Câteva patronime legate de Sfânta Filofteia Marți, dec. 7 2021 

Astăzi este prăznuită, în calendarul creștin-ortodox, Sfânta Filofteia de la Argeș. Un bun prilej de a spune câteva vorbe despre formele antroponimice legate de acest hagionim.

În forma Holoteia este atestată, în Evul Mediu, în Moldova, tot aici notând și o monahie Hiloti. Tot în Evul Mediu, dar și ulterior, apare, în Oltenia, patronimul Filoftia. Dintre formele actuale amintim Teia sau Tia, probabil niște derivate.

Forme vechi ale patronimului Andrei în spațiul carpato-balcanic și în cel romanic Marți, nov. 30 2021 

Forma de la care au derivat toate ocurențele vechi este (greco-)romanul Andreas. Faptul că asta a fost forma inițială este dovedit, în spațiul carpato-balcanic, de conservarea formei grecești – Andreas – iar în cel romanic – de prezența, în spaniolă, a aceleiași variante, conservată, după colonizarea spaniolă a Americii, într-un nume precum cel al cunoscutei falii californiene – San Andreas.

Forma românească veche a evoluat dintr-una latină (populară) Andrea, cu consoana s pierdută. Forma respectivă a rămas, neschimbată, în italiană, în vreme ce în „dialectul” traco-daco-roman al latinei evoluat spre româna de mai târziu, a nazalizat a trecut în â/î, cum atestă evoluțiile (latină>română) manus>mână, paganus>păgân, angelus>înger, romanus>român, valabile, bineînțeles, și pentru modificările san(c)tus>sânt(u), sau Andrea(s)>Îndrea.

În celelalte limbi romanice, Andreas a evoluat spre Andre/André în franceză și portugheză, ultima limbă având, în versiunea sa braziliană, și forma… Andrei, prezentă și în româna actuală!

La români, forma veche a dat o mulțime de variante și derivate (cum era și normal, numărul mare de derivate și frecvența diferitelor ocurențe fiind un argument în sprijinul vechimii) precum: Indre(i)aș, Indreca, Indrecan, Indrecuț, Indreica, Indreican, Indreicuț, Indreeș și altele. Interesante sunt formele Indrei și Indreia, care par să fie „contaminări”, mai târzii, cu forma impusă de ierarhia religioasă greco-slav(on)ă, Andrei (în care partea de început a rămas cea veche, „adaptându-se” doar partea finală). Pe de altă parte, alternanța î/â-u, atestată și în alte situații – de pildă în dubletul îmbla-umbla – a dus atât la apariția variantei Undrea (folosită, alternativ cu Îndrea, pentru luna ce vine după Ziua Sfântului Apostol Andrei – decembrie), cât și a unor derivate – Undrul, Undreiu – faptul că, acestea sunt mai puține demonstrând dezvoltarea formei Undrea ceva mai târziu, din Îndrea (așa cum, probabil, a îmbla este forma veche a verbului, evoluată din latinescul ambulare, varianta a umbla fiind ceva mai nouă). De fapt, ca să „completăm” cumva „paranteza” anterioară, putem spune că strămoșii noștri au aplicat regula transformării lui a urmat de n în â/î și în cazul lui a urmat de m. Dovadă stau atât formele de mai sus, cât și variantele primblu (aromână) și plimb (dacoromână), evoluate din per-ambulare, unde î a devenit i, ca în multe din formele de mai sus evoluate din Îndrea.

Evoluțiile similare cu arealul (romanizat) locuit de traco-daci în spațiul carpato-balcanic a înregistrat și cel traco-ilir, parțial romanizat, devenit „leagănul” albanezilor. Astfel, albanezii au forme ca Ndrea, Ndreu sau Ndreca. Prima seamănă cu cea românească veche Îndrea (și cu Andrea, al italienilor), a doua se regăsește într-o versiune apropiată la aromâni, vecini cu albanezii (Andreu), iar Ndreca/Ndreka este apropiată de românescul Indreica. Așa cum la români (mai ales la cei nord-dunăreni, dar și la cei balcanici, unde mai apar, și azi, forme ca Indra, Undrea), a nazalizat a trecut în â/î, la albanezi a s-a pierdut, așa cum arată atât formele de mai sus, cât și evoluția lui Antoniu(s) în Ntone, apropiată de Înton(ie) a românilor (cu aceeași transformare în î a lui a inițial).

