Christos a Înviat!
Revenim astăzi asupra unor completări/modificări făcute, în săptămâni și luni de zile, în fișierele cu evidența demnitarilor din spațiul românesc (și, prin extensie, din spațiul carpato-balcanic)… Pe 13 decembrie se încheiase sintetizarea datelor legate de parlamentarii aleși/desemnați în diferite adunări, din/după 1831, deci de la momentul din care, în general, „aleșii” neamului au devenit legislatori în urma votului popular. A doua zi am actualizat/completat materialul cartografic brut, urmând ca, după Sărbătorile de Iarnă (Crăciun, Anul Nou, Bobotează/Sfântul Ion) să purced la definitivarea acestuia.
Doar că, după aieste Sărbători, au apărut elemente noi, legate de numele creștine vechi românești… Mai întâi, a trebuit să-l (re)consider pe Carp, la care, de ani buni (vreo 6-7!) m-am tot „codit” să trec, nu la analiza, dar nici măcar la inventarierea distribuției sale (crono-)spațiale la nivelul/nivelele situat(e) superior celui județean… Principalul motiv era legat de temerea că formele (est-)slave – Karpov(a), Karpyuk, Karpenko, etc – ar fi net superioare numeric celei românești – Carp(u) – și ar trebui să admit, pe baza evidențelor statistice și geografice, că ultima (atestată, preponderent în estul spațiului românesc, adică, mai ales în Basarabia și Moldova) derivă din cele slave! O suită de descoperiri a dus, însă, la modificarea nu doar a argumentației despre vechimea – traco-dacă, traco-daco-romană și românească – a lui Carp(u), evoluat dintr-o formă, latinizată, Carpus, ci și despre cum a pătruns acest nume (ca parte a onomasticii din calendarul creștin al Bizanțului) în antroponimia est-slavă, acum mai bine de un mileniu, prin creștinarea Rusiei kievene, în anul 988! La români există, acum, două motive, extrem de serioase, ale prezenței lui Carp(u) în onomastică: primul, păstrat de urmașii traco-dacilor din tribul carpilor, ca nume de persoană, mai ales la moldoveni (90% din atestările actuale se regăsesc în Moldova – peste 5000 – și în Basarabia – peste 4000 – dintr-un total de mai bine de 10 mii de ocurențe!) și al doilea, prin cei doi episcopi cu numele Carpus (unul, activ ca ucenic al Sfântului Apostol Paul/Pavel, în primul secol creștin (pomenit în calendarele ortodoxe – al Bizanțului și al Patriarhiei Române – la 26 mai, dar și în cel greco-catolic românesc, la aceeași dată, precum și în cele ortodoxe pe stil vechi difuzate de Patriarhia moscovită și de Mitropolia Moldovei, subordonată acesteia, la 8 iunie = 26 mai, dar pe stil vechi!, iar al doilea – prezent, în secolele II/III, în Asia Mică, devenit martir), toți românii l-au preluat și păstrat ca nume creștin, alături de Ioan, Gheorghie, Vasilie, Ilie, Maria, Dimitrie, Nicolae etc. De fapt, atestarea în calendarul rusesc a lui Carpus, la 8 iunie, arată că numele a fost luat, alături de Andrii, Ghiorghi, Vasili, Evghenii, Nikolai, Dmitrii și altele, ca nume de sfânt din calendarul bizantin, odată cu creștinarea rușilor, așa explicându-se numărul mare de forme est-slave și al purtătorilor acestora.
A fost adăugat, la numele creștine vechi românești, și Barbură, evoluat spre Barbu(l), din cel latinesc, Barbara. Firește că asta a însemnat atât completarea inventarierii acestui nume, de la nivel local, pe comune și județe, pentru spațiul românesc, la cel mondial, pe țări (trecând prin nivelul regional, atât pentru spațiul carpato-balcanic, cât și pentru tot spațiul european, incluzând și Caucazul, Turcia și chiar Siberia rusească!), cât și a celei legată de Carp(u)… Prilej cu care am (re)descoperit că inventarierea episcopilor din primele secole creștine (și nu numai), realizată acum vreo 5 ani, era neterminată, lipsind cam o treime din primul volum al lucrării Oriens christianus a lui Michel le Quien. O bună parte din episcopiile asiatice nu fuseseră inventariate, iar acolo, pe lâng martirul Carpus, apare și celălalt, fostul ucenic al Sfântului Apostol Paul/Pavel, ca întemeietor al episcopiei de la Troia (!), de unde, probabil, s-a „cerut” mai aproape de casă, fiind desemnat episcop la Veria Traciei, dar și multe alte nume traco-daco-romane și chiar… românești (!), până spre zorii Evului Mediu. Spicuim dintre aiestea: un Dacius, în veacul al IV-lea, în Bithynia, un Vulpem, în același veac, în Phrygia Secunda, un Bassianus (= Băceanu?), în Asia, în secolul al V-lea, un Sabatius (latinizarea lui Sabbatius,nume tracic, purtat și de tatăl lui Justinian), în aceeași provincie și un Domninus, în Hellespontus – în același veac, un alt Sabbatius, în Lydia, un Basiliscus, în Hellespontus – în secolul al VI-lea, din nou – un Basiliscus, în Phryigia pacatiana – în veacul al VIII-lea și un Inger – pe la 820, la Niceea (Bithynia)…
