și, din 2017, au tot fost asemenea manifestări! După ce, de la o vreme, fie cu sigla [P] îți „bagă pe gât” publicitate nedorită (am ad-block de ani buni, că nu suport, dacă eu nu-mi fac „reclamă” nimănui, că nu vrea omul, să-și facă alții mie!), fie apar o grămadă de mizerii sub sintagma „Articol susținut de…”, mai nou, mai ales de la începutul anului, s-au transformat în „agent publicitar” al haznalelor și în tripou, făcând „publicitate” unor case pe pariuri!… De „exprimarea”, adesea în romgleză – să nu mai vorbesc! Nu m-ar mira să fie și pe lista așa-ziselor „trusturi de presă” care primesc pomană de la guviermi!…

Am decis să nu mai intru pe acest (pseudo-)site, dar… „ce pun în loc”? Apelez la punctele de vedere ale dumneavoastră! Mulțumesc anticipat!…

P.S. Deși mai intru, de nevoie pe site-ul amintit, am redus orice accesare la minimul posibil! Întrebarea este dacă mai există în România presă care să informeze obiectiv și doar atât!

Evoluția nomenclaturii stradale a Făgărașului în ultimul secol Duminică, ian. 16 2022 

Ca… preambul la materialul ce urmează a fi „așternut” mai la vale, trebuie precizat faptul că acesta a apărut urmare a unei… diversificări a activității, la temele „în lucru” înainte de Sărbători (de Crăciun și Anul Nou), mai adăugându-se câteva… Între ele, am revenit la activitatea de tehnoredactare a vechii lucrări de licență (e scrisă de mână în original), în ideea unei (viitoare) publicări. Așa că, pe lângă problematica rezolvare a unor actualizări de informații (de pildă, o fi bine să folosesc notele finale de subsol pentru a arăta informații actualizate despre chestiunile abordate, în paralel cu notele infrapaginale, existente în lucrarea inițială?) sau micile corecturi de stil (adăugări/eliminări de virgule, folosirea altor termeni pentru evitarea unor repetiții, etc.), am fost nevoit să actualizez, nici nu mai știu a câta oară, tabelul cu stratificarea istorică a toponimelor din Țara Oltului. Și acesta, de pildă, în lucrarea de disertație (a cărei tehnoredactare va urma după cea a licenței), a fost folosită ca termen de corelație cu structura etnică a populației făgărășene în ultimii mai bine de 150 de ani: la tehnoredactarea disertației să folosesc tabelul cu datele din 1996-1997 (adică, cele originale de atunci) sau pe cel proaspăt actualizat, astăzi? Există, în acest caz, două opțiuni: a) fie să lucrez cu datele actualizate; b) fie să folosesc în text pe cele de acum 25 de ani (exact ca în original), trimițând, tot printr-o notă de final la o anexă în care să explic(itez) datele actuale…

Revenind la chestiunea abordată, pe baza a două surse documentar-onomastice, am realizat câte o listă a numelor de străzi din actualul municipiu Făgăraș, atât pentru perioada interbelică, cât și pentru cea comunistă. Perioada interbelică este reflectată de Anuarul SOCEC al României Mari, apărut în 1925, iar cea comunistă de un anuar cu abonații telefonici, pe regiuni, raioane și localități, din 1959. Aceste două momente pot fi comparate cu situația actuală, atât pe baza documentărilor personale (și ele – cu actualizări), cât și a surselor existente în prezent.

