Structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic (II) Vineri, Feb 16 2018 

Evul Mediu

La cumpăna între milenii, în anul 1000, asistăm la alte transformări. Procesul de etnogeneză duce la diferențierea mai multor popoare romanice, parțial sau integral prezente în spațiul carpato-balcanic: italieni, raeto-romani, dalmați, români, ca popoare romanice, polonezi, cehi, slovaci, ruși, bulgari, sârbo-croați, sloveni – ca popoare slave, albanezii – ca popor (traco-)illir. Pe fondul prezenței, ușor peste medie, a elementului românesc, atât la vest de Carpați, cât și în Pannonia, se regăsește un amestec de grupuri etnice: în Austria de azi, raeto-romanii sunt încă destul de însemnați numeric, dar rezistă tot mai greu în fața procesului de asimilare în fața germanofonilor. În Ungaria de azi, deja, maghiarii se remarcă ușor peste medie, iar la nord de ei, se evidențiază slovacii. Polonezii îi depășesc net pe baltici, în Polonia de azi, la fel și rusofonii pe aceiași baltici – în Belarusul și Ucraina de azi. Românii au o însemnătate considerabilă, de la Nistru, în nord și est, până în nordul Greciei, în sud și în Albania de azi – în sud-vest, dar sunt concurați de multe alte neamuri: bulgari, albanezi, sârbo-croați, greci, în special la sud de Dunăre. În cea mai mare parte a Asiei Mici și a Greciei, precum și în Cipru, predomină grecii, la care, la un nivel mai modest, se adaugă italienii, armenii și chiar evreii sau arabii. În estul Asiei Mici îi regăsim, alături de greci, pe iviri, asirieni și perși. Albanezii sunt, deja, cel mai însemnat element etnic în Albania de azi, în vreme ce o mare parte a spațiului ex-iugoslav este dominat de sârbo-croați, mai numeroși la acea vreme decât dalmații. În fine, în extremitatea nord-vestică a Peninsulei Balcanice, sunt cei mai însemnați slovenii, dar apar și comunități de italieni, dalmați și chiar români.

An 1000 ok

Figura 4

 

La jumătatea mileniului al doilea, în 1500, configurația etnică a spațiului carpato-balcanic se apropie, întrucâtva, de situația actuală. În partea vestică a Peninsulei Balcanice, deși, încă importanți numeric, dalmații pierd teren în fața popoarelor sud-slave (în special a slovenilor, croaților și sârbilor). În estul Alpilor, raeto-romanii au dispărut, asimilați de austriecii germanofoni, aceiași germanofoni deținând ponderi notabile, alături de cehi, în Cehia de azi. În nordul spațiului carpatic, polonezii, bielorușii și ucrainenii au devenit mai numeroși decât urmașii balticilor – în special lituanieni, mai rar, letoni. Ucrainenii, amestecați cu rușii, sunt cel mai important element etnic din partea situată la nord de Marea Neagră. La sud de vechiul Pont Euxin, locul majorităților grecofone a fost luat de turcii otomani, cuceritori inclusiv ai fostei capitale bizantine, Constantinopol. Astfel, elementul grec(ofon), important numeric în sudul Greciei și în Cipru, alături de turci, a căpătat, alături de armeni, evrei, georgieni (vechii iviri), asirieni și perși, caracterul unui grup minoritar (cel puțin în Asia Mică). În partea centrală a Peninsulei Balcanice, o parte a elementului sârbofon a trecut la Islam, după cucerirea de către otomani a unei mari părți a Balcanilor, devenind parte a bosniacilor. La fel se petrec lucrurile și cu o parte a albanezilor, bulgarilor sau chiar a grecilor. În fine, într-o mică parte a sudului Peninsulei Balcanice – în special în Tesalia și Epir, izolat – în vestul Pannoniei (în Bürgenland), precum și în regiunile carpato-dunărene (de o parte și de alta atât a Carpaților, cât și a fluviului), elementul românesc rămâne precumpănitor. Excepția începe să fie dată de estul Transilvaniei, unde elementul secuiesc maghiarofon are deja întâietate.

An 1500 ok

Figura 5

Anunțuri

Structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic (I) Joi, Feb 15 2018 

Introducere

Cu rezervele de rigoare, ținând cont de dificultățile unui asemenea demers, am încercat să reconstituim structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic, pentru mai bine de două milenii, mai exact – pentru intervalul 100 î. Hr. și 2016. Perioada analizată cuprinde ca momente ale aprecierilor estimative, anii 100 î. Hr., 100, 600, 1000, 1500, 1825, 1910 și 2010. Datele au fost calculate ținând cont, în mod strict convențional, de decupajul regional actual al entităților politice care se suprapun, fie și doar parțial, peste spațiul carpato-balcanic: Polonia, Belarus, Ucraina, R. Moldova, România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Kosovo, Serbia, Bulgaria, R. Macedonia, Albania, Grecia, Cipru și Turcia.

Am ales aceste momente ținând cont de începuturile cuceririi de către romani, dinspre sud, a acestui spațiu (100 î. Hr.), moment situat aproape de începuturile domniei lui Burebista, unificatorul unei mari părți din triburile traco-dace. Anul 100 d. Hr. este înainte de cele două războaie daco-romane, în urma cărora Imperiul roman a transformat și regatul dac nord-dunărean în provincie romană. Momentul 600 este aproape de începuturile grecizării Imperiului roman de răsărit (după 580 d. Hr.) și de prăbușirea limes-ului imperial dunărean (602 d. Hr.), ce marchează sfârșitul antichității în Europa central-estică. Anul 1500 este considerat ca punctul final al Evului Mediu (măcar pentru o parte a Europei), un altul fiind mai aproape (măcar pentru o parte a zonei studiate) de intervalul 1820-1832, următorul ales de noi. Acesta, ca și ultimele două (1908-1913 și 2001-2016) prezintă și avantajul unor aprecieri cantitative mai precise, pe baza unor înregistrări censitare sau aproape censitare ale populației. De asemenea, penultimul interval menționat este aproape de momentul recunoscut ca limită între epocile modernă și contemporană (anul 1918, sfârșitul primei conflagrații mondiale), iar ultimul se referă la zilele noastre, intervalul fiind destul de întins în timp, datorită fie faptului că ultimul recensământ este destul de vechi (din 2001), fie deoarece informațiile publicate cel mai recent sunt din acel an (2016). Astfel, pentru fiecare epocă istorică beneficiem de două sau trei momente, incluzându-le și pe cele considerate limită cu alte epoci. Astfel, antichitatea are 3 asemenea momente (100 î. Hr., 100 și 600 d. Hr.), Evul Mediu – tot 3 (600, 1000 și 1500), epoca modernă – la fel (1500, 1820-1832, 1908-1913), iar cea contemporană – două (1908-1913 și 2001-2016).

Ca metode de cercetare, în cadrul metodelor de colectare a informațiilor menționăm inscripțiile, colecțiile de documente, descoperirile arheologice, înregistrările statistico-fiscale (urbarii, conscripții, catagrafii) sau recensămintele de populație. Datele au fost introduse și prelucrate într-un fișier Microsoft Excel. Ca metode de analiză și interpretare am utilizat metoda statistică, metoda cartografică și metoda geografică. Pentru cartografiere, cea mai utilizată metodă a fost clasificarea ierarhică ascendentă, care permite atât reprezentarea structurii etnice a zonei studiate la un singur moment, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, ori chiar pentru întregul interval analizat, cât și reprezentarea unui singur element, pentru o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată. Programul utilizat pentru realizarea reprezentărilor cartografice este Philcarto, hărțile obținute fiind definitivate cu ajutorul programului Adobe Illustrator.

Pentru realizarea demersului de față am fost nevoiți să depășim mai multe probleme. Una, poate cea mai importantă, se leagă de absența datelor sau, din epoca medievală spre zilele noastre, faptul că ele sunt incomplete. Cu rezervele de rigoare, am recurs la estimări, ținând cont de informațiile din colecțiile de inscripții, de documente, de descoperirile arheologice sau de onomastică.

O altă problemă, la care ne-am referit, indirect, mai sus, este legată de variabilitatea decupajului administrativ sau, pentru antichitate și o parte a Evului Mediu, chiar de imposibilitatea reconstituirii sale cât de cât exacte. Așa cum am precizat, am rezolvat această problemă, prin utilizarea, strict convențională, a decupajului regional, la nivelul fiecărui stat actual. Această decizie facilitează și comparabilitatea datelor pentru fiecare diviziune istorică.