Dacă la români – atașați de memoria creștinării de către Sfântul Apostol Andrei a geto-dacilor din Scitia Minor, dar și a tracilor balcanici – s-a păstrat, de dinaintea recunoașterii creștinismului, de către împăratul, de origine traco-romană Constantin cel Mare (313 d. Hr.), doar forma Îndrea, albanezii, rămași mai multe secole (cel puțin în zonele de coastă, apropiate de Italia, dar și în cele nordice, „păstorite”, mult timp, de episcopia devenită romano-catolică de Diocleea, din Muntenegrul de azi) sub influența Bisericii Romane, au păstrat și forme evoluate din San(c)tus Andrea(s) – Shna Ndreu. Probabil, în română, asemenea forme ar fi trebuit să fie *Sân(t)îndrea, sau, sub influență (stră)albaneză, chiar *S(n)îndrea (?), dar, dacă se vor fi dezvoltat, în secolele IV-VI, la nord de Dunăre nu au „prins”, deoarece fosta provincie Dacia fusese deja abandonată de Imperiu, din secolul al III-lea, iar strămoșii românilor balcanici au trebuit să suporte, din secolele VI-VIII, influența (grecizantă) a Bizanțului, care a „măturat” o mare parte din formele moștenite din latină.

În schimb, romanicii occidentali au moștenit asemenea forme: Santandrea – în Italia, Argentina, Franța, Spania, Brazilia, Guatemala, Sant’andrea – în Italia, Argentina, Brazilia, Spania, Sanandrea – în Brazilia, San Andrea – în Honduras, Uruguay, San Andreas – în Brazilia. Santandreu – în Spania, Argentina, Franța, Mexic, Uruguay, Venezuela, R. Dominicană, Chile, Brazilia, Canada, Cuba, Portugalia, Peru, San-Andres – în Spania, Franța, Mexic, Santo André – în Brazilia (două toponime) și altele. Formele italiene – Santandrea, Sant’andrea – ar îndritui o potențială formă (stră)românească *Sântîndrea, care, dacă va fi existat, n-a mai „apucat” să fie consemnată în documentele medievale, apărute acum un mileniu…

Formele (moderne) Sânandrei, Sântandrei, atestate pentru comune din Vestul țării (din Timiș, respectiv Bihor) sunt calchieri românești, din ultima sută de ani (de după Unirea de la 1918) pentru forme ungurești – Szent Endre, Szentandrás – deci nu pot fi luate în considerare.

LA MULȚI ANI! cu sănătate și bucurii sărbătoriților de azi! 🙂

„Misterele” onomastice ale Iașilor – Mircea Ciubotaru Marți, nov. 2 2021 

A apărut, recent, la Editura bucureșteană Dark Publishing, lucrarea „Misterele” onomastice ale Iașilor, scrisă cu migală, răbdare, dragoste și competență științifică, de distinsul profesor filolog Mircea Ciubotaru. Lucrarea este rodul multor zile, săptămâni și luni, de documentare, atât la Arhivele Naționale, filiala Iași, cât și în actele găzduite, încă, de Primăria Municipiului Iași.

Apărută în două volume, în condiții grafice deosebite, cu sprijinul Muzeului Municipal „Regina Maria” din Iași, cartea se dezvăluie cu subiecte incitante, dar fără „înfloriturile poetice”, adesea, nu doar ne-științifice, ci chiar a-științifice, păgubitoare, pe baza argumentelor documentar-onomastice care încearcă – și, adesea, chiar reușesc, sub „pana” meșteșugită, de fin povestitor cu har a autorului – să risipească multe din semnele de întrebare legate de trecutul bogat al vechiului târg al Ieșilor.

16 Octombrie 1868 – ziua de naștere a geografului Simion Mehedinți Sâmbătă, oct. 16 2021 

Simion Mehedinți, „părintele” geografiei moderne românești, s-a născut în satul Dragosloveni, al Sovejei, la 16 Octombrie 1868. Despre activitatea acestuia, există mai multe informații, aici. Pe lângă acestea, unele, mai puțin (sau deloc) cunoscute se leagă de faptul că, am descoperit, recent, în Anuarul Colegiului Național „Costache Negruzzi”, că, înainte de a deveni primul titular al primei Catedre universitare de Geografie, la București, geograful Simion Mehedinți, a activat, ca profesor de geografie, la Liceul Internat din Iași, în perioada 1896-1899.

Un alt element important care îl face pe Simion Mehedinți mai mult decât „părintele” geografiei românești moderne, este legat de întemeierea celor două sate ale actualei comune Soveja. Celălalt sat, pe lângă Dragoslovenii natali ai lui Mehedinți, este Rucăreni. Ambele sate au la bază locuitori musceleni, originari din satele Rucăr și Dragoslavele. Primul dintre aceste sate din Muscel are, și el, la bază, originari din satul Rucăr din Țara Oltului, fapt semnalat în teza de doctorat, publicată în anul 2007. Deci, există câte un sat cu numelegat de Rucăr în toate cele 3 state medievale românești: Trnasilvania (Rucărul Țării Oltului), Țara Românească (Rucărul din Muscel) și Moldova (Rucărenii Sovejei). Tot la Soveja, a descoperit, în vremea Revoluției de la 1848, Alecu Russo (basarabean la origine) varianta cea mai cunoscută a Mioriței, i-a trimis-o, la Iași, lui Vasile Alecsandri, care a publicat-o în 1849. Această Mioriță sovejană vorbește de un baci ungurean (deci, din Ardeal), altul moldovean (din Moldova) și altul vrăncean (din vremea când Țara Vrăncii aparținea Țării Românești)…

Ca de obicei, Asociația Personalului Didactic „Simion Mehedinți” din Focșani, a organizat, cu acest prilej, manifestarea anuală, deja tradițională (a ajuns la a XXXI-a ediție!), la care, ca invitat, am participat și eu (online).