Ambele momente din secolul trecut dau un total modest, ca număr de artere stradale. Anuarul din 1925 are 39, iar cel din 1959 – doar 36. Este de presupus că unele străzi nu au fost menționate în perioada comunistă (probabil, nimeni de pe acele străzi nu avea post telefonic), această constatare bazându-se și pe faptul că respectivele străzi existau, în realitate, în plin comunism (mă pot „servi” și de amintirile din copilărie, putând confirma, începând din 1982, când am realizat prima variantă, proprie, a planului municipiului Făgăraș, că acele străzi existau, cu același nume). În asemenea cazuri este vorba despre artere situate mai spre periferia orașului, deci cu șanse mai mici ca vreun locuitor să-și fi instalat un post telefonic, înainte de 1960. Este de presupus, deci, că nomenclatura stradală din anii ’60 ai secolului trecut se situa în jurul a măcar 40 de străzi. Pentru comparație, municipiul actual are peste 120 de asemenea nume. Faptul e explicabil: până pe la 1960, orașul a avut o creștere demografică lentă, de la mai puțin de 10 mii de locuitori, în perioada interbelică, spre 15-20 de mii în primii ani ai comunismului, spre a-și tripla, practic populația, la aproximativ 45 de mii în 1992. Ținând cont și de debutul, după 1960, al construcției masive de cartiere de blocuri, creșterea, atât demografică (până acum trei decenii), cât și a numărului de nume de străzi, s-a realizat, astfel, în proporții relativ egale…

Fără a intra prea mult în detalii, remarcăm, mai întâi, faptul că aproximativ jumătate din vechile denumiri stradale au supraviețuit (20 de asemenea hodonime). Ele se regăsesc, continuu, de circa un secol. Apoi, dacă unele dintre numirile interbelice fac trimitere la forma monarhică de guvernământ a României de atunci, cele din perioada comunistă omagiază, fie „republica”, fie diferite personUlități devotate regimului „de democrație populară”. Unele au fost schimbate, chiar după 1960, altele – după 1989.

Aceste idei sunt scrise „la cald”… Va urma o sistematizare, după necesara operațiune de prelucrare a datelor. când vom reveni, cu detalii.

P.S. Am „săpat” un pic și am mai găsit ceva informații de dinainte de Unirea din 1918, cu nume de străzi și piețe din perioada administrației austro-ungare… Există informații, incomplete, disparate, chiar și pentru perioade mai vechi, cel puțin din secolul al XVII-lea!…

Scrisoarea III (Mihai Eminescu) Sâmbătă, ian. 15 2022 

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte…
Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
— Las’ să leg a mea viață de a ta… În brațu-mi vino,
Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele.
Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește într-o clipǎ ca în veacuri, mereu crește,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;
Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde
Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână —
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri
Mările țǎrmuitoare și cetăți lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaș covor,
Vede țară lângă țară și popor lângă popor —
Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac
În întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.
Vulturii porniți la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruință se pornește îndelung
Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător.
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuțite se îndoaie după vânt
Și deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul… se deșteaptă… și pe cer
Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.
Și privește trist la casa șeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,
Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.

Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan.
Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băț.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț:
— Ce vrei tu?
— Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
— Tu ești Mircea?
— Da-mpărate!
— Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
— Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre parte închinării însă, doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.
— Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.
Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?
— De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești
Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești.
Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.
După vremuri, mulți veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă —
Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ.
Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvârtej
Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?…
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinții biruință căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!


Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreții împlu câmpul și roiesc după un semn
Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,
Orizonu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,
Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste,
Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie,
Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgețile în valuri, care șuieră, se toarnǎ
Cad, lovind în față,-n spate, ca și crivățul și gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,
Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți;
Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,
Ca potop ce prǎpădește, ca o mare turburată —
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se așează, iată soarele apune,
Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe:

         „De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiți prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că și eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul și cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Și să știi că-s sănătos,
Că, mulțămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos“.

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poți să-ntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?
Înapoi acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,
Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră.


Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele,
Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesență de mizerii de la creștet până-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri…
Și apoi în sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ și numele tău… țară!
La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept științ-având în minte vreun valț de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu mai poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați arătat arama sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Scrisoarea_III

Sublinierile din text, cu bold ne aparțin și nu sunt deloc întâmplătoare! Mesajul fragmentelor subliniate e mai actual ca niciodată!

Pagina următoare »