Pe de altă parte, ridică dificultăți și încadrarea unor grupuri etnice, atât din epoci mai vechi, cât și mai apropiate de zilele noastre. De exemplu, ne întrebăm, fără a avea un răspuns precis, dacă grupurile celtice ale raeților și pannonilor trebuiau lăsate împreună? Motive ale diferențierii (așa cum am și decis, de fapt) ar fi: faptul că la romanizare au creat un grup al raeto-romanilor (încă existenți, în sud-estul Elveției) și un altul – al pannono-romanilor (dispăruți, probabil imediat după așezarea maghiarilor în Pannonia). Dacă macedonii (prezenți în antichitate) s-au romanizat, măcar în parte, acești macedo-romani (ipotetici) sunt ei strămoșii macedo-românilor/macedo-armânilor sau este vorba, mai întâi, de o asimilare (parțială) din partea tracilor, care apoi au devenit (a)românii balcanici de mai târziu, respectiv – de o grecizare (a celeilalte părți), fapt evident încă din vremea regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru (numit „Macedon”, deși, probabil, se considera „macedon” în greacă)? Dacă dalmații (popor dispărut de peste un secol) sunt urmașii illirilor romanizați, albanezii sunt urmașii (incomplet romanizați) ai aceluiași neam, sau al unui „amestec” traco-illir (după cum o sugerează asemănările a zeci de cuvinte albaneze cu forme românești)? Ce diferențieri etno-lingvistice există azi între sârbi, croați, bosniaci, muntenegreni de nu mai pot fi grupați sub sintagma „sârbo-croați”? Sau, în ce măsură macedonenii slavofoni de azi sunt (sau nu?) diferiți de bulgari? Ori, dacă silezienii (nu toți slavofoni) sunt altceva decât polonezii? Și, chiar și după această consistentă „trecere în revistă” a întrebărilor, nu am epuizat acest subiect. Așa cum, regretabil, nu am găsit nici răspunsuri cât de cât mulțumitoare la ele și la altele asemenea.

Ținând cont de aceste considerații, demersul științific de mai jos, rămâne doar o încercare modestă de a lămuri unele lucruri și, tocmai de aceea, atât rezultatul, cât și concluziile trebuie privite cu prudența de rigoare.

 

Antichitatea (100 î. Hr.-600 d. Hr.)

În jurul anului 100 î. Hr., în vestul spațiului carpato-balcanic, ca o prelungire spre est, dinspre Franța și Elveția de azi, se localizau celții, ce acopereau, în mare, teritoriile actuale ale Austriei și Ungariei. Unele ramificații pătrundeau spre vestul Ucrainei sau al României de azi, ca semne ale unor direcții mai vechi de migrare, fie spre est, în lungul Nistrului, fie spre sud-est, în lungul Dunării, fie către sudul Peninsulei Balcanice și Asia Mică, fie spre zona Deltei vechiului Danubius. La nord de celți, cu precădere pe teritoriul actual al Cehiei, erau localizați germanicii, iar la nord de aceștia, un amestec balto-slav, suprapus peste Polonia, Belarus și jumătatea nord-vestică a Ucrainei de azi. În sud-estul Ucrainei, spre Marea Neagră, se găseau mai ales sciți și sarmați (cu o prelungire spre Dobrogea românească de azi, unde erau prezente și grupuri de greci), în vreme ce, în nordul și estul Turciei contemporane existau unele grupuri de iviri (strămoșii georgienilor), perși și asirieni. Asia Mică, Ciprul și partea sudică a Greciei de azi se caracerizau prin preponderența grecilor și a armenilor (în Asia Mică și Cipru – și prin prezența unor grupuri de egipteni), dar aici apăruseră și romanii, în vreme ce vestul Peninsulei Balcanice, în lungul Mării Adriatice, era arealul illirilor. În fine, din nordul Greciei, până în Transcarpatia și Transnistria ucraineană, trecând peste R. Macedonia, Serbia, Bulgaria, România și R. Moldova, se localiza marele neam al tracilor.

Precizăm că, pe acest fond al prezenței dominante sau majoritare a unui neam, în fiecare parte a ariei studiate, din cele menționate mai sus, se regăsea, de fapt, un amestec de grupuri etnice, lucru valabil, pentru întregul spațiu carpato-balcanic și pentru toate momentele analizate, una dintre trăsăturile ce evidențiază, continuu, spațiul analizat, fiind mozaicarea etnică.

An 100 i Hr ok

Figura 1

 

La începuturile erei creștine, în anul 100, situația era puțin schimbată. Astfel, în regiunile cele est-alpine și în cele sud-balcanice pătrunsese temeinic Imperiul roman, astfel încât, pe lângă raetici, pannoni, illiri și traci, vorbim deja și de raeto-romani, pannono-romani și illiro-romani. Totuși, elementul traco-dacic era însemnat, atât la sud de Dunăre (în special între fluviu și Munții Balcani), cât, mai cu seamă, la nord de acesta, în Regatul Daciei, încă independent. În Pannonia se regăsea un adevărat mozaic etnic: alături de pannoni, romanizați sau nu, se regăseau și daci și sarmați. În nord vestul spațiului carpatic (Cehia și vestul Poloniei de azi) predominau germanicii, iar nordul acestui areal era ocupat, în continuare, preponderent de baltici și de slavi (cea mai mare parte a Poloniei actuale, Belarus și jumătatea nord-vestică a Ucrainei). Sciții și sarmații erau, încă, numeroși în restul Ucrainei de azi. Asia Mică se evidenția prin prezența însemnată, în est, a ivirilor, perșilor și asirienilor, dar mai cu seamă a grecilor și armenilor (și cu pătrunderi romane) în centrul și vestul peninsulei, ca și în Cipru și partea sudică a Greciei (unde cel mai însemnat element etnic rămânea cel grec).

An 100 ok

Figura 2

 

În următoarele secole, până la sfârșitul antichității, situația s-a modificat considerabil. Grupurile neromanizate de populație autohtonă – raetici, pannoni, illiri, traci) – s-au diminuat considerabil, făcând loc, mai ales la sud de Dunăre, dar și la nord, unor nuclee etnice noi: raeto-romani, pannono-romani, illiro-romani, traco-romani. Astfel, raeto-romanii au devenit grupul dominant în Austria de azi, pannono-romanii – mai ales în Ungaria și în nordul Croației actuale, illiro-romanii – mai cu seamă către coasta dalmată a Mării Adriatice, iar traco-romanii – pe o arie extinsă, din nordul Greciei și Muntenegru, până în sudul și vestul Ucrainei de azi. Partea nordică a spațiului carpatic era dominată de baltici și de slavi (aceștia fiind în expansiune), alături de care se găseau și nuclee considerabile de germanici. Grecii predominau în sudul Greciei, în Cipru și în jumătatea vestică a Asiei Mici, fiind prezenți și în sudul Ucrainei de azi. Armenii erau numeroși în estul Asiei Mici, unde se localizau, în continuare și grupuri de perși, asirieni și iviri. În Pannonia și regiunile vestice ale României de azi, ca unul din grupurile de migratori, se localizau avarii.

An 600 ok

Figura 3

Despre numele Valentin Miercuri, Feb 14 2018 

Deși tradiția sărbătoririi zilei de azi nu prea există, iar maniera în care se urmărește „celebrarea” sa este predominant comercială, mercantilă, vom spune și noi două-trei vorbe despre numele Valentin, la români*.

Astfel, patronimul este un derivat din forma latină Valens, având sensul de „puternic, viguros”. Acest antroponim a dat, în spațiul românesc, forme ca Ualint, Olentie – ultima fiind moldovenească, atestată la 1656, însă cea mai frecventă formă este cea preluată din maghiară: Balint. Aceasta a pătruns, mai întâi, la românii ardeleni – de pildă, în Țara Oltului. Ulterior, antroponimul apare și la sud și est de Carpați: în veacul al XVII-lea – în Muntenia, iar în următorul – în partea centrală a Moldovei. Au apărut inclusiv forme românești, precum Bălint sau Balintescu. De la aceste forme au rezultat și toponime: Balinț – oiconim în Banat, Balintele – nume de loc în Oltenia, sau Balintești – nume de sat în sudul Moldovei.

De la patronimul Valentinus (forma latină) au rezultat nume ca Ualendion (în Sinaxare) sau Ualentina (marcată pe 9 februarie). Dintr-o contaminare cu Balint s-a ajuns la forma Bolintin – devenită nume de localitate (în sudul Munteniei), iar ca derivat cu sens de origine geografică, a rezultat patronimul Bolintineanu. Pe de altă parte, din germanul Velentin (citit Felentin) au rezultat, ca patronime purtate de sașii stabiliți în Moldova, Feltin – amintit în secolul al XVII-lea, sau Fealtin (menționat la Târgul Neamț).

 

*Informațiile sunt preluate, parțial, din lucrarea lui N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, Editura Academiei, București, 1963, p. 166.

Din nou despre structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic – considerații preliminare Luni, Feb 12 2018 

După mai multe săptămâni în cadrul cărora, printre alte activități, am încercat reconstituirea, oricum aproximativă, a distribuției crono-spațiale a structurii etnice a populației în spațiul carpato-balcanic, am ajuns (aproape) de finalul acestei tentative. Cum, cel puțin pentru mai bine de 1900 de ani de evoluție a acestei regiuni, rezultatele sunt gata, să vedem ce se poate spune, referitor la elementul traco-dacic romanizat, devenit, de mai bine de un mileniu, poporul român.

