Șansele de inventariere a onomasticii românești cresc enorm! Și nu doar acestea!… Joi, mai 19 2022 

Acum o săptămână scriam despre posibilitățile, mai mult decât reale, de a inventaria, pe lângă toponime (acțiune declanșată anul trecut!), și antroponimele! Azi, cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-am văzut (o mică parte dintr-)un vis aievea! Nu pot da detalii, dar pot spune că sunt mai mult decât fericit! În ciuda defetiștilor, această activitate ARE VIITOR!… 🙂

Mulțumescu-ți, ție, Doamne! De dinainte de Sfintele Paști, efectiv, „plouă” cu minuni!…

Întrebări legate de dependența populației creștine autohtone față de principalele centre ecleziastice (Roma/Constantinopol) -II… Miercuri, mai 18 2022 

Azi am încercat să lămuresc (cât de cât) întrebările de ieri… Nu prea pot zice că am avansat prea mult, dar… să grăim despre cele aflate…

1. Satele numite Păulești, din Putna și din Prahova: Primul apare în documente în 1507, al doilea – în 1587. Deci, într-o epocă în care ambele state medievale românești se găseau bine „ancorate” în relația cu Patriarhia constantinopolitană, care ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea unor nume de forma Pavelești… Un alt „impediment” al apariției acestor așezări în veacul al XVI-lea este legat de cât de „permisivă” ar fi fost, în acea vreme, elita politică românească (Domnia, boierimea), față de fondarea unor sate de țărani liberi, după cum „trădează” sufixul -ești, utilizat, preponderent, în asemenea situații. Astfel de sate puteau apărea, mai sigur, înainte de fondarea statelor medievale extracarpatice, deci – înainte de 1300… Așa că, pare-se, rămânem la vechiul patronim românesc (nu „catolic”!) Paul, folosit acum un mileniu (poate, până pe la începutul veacului al XIII-lea)… Mai „săpăm”, că doar nu e grabă! 🙂

2. Prezența antroponimului Bogdan: Pe lângă atestarea, ca nume de persoană, la Păncești, într-o arie cu romano-catolici, în veacul al XVIII-lea (după Catagrafia rusă din 1772-1774), oiconimele (nume de localități) cu același sufix -ești, cu rol de plural colectiv, pentru localități dezvoltate din obști țărănești, deci, de forma Bogdănești, pe lângă prezența lor în zone românești majoritar ortodoxe din Oltenia (Vâlcea), Muntenia (Prahova), Basarabia (Hotin, Bălți) și Ardeal (Alba), este consemnată atestarea, în Moldova, în aceleași condiții, atât în arii ortodoxe (din județele interbelice Fălciu, Tutova, Baia), cât și în județe unde atestările sunt atât din arii ortodoxe, cât și în cele catolice (în județele interbelice Bacău și Iași).

Deocamdată, ne abținem de la concluzii… Tot „săpăturile” – pentru toponimie, dar, mai ales, întru descoperiri antroponimice detaliate (atât în timp, cât și în spațiu!) – vor clarifica situația! A(ve)m niște presupuneri, dar este prematur să le dăm „glas” aici!…

Unul dintre antroponimele românești legate de păstorit – argument în favoarea continuității traco-daco-romane și românești la nord de Dunăre Miercuri, apr. 6 2022 

În cursul de Geografie istorică, publicat în 2019, la Editura Universității ieșene, am analizat, într-un capitol amplu, particularitățile istorico-geografice ale păstoritului, nu doar în spațiul românesc, sau, la un nivel superior, în cel carpato-balcanic, ci incluzând în analiză și evoluțiile din spațiul romanic (vest-)european. La acest nivel, limbile romanice au moștenit, cu intensități diferite, formele pecorarius și berbecarius, de la care au rezultat diferite nume. În cazul celui de-al doilea, am presupus că, la un moment dat, probabil, începând cu veacul al IV-lea d. Hr., în latina populară, s-a trecut la o formă mai scurtă – *bercarius, care a dat pe Bergeiro – în portugheză, Bergar – în spaniolă și catalană, Bergier – în occitană, Berger – în franceză, Bercaro – în italiană și Bercar – în română.

Ca urmare a faptului că, spre finalul secolului al III-lea, mai exact în anii 271-275 d. Hr., armata și administrația romană s-au retras din Dacia nord-dunăreană, arealul fostei provincii n-a participat la această inovație lingvistică, păstrând un derivat de la forma lungă, berbecarius – și anume, pe Berbecar. Româna este, astfel, singura limbă romanică în care s-au conservat atât această formă, mai veche – Berbecar, cât și cea scurtă, apărută după inovația amintită – Bercar. Cel mai bun argument în acest sens este dat de hărțile repartiției celor două forme în spațiul carpato-balcanic, publicate în cursul amintit, la p. 209 (pentru Berbecar, cu varianta Berbecaș) și la p. 210 (pentru Bercar). Astfel, majoritatea regiunilor românești – inclusiv Basarabia și Transnistria, precum și Dobrogea – au coeficienți mai mari ca 1 (superiori mediei carpato-balcanice), frecvența mai mare a acestui nume la nord de Dunăre (inclusiv în sudul Ungariei!) putând fi explicată prin conservarea formei derivate din cea latinească mai veche (berbecarius), în vreme ce forma mai scurtă (evoluată din *bercarius) se regăsește mai ales în vecinătatea arealului pontic (Dobrogea, sudul Basarabiei și al Transnistriei, Crimeea), în arii ce au aparținut și după secolul al III-lea Imperiului roman. Atestarea acestei ultime forme și în Muntenia, Moldova, părțile centrală și nordică ale Basarabiei și Transnistriei se poate explica prin migrarea, ulterioară, dinspre zona pontică a unor purtători ai numelui Bercar.

Cum spațiul românesc este singurul care conservă și varianta mai veche – devenită Berbecar în română -, probabil, aceasta a fost păstrată, în fosta provincie romană Dacia (la nord de Dunăre), după retragerea aureliană, de daco-romanii rămași pe loc! Deși ideea este amintită mai mult cu caracter de ipoteză (urmând să vedem, prin consultarea surselor onomastice mai vechi, care a fost difuzia anterioară a celor două forme în spațiul românesc), este demnă de luat în seamă!…

Avatarurile bazei de date legate de antroponimele creștine vechi românești… Duminică, apr. 3 2022 

Zilele trecute a venit, spre verificare, o versiune a unui articol, trimis spre publicare… Între recomandări figurează câteva legate de unele variante ale acestor nume creștine vechi. Fie este vorba despre forme slave (multe, asemănătoare cu ale noastre – legate de antroponimul Văsâi) – pe care trebuie să le elimin, fie – de completări (!) ale celor românești (pentru variante ale lui Crăciun și/sau Sânziane). Ca o plăcută surpriză, este reconfortant să constați cum onomasticieni polonezi știu (mai bine!) uneori, lucruri pe care ar fi trebuit să le fi știut eu, mai de dinainte, dar… mi-au „scăpat”!… Dar, de aceea există lingviști/filologi, nu?

În fine, asta nu era o problemă – sau n-ar trebui să fie! – însă, ca de multe alte ori, modificarea mai multor foi de lucru, și nu într-un fișier, ci în mai multe, poate dur(e)a!… Acum e vorba doar de două fișiere, dar, în ambele, a fost necesară adaptarea, corijarea și/sau completarea datelor, la nivel național și/sau regional și, apoi, recalcularea datelor finale, atât în valori absolute, cât și procentuale și, în final, la nivel de coeficienți de distribuție spațială… Cum, de ceva vreme, am adăugat, în unul dintre fișiere, și datele referitoare la variantele – nu puține! – existente atât în lumea romanică occidentală, cât și în cea balcanică (dalmată, albaneză), ale numelor creștine vechi românești, la nivel regional continental (european), a mai fost de lucru și în aceste foi.

Urmează refacerea hărților legate de antroponimele afectate de modificări, apoi rescrierea analizei legate de aceste reprezentări cartografice și, în final, chiar a unora dintre concluzii… Așa că vin la rând câteva zile „pline”! Nu că precedentele ar fi fost mai altfel!… 🙂

Alte completări legate de semnificația toponimelor de forma Ohaba Sâmbătă, apr. 2 2022 

Aseară am finalizat inventarierea datelor onomastice, atât pentru numele Frâncu, cu numeroase variante și derivate (câteva zeci), cât și pentru Cârlea și Cârloman. A urmat prelucrarea informației, atât la nivel mondial pe țări, cât și la nivel de regiuni carpato-balcanice și la cel al județelor din spațiul românesc. Hărțile legate de localizarea coeficienților de distribuție spațială evidențiază, la nivel regional, toate regiunile spațiului românesc – inclusiv Basarabia! – pentru numele Frâncu, plus Croația panonică (semn că nu toți frâncii = românii panonici – ce au fost incluși în marca creată, în vestul Ungariei de Imperiul franc condus de Carol cel Mare – au plecat de acolo în secolele X-XI; tot ei au creat, prin evoluția, sub influență slavă, în secolul al IX-lea, a lui a urmat ȘI de r, nu doar de n, în â, de la Carolus Magnus formele Cârlea și Cârloman, aduse și păstrate, ulterior, în spațiul românesc actual). Numele Cârlea iese în evidență, mai ales în Ardeal și Oltenia, dar și Moldova și București-Ilfov, în vreme ce derivatul său, Cârloman, mai rar atestat azi, este localizat doar în regiuni extracarpatice: Moldova, Muntenia și Dobrogea.

Notăm, însă, că, dacă utilizăm cartografierea, prin analiză multivariată (cu ajutorul clasificării ierarhice ascendente), ce permite reprezentarea, pe aceeași hartă, a mai multor variabile, repartiția spațială a numelor Ohaba (toponime), Frâncu și Cârlea+Cârloman (antroponime) evidențiază, atât la nivel județean, cât și la nivel regional, pentru toate cele trei nume, Banatul, Oltenia și Ardealul! Dacă la nivel județean ies în evidență, alături de toate județele bănățene (Timiș-Torontal, Severin, Caraș), doar Hunedoara (din Ardeal) și Gorj (din Oltenia), repartiția regională peste medie a acestor nume acoperă, pentru toate 3 antroponimele, exact cele trei provincii istorice românești: Banat, Ardeal și Oltenia! Există și clase în care ies în evidență, peste medie, câte două nume, sau doar unul, dar singurele arii în care apar toate cele trei nume sunt regiunile menționate!

Quod erat demonstrandum!

Noi completări legate de semnificația toponimelor de forma Ohaba… Luni, mart. 28 2022 

De ieri seară, profitând de minutele de ne-somn 🙂 de dinainte de a adormi, au „încolțit” câteva idei:

Ohabele trebuie puse „în legătură” atât cu extensiunea Daciei romane – care acoperea, în lini mari, Banatul, Oltenia și Ardealul – cât și, ca o consecință a acestei romanizări timpurii și intense (cu începuturi în secolele II-III), cu prezența, între hidronime, a mai multor nume de ape, date și unor cursuri mici, moștenite din aceste vremuri…

-dacă opiniile lui Silviu Dragomir, potrivit căruia instituțiile românești/româno-slave anterioare pătrunderii ungurești în Transilvania și Banat provin, mai degrabă, ca semnificație, nu de la Bizanț, ci dinspre Imperiul carolingian (!) sunt veridice, concordând, astfel, cu cele avansate de P. P. Panaitescu – care opina că, până în veacul al X-lea, limba română s-a scris cu caractere latine (urmare a legăturilor cu Roma și cu Occidentul franc!), trebuie văzută aria de extensiune a frâncilor, despre care, de vreo două decenii, am bănuieli că nu sunt romanici (italieni și/sau francezi) catolici, ci români alungați, din veacul al X-lea, de maghiari, din fosta „marcă” pannonică a Imperiului carolingian (dovezile ar fi atât numele Frâncu, cât și patronime precum Cârlea și Cârloman, create doar de români „vestici” care l-au rotacizat și pe n, nu doar pe l, așa cum fac, până azi, la „extremele” ariei cu rotacizanți, atât istroromânii, cât și moții și maramureșenii, ori muntenii slavizați din Carpații polono-slovaci)

-dacă „marca” pannonică era condusă de un marchiz, ca toate „mărcile” de graniță (un fel de districte militare), pe filieră româno-slavă – atât prin frâncii români alungați de maghiari din Pannonia, cât și prin sârbo-croații din vestul Balcanilor – a pătruns, la noi, instituția banatului/băniei, condusă de un ban, dezvoltată atât în actualul Banat și în Oltenia de azi (numită, secole la rând, Bănia Craiovei), cât și la sud de Dunăre, după cum o atestă toponimul Bănișor, notat, ca nume de stradă, la Sofia, capitala Bulgariei. Probabil că ar trebui „săpat” pentru a vedea ce extensie au atât toponimele de forma Băneasa, Valea luban = Valea lui Ban și altele, cât și antroponimele derivate de la tema Ban…

Din inventarierea, incompletă, a distribuției numelui Frâncu/Frîncu în spațiul românesc, se întrevede o prezență importantă atât în aria cu vechile Ohabe (sincer, nu sunt surprins!), cât și în diferite arii extracarpatice „atinse” atât de migrația ardelenească, cât și de persistența, până azi, a catolicilor… Probabil, după anul 1000, al creștinării maghiarilor, sub Vajk/Voicu-Szent Istvan/Sfântul Ștefan, care „privea” spre Roma, mai ales prin ardeleni și bănățeni, s-a insistat, din veacul al XI-lea, ca noi, românii, să rămânem sub oblăduirea Bizanțului, acceptând ortodoxia și formele onomastice greco-slave, hirotonirea de mitropoliți de către Constantinopol, slavona, ca limbă de cult și alfabetul chirilic, pentru limba română… Dacă am fi rămas și noi, în continuare, sub „umbrela” Romei, probabil, mulți dintre noi am fi vorbit, azi, ungurește!… În schimb, este posibil ca, rămânând atașați de Roma, să fi supraviețuit românii balcanici, pentru că n-ar mai fi „căzut” sub asimilarea greco-slavă!…

Ipoteza e „în lucru”, are „goluri”, dar unele lucruri încep să se (între)vadă!…

Repartiția geografică a toponimelor de forma Ohaba Duminică, mart. 27 2022 

Plecând de la un articol publicat, în perioada interbelică, de Silviu Dragomir, în revista clujeană Dacoromania, am reușit, ieri, să definitivez (provizoriu, probabil! 🙂 ), fișierul Microsoft Excel cu datele legate de toponimele de acest tip. Pe lângă forma Ohaba apar și variante, diminutivale, Ohăbița sau Hobița. Se adaugă, în județul Hunedoara, și toponimul Hobiceni, care, în forma Hobiceni-Uricani este fostul nume, de până în 1918, al actualului oraș Uricani. Acesta nu (prea) poate fi luat în calcul, însă, deoarece atestă migrația întemeietorilor așezării din vechile sate hațegane Hobița și Uric.

Așa cum amintește, în respectivul articol, reputatul profesor ardelean, frecvența acestor nume este însemnată – eu am găsit 31, adăugând și statisticile lui Silviu Dragomir, care citează monografii ungurești ale comitatelor ardelene și bănățene, se ajunge la 59 de ocurențe. Oricum ar fi, toată această concentrare se găsește în colțul sud-vestic al spațiului românesc, acoperind Banatul, Oltenia și mare parte din Ardeal (marginile sale vestică și sudică). Repartiția toponimelor de acest fel – legate de slavul ohabiti = a ocroti, a scuti de dări – acoperă, atât la nivel județean, cât, mai ales, regional, teritoriul Daciei romane și sugerează dezvoltarea, acum circa un mileniu, a unei alcătuiri statale românești (sau româno-slave), anterioare pătrunderii maghiarilor în Transilvania și Banat.

Cum, în această dimineață, am definitivat și hărțile brute, după prelucrarea lor – și a celor legate de numele Țăran – materialele cartografice pentru articolele de prezentat la Conferința Societății Geografice Române de la Focșani vor fi, practic, finalizate! Exact la timp, deoarece mai sunt și alte (multe) lucruri de făcut!… 🙂

P.S. Definitivarea hărților se amână deoarece am… uitat de inventarierea variantelor occidentale romanice derivate de la latinescul terraTerran, Teran, Terrien ș.a.m.d. – care vor trebui cartografiate, de asemenea, la nivel mondial pe țări și la cel european – pe regiuni (NUTS2 sau echivalent).

Considerații legate de distribuția geografică a patronimului Țăran (II) Sâmbătă, mart. 26 2022 

Am definitivat azi, în linii mari, inventarierea purtătorilor numelui Țăran, de la nivel comunal și județean pe spațiul românesc, la nivel regional – pentru spațiul carpato-balcanic și, respectiv, la nivel de țări, pe Glob.

Plecând de la cel mai general nivel – cel al statelor Lumii – trebuie să spunem, dintru început, că din cei peste 12600 de purtători ai acestui nume – cu zeci de variante și derivate – 10500 se regăsesc în spațiul românesc. În România se găsesc 54,7% dintre aceștia, urmată de R. Moldova – 23,7% și Ucraina – 8,7%. Cu peste 100 de ocurențe se mai remarcă Rusia, Bielorusia, Polonia, Bulgaria, Grecia, Germania. Cu excepția Germaniei și a Rusiei – unde este posibil să fie vorba, mai ales, de migranți plecați din spațiul românesc -, în celelalte țări este vorba, probabil, de român(ofon)i, mai mult sau mai puțin asimilați de etnia majoritară.

Preponderența atestărilor în spațiul carpato-balcanic este ilustrată de cele aproape 12 mii de consemnări. Dintre regiunile românești, doar Crișana și Oltenia adună sub 1% fiecare (mai puțin de 90 de ocurențe), lucru valabil, peste Prut, doar pentru Găgăuzia (doar 25 de atestări). Chiar și Transnistria are câteva sute de atestări, lucru valabil și pentru regiunea Odesa și pentru Bugeac. La sud de Dunăre, unde atestările nu ating, în nici o regiune, 100 de înregistrări, se remarcă regiunea nord-vestică a Bulgariei, dar și Attica și Macedonia Centrală din Grecia. Extremitatea nord-vestică a Bulgariei aparține regiunii timocene, cu o veche populație românească, la fel și zonele macedonene grecești, de aici având loc, probabil, migrații spre aria capitalei elene.

În spațiul românesc, la nivel de județe, cele mai multe atestări se regăsesc în fostul județ bucovinean Câmpulung, cu peste 1000 de ocurențe (aproape 10%)!… Cu peste 300 de consemnări se remarcă, în ordine descrescătoare, Timiș-Torontal, Constanța, Neamț, Bacău, Mureș, București, Vlașca. În câteva județe – Dorohoi, Olt, Odorhei, Tutova, Bichiș, Cenad, Jugastru, Tulcin, Caliacra – nu am consemnat nici un asemenea nume. Dacă județele din vestul Crișanei, cele transnistrene sau cel de pe litoralul sud-dobrogean se remarcă atât prin intervale mici de apartenență la statul român, cât și prin ponderi modeste ale elementului românesc, dintre județele ce se găsesc și azi (în altă configurație administrativă) între hotarele României, doar pentru Odorhei există o explicație – ponderea modestă a elementului românesc. Absența unor asemenea atestări în Dorohoi, Tutova și Olt este, însă, cel puțin surprinzătoare.

Există, totuși, posibilitatea ca, pe viitor, pe măsură ce vom face completări acestor date, să găsim atestări și aici. Așa cum am mai văzut și cu alte ocazii, pe de-o parte, mai există astfel de situații, oarecum curioase, iar pe de alta – datele au mai fost completate, ulterior primelor constatări cu noi descoperiri.

Încheiem aceste scurte considerații cu mențiuni (deocamdată) ale unor nume din lumea romanică occidentală, derivată de la termeni precum terre, terra, tierra…, evoluați din latină, ca și românescul țară: Teran, Terran, Terrien, Terrano și altele. Rămâne să inventariem și aceste forme, a căror prezență – în italiană, franceză, spaniolă, portugheză… – arată convergența și vechimea atât a lor, cât și a celei românești, în mod similar cu atestările, numeroase, ale unor forme romanice vestice, asemănătoare numelor vechi creștine românești!…

Considerații legate de distribuția geografică a patronimului Țăran Joi, mart. 24 2022 

Imediat după a doua conflagrație mondială, geograful Ion Conea a plecat, cum îi era obiceiul, de ani buni, într-o documentare în Țara Vrăncii, unde, tot conform tradiției sale, documentarea legată de diferitele aspecte geografice se făcea prin dialog cu înțelepții satelor. Unul dintre acești înțelepți i-a spus, între altele, că, în Vrancea, termenul țară mai avea, încă, sensul străvechi de loc unde se fac bucate, adică unde se practică agricultura. Având în vedere faptul că termenul țară derivă din latină, din terra, țăranii erau/sunt, de secole, oamenii pământului. Motiv de a purcede, zilele trecute, la o amplă documentare, întâi în bazele de date onomastice (actuale) pentru România și R. Moldova, iar după definitivarea acestei activități, la extinderea acestei inventarieri și în afara hotarelor celor două state românești.

Rezultatele se anunță interesante, dar, cât timp documentarea este „în lucru” e mai bine să nu ne ante-pronunțăm… Toate la timpul lor! 🙂

Toponimia ca „indicator” al suportului pentru agresorul rus Duminică, mart. 13 2022 

Atât în zilele de dinaintea invaziei ruse, cât, mai ales, după declanșarea „turismului cu tancul la vecini” în Ucraina, de către decerebratul putler ot Kremlin, unul dintre „indicatorii” suportului – voluntar sau de tip „idiot util” – pentru ocupant a devenit/este toponimia… De ce? E posibil ca nume precum Kiev – nu Kiiv, ori Lvov, în loc de Lviv (în poloneză, Lwow era asemănător) să nu „trădeze” o simpatie față de ocupantul rus… Însă, când spui/scrii/tehnoredactezi Harkov, Nikolaev, Lugansk, etc, ori îi susții, involuntar, pe rușii agresori, ori intri la categoria „idioți utili”, creată de tovarășul lenin, acum mai bine de un secol! Corect, ucrainește, numele de mai sus sună Harkiv, Mikolaiv, Luhansk!…

Ideea e (mai) veche și nu este legată doar de Ucraina… Unde, de ani buni, alternativ cu Cernăuți, am utilizat forma (ucraineană) Cernivțî, și nu cea rusă, Cernovțî, ori, alternativ cu Cetatea Albă, forma Bilhorod Dnistrivskii și nu Belgorod Dnestrovskii, în ambele situații ultimele forme fiind cele ale rușilor (ocupanți). Zilele trecute, într-o discuție a venit vorba despre numele unei entități populate de armeni, alipită de stalin/satanin la Azerbaidjanul sovietic acum un secol… Cei care spun și acum Nagorno-Karabah sunt susținători ai ocupantului țarist/sovietic/rus! Zona NU are ruși, ci preponderent armeni și aparține (oficial) Azerbaidjanului! Dacă nu vă place nici forma armeană – Artsakh – nici cea azeră – Qarabag – o puteți folosi, în română, pe aceasta – Karabahul de Munte!…

P.S. Aviz, mai ales, analfabeților și inculților din așa-zisa „presă” carpatodanubianopontică!

Pagina următoare »