Ținând cont și de faptul că mama împăratului Constantin cel Mare, împărăteasa Elena, era tot traco-frigiană din aceeași Bithynie, a „încolțit” presupunerea că, deși elementul tracic microasiatic nu va fi fost prea însemnat numeric (Dan Dana, în Onomasticon Thracicum dă un total de vreo 50 de nume bithyniene, de vreo 4 ori mai puține decât cele daco-moesiene, însemnând un procent extrem de modest din cele 1500 de nume pantrace!), totuși, așa modest cum a fost, el s-a romanizat, măcar într-o mică parte, ducând și la apariția unei extrem de neînsemnate „elite” traco-frigiano-romane și chiar românești!? Atestări de nume ca Dacius (etnonim trimițând la daci!), Basiliscus (formă traco-romană, derivată de la Basilius, cu sufixul traco-dacic, latinizat –iscus!), Bassianus (urmaș de păstori daco-romani, originari din Bacea!), Sab(b)atius, ori Domninus (un derivat din latinescul popular domnus, evoluat spre domnu în română!) nu sunt deloc întâmplătoare. Atestările rare – una, până la 3 mențiuni pe secol (cu precizarea că în veacul al VII-lea nu avem nici o mențiune!) – confirmă însemnătatea modestă a elementului traco-frigian (romanizat) și faptul că acel Inger (prezent tot la Niceea) – ortografie greco-latină, fără diacritice pentru un posibil românesc Înger, în zorii veacului al IX-lea (când poporul român era deja format) arată că cei care au apucat să devină român(ofon)i au fost și mai puțini, nefiind urmat și de alți membri ai unei elite românești microasiatice par să dovedească o asemenea ipoteză… O cităm, deocamdată, cu rezerve, având de „lucrat” la consolidarea sa cu alte argumente. Încheiem acest paragraf cu precizarea că, într-un asemenea context, atestările „turcești” actuale ale unor forme „românești” în Asia Mică (de pildă, forme derivate de la Moș și/sau Bătrân) nu mai sunt chiar așa de… uluitoare!…
Firește că adăugirile (cel puțin câteva sute!) făcute la lista cu ierarhii depinzând de Biserica de la Constantinopol au dus și la „bulversarea” datelor legate de demnitarii din spațiul carpato-balcanic, iar cu completările (alte câteva zeci) găsite în Onomasticon Thracicum a fost necesară actualizarea și în lista demnitarilor din spațiul românesc. Am constatat (deloc cu plăcere, ba dimpotrivă!) că, inclusiv pentru spațiul românesc, circa un sfert din cele câteva zeci de demnitari din primele secole creștine (localizați, majoritatea, în Dobrogea, dar și peste Carpați) fuseseră inventariați, dar nu erau adăugați în evidențele de acest tip!… Au urmat și alte actualizări, cu date găsite în lucrarea preotului Ion Ionescu, Începuturile creștinismului românesc daco-romani, care menționează, argumentat, existența a doi probabili episcopi în secolul al II-lea, în Dacia romană, la Potaissa/Turda și Gilău… Cartea amintită a servit, dealtfel, ca „punct de plecare” și pentru inventarierea antroponimelor legate de nume provenind de la termenii de origine (greco-)latină preut/preot/preft(u) și piscup… Iar „lista” acestor nume rămâne deschisă, urmând, într-un viitor apropiat, să fie completată cu atestările derivate de la râmeț și sau râmeție, termeni derivați nu din maghiarul remete (cum afirmă, în Dicționar onomastic românesc, N. A. Constantinescu), ci din latinescul eremitus!
Așa că definitivarea listei cu demnitarii (care s-a îmbogățit, mai ales la finalul antichității și în epoca medievală, până spre anul 1500, cu peste 1200 de noi intrări!) a permis, ieri, actualizarea și a hărților brute, urmând să trecem la definitivarea atât a lor, cât și a celor cu datele (actualizate și ele) legate de miniștrii și prim-miniștrii din spațiul românesc, pentru ultimele (aproape) două secole. În acest ultim caz – al miniștrilor – actualizările au mers până la 31 decembrie 2022. Dacă reușesc definitivarea și a acestor hărți, cred că e pentru prima dată, în ultimii (cam) 10 ani, când voi avea material cartografic cuprinzând miniștrii din toate ținuturile românești de la 1831 încoace!…
O ultimă precizare: forma de salut pascal de la început, care începe cu Christos arată „dilema” în care mă găsesc (încă)… Dacă argumentele părintelui Ion Ionescu referitoare la vechimea creștinismului românesc (daco-roman, dar adus în forma siriano-antiochiană, în secolele II-III, de legionari din armata romană dislocați din Palestina și/sau Siria!) sunt concludente, totuși, cum rămâne cu prezența, frecventă, a antroponimului Paul în zone majoritar ortodoxe, inclusiv cu derivatele sale toponimice, de forma Păulești, Păuliș, Păuca??? Avut-am au ba legături cu Biserica Romei???
Leave a Response »
Poianetu' lui Iocan 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.