În primul rând, aria de locuire tracică se situa, cel puțin în egală măsură, atât la nord, cât și la sud de Dunăre. Dacă la nord de bătrânul Donaris, regiunile românești și azi care se suprapun peste cele două state român(ofon)e – România și Republica Moldova, și-au păstrat neîntrerupt caracterul autohton (excepție fac Secuimea, Găgăuzia și Transnistria), în unele regiuni nord-dunărene – nordul Maramureșului și al Bucovinei și Bugeac, precum și în câteva de la sud de fluviu – nord-vestul Bulgariei, Tesalia și Epir, elementul românesc, bine consolidat până de curând, dă semne de declin serios.

Pe de altă parte, dacă până spre 1500, sud-estul Ungariei, sudul Poloniei, Transnistria (în sens larg, inclusiv partea sa ucraineană), precum și toată partea nordică a Peninsulei Balcanice (o mare parte a Bulgariei și Serbiei, Muntenegru, Kosovo, R. Macedonia, Albania, nordul Greciei), aveau un element tracic romanizat/românesc bine reprezentat, ulterior acesta a dispărut (aproape) cu desăvârșire.

Au existat și zone care s-au aflat, fie și parțial, în aria de etnogeneză românească: sudul și vestul Peninsulei Balcanice (Grecia, Croația), o mare parte a Ungariei, Slovacia, estul Cehiei, sudul Poloniei și al Ucrainei… În aceste zone, elementul românesc, mai modest reprezentat, a fost asimilat, aproape integral, în perioada 1000-1500.

Se adaugă extremitățile vestice și nordice ale spațiului carpatic, vestul Peninsulei Balcanice, Creta, Ciprul și chiar treimea nord-vestică a Turciei, unde populația autohtonă, modest reprezentată, nu a contat/nu contează mai deloc în procesul de etnogeneză românească. Oricum ar fi, însă, merită menționată.

M-am mărginit, deocamdată, la considerații extrem de generale, mai mult cu caracter calitativ. Mai multe – după definitivarea completă a activității.

Întâmpinarea Domnului Vineri, Feb 2 2018 

Astăzi, creștinii ortodocși prăznuiesc sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Prilej, pentru noi, să spunem câteva cuvinte despre patronimul Domnu(l).

Termenul domn este derivat din forma latină dominus, care a trecut printr-o formă populară domnus,și fiind asociată cu formula imperială, folosită prima dată de Domitianus (81-96 d. Hr.), de dominus et deus, formulă din care derivă cea românească Dumnezeu/Dumnădzău/Dumnidzălu, forma sub care este cunoscut atât Domnul – Tatăl Ceresc, cât și Fiul Său, numit adesea Domnul Nostru Iisus Hristos.

Popular, în română, formula domnul s-a încetățenit atât pentru conducătorii țării, denumiți fie Domn, fie Domnitor, fie pentru cei de rang boieresc – domnii de pământ, fie, i-a desemnat, în general, pe toți cei de rang înalt.

Forma Domnus era răspândită deja până la finele secolului al III-lea, deoarece, în anul 325 d. Hr., la Conciliul Ecumenic de la Niceea sunt menționați trei lideri religioși cu acest nume – Domnus – unul, de Trapezunt (provincia Pontus Polemoniacus, nordul Asiei Mici), unul din Bosphorus (provincia Taurica, azi, Crimeea) și al treilea – de Strigonium (provincia Pannonia, azi Esztergom, în nordul Ungariei). Numele este atestat și în veacul următor, fiind purtat de un episcop din Achaia (Attica, Grecia de azi) și un altul din Pamphylia (provincia turcă de azi Antalya). Numele avusese vreme să dezvolte și derivate: un Domnio este atestat la Serdica, în Dacia mediterranea (Sofia de azi), în anii 492-519 d. Hr., iar Domninus este o formă derivată purtată, în secolul al IV-lea de un lider religios din Marcianopolis, capitala provinciei Moesia inferior (azi, aproape de Varna, în nord-estul Bulgariei), apoi, de alți doi – episcopi, în Achaia, în veacul al V-lea și, la mijlocul secolului al VI-lea (în jurul anului 553 d. Hr.) – de un alt prelat din provincia Pisidia (azi, în provincia turcă Antalya).

Mai amintim și tradiția încetățenită, din primele secole ale erei creștine, în cadrul ierarhiei creștine armene, de a numi cu apelativul Domnus pe prelații bisericii creștine armenești (Clementis Galani, Historia armena ecclesiastica & politica, 1686: 20). Sensul termenului este cel de „prelat de rang înalt” (episcop, arhiepiscop, mitropolit).

Dintre atestările de mai sus, cele asiatice și grecești nu credem să fie în vreun fel legate de strămoși traco-daco-romani, probabil nici cea din Crimeea de azi, însă Domnus din Pannonia, Domnio din Dacia mediterranea și Domninus din Moesia inferior, par să fie în relație cu unii înaintași de-ai noștri: în Ungaria și Bulgaria de azi există atestări, până târziu în Evul Mediu, ale prezenței unor traco-daci romanizați, deveniți români.

Dispariția acestor forme din onomastica târzie a Imperiului roman de răsărit se explică, mai întâi, prin înlocuirea latinei cu greaca, în a doua parte a secolului al VI-lea (după anul 580 d. Hr.) și, apoi, de la începutul veacului următor, prin pierderea de către Constantinopolul imperial a regiunilor puternic romanizate balcano-dunărene (602 d. Hr.).

În onomastica românească, deși rare, atestările nu lipsesc. Astfel, din forma Domnu este menționat un Domnariu, ardelean (N. A. Constantinescu, 1963: 45), iar din numele Dumnezeu – un Dumnădzău, în Oltenia, pe la jumătatea secolului al XVII-lea și un Dumnezău, în Moldova, în anul 1638 (N. A. Constantinescu, 1963: 47). Alte forme, derivate, atestate și azi, sunt Domnișoru sau Adomniței.

Distribuția crono-spațială a numelui Grigore în spațiul carpato-balcanic Marți, Ian 30 2018 

Astăzi este sărbătoarea celor trei mari Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan. Cum, despre Vasile și Ioan am vorbit, a rămas să spunem câteva cuvinte și despre repartiția, în timp și spațiu a patronimului Grigore, în „Carpato-Balcania”.

Patronimul derivă din forma greacă Gregorios cu sensul de „treaz, veghetor” (N. A. Constantinescu, 1963: 71). Prima mențiune a numelui se leagă de un patriarh al armenilor, numit Gregorius, atestat în jurul anului 300 d. Hr. De asemenea, numele este menționat frecvent în regiune și ulterior, astfel încât, prin frecvența sa mare, antroponimul se menține în top, atât în primul mileniu al erei creștine, cât și într-o mare parte din cel de-al doilea, până spre 1800. Mențiuni ale numelui în spațiul carpato-balcanic se întâlnesc, în secolele IV-VI, în sud-estul Bulgariei, în partea europeană a Turciei și în Tesalia.  Pentru veacurile VII-X, numele este menționat într-o mare parte a Greciei și în partea europeană a Turciei.

În secolele XI-XV, apar primele atestări ale numelui Grigore și în spațiul românesc, în special în Moldova (incluzând Basarabia și Bucovina) și în Oltenia: cel dintâi – un Gregorius – episcop catolic de Severin (1238-1246), urmat de alt Gregorius, tot aici, în scaun între 1369 și 1382, apoi un alt Gregorius, episcop al Cumaniei (localizată în sudul Moldovei și nordul Munteniei de azi) a păstorit în perioada 1433-1462 și un Grigore, mitropolit al Moldovei, care a păstorit la Suceava (1435-1436). La nivelul restului spațiului carpato-balcanic, am notat atestări ale patronimului în vestul Slovaciei și al Ucrainei, sud-estul Bulgariei, Serbia, R. Macedonia, Albania, nordul Greciei și în partea europeană a Turciei.

După 1500, numele apare, frecvent, în toate regiunile românești, cu atestări în Oltenia, Muntenia, Ardeal și Moldova. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, p. 71-72, dă o mulțime de variante și derivate ale numelui, atestate, în trecut și astăzi, la români: Grigor, Grigora, Grigoran, Grigori, Grigorie, Grigoraș,Grigorașcu, Grigorca, Grigorcea, Grigorilă, Grigoruță, Grigoroiu, Grigoruia, Grigole, dar și Grig, Gligor, Gliga, Liga, și altele, la care se adaugă forme preluate din alte limbi: Greșa, Horilă, etc. (ucrainene), Gergely  (maghiară), trecută în Gherghel, Grgur (sârbească), Kirkor (armeană). În celelalte arii ale Carpato-Balcaniei, patronimul a fost consemnat în Belarus, estul Poloniei, sud-estul Bulgariei, în nordul și sudul Greciei și în partea europeană a Turciei.