Din nou, despre limba dalmată… Marți, oct. 12 2021 

Am mai scris despre această limbă, dispărută și… renăscută (pare-se!). Acum vom vorbi, în completarea ideilor mai vechi, despre câteva toponime de pe coasta adriatică a Croației de azi, pe care le-am bănuit a fi dalmate la origine (măcar) în parte. Astfel, pe insula Brač, se află câteva dintre ele: Supetar, Sumartin și Sutivan. În apropiere, pe insula vecină, Hvar se află un Sućuraj, iar pe litoralul continental am notat, dinspre Velebit spre Dubrovnik, câte un Supetarska Draga, Kaštel Sučurak, Suđurađ. Toate patronimele ce urmează după particula su(t) sunt de origine (sârbo-)croată – Petar, Ivan, etc. – în vreme ce partea de început, am presupus, a „supraviețuit” din vechea limbă dalmată.

Era necesar să verific supoziția și am dat peste această lucrare, scrisă de Antonio Ive. La pagina 150, stă scris: „suónt -a, súnta, pl. suánts, santo”. Termenii cu italice sunt din dalmată, iar „santo” – explicația lor în italiană. Deci, în toponimele amintite, acest „rest” su(t) este dalmat. Nu poate fi (sârbo-)croat, deoarece, în aceeași zonă,, am întâlnit și toponime notate Sveti Petar, Sveti Martin și altele, cu termenul slav sveti pentru echivalentul românesc (actual) sfânt, sau cel vechi sân(tu).

Lucrarea menționată dă un lexic mult mai extins al limbii dalmate și va face obiectul unui studiu mai amplu…

Nume derivate de la termenul „cruce” Marți, sept. 14 2021 

Astăzi, de ziua Înălțării Sfintei Cruci, vom vorbi despre numele derivate de la termenul cruce. Termenul este preluat în română din latină, din crux/crucis, făcând parte din grupul de cuvinte moștenite, prin creștinare, de urmașii traco-dacilor romanizați. Ca patronime întâlnim formele: Cruce, Crucian/Crucean, atestate, în epoca medievală, mai ales în Moldova și în Transilvania.

Numele Cruceru și Cruceriu se referă la meșteșugari care confecționau cruci. Prima formă, cu peste 5000 de ocurențe, apare, în sudul și centrul țării, în Dolj, Gorj, Vâlcea, București, Dâmbovița, Prahova, Constanța, Olt, Mehedinți, Argeș, Brașov, Timiș, Sibiu, Buzău, Teleorman, Hunedoara, Călărași, Caraș-Severin, Ilfov, Ialomița, Bihor, Alba, Cluj, Giurgiu, Iași, etc. în vreme ce a doua – cu peste 150 de purtători – este consemnată mai ales în jumătatea sudică a țării, în Dolj, București, Buzău, Constanța, Covasna, Olt și altele. Am notat și forma Crucer, întâlnită mai ales în nordul Bucovinei, în Bugeac și în Transnistria (cu câteva zeci de purtători), la care se adaugă Crucerescu. Această ultimă formă – cu peste 200 de consemnări – apare mai ales în Basarabia (inclusiv în Bugeac), dar și în Transnistria, sudul Bucovinei, Crișana și în Capitală. Atestarea acestei ultime forme – cu sufixul românesc -escu – mai ales în Basarabia este încă o dovadă a caracterului românesc al regiunii dintre Prut și Nistru.

În ceea ce privește toponimia, am notat sate cu numele Crucea, în Moldova, Dobrogea, Crucea de Piatră – în Muntenia, Crucea de Jos, Crucea de Sus și Cruceanu – în Moldova, Cruceni – în Banat.

Prezența patronimelor de origine latină legate de cărbunărit în spațiul romanic Joi, aug. 12 2021 

Aceste patronime, legate de cărbunărit, se referă la numele privind activitatea de producere a cărbunilor de lemn. La noi, această activitate este evidențiată de patronime precum Cărbunar și Făgar/Făgăraș, despre care am mai vorbit. Astăzi, presupunând că ar fi putut exista și alte derivate din latinescul popular *fagarius, care a dat, în română, mai întâi, făgariu, apoi făgaru/făgărașu, trecute și în onomastică, am demarat o modestă cercetare și… am găsit! Nu multe, dar, totuși, există câteva: Fager – atestat în spațiul francofon, Hayar – în cel hispanofon și Faeiro/Faeira/Faieira – în cel lusofon. În fiecare caz, este vorba de forme care se regăsesc atât în vestul Europei – în Franța, Spania, Portugalia – cât și în America – în Canada, Mexic, R. Dominicană, Chile, Argentina și Brazilia.

Așa cum era de așteptat, formele derivate din latinescul carbonarius, fie ele francofone – Carbonnier/Charbonnier, spaniole – Carboner/Carbonero/Carbonar, portugheze – Carboneiro, sau italiene – Carbonaro/Carbonari sunt mult mai frecvent atestate, cu sute sau chiar mii de purtători. Așa s-ar explica, în tot spațiul romanic, preponderența, frecvența foarte mare a formelor legate de cărbunari, din latinescul carbonarius și dezvoltarea, în paralel, dar cu prezență mai modestă a formelor rezultate din *fagarius, aproape dispărute în Europa romanică occidentală (Franța, Spania, Portugalia), din Italia, poate chiar de mai multă vreme (nu am notat nici un derivat actual, de forma, probabilă, *Faggiaro/Faggaro, consemnând, totuși, un Faggari, dar în Statele Unite!), dar păstrate (chiar mai bine!), peste Atlantic, unde forma franceză apare mai frecvent în Canada, la fel cele spaniole – în America Latină, în vreme ce, formele portugheze apar doar în Brazilia, iar cea (posibil) italiană s-a conservat doar în Statele Unite!… Probabil, fostele colonii europene din America au păstrat forme onomastice mai vechi, între timp (aproape) dispărute în Europa vestică… Ceva asemănător s-a petrecut și în spațiul românesc. Este adevărat că patronimele formate din tema Făgar, aproape exclusiv în forma, diminutivată, Făgăraș, foarte rar – Făgărel, au o frecvență mai mare decât cele rezultate (cu variante și derivate) din Cărbunar, dar, cine dintre vorbitorii nativi de română, mai știe azi că patronimele derivate din făgar/făgăraș/făgărel se referă la cărbunărit?

Deci, în lumea romanică apuseană, utilizarea formelor derivate din *fagarius s-a restrâns, poate, și acolo, sensul inițial al termenului s-a pierdut, fapt reflectat și în numărul mic de purtători ai unor asemenea nume, în vreme ce în partea răsăriteană, unde fondul onomastic este mai bine atestat, sensul termenului a fost uitat, de cel puțin câteva secole!

Acum, după mai bine de 12 ani, se confirmă justețea opiniei domnului Alexandru Ungureanu, referitoare la sensul de cărbunar, pentru purtătorii antroponimului Făgar/Făgăraș/Făgărel. „Mama” latină a limbilor romanice a avut un termen cu acest sens, care a dat derivate patronimice nu doar în română, ci și în limbile „surori” italiană, franceză, spaniolă și portugheză!

Ar fi interesant de analizat distribuția spațială a acestor patronime, semn că, odată, într-un viitor incert (poate, nu prea îndepărtat), va urma inventarierea lor, pe țări…

(Unele) întrebări legate de datele antroponimice din spațiul traco-dacic Luni, aug. 2 2021 

Așa cum și alte activități se desfășoară „printre picături”, alternativ, una sau alta, între ele se găsește și introducerea în calculator, prelucrarea și cartografierea datelor antroponimice din lucrarea Onomasticon Thracicum, realizată de Dan Dana. Apar, în primul rând, două chestiuni: 1. dacă datele se introduc „la comun”, nediferențiat din punct de vedere temporal, sau pe perioade istorice? și 2. în cazurile (nu foarte multe, dar, totuși, destule) în care un nume este atestat și într-o arie carpato-balcanică, dar și într-o regiune din afara acestuia, unde se înscrie acesta? Ar mai fi și 3. dacă datele să se introducă în calculator la nivel de provincii romane sau la nivelul decupajului administrativ regional actual (convențional) al spațiului carpato-balcanic.

În cazul primei întrebări, am remarcat că, pentru multe antroponime, este atestat, cu exactitate, chiar anul emiterii inscripției unde apare el (uneori, este precizată chiar ziua și luna), dar, în destule cazuri, este specificată, aproximativ, perioada – clasică/elenistică (aproximativ secolele III-I î. Hr.), imperială (secolele I-III d. Hr.), târzie/creștină (secolele IV-VI d. Hr,), însă sunt și atestări din secolele I î. Hr-I d. Hr., care intră unde?… Este important, dacă optăm (și) pentru defalcarea antroponimelor pe perioade, pentru că s-ar putea decela particularități regionale pe diferite intervale și chiar diferențieri de la o perioadă la alta. Chiar dacă numărul total al ocurențelor traco-dace este modest – peste 7000 de atestări, la câteva (zeci de) milioane de strămoși traci (deci, mai puțin de 1% din inventarul antroponimic probabil), se pot desprinde unele particularități ale distribuției (crono-)spațiale, oricât de modeste ar fi ele…

În cazul celei de-a doua întrebări, de pildă, un trac, cu nume specific, este amintit într-o inscripție din Egipt sau de la Roma… Nu poate fi consemnat ȘI în Egipt (sau la Roma) ȘI în Tracia, fiind vorba de una și aceeași persoană!… Înclin să optez pentru notarea în regiunea carpato-balcanică de unde era originar, deoarece, cu numele în cauză, a plecat de acolo (și, uneori, tot acolo s-a și întors, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu militari traco-daci, recrutați în legiuni din Britania, să zicem, întorși după stagiul militar în regiunea de baștină)…

A treia întrebare, pe care am adăugat-o deoarece, chiar dacă între timp am decis cum să procedez, las să se vadă câte „bătăi de cap” ridică o asemenea întreprindere onomastico-geografică, s-a „rezolvat” în direcția lui ȘI… ȘI… Adică, chiar dacă asta înseamnă o muncă în plus, datele vor fi consemnate atât la nivelul provinciilor Imperiului roman (după decupajul din secolele II-III d. Hr.), cât și la nivelul regiunilor actuale carpato-balcanice. Pentru ambele decupaje dispunem de fonduri de hartă, primul având, însă, o problemă: sunt câteva nume dacice, atestate în afara provinciei romane Dacia (de lideri ai costobocilor, localizați în Maramureș și Bucovina, ai carpilor, trăitori în Moldova și Basarabia de azi, etc.), dar această chestiune se poate rezolva, convențional, fie prin adunarea la Dacia romană, fie prin fixarea pe hartă, după realizarea sa, în Philcarto, în regiunea unde apare…

Deși evit să fac previziuni, inventarierea, ieri, pe foi (că nu aveam calculatorul la îndemână), a circa 100 de ocurențe traco-dace, ar însemna că, dacă mă apuc de această treabă și „mă țin” de ea până la final, în vreo două-trei luni ar putea fi gata de introdus toate datele… Din păcate, având și alte activități, cum aceasta nu prea intră la genul „lucrat alternativ” ȘI la ea, probabil că, pe la toamnă ar exista timp să mă apuc de treabă… Până atunci, sunt de finalizat traduceri de articole – vreo două-trei (în engleză), participări la conferințe (cel puțin trei-patru, în următoarea lună, din care două, în afara țării – una online!) care presupun și realizarea prezentărilor ppt, de definitivat baza de date alfabetic-cronologică cu demnitarii din spațiul carpato-balcanic, de scris (și tradus) un alt articol pentru publicare, de continuat un serial pentru o revistă culturală și altele… Îmi place ceea ce fac, fac din conștiință și pasiune toate astea, iar unele dintre direcțiile amintite aici (dar și altele, nemenționate!) îmi asigură „front de lucru” în activitate până la pensie și chiar și mult după aceea!… Tot ce mi-aș dori ar fi ca acel nesimțit de premier care „își dă” (idioțește) cu părerea despre „educație și cercetare” să mă lase să-mi văd de treabă!…

Despre dzâua di Sum-Chetru Marți, iun. 29 2021 

Astăzi, cu prilejul marii sărbători a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ne-am propus să vorbim puțin despre numele românesc vechi al acestei zile, purtat de cel puțin câteva sute de consângeni de-ai noștri, pe ambele maluri ale Dunării.

Astfel, la aromâni, inclusiv sărbătoarea se cheamă Sum-Chetru, formă asemănătoare cu cea (populară) dacoromână Sânchetru, notată și ca Sănchitru, Sănchetriu, Sinchetriu și, probabil, alterat fonetic, de transcrierea în alte limbi – Senchetru, Sinchetru și chiar Sinketru, Synketru. În ambele cazuri, formele amintite s-au conservat de mai bine de un mileniu, lucru firesc, dat fiind faptul că, dacă armânii s-au separat (nu din voia lor) de dacoromâni de dinainte de anul 1000 (lipsesc cuvintele de origine maghiară din dialectul macedoromân), modificarea fonetică Sânpietru>Sănchetriu/Sum-Chetru nu se putea produce, concomitent, pe ambele maluri ale Dunării decât înainte de separarea menționată. Ultima formă, Sum-Chetru apare consemnată în nordul Greciei de azi, în Tesalia, unde, mult timp, în Evul Mediu, s-a manifestat o puternică entitate politică românească, Vlahia Mare. Celelalte sunt amintite, continuu, documentar, în Moldova și Basarabia, mai rar – în Ardeal, de unde, probabil prin colonizări realizate de migranți români, purtători ai acestor nume au ajuns și în vestul Ucrainei de azi, în Zitomyrs’ka oblast’și Rivnes’ka oblast’.

Probabil, această modificare fonetică, veche, s-a conturat și a circulat cu varianta din care a rezultat – Sâmpietru/Sâmpetru -, alături de care a circulat, printre români, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Astfel, Sâmpietru este atestată atât în Balcani, în sud-vestul Bulgariei de azi (în vechea Țară a Șopilor) și în Macedonia de Nord și Albania actuală, fiind atestată, inițial și în nordul Greciei de azi, în paralel cu forma derivată – Sum-Chetriu. De fapt, și la nord de Dunăre, formele originare – Sâmpietru/Sâmpetru sunt atestate – în Basarabia, Moldova și Ardeal, în paralel cu Sănchitru, Sănchetriu. Ulterior, bănuim noi, atât ținuturile aromânești tesaliene, cât și Ardealul, Moldova și, mai ales, Basarabia, au funcționat ca arii lingvistice românești marginale, periferice, care au conservat acest fonetism străvechi. Astfel, în lipsa protecției unei entități politice autohtone, românești, din Evul Mediu încoace, la sud de Dunăre forma Sâmpietru a dispărut (iar Sum-Chetru a devenit izolată), în timp ce, la nord de fluviu, Sâmpetru, apare mai ales în Oltenia, Muntenia și Dobrogea, circulând în paralel cu cealaltă formă și în Moldova, dar nu și la est de Prut. Ca și la aromâni, în Basarabia s-a conservat, după 1800, doar forma modificată – Sânchetriu. Așa se face că, astăzi, formele Sînpietru/Sâmpetru, cu aproape 800 de purtători, dețin preponderența în regiunile românești actuale, localizându-se, mai ales în Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Ardeal, în vreme ce Sinchetriu/Sinchetru se localizează, preponderent, în Basarabia istorică, inclusiv în Bugeac, totalizând aproape 300 de ocurențe. Notăm că dispariția formei Sâmpietru nu s-a produs doar în Balcani, ci, după 1800 – și în Oltenia, unde anterior apar variante ca Sămpietru sau Sănpătru…

Este posibil ca, la vest de Prut, în actuala Românie, să fi intervenit și o re-literalizare (oficială) a formelor Sâmchetriu/Sâmchetru, prin apropierea cu numele Petru, folosit și oficial, lucru care, dată fiind situarea Basarabiei sub ocupație străină în (aproape) ultimele două secole, nu s-a întâmplat…

P.S. Două observații, oarecum, „legate” între ele: 1. Popular, ziua de azi „trimite” doar la Sfântul Petru, celălalt celebrat, Sfântul Pavel/Paul nefiind amintit!… Lucru cel puțin curios…

2. Păstrarea formelor Sâmpietru/Sâmchetriu/Sum-Chetru, asemănătoare cu formele italiene San Pietro/Sanpietro, „trădează” o veche și puternică „pecete” a Romei, al cărei prim episcop a și fost Apostolul Petru, „piatra” de temelie a Bisericii lui Christos… Chiar Biserica Creștină (de limbă latină), din secolele IV-VI (poate, și VII-VIII, deoarece împăratul traco-roman Justinian a subordonat teritoriile traco-romane ale episcopiei Justiniana Prima, Romei, nu Constantinopolului, până înspre finalul veacului al VIII-lea!) a contribuit la răspândirea formelor cu sanctus ale numelui Apostolului, Petrus. Intrat într-un „con de umbră”, în aceeași vreme, celălalt episcop – al vechiului Byzantion – Andreas, fratele lui Petrus, și-a conservat amintirea în forma populară (moștenită din primul secol creștin, din vremea persecuțiilor) fără sanctus, devenit Îndrea/Andreu. De fapt, prezența unor sate cu numele Păulești în regiuni românești extracarpatice, majoritar ortodoxe (în vechile județe Prahova sau Putna), derivate din Paul (ca formă românească evoluată din latinescul Paulus), e posibil să nu se datoreze campaniei agresive catolice a Regatului maghiar (din secolele XII-XIII, când a funcționat, la curbura Carpaților, acea episcopie a Cumaniei), ci unei influențe latin(ofon)e a Bisericii romane, mai vechi, de dinaintea secolului al IX-lea…

Atlas de geografie electorală românească (AGER) Luni, iun. 28 2021 

După aproape două decenii de activitate – pe două planuri – a sosit, poate, momentul ca, măcar la nivelul spațiului românesc, acestea să fie re-unite. De prin 2003 am început să fiu preocupat de distribuția (crono-)spațială a realităților electorale românești. Am extins, din 2006, aceste preocupări și la nivel internațional – în primul rând, la nivel european (din 2007, alegătorii români, inclusiv subsemnatul, au început să voteze ȘI pentru alegerile europarlamentare! – dar și la nivel mondial, atât în general, cât și, pentru anumite țări cu o democrație electorală avansată, atât ca nivel, cât și ca tradiție (Statele Unite, Canada, Australia, Japonia, etc.). Din alăturarea acestor planuri, a ieșit, în 2013, Geografia electorală.

Pe de altă parte, rămânând „ancorat” mai bine în spațiul românesc, de prin 2007-2008, „a prins contur” un Atlas electoral al spațiului românesc. Multe din hărțile de acolo au ajuns (și) în Geografia electorală, dar nu toate… În plus, succesiv, acest Atlas a tot fost „reconfigurat”, completat, revizuit, nefiind, însă, definitivat niciodată. Nici acum nu este!… De fapt, din păcate, până și Geografia electorală, publicată în 2013, se bazează pe versiunea dată cu aproape un an de zile mai devreme la editură și are cele mai „recente” date de prin 2009-2010… Și nu e vorba, în acest caz, de „lentoarea” procedurilor birocratice, ci, în primul rând, de caracterul „fluid”, în continuă schimbare, al realităților electorale, indiferent dacă ele sunt analizate la nivel național (românesc), continental (european) sau mondial…

Zilele trecute am purces la o altă reconfigurare, pe capitole, a Atlasului, care, de această dată, a fost, și el, redenumit: Atlas de geografie electorală românească (AGER), cu intenția de re-unire, măcar la nivelul spațiului românesc a preocupărilor evidențiate în Geografie electorală cu cele care au stat la baza acestui Atlas. Pe de altă parte, spre a nu mai munci de două ori (sau chiar de mai multe!), am trecut, într-un document word, o listă (de fapt, un început de listă!) cu hărțile făcute sau de făcut (ori, chiar – de re-făcut!), pe (noile) capitole… Cum și Geografia electorală urmează să fie actualizată (se lucrează la acest aspect!), cursul și Atlasul nu se suprapun, nu se „dublează”, ci vor fi cel mult complementare, în „completare”. Astfel, de pildă, Atlasul va putea prezenta, detaliat, prezența la vot a alegătorilor la fiecare tip de scrutin, dar și repartiția crono-spațială a acestei variabile (inclusă și în Geografia electorală), dar cursul va aborda și realități electorale extra-naționale – din Uniunea Europeană, din Europa, de pe alte continente și, în primul rând, la nivel mondial, pe țări (aspecte ce nu fac, deloc, obiectul Atlasului). În plus, Geografia electorală se adresează, în primul rând, unui segment interesat de domeniu – studenți, masteranzi, doctoranzi, cadre didactice, cercetători – în vreme ce Atlasul are un „public-țintă” eterogen, extrem de larg.

După Introducere, vor urma 16 capitole, în versiunea actuală. Doar „inventarierea” hărților din primele 4 capitole a „acoperit” 10 pagini și circa 200 din cele aproape 700 de slide-uri cu materiale electorale (cele mai multe – hărți, dar sunt și câteva grafice), în condițiile în care o parte din materialul cartografic abia urmează să fie realizat.

O simplă enumerare a capitolelor poate fi edificatoare: Repartiția crono-spațială a unor variabile electorale în spațiul carpato-balcanic în Antichitate și Evul Mediu; Repere geopolitice europene (1830-2020); Construcția teritoriului statal românesc și evoluția vieții politice; Repartiția crono-spațială a prezenței la vot a alegătorilor (1831-2020); Repartiția crono-spațială a opțiunilor politice ale alegătorilor la alegerile parlamentare din Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Repartiția crono-spațială a mandatelor legislative în spațiul carpato-balcanic (1200 î. Hr.-1500 d. Hr.), Țările Române (1500-1830), Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Alegerea Senatului în România (1859/1864-2020); Alegerile europarlamentare în România (2007-2019); Alegerea conducătorilor statului în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830) și în spațiul românesc (1842-2020); Vot și reprezentare politică la nivel regional și local în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830). Alegerile locale în Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1995-2021); Plebiscite și referendumuri (1864-2020); Reforma administrativă și reprezentarea cetățenilor; Distribuția crono-spațială a variabilelor electorale în spațiul românesc (1831-2020); Reprezentarea parlamentară a românilor în regiuni din apropierea statelor românești; Originea prim-miniștrilor și miniștrilor din statele românești (1831-2020); Particularități ale comportamentului electoral al alegătorilor în spațiul românesc (1831-2021).

Introducerea va include o scurtă prezentare a structurii Atlasului, urmată de metodologia de cercetare și de problemele întâmpinate (și soluționate) în efortul metodologic, precum și de definirea spațiului românesc. Nu vom lucra doar cu acesta, dar o mare parte din realitățile geografico-electorale analizate se vor referi la acest spațiu.

Primele capitole – Repartiția crono-spațială a unor variabile electorale în spațiul carpato-balcanic în Antichitate și Evul Mediu; Repere geopolitice europene (1830-2020); Construcția teritoriului statal românesc și evoluția vieții politice; – au în vedere, pe de-o parte „preistoria” electorală de dinaintea epocii moderne (deoarece specificul electoral românesc are „rădăcini” străvechi și multe dintre elementele sale moderne/actuale au la bază astfel de elemente vechi!), iar pe de alta – ideea că, mai ales pentru ultimele două veacuri, modernitatea românească și dezvoltarea edificiului politico-administrativ și electoral românesc s-a bazat pe intervenția, susținerea și acordul Europei.

Urmează cea mai consistentă parte a lucrării – Repartiția crono-spațială a prezenței la vot a alegătorilor (1831-2020); Repartiția crono-spațială a opțiunilor politice ale alegătorilor la alegerile parlamentare din Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Repartiția crono-spațială a mandatelor legislative în spațiul carpato-balcanic (1200 î. Hr.-1500 d. Hr.), Țările Române (1500-1830), Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Alegerea Senatului în România (1859/1864-2020); Alegerile europarlamentare în România (2007-2019); Alegerea conducătorilor statului în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830) și în spațiul românesc (1842-2020); Vot și reprezentare politică la nivel regional și local în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830). Alegerile locale în Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1995-2021); Plebiscite și referendumuri (1864-2020); Reforma administrativă și reprezentarea cetățenilor; Aceasta tratează diferitele variabile electorale – prezența la vot a alegătorilor, opțiunile politice ale acestora, dar și ale mandatelor (pe familii și/sau partide politice), atât la nivel legislativ (Adunarea/Camera Deputaților și precursorii acesteia, plus Senatul), cât și la nivel europarlamentar, al desemnării, prin vot, al conducătorilor statului, dar și al aleșilor locali, precum și al diferitelor inițiative cu caracter plebiscitar și referendar. Această parte se încheie cu un capitol care privește spre… viitor, legat de „corelarea” unei (viitoare) reforme administrative cu reprezentarea cetățenilor, la diferite nivele: de la alegerea europarlamentarilor, a deputaților și senatorilor, până la desemnarea, prin vot, a aleșilor regionali, județeni și locali.

Următoarea parte e puțin mai „scurtă”: Distribuția crono-spațială a variabilelor electorale în spațiul românesc (1831-2020); Reprezentarea parlamentară a românilor în regiuni din apropierea statelor românești; Originea prim-miniștrilor și miniștrilor din statele românești (1831-2020); Urmărim, aici, mai întâi, distribuția crono-spațială, pe cincinale electorale a unor variabile electorale – prezența la vot și/sau opțiunile pe familii politice ale alegătorilor – pentru întregul spațiu românesc la alegerile legislative, nu doar din statele românești, ci și din părțile de teritorii românești aflate în componența unor state vecine. Apoi, avem în vedere, reprezentarea parlamentară a românilor (considerați, acolo, minoritari) în țările din jurul spațiului românesc. Ca reflex al alegerilor (legislative), executivele românești (atât din Principatele Române/România, cât și din entitățile românești independente, efemer – în 1917-1918: Basarabia, Bucovina, Transilvania-Banat, ori după 1990 – R. Moldova, continuatoare, de fapt, a RASS Moldovenești, fondată peste Nistru, în 1924, și a RSS Moldovenești, apărute în 1940 în Basarabia) au avut o componență – ca origine geografică a demnitarilor prezenți acolo – care poate explica, măcar în parte, dezvoltarea – sau nu! – a diferitelor regiuni românești…

În încheiere – Particularități ale comportamentului electoral al alegătorilor în spațiul românesc (1831-2021) – urmărim să „devoalăm”, cu ajutorul analizei în componente principale – „profilul” alegătorilor pe regiuni și perioade istorice, prin corelațiile dintre variabilele electorale – prezența la vot a alegătorilor, opțiunile politice ale acestora (la toate tipurile de scrutin: legislative, europarlamentare, prezidențiale, locale) – și diferiți indicatori social-demografici, economici și culturali.

Atlasul va avea și câteva anexe (probabil, de format A0/A1, pliate): Scara timpului geografico-istoric, Scara timpului politico-electoral, Distribuția voturilor la toate tipurile de scrutine în intervalul 1831-2020 (%). Dacă Geografia electorală a beneficiat și de Rezumat în engleză, franceză și rusă, intenționez ca textul Atlasului să fie cvadrilingv: în română, engleză, franceză și rusă.

Deocamdată, însă, până la scris textul (în română!), e necesar să termin de făcut/re-făcut hărțile! 🙂 Pe urmă – mai vedem! 🙂

Poate că nu e o coincidență că prezentarea succintă a acestui Atlas de geografie electorală românească vine exact în ziua în care a început prăbușirea frontierelor României interbelice, la 28 iunie 1940…

Pagina următoare »