Adevăratul patriotism Duminică, apr. 21 2019 

După Gheorghe Pomuț și Nicolae Tesla (Teslea), am mai aflat de un român ajuns în America (de care nu știam!), care a făcut mai mult decât cinste României

Ion Caba (John Kaba) s-a născut în Ardeal (în secolul al XIX-lea), sub stăpânire austro-ungară, a emigrat în Statele Unite, unde a ajuns la gradul de căpitan, în armata americană. După încheierea primului război mondial, a sosit la Chișinău cu o dublă misiune: să distribuie ajutoare americane populației locale și să prezinte un raport pentru delegația americană, participantă la Conferința de Pace de la Paris, referitor la Basarabia.

Plecând urechea la intrigile rușilor și la intensul lobby făcut de emigrația rusă peste Ocean, delegația americană nu doar că susținea minciunile rusești, dar cerea „plebiscit” peste Prut – numai în județele românești, celelalte urmând să fie retrocedate Rusiei! Era nevoie, așadar, în spiritul echității, să se asculte și opinia românilor și, mai ales, să fie obținute informații direct de la fața locului. Căpitanul John Kaba era omul potrivit deoarece, fiind ardelean, știa să vorbească românește.
Raportul, intitulat „Politico-economic review of Basarabia” (36 pagini), cuprinde referințe la starea regiunii după război și, prin pledoaria hotărâtă și sinceră a căpitanului John Kaba pentru cauza românească, a schimbat cu 180 de grade poziția delegației americane (și a celei britanice), care nu a mai cerut „plebiscit” în Basarabia și, a acceptat, tacit, după 1920, includerea Basarabiei în cotele de imigranți alocate, anual, României!…

Am citit, deja, raportul și sunt acolo câteva pasaje, incredibil de actuale, despre soldatul român loial și prietenos (apropos de apartenența, astăzi, a României la NATO)! De remarcat că, în textul raportului, începând chiar din titlu, autorul folosește toponimia românească din Basarabia, inclusiv acest regionim și nu pe cel de sorginte rusească – Bessarabia.

Contribuția căpitanului John Kaba la recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu Țara (1918) a fost revelată de istoricul basarabean Octavian Țîcu (ales, recent, deputat de Ungheni, din partea Blocului ACUM, în Parlamentul de la Chișinău).
Habarniștii guviermi de la noi n-au însă treabă cu asemenea chestiuni!… Mai ales că au de pus „în practică” niște „directive” primite de la Răsărit, cu litere chirilice, de „scăpat” de la pârnaie, cu orice preț, borfașul-șef…

Reclame

Despre adaptarea la modernitate a neamului nostru… Joi, apr. 11 2019 

Pe la finalul antichității, după ce împăratul (de origine traco-romană) Constantin cel Mare îi va fi convins pe marii preoți ai cultului lui Zamolxe să se creștineze (cu tot cu comunitățile lor de traco-geto-daci), strămoșii noștri au învățat Tatăl Nostru și Crezul, în latină, iar din romanus și-au spus români/rumoni/ar(u)mâni/rămăni/rumări/rumâni… Au uitat, însă, aproape tot din vechea lor limbă, traco-dacă, din care au supraviețuit, după I. I. Russu, doar vreo 170-180 de cuvinte în limba română…

În a doua parte a veacului al XIX-lea, societatea românească a intrat într-un curent de modernizare, de europenizare. Asta a presupus renunțarea la vestimentația și obiceiurile orientale, turco-fanariote – adică la șalvari, ilic, giubea, turban, narghilea, zaiafet… – și preluarea costumației apusene, inclusiv a multor franțuzisme, de unde și porecla dată acestor reprezentanți ai „modernității” apusene, de bonjuriști și chiar ridiculizarea lor – de către V. Alecsandri, în ciclul dedicat Chiriței – prin furculision, fripturision, etc… Problema este, însă că, odată cu această modernizare, a dispărut, dintr-o mare parte a ținuturilor locuite de români (Moldova, Ardeal, …), cimpoiul, instrument popular, probabil, de sorginte traco-dacă (termenul amintit nu este nici grec, nici latin, dar nici slav, maghiar, cuman, german). Faptul că s-a cântat la cimpoi în (aproape) tot spațiul românesc este trădat de numărul mare de purtători (de ordinul sutelor!) ai numelor în variantele Cimpoieș(u) – în Moldova, Cimpoier(u) – în Ardeal, Cimponer(u) – în Banat, consemnând chiar și forma Csimpolyas (Cimpoiaș) – în Ungaria. Probabil, mulți boieri de origine fanariotă îndrăgeau cântecele la cimpoi, motiv pentru care lăutarii noștri s-au… „reprofilat” spre alte instrumente…, cimpoiul supraviețuind până azi doar în sudul țării și la românii balcanici…