Diversificarea spectrului onomastic în regiune a făcut ca, după 1800, importanța patronimului Grigore, cu variantele și derivatele sale să se diminueze, astfel încât, în prezent, numele nu se mai află în top 10, nici la nivel carpato-balcanic, în general, nici la nivelul fiecărei țări din regiune. Astfel, în Croația, forma Grgic se află pe locul 24, în Cipru, Gregoriou se situează pe poziția 36, în Bulgaria, formele Grigorov/Grigorova ocupă locul 41, ca și Grigore – în România. În Grecia, Grigoriadis se află pe poziția 55, în Slovacia, forma Gregor este pe locul 63, iar în Slovenia, Gregorič ocupă locul 90.

Pe ansamblul perioadei studiate Gregorius/Gregorios/Grigore, cu variantele și derivatele acestor forme, se regăsesc, continuu, peste medie, în Bulgaria, Grecia și, după anul 1000 – și în România, Până spre 1800, patronimul era frecvent și în partea europeană a Turciei, așa cum, înainte de 1500, este menționat și în Albania – ambele țări fiind azi majoritar musulmane. Mai rar, numele apare, după anul 1000, în Slovacia, Ucraina, Belarus, Polonia, Serbia, R. Macedonia, iar mai spre zilele noastre – în Croația, Slovenia și Cipru.

 

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (I)*. Sâmbătă, Ian 27 2018 

 1. Repere geopolitice europene (1830-2017).

Modernizarea vieții economico-sociale și politice, precum și a societății românești a stat, după Revoluția franceză de la 1789, sub semnul influenței pe care evoluțiile economice, sociale și politice de pe continentul european le-au avut asupra spațiului românesc. Astfel, o primă consecință a fost Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821, care a avut ca efect revenirea la domniile pământene. Apoi, în urma conflictului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Adrianopol (1829) s-au produs alte schimbări, care au însemnat accelerarea ritmului modernizării societății românești. Astfel, a fost asigurată libertatea navigației pe Dunăre, inclusiv pentru ambarcațiuni moldo-muntene, sub pavilion național, românesc. De asemenea, Principatele Dunărene obțineau libertatea schimburilor comerciale, îngrădită până atunci de monopolul otoman. Înalta Poartă a retrocedat Țării Românești raialele Brăila, Giurgiu și Turnu. Un ultim efect de subliniat este înființarea, prin prevederile Regulamentului Organic, elaborat sub supravegherea și cu implicarea generalului țarist Pavel Kiseleff, a Adunărilor Obștești, practic primele parlamente alese prin vot ale Principatelor Române.

           

1.1. Poziția geopolitică a Principatelor Dunărene în Europa în prima parte a secolului al XIX-lea (1830-1848).

În acest context, configurația geopolitică a Europei către mijlocul veacului al XIX-lea a cunoscut și ea schimbări importante. Astfel, în urma Războiului antiotoman, sprijinit și de puterile europene, apare, la 1829, tot în urma păcii de la Adrianopol, primul stat independent în Balcani – Grecia[1]. De asemenea, Poarta recunoaște și autonomia Serbiei (căreia i se atribuie, în 1832, și zona Timocului), ca și cea Principatelor Dunărene. La 1830, în urma unei mișcări anti-olandeze, partea de sud a Țărilor de Jos devine independentă sub numele de Belgia. State independente se regăseau mai ales în partea vestică a continentului – Franța, Regatul Unit (care, însă, avea în componența sa și Irlanda), în Peninsula Iberică (Spania și Portugalia) și în partea sa nordică – Danemarca (aceasta controlând și Islanda) și Regatul Suediei și Norvegiei. Partea mediană era extrem de fragmentată, între numeroase state, fie germane (cu un început de apropiere în cadrul Confederației germane), fie italiene. În același timp, cea mai mare parte a centrului, estului și sud-estului „bătrânului continent” se găsea sub dominația Imperiului habsburgic, a Imperiului țarist și a Imperiului otoman.

Europa geopolitica 1830

Figura 1

 

1.2. Poziția geopolitică a Principatelor Române/României în Europa la mijlocul veacului al XIX-lea (1848-1866).

Mijlocul veacului nu aduce prea multe modificări ale hărții politice a Europei, deși efectele Revoluției europene de la 1848 se vor face repede simțite. Înfăptuirea dezideratelor de unire ale românilor, italienilor și germanilor, cerută în anii revoluționari 1848-1849,  se va face, prin mijloace politice după 1856. Primii au fost românii, care au făcut un prim pas, la 1859, când, prin alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele principate, a luat naștere statul modern român. Acesta rămânea, însă, autonom, încă, față de Poarta otomană și avea mai mult de jumătate din teritoriul dorit în stăpânirea imperiilor vecine (otoman, țarist și austriac). Totuși, Conferința de pace de la Paris (1856), convocată în urma Războiului Crimeei, a acordat Moldovei partea de sud a Basarabiei. Vor urma italienii și germanii, procesul de unificare încheindu-se, în linii mari, în anul 1871. Totuși, și pentru italieni rămâneau o serie de ținuturi aflate sub dominație străină (habsburgică), în timp ce statul german modern a înglobat și teritorii cu populație ne-germană (în special poloneză).

Europa geopolitica 1860

Figura 2

 

1.3. Europa în ultima treime a secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea (1867-1905).

Ultima parte a secolului a adus mai multe modificări ale hărții politice a continentului. Pentru a se salva de la dezmembrare, împăratul austriac acceptă să îi coopteze la conducerea treburilor Imperiului și pe maghiari, statul devenind, astfel, Austro-Ungaria. După mai multe revolte antiotomane, în 1877 se declanșează un nou conflict ruso-otoman, în care, în scurt timp, va intra și România. Otomanii, înfrânți, cer pace.

Conferința de pace, convocată la Berlin, sancționează mai multe schimbări ale realităților politice est-europene, multe în favoarea statelor și popoarelor din zonă, dar și unele favorabile imperiilor țarist și austro-ungar. Astfel se recunoaște independența Muntenegrului, Serbiei și României, în timp ce Bulgaria și Rumelia devin principate autonome față de Imperiul otoman.

Pe de altă parte, Imperiul țarist obține reîncorporarea sudului Basarabiei de la România (deși se angajase, în 1876, să respecte integritatea teritorială a statului român), oferindu-i acesteia Dobrogea[2], veche provincie românească, ocupată de otomani la începutul secolului al XV-lea[3]. Grecia obține Tesalia, tot de la Imperiul otoman. De asemenea, Conferința berlineză acordă „în administrație” austro-ungară Bosnia-Herțegovina, provincie rămasă, oficial, în componența Imperiului otoman. Pe de altă parte, la începutul secolului trecut (1901), Norvegia se separă de Suedia.

Europa geopolitica 1880

Figura 3

 

1.4.Europa în preajma primului Război Mondial (1905-1914).

Ultimul deceniu de pace din ceea ce s-a numit „la belle epoque”, a fost dominat, pe de-o parte de „criza macedoneană” și pe de alta – de cea marocană. Prima a opus statele balcanice independente – Grecia, Muntenegru, Serbia, Bulgaria – Imperiului otoman. „Mărul discordiei” l-au constituit ultimele teritorii europene pe care Sublima Poartă le mai ocupa, între acestea, cel mai important fiind Macedonia. Spre finalul secolului al XIX-lea și la începutul celui următor, Imperiul otoman a încercat aplicarea unor reforme, fiind zguduit și de conflicte interne – între acestea cel mai important fiind „mișcarea junilor turci”. Cu toate acestea, în Balcani au continuat tulburările, de acestea nefiind străine statele balcanice vecine, care mai aveau conaționali în componența provinciilor europene ale imperiului. În 1908, Bulgaria se unește cu Rumelia și își proclamă independența. În același an, Austro-Ungaria anexează Bosnia-Herțegovina, provincie aflată, formal, în componența Porții.

Europa geopolitica 1910

Figura 4

 

 

Ulterior, statele balcanice se aliază, iar în 1912 izbucnește primul Război Balcanic. Imperiul otoman este înfrânt, dar, la delimitarea teritoriilor cucerite, foștii aliați încep să se certe. Acest lucru duce la reconfigurarea alianțelor, cel de-al doilea Război Balcanic aducând împreună Grecia, Serbia, Imperiul otoman și România, toate împotriva Bulgariei. Aceasta din urmă este repede învinsă. Pacea se semnează la București, în august 1913. Serbia și Muntenegrul își împart Sangeacul, prima, alături de Grecia și Bulgaria obțin diverse părți din Macedonia, o mare parte a Traciei trece în componența Bulgariei și a Greciei, în vreme ce, drept compensație a faptului că teritorii macedonene cu populație aromână au intrat în componența Bulgariei, România obține de la aceasta ceea ce Rusia refuzase să-i acorde la 1878: sudul Dobrogei (Cadrilaterul). Pe de altă parte, Albania își proclamase independența în 1912, act recunoscut imediat de România, ceea ce a împiedicat Grecia și Serbia să o împartă între ele[4]. Totuși, Serbia a obținut Kosovo-Metohija, ținut cu o importantă minoritate albaneză, considerat, însă, de către sârbi, leagănul statului lor medieval.