Căderea regimului comunist, în 1989, a însemnat, între altele, (re)racordarea societății românești actuale la specificul occidental, de care am fost rupți, brutal, după 1945… Regăsirea specificului apusean a dus și la (aproape) dispariția costumului popular românesc, asociat, în memoria colectivă, cu nesfârșitele „ode conducătorului iubit” de la „festivalurile Cântarea României”, în timpul cărora, „oamenii muncii”, țărani, muncitori, intelectuali…, dedicau osanale conducerii „de partid și de stat”. Exceptând arii rurale mai izolate, din nordul țării – Maramureș, Bucovina… – unde inclusiv copiii se îmbracă în port popular, marea majoritate a românilor nu mai au nici o treabă cu această tradiție străveche. Pare ciudat, în condițiile în care, în Bucureștii interbelici, potrivit Anuarului SOCEC al României Mari, apărut în 1925, existau mai multe magazine care vindeau „haine naționale” (= costume populare) și însăși Familia Regală a României, în frunte cu Regina Maria, se îmbrăca în port popular…

Deși ideea mai trebuie „șlefuită”, după cele trei exemple amintite mai sus, se pare că există un fel de „cod genetic” al acestui neam, ca odată cu modernizarea, cu adaptarea la un nou context cultural, social, economic, etc, să elimine și elemente ce țin de tradițiile sale autentice… Facem asta și la nivel individual, fie prin concetățeni plecați o vreme prin străinătăți, care „se fac”, la revenirea în țară, că nu mai „știu” românește, sau chiar prin cei aflați tot aici, printre noi, care vorbesc/scriu un fel de „păsărească”, numită „romgleză”, cam la fel ca bonjuriștii de altă dată, cu furculision-ul și fripturision-ul lor, care azi ar „suna” furculyshion sau fripturyshion…

Unirea Basarabiei cu România – 101 ani! Marți, apr. 9 2019 

Se împlinesc azi 101 ani de la istorica decizie a Sfatului Țării – legislativul Republicii Democratice Moldovenești (Basarabiei) – care, cu o largă majoritate de voturi, a hotărât Unirea teritoriului pruto-nistrean cu Țara.

Am observat că sunt destui cei care marchează această Unire la 27 Martie. Am preferat, însă, această dată (și în anii trecuți), deoarece 27 Martie este pe stil vechi și trebuie, odată pentru totdeauna, să ne hotărâm și noi dacă sărbătorim TOATE momentele aniversare ale istoriei noastre (măcar din secolul al XIX-lea încoace) pe stil vechi sau pe stil nou!

Într-o asemenea ordine de idei, chiar și Ziua Independenței României – în legătură cu care există o polemică (dacă a fost 9 Mai, data când a rostit Mihail Kogălniceanu celebrul discurs în Adunarea Deputaților, sau 10 Mai – data promulgării Decretului Domnesc, de către Carol I, în „Monitorul Oficial”) – s-ar sărbători, în acest fel, pe 21 sau 22 Mai! Dar, despre această chestiune vom mai vorbi, atunci!…

Dansuri populare friulane din Aviano, Friuli-Venezia-Giulia (Italia) Sâmbătă, apr. 6 2019 

Trio Ganes – Muzică pop ladină (raeto-romană) din sudul Tirolului (nordul Italiei) Vineri, apr. 5 2019 

Lo&Leduc – 079 (în rumantsch/raeto-romană) Joi, apr. 4 2019 

Constantin Tănase – Davai ceas, davai palton… Duminică, mart. 31 2019 

Rău era cu «der, die, das»

Da-i mai rău cu «davai ceas»

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moșie

Harașo, tovărășie”

Respectul românilor față de proprietatea privată, ieri și azi… Marți, mart. 26 2019 

Cei care „visează” (că înțeleg că era vorba de „vise”) că va dispărea proprietatea privată, ar fi bine să citească extrem de atent aceste rânduri…

Lucrez într-un domeniu care analizează semnificația unor realități ale trecutului, cum ar fi sensul numelor de locuri (al toponimelor). În acest spațiu, fie că te uiți pe hărțile topografice, fie pe un inventar de asemenea nume cules de la cine știe care din „înțelepții satelor” românești, găsești nenumărate nume de tipul: Dealul lui Gheorghe, Pârâul lui Ion, Pădurea lui Stan, Valea Popii, etc… Acestea semnifică faptul că, un localnic, Gheorghe, Ion, Stan, Popa, era proprietar al (unei părți) din dealul, pârâul, pădurea sau valea amintite mai sus! O asemenea denominare arăta recunoașterea, de către comunitatea locală a acestor proprietăți, toți membrii comunității fiind conștienți, că, la rândul lor, și proprietatea lor este recunoscută!

După instaurarea comunismului, printre măsurile regimului, alături de colectivizare (care a comasat nenumărate mici parcele țărănești, proprietatea câte unui Gheorghe, Ion, Stan, Popa…), s-au numărat și ștergerea sau neînregistrarea, pe hărțile topografice, a numelor acestor parcele, urmărindu-se ca numele lor să se uite, să se piardă!


Ce a urmat, după 1989? În ciuda declarațiilor unei fosile comunist(oid)e – la Focșani, în 2001! – cum că proprietatea privată „este un moft!”, dacă vă uitați pe statisticile Eurostat, România este țara cu cei mai mulți proprietari de locuințe – peste 96%! Eu văd o legătură strânsă, o continuitate, între mesajul, dinspre trecut, al toponimelor, și realitatea statistică actuală: ROMÂNII AU RESPECTAT ÎNTOTDEAUNA PROPRIETATEA PRIVATĂ!

Buna Vestire Luni, mart. 25 2019 

Surorile Osoianu – Paparudă-rudă Marți, mart. 19 2019 

Pagina următoare »