Al doilea conflict, deși nu s-a produs în Europa, ci în nord-vestul Africii, a grăbit definitivarea alianțelor ce aveau să se înfrunte câțiva ani mai târziu. Astfel, în Europa Centrală se conturase un nucleu, al Puterilor Centrale, format din Reichul german și monarhia dualistă austro-ungară. La această alianță aderaseră Italia și România[5]. Ambele nu vor intra, însă, în război de partea aliaților, ci în tabăra opusă, cea a Antantei, constituită din Regatul Unit, Franța și Imperiul țarist. Scopul alianțelor nu mai era extinderea cuceririlor pe continent, ci împărțirea coloniilor în restul lumii.

 

1.5. Europa în vremea primului Război Mondial (1914-1918).

Primul Război Mondial a fost o consecință a actului austro-ungar din 1908: anexarea Bosniei-Herțegovina. Atentatul studentului sârb Gavrilo Prinkip asupra cuplului moștenitor al tronului monarhiei bicefale a avut ca reacție o listă de cereri aproape inacceptabile de către orice stat independent. Totuși, Serbia a cooperat cu Austro-Ungaria, dar nu cât considerau reprezentanții Vienei că ar fi trebuit. În aceste condiții, în toiul verii anului 1914, a început „Războiul cel mare”. Declarația de război a Austro-Ungariei a dus, imediat la replica Antantei, care, în semn de sprijin pentru mica Serbie, a declarat război monarhiei bicefale. Germania, la rândul ei, a declarat război Antantei. Italia și România[6], oficial aliate ale Puterilor Centrale, au ales neutralitatea. Războiul, declanșat în Europa, a devenit, rapid, un conflict mondial, deoarece 3 dintre beligeranți – Marea Britanie, Franța și Germania – aveau întinse imperii coloniale. Pe de altă parte, în afara altor state europene, intrate în conflict de o parte sau alta – Imperiul otoman, Bulgaria – de partea Puterilor Centrale, Muntenegru, Grecia, Italia, Belgia, Portugalia, România – în tabăra Antantei, războiul a adus, pentru prima dată, implicarea pe continent a unor state din afara acestuia, evenimentul cel mai demn de consemnat fiind intrarea în război a Statelor Unite, tot de partea Antantei (1917).

Anul 1917 a adus și un alt eveniment-surpriză, care a dus nu doar la schimbarea, temporară, a sorților de izbândă pe frontul de est în favoarea „Centralilor”, ci la reconfigurarea geopolitică a Europei central-estice pentru mai bine de jumătate de veac: Revoluția bolșevică din octombrie. După ce, în februarie 1917, avusese loc o revoluție burghezo-democratică, a doua, cea bolșevică, a dus la ieșirea din război a Rusiei, pe de-o parte, dar și la șansa multor popoare asuprite de Imperiul țarist de a găsi drumul spre libertate. Este ceea ce au și făcut finlandezii, estonii, letonii, lituanienii, polonezii și românii basarabeni. Au reușit, dar doar pentru scurt timp, armenii și georgienii, reîncorporați, câțiva ani mai târziu tot de Imperiu, dar de această dată numit sovietic.

Vremelnic învingătoare pe frontul de est, Puterile Centrale au intrat în colaps în toamna anului 1918. Un colaps ce a dus la prăbușirea tuturor celorlalte imperii europene. Pe ruinele acestora s-au întregit sau au apărut, mai ales în Europa Central-Estică, mai multe state. Astfel, s-au extins teritorial România[7], Franța, Italia și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. Au apărut, ca state independente, Polonia, Cehoslovacia, dar și Germania, Austria, Ungaria sau Turcia. De asemenea, cea mai mare parte a insulei irlandeze s-a desprins de Regatul Unit, constituind Republica Irlanda.

Europa geopolitica 1914-1918

Figura 5

 

1.6. Europa interbelică (1919-1938).

Conferința de pace de la Paris (1919-1920) nu a reușit nici să mulțumească pe toată lumea – nici măcar dintre învingători – și nici să aducă mult-dorita pace, decât pentru aproximativ două decenii. Acest lucru nu s-a datorat doar frustrărilor celor învinși (Germania, Ungaria, Bulgaria) sau ale unora dintre învingători (Italia), ci și slăbiciunii statelor de la care Europa s-a așteptat să păstreze pacea: Marea Britanie și Franța. Apariția statului comunist sovietic a concentrat atenția Europei nu spre pericolul unui război care putea duce nu doar la instaurarea altui regim totalitar – cel puțin la fel de rău precum cel din Uniunea Sovietică –, ci a avut drept consecință, pe lângă pierderile umane și pagubele ce apar în orice război, exterminarea a milioane de oameni.

A fost înființată Societatea Națiunilor, cu sediul la Geneva, primul organism mondial menit să păstreze pacea și să asigure medierea, pe cale negociată, a diferendelor între state. S-a încercat crearea unor sisteme de alianțe, dar atât măsurile adoptate de Societatea Națiunilor – de pildă sancțiunile votate împotriva Italiei care atacase Abisinia (încălcate de mai multe state) – cât și tratatele de pace și sistemele de alianțe defensive – cum au fost și Mica Antantă[8] (Înțelegere), formată în 1920 de Cehoslovacia, România și Iugoslavia sau Înțelegerea Balcanică, creată în 1934 de Turcia, Grecia, Iugoslavia și România – nu au putut împiedica ofensiva forțelor revanșarde, revizioniste.

Europa geopolitica 1930

Figura 6

 

 Acestea au găsit un teren favorabil de manifestare și datorită marii crize economice din anii 1929-1933. Poate nu este întâmplător faptul că, tocmai la finele acestei crize, a venit la putere Hitler în Germania. Deja se instauraseră regimuri dictatoriale sau autoritare în Italia, Ungaria, Portugalia, etc, dar Germania era cel mai însemnat dintre statele învinse în primul Război Mondial, cu un important potențial demografic, economic și militar.

Pe lângă acțiunile represive în plan intern – împotriva evreilor sau a politcienilor de stânga – regimul lui Hitler a devenit tot mai agresiv și pe plan extern, beneficiind și de atitudinea concesivă, conciliatoristă a Marii Britanii și a Franței. Acțiunile au vizat, rând pe rând, reocuparea zonei demilitarizate renane (1936), încorporarea Austriei – Anschluss (1938), anexarea regiunii sudete și transformarea Cehiei într-un „protectorat” german (1938-1939). În paralel cu acțiunile Germaniei se desfășurau și ințiativele revizioniste ale Italiei (atacarea Abisiniei, ocuparea Albaniei), ale Ungariei și chiar ale Poloniei (care au fost copărtașe la destrămarea Cehoslovaciei)[9].

Europa interbelică a fost o arie unde s-au înfruntat democrația cu regimurile dictatorial-totalitare. Europa democratică interbelică a pierdut. Atât în fața regimurilor de extremă dreaptă – pe care a avut puterea să le înlăture (dar numai după încă o conflagrație mondială) – cât și, mai ales, în fața celor de extremă stânga. Concesiile făcute de marile puteri democratice occidentale – care au dus la sacrificarea Austriei și Cehoslovaciei – n-au orientat regimul nazist spre atacarea U.R.S.S. (nu în prima fază), ci tocmai a regimurilor democratice vestice.

 

1.7. Europa în timpul celui de-al doilea Război Mondial (1939-1945).

În prima parte a anului 1939, revendicările teritoriale ale Reichului nazist păreau a fi fost satisfăcute. Aceasta părea să fie opinia printre britanici și francezi. Și totuși… Lumea nu știa că, la 23 august, se semnase un protocol secret germano-sovietic, ce prevedea împărțirea Europei Central-Estice între cele două state. La începutul lunii septembrie, Germania a atacat Polonia[10], pe care, după aproximativ 3 săptămâni, și cu concursul proaspătului aliat „de conjunctură”, Uniunea Sovietică, a desființat-o ca stat independent. Britanicii și francezii au declarat război Germaniei, dar ceea ce a urmat s-a numit „Războiul ciudat”… Peste câteva luni, a venit rândul celuilalt totalitarism să atace o țară independentă: Uniunea Sovietică a atacat Finlanda. Contrar așteptărilor, în așa-numitul „Război de iarnă”, mica Finlandă a rezistat eroic colosului bolșevic. A fost nevoită, până la urmă, să cedeze Karelia.

Vara anului 1940 a adus nu doar „Războiul-fulger” german în vestul Europei ci și prăbușirea frontului de vest: Parisul a fost ocupat de naziști în iunie, după ce frontul rezistase doar câteva săptămâni. Marea Britanie rămăsese singură și, aproximativ un an, a rezistat. Căderea Franței a însemnat și momentul punerii în practică a ultimatumului sovietic la adresa României. Cu doar câteva săptămâni mai devreme, țările baltice „se uniseră” în mod „pașnic” cu U.R.S.S.. Rămasă singură, România a cedat nu doar Basarabia, ci, drept „compensație” pentru cei 22 de ani de „ocupație” românească la est de Prut și în numele „majorității covârșitoare” ucrainene din această zonă, i s-a luat și nordul Bucovinei și, „din greșeală” și nord-vestul județului Dorohoi, cunoscut, de atunci, sub numele de ținutul Herței. După doar două luni, un „diktat” semnat la Viena, prin „medierea” Germaniei naziste și a Italiei fasciste, dădea Ungariei partea nordică a Ardealului. La începutul lunii următoare, printr-un acord semnat la Craiova, Bulgaria încorpora sudul Dobrogei. România a pierdut în nici 3 luni, fără a trage nici un foc de armă, o treime din populație (din care peste jumătate erau români) și din teritoriul național.

Europa geopolitica 1939-1945

Figura 7

 

În primăvara anului următor s-a aplicat „scenariul cehoslovac” și pentru Iugoslavia. Din fosta Cehoslovacie mai rămăsese doar Slovacia, ca stat independent, amputată, însă, de Ungaria. Iugoslavia a acceptat, inițial, în martie, cu intenția de a evita dezmembrarea, aderarea la Axa Roma-Berlin-Tokyo. Guvernul de la Belgrad a fost, însă, răsturnat, fapt ce a atras invazia din partea Germaniei, Italiei, Bulgariei și Ungariei. România nu a intervenit în conflict[11]. Au rezultat o Croație independentă – dar amputată de Italia, teritoriile slovene împărțite între germani și italieni, Macedonia și unele mici zone de graniță din est anexate de Bulgaria, Kosovo încorporat la Albania, deja colonie italiană și teritorii din nordul Serbiei anexate fie de Ungaria, fie transformate în protectorat german.

În iunie, sprijinit de Italia, România, Finlanda, Ungaria, Slovacia, Hitler, uitând ce pățise Napoleon în 1812, dar și Kaiserul în primul Război Mondial, a atacat Uniunea Sovietică. După izbânzile inițiale, a venit rândul „generalului iarnă” din stepele rusești să facă ravagii. Succesele au fost înlocuite, din 1943, cu eșecuri. Între timp, Italia a capitulat, deși Mussolini, recuperat de germani, mai controla nordul țării. În vara anului 1944, aliații – de partea cărora intrase, din decembrie 1941, și Statele Unite – au debarcat în Normandia redeschizând frontul occidental. Cam în aceeași perioadă România a trecut de partea Națiunilor Unite. Sistemul militar german din Balcani s-a prăbușit. În mai 1945 Germania a capitulat.

 

1.8. Europa după al doilea Război Mondial (1945-1989).

S-a spus despre finalul celui de-al doilea Război Mondial, că aliații occidentali „au câștigat războiul, dar au pierdut pacea”. Marele învingător al Conferinței de pace de la Paris (1946-1947) a fost Uniunea Sovietică. Aceasta dobândea din partea democrațiilor vestice nu doar recunoașterea achizițiilor teritoriale obținute prin protocolul secret din 1939 cu Germania nazistă („pactul Molotov-Ribentropp”), ci și întinse zone de influență în partea central-estică a continentului, unde, în anii 1945-1948, s-au instaurat, cu concursul Moscovei, regimuri de „democrație populară”). Pacea postbelică nu aducea doar încetarea ostilităților, ci și, mai ales, divizarea continentului, prin partea sa mediană, de către ceea ce, imediat după finalul conflictului, Winston Churchill a considerat a fi „cortina de fier”. Începuse „Războiul Rece”.

Dacă după primul Război Mondial Statele Unite se retrăseseră în „izolaționismul” propriu, de această dată au fost inițiate mai multe acțiuni, coordonate sau încurajate de americani, vizând, în prima fază, oprirea „expansiunii bolșevice” spre vestul Europei, iar, ulterior, o politică de „încercuire” prin alianțe politico-militare și o competiție „pașnică” în dotări militare cât mai moderne cu Uniunea Sovietică și aliații săi. Așa se explică punerea în practică a „planului Marshall”, menținerea bazelor militare americane în vestul Europei, crearea N.A.T.O. și încurajarea cooperării între democrațiile europene, care, de această dată, să nu mai evite Germania (sau ce rămăsese democratic din ea, fiindcă în partea estică se crease, sub control sovietic, R.D. Germană). În acest context, în 1952, se înființează Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – C.E.C.O., având ca semnatari Franța, R.F. Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia. După doar 5 ani, prin Tratatele de la Roma, aceasta se transformă în Comunitățile Europene. La aceasta vor adera, succesiv, Marea Britanie, Irlanda, și Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania și Portugalia (1986).

Dincolo de „cortina de fier”, unitatea „de monolit” în jurul Uniunii Sovietice se destramă repede sau dă semne că au apărut fisuri. Mai întâi se conturează diferendul cu Iugoslavia lui Tito, care decisese să aleagă „calea iugoslavă” de „construire a socialismului”. În 1953 moare Stalin: apar tulburări în R.D. Germană, în Polonia și în Ungaria (aici fiind nevoie de intervenția armatei sovietice pentru reprimarea revoluției populare). Albania se distanțează de Moscova, apropiindu-se, inițial, de Beijing, după care se izolează aproape complet. În 1968, „primăvara de la Praga” este curmată de tancurile Pactului de la Varșovia (cu excepția notabilă a României). România urmează, în distanțarea de Moscova, „modelul iugoslav”, dar numai până la un punct, treptat regimul de la București transformându-se, sub conducerea lui Ceaușescu, în unul național-comunist, dominat de „cultul personalității” la adresa „Conducătorului iubit”. În anii ’80 se produc tulburări în Polonia, fiind necesară intervenția armatei.

Între timp, în 1985, este ales un nou conducător al U.R.S.S., Mihail Gorbaciov. Este tânăr și a venit la putere cu gândul de a reforma societatea sovietică și de a lăsa mai multă libertate și statelor socialiste aliate. Din ce în ce mai frecvent se aude despre „perestroika” și „glasnost’”. Dacă în U.R.S.S. s-a trecut la reforme, este timpul ca și Europa Central-Estică să facă ceva. Începutul îl face Solidaritatea poloneză, care ajunge în fruntea primului guvern preponderent necomunist din istoria postbelică a Poloniei. Se întâmpla în august 1989. U.R.S.S. nu intervine. În toamnă, Ungaria anunță renunțarea la conducerea țării de către „partidul unic” comunist, și, după aniversarea semicentenarului R.D. Germane, sub presiunea miilor de oameni, „zidul Berlinului” se prăbușește. Urmează căderea „cortinei de fier”: rând pe rând, regimurile comuniste din Cehoslovacia, Bulgaria și România se prăbușesc.

Europa geopolitica 1970

Figura 8

 

1.9. Europa la cumpăna dintre milenii (1990-2017).

Revenirea Europei central-estice la democrația multipartită și la economia de piață nu este chiar așa de ușoară și nici lipsită de tulburări. Anul 1990 aduce primele semne că și Albania va renunța la socialism, dar și tulburări inter-etnice în Iugoslavia și în România (unde intervin și minerii în sprijinul regimului de la București). Spre sfârșitul anului se produce reunificarea Germaniei. În anul următor începe dezmembrarea Iugoslaviei, din cadrul căreia doar Slovenia a avut parte de o desprindere relativ calmă. Procesul a cunoscut și faze de conflict acut, în Croația, Bosnia-Herțegovina sau Kosovo, dar și un început de război interetnic în Macedonia (între forțele guvernamentale și albanezi), repede aplanat. După ce inițiase „perestroika” și devenise primul președinte al U.R.S.S., Mihail Gorbaciov a fost arestat de puciștii antireformiști. Este eliberat, dar Uniunea Sovietică suferă o implozie (1991) care face ca Gorbaciov să rămână și singurul președinte pe care l-a avut statul sovietic.

Europa geopolitica 2008

Figura 9

 

În 1992 Comunitățile Europene devin Uniunea Europeană. De asemenea, devine limpede faptul că cehii și slovacii vor continua să meargă separat, fapt confirmat de „divorțul pașnic” de la începutul anului următor. În anii următori vor adera la Uniunea Europeană Austria, Finalnda și Suedia (1995-1996). Sunt recunoscute ca parteneri în negocierile de aderare la U.E. (dar și la N.A.T.O.) o mare parte dintre statele foste comuniste. Astfel, în 2004, se produce cel mai mare val de extindere a Uniunii Europene. Au aderat Malta, Cipru, Slovenia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia, Lituania, Letonia și Estonia. Acestea au fost urmate, în 2007, de România și Bulgaria, iar în 2013 – de Croația, astfel încât, la peste 5 decenii de la fondare, organizația pan-europeană numără 28 de state membre. Situația (geo)politică a României a devenit una complexă, atât în urma agresiunii forțelor rusofone în Ucraina (din 2014), a instabilității politice din Republica Moldova, cât și ca urmare a afluxului de imigranți din Orientul Apropiat și Mijlociu și din nordul Africii înspre Europa.

 

1.10. Concluzii.

Putem conchide că, în cursul îndelungatei evoluții istorice, spațiul românesc a cunoscut mai multe etape de (re)racordare la nivelul superior al civilizației europene, întrerupte de etape în care, mai ales datorită unor factori externi, acest proces a fost stopat. Astfel, societatea traco-geto-dacică se racordează la ritmurile europene greco-romane, din vremea lui Dromichaites și Burebista, până la Decebal, perioadă continuată cu transformarea unei mari părți a Daciei în provincie romană. Această etapă este întreruptă, în spațiul nord-dunărean, de retragerea aureliană (275 d.Hr.), iar la sud de fluviu – în anul 602 d. Hr., când limes-ul roman se prăbușește sub atacurile slavilor.

Această întrerupere durează până în secolele XIII-XIV, când se formează primele voievodate românești independente, Țara Românească (1300) și Moldova (1359). Și a doua etapă este întârziată și chiar oprită, în principal de către Imperiul otoman (din secolul al XV-lea), care le impune Țărilor Române plata tributului (situație generalizată în veacul al XVII-lea) și trimite, vreme de circa un secol, domnitori fanarioți. Decăderea otomanilor este folosită, într-o primă fază, de statele vecine, care reușesc să anexeze teritorii românești (Imperiul habsburgic încorporează Transilvania, Banatul și Bucovina, vremelnic și Oltenia, iar Imperiul țarist – Basarabia).

După revoluția condusă de Tudor Vladimirescu (1821) începe a treia etapă de modernizare a societății românești[12], care culminează, în 1918, cu unificarea celei mai mari părți din pământurile locuite de români. Odată cu instaurarea dictaturii regale și cu amestecul străin în treburile țării (1938-1945), România este amputată și i se impune chiar un model politico-economic străin de voința sa (cel comunist, instaurat și datorită ocupației sovietice).

Căderea regimului comunist, în 1989, a deschis calea spre cea de-a patra etapă, care a urmărit, în prima sa fază, aderarea țării la N.A.T.O. și Uniunea Europeană. Urmează reîntregirea țării și ridicarea nivelului de trai al unei cât mai mari părți dintre cetățenii României cât mai aproape de nivelul Uniunii Europene.

 

NOTE:

[1] Independență de facto avea și micuțul Muntenegru, dar aceasta va fi recunoscută oficial abia la Conferința de pace de la Berlin (1878).

[2] Refuzul principelui Carol I al României de a accepta pretențiile rusești a dus, pe lângă amenințările țariste, și la „pedepsirea” României, căreia i s-a acordat, astfel, doar jumătatea nordică a Dobrogei, restul rămânând principatului autonom bulgar. La vremea respectivă, cel mai important element etnic între Dunăre și Marea Neagră era cel turco-tătar, urmat de cel românesc, prezent mai ales în nord, dar și în tot lungul malului drept al Dunării (unde se găseau comunități românești vechi, ale așa-numiților dicieni, care aveau strânse legături cu Moldova și Muntenia) și chiar și spre mare – prin numeroșii păstori, în special ardeleni, veniți la iernat. Primele școli și biserici pentru creștini le deschide Imperiul otoman, la jumătatea veacului, pentru români – inclusiv o școală la Silistra. Existau și comunități de bulgari, greci, armeni, lipoveni, germani, etc.

[3] Din memoriile lui Carol I reiese intenția României de a încorpora și zona Vidinului, dar această intenție nu s-a materializat, din cauza refuzului Austro-Ungariei. Pe de altă parte, după apariția Bulgariei, ca principat autonom, Guvernul de la Sofia i-a propus conducătorului României realizarea unei uniuni personale, prin preluarea coroanei principatului bulgar, adică realizarea unei „Româno-Bulgarii”, după exemplul Austro-Ungariei (în anul 1886). Carol I a declinat oferta, mai ales datorită faptului că noul stat bulgar era tributar Imperiului otoman, situație din care România tocmai scăpase, dar și din cauza opoziției Imperiului țarist și a Austro-Ungariei (I. Nistor – Istoria Românilor, vol. II, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2003, p. 171). Despre opoziția austro-ungară față de intenția românilor de a încorpora Vidinul amintește și N. A. Constantinescu – Chestiunea timoceană, p. 80.

[4] După o scurtă perioadă de „îngheț” în relațiile directe, după proclamarea Independenței României și participarea sa la campania antiotomană din Balcani, relațiile româno-otomane s-au normalizat, iar Poarta a găsit în România cel mai important aliat în păstrarea statu-quo-ului teritorial balcanic. Acest fapt ar fi fost singura garanție că minoritatea românofonă – aromâni și meglenoromâni – concentrată în Macedonia, ar fi beneficiat, în continuare, de dreptul de a învăța și a se ruga în limba sa, realitate garantată de Imperiul otoman (în ciuda protestelor Greciei, care susținea și atunci, ca și astăzi, că aromânii și meglenoromânii sunt „greci latinizați”). Minoritatea românofonă macedoneană a beneficiat la începutul secolului trecut chiar și de reprezentare parlamentară, la Istanbul. În condițiile acutizării „crizei macedonene” și a izbucnirii primului conflict balcanic, România a sprijinit proclamarea Independenței albaneze, în speranța că sqhiptarii îi vor coopta la conducere și pe aromâni (acest lucru nu s-a întâmplat). Prin Pacea de la București din 1913, România, care a evitat să revendice teritoriile aromânești, a obținut respectarea dreptului minorității românofone din Macedonia la școală și biserică în limba națională (prevederea a fost încălcată sistematic de către toți semnatarii și chiar neaplicată – de către Bulgaria).

[5] Aderarea României la această alianță fusese dorită în primul rând de Regele Carol I, german de origine, dar a avut și scopul de a evita o izolare politică externă a țării după tensiunile apărute în relațiile cu Rusia. Totuși, tratatul de aderare a rămas secret, fiind cunoscut doar de către cei care au ajuns în fruntea Guvernului român. Tensiunile cu Austro-Ungaria, generate de „Războiul vamal” de la finele secolului al XIX-lea, dar, mai ales, nerespectarea drepturilor românilor din monarhia bicefală, au dus la distanțarea treptată a țării de această alianță, coroborată și cu normalizarea raporturilor cu rușii.

[6] Chiar dacă aproape toți politicienii români convocați de Carol I la Consiliul de Coroană de la Sinaia au optat pentru această soluție, mâhnindu-l pe bătrânul suveran, aceștia aveau dreptate: România era obligată să ajute Austro-Ungaria (sau Germania) doar dacă aceasta era atacată. Or, cea care atacase fusese chiar monarhia austro-ungară.

[7] N. A. Constantinescu – Chestiunea timoceană, București, 1941, p. 80. Delegația Ligii pentru liberarea românilor din Timoc, condusă de dr. Atanase Popovici (Furnică) a pledat, la Conferința de Pace de la Paris, fără succes, pentru integrarea regiunii de est a Serbiei, locuită majoritar de români, în componența României.

[8] După încoronarea ca rege a lui Carol al II-lea (iunie 1930), regentul Horthy al Ungariei a trimis un emisar la București, cu propunerea ca șeful de stat al României să preia și coroana Ungariei. Mihai, fost rege sub regență (1927-1930), devenit Mare Voievod de Alba Iulia, ar fi domnit, în numele regelui Carol al II-lea, pe tronul maghiar. Ideea nu a fost materializată, atât din cauza spiritului revanșard al Ungariei interbelice la adresa vecinilor, cât și, mai cu seamă, datorită existenței Micii Antante (realizarea unei „Româno-Ungarii” ar fi fost percepută de către Cehoslovacia și Iugoslavia ca o amenințare la adresa lor).

[9] Consecventă cu cea mai mare strictețe în poziția favorabilă menținerii statu-quo-ului teritorial rezultat prin sistemul de tratate elaborat de Conferința de pace de la Paris (1919-1920), România a refuzat categoric să participe la acțiunea de dezmembrare a statului cehoslovac, deși două treimi din Maramureșul istoric, situate la nord de Tisa, unde locuiește și o comunitate românească, fuseseră atribuite statului vecin. În acest sens, România a refuzat și invitația Poloniei, dar și cererea de „unire” formulată de liderii ucrainenilor din zonă, de teama anexării ei la Ungaria. Pe de altă parte, se verifică, încă o dată, vechea zicală românească, „să nu te bucuri de răul altuia”, zicală ce se aplică, în acest caz, foarte bine Poloniei, desființată ca stat în anul următor.

[10] Deși România își declarase neutralitatea încă de la începutul conflictului germano-polonez, autoritățile au acordat sprijin statului vecin, atât în ceea ce privește găzduirea refugiaților, a unei părți a armatei și a conducătorilor statului polonez, cât și prin permisiunea ca valorile băncii centrale poloneze să tranziteze țara către un stat occidental. Această atitudine explică asasinarea premierului Armand Călinescu de către legionari, la ordinul Berlinului.

[11] Tot în spiritul sistemului de tratate semnate la Conferința de pace de la Paris (1919-1920), România a refuzat să se implice în războiul împotriva Iugoslaviei, deși în vestul Banatului, în regiunea Timocului și în Macedonia se află importante comunități românofone. Mai mult, și datorită atitudinii generalului Ion Antonescu, Germania nu a permis Ungariei să anexeze vestul Banatului, rămas cu regim de protectorat german.

[12] Din acest punct de vedere, spațiul analizat, locuit de strămoșii traco-daci, intrați în procesul de romanizare spre a deveni români spre finalul primului mileniu al erei creștine, a „oscilat” între influențele culturale și politice venite dinspre est sau vest. Astfel, primul factor ce a influențat spațiul tracic, carpato-balcanic a  fost cel elen, fie prin vecinătatea tracilor balcanici cu grecii, fie prin influențele exercitate asupra geto-dacilor carpato-dunăreni de coloniile pontice grecești. După ce, încă dinainte de nașterea lui Hristos, sudul și vestul Peninsulei Balcanice devine parte a statului roman, influențele occidentale s-au manifestat și în regiunile dunărene și carpatice în primul și al doilea secol al erei creștine. De la domnia împăratului Constantin cel Mare (în vremea căruia legiunile romane revin la nord de Dunăre), deși Imperiul rămâne, încă, roman, influențele vor veni, din nou, dinspre Orient, capitala statului roman mutându-se la Constantinopol. Chiar dacă Imperiul roman de răsărit devine, din secolul al VII-lea, după pătrunderea slavilor în Balcani, stat bizantin, cu limba oficială greaca, influențele cultural-politice ale Constantinopolului continuă, fapt observabil și după cucerirea orașului de către otomani, în 1453. Așa se explică adeziunea preponderentă a unui popor romanic la lumea ortodoxă, în care ne-am integrat după Marea Schismă și din care n-au reușit să ne scoată, decât marginal, nici tentativele medievale de catolicizare ale Regatului maghiar (secolele XIII-XIV), nici crearea, în Transilvania, a Bisericii Greco-Catolice de către habsburgi (1701). Abia în secolul al XIX-lea, la început timid, iar după Unirea Principatelor – tot mai evident, spațiul românesc se reracordează la influențele occidentale, în acest context intrând și secularizarea averilor mănăstirești (1864), ruperea legăturilor seculare cu Poarta, prin proclamarea Independenței (1877) și declararea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, transformată în Patriarhie, în 1925. Influențele occidentale au fost afectate și chiar întrerupte de evenimentele de la finele deceniului al patrulea al secolului trecut și de controlul venit tot dinspre Răsărit, dar, de această dată, dinspre Moscova, în toată perioada totalitară postbelică (instaurată cu ajutor sovietic), până în 1989, când se reia procesul de racordare a României la influențele occidentale, reflectat și de aderarea la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007).

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

De la traco-daci la români (XI) Luni, Ian 22 2018 

După „lupte seculare”, ce au durat câteva săptămâni, am ajuns la finalul prezentării evoluției crono-spațiale a strămoșilor noștri, de la începuturile traco-dace de dinainte de Dromichaites și Burebista, până la Decebal, la desfășurarea procesului de romanizare a acestui neam și până la destinul – departe de a se fi încheiat – al poporului românesc… În loc de… happy-log (ca să nu spun „epilog”), am pregătit, în mare măsură, pe baza umor estimări, cum va fi evoluat neamul traco-dacilor, trecând prin romanizare, spre a deveni românesc. Momentele alese sunt: 100 î. Hr., 100 d. Hr., 600, 1000, 1500, 1820, 1910 și 2010. Pentru primele 4 momente dispunem doar de estimări, bazate, într-o oarecare măsură, pe onomastica locală, dar și pe vitalitatea ramurilor poporului nostru în a crea formațiuni (pre)statale în vremea trecerii de la primul la al doilea mileniu. De pe la 1500 dispunem de unele informații, incomplete, disparate, completate și de colecțiile de documente, de toponimie și antroponimie, în vreme ce statisticile ultimelor două secole dau o imagine mult mai apropiată de realitate a specificului etno-lingvistic al spațiului carpato-balcanic.

Prin acest spațiu considerăm, strict convențional, întregul teritoriu al statelor (actuale) care se suprapun, integral sau parțial, peste spațiul legat de Carpați și de unitățile fizico-geografice (podișuri, dealuri, câmpii), create de rețeaua hidrografică originară din acești munți, respectiv suprapuse, într-o măsură mai mare sau mai mică, peste Peninsula Balcanică. Pentru comparabilitatea informațiilor, la nivel de diferite epoci și perioade istorice, vorbim, deci, de teritoriul actual al acestor entități politice. Astfel, ne vom referi la teritoriile din prezent ale statelor R. Belarus, Ucraina, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Austria, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Kosovo, Serbia, R. Macedonia, Albania, Grecia, Cipru, Turcia, Bulgaria, România și R. Moldova.

În orice caz, această prezentare finală din cadrul serialului de față este, deocamdată, mai degrabă, un eseu și, tocmai de aceea, trebuie privită ca atare.

Astfel, cu un secol înainte de începutul erei creștine, spațiul carpato-balcanic însuma 13,7 milioane locuitori, dintre care traco-dacii totalizau aproape 2,4 milioane (circa 17,5%), fiind cel mai important neam după greci, care, mai ales după extensiunea limbii elene favorizată de statele elenistice, ridicate pe ruinele Imperiului macedonean, aduna cam o treime din populația totală. Nu după multă vreme (cam jumătate de secol), Burebista va aduna o mare parte din neamul tracic, într-un Regat al Daciei cu aproximativ 2 milioane de locuitori (dintre care, cam 1,7 milioane, deci majoritatea, erau traco-daci). Așa putem recunoaște că Herodot cam exagerase când socotise neamul tracic printre primele din lume, la acea vreme, dar, totuși, era printre cele mai importante măcar în centrul și sud-estul Europei.

După două secole, în care romanizarea avansase, ajungând la Dunăre, dintr-o populație totală de 12,7 milioane locuitori (scăderea poate fi pusă și pe seama războaielor din regiune), deja cam 700 de mii dintre traci se romanizaseră (toți aceștia loclaizându-se la sud de Donaris), restul de aproape 2 milioane formând, încă, importantul neam traco-dac, dintre care, o bună parte i se va opune, curând, sub conducerea regelui Decebal, marelui împărat roman Traian. Tracii romanizați ajunseseră la aproape 5,6%, în vreme ce traco-dacii erau cam 15,7%, ceea ce înseamnă că, în spațiul carpato-balcanic, un om din 5 era traco-dac, fie el romanizat sau nu. Neamul tracic își menținea poziția a doua, după greci (puțin afectați de romanizare, din moment ce însemnau, încă, 30% din populație).

Perioada următoare a fost una extrem de frământată. Dacia romană a fost prima provincie abandonată, urmând, după aproximativ un secol, împărțirea în două a Imperiului roman. Cea mai mare parte a traco-dacilor, în mare parte, deja romanizați, în jurul anului 600, au rămas sub stăpânirea și/sau influența părții răsăritene. Creșterea extrem de lentă a populației totale, la 13,9 milioane locuitori, nu s-a regăsit și la nivelul traco-dacilor, ce totalizau, la acest moment, tot 2,7 milioane, dar cu o preponderență a traco-dacilor romanizați – peste 2 milioane, în vreme ce numai circa 650 de mii de traco-daci nu învățaseră, încă, limba latină (aceștia localizându-se, în nordul Moldovei de azi, al Maramureșului și la nord de aceste zone). Ponderea traco-dacilor, romanizați sau nu era de 19,7%, din care 15% erau elemente locale latinizate.

Oficializarea limbii elene în Imperiul roman de răsărit, urmată de prăbușirea limes-ului dunărean al Imperiului, au adus alte modificări configurației etnice din regiune. Astfel, în jurul anului 1000, populația totală trecuse de 17,1 milioane, dar, dintre aceștia, în urma încheierii procesului de etno-geneză, poporul român, urmaș al traco-dacilor romanizați, totaliza puțin peste 2 milioane de locuitori (12,1%). Acest declin se explică, în bună măsură, prin asimilarea unei părți a strămoșilor noștri, în special de către slavi, dar, în mai mică măsură, de greci, maghiari, etc. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică și asimilarea, atât la nord, cât și la sud de Dunăre, a multor reprezentanți ai altor etnii, a făcut ca, în ciuda diferențierii lor etnice, slavii să devină cel mai numeros grup din spațiul carpato-balcanic, cu peste 28,1%, fiind urmați de greci – cu doar 23,5%.

După alte câteva veacuri, în anul 1500, ne aflăm după alte câteva modificări importante în peisajul etno-lingivstic și social-politic al spațiului carpato-balcanic. Astfel, în anul 1054 se produce schisma între creștinii occidentali (patronați de Roma) și cei orientali (rămași sub ascultarea Constantinopolului), maghiarii înaintează în centrul și sud-estul Europei, închegând un regat puternic, la fel și polonezii, deși ultima invazie barbară, a tătarilor (1240-41) le mai limitează elanul. În anul 1453, un alt neam venit din Orient, otomanii, cuceresc Constantinopolul, care va deveni, până în 1920, sub numele de Istanbul, capitala Imperiului creat și extins de urmașii lui Osman. În aceste condiții, deși numărul românilor crește, la 2,9 milioane, procentul acestora scade la 10,6%, deoarece populația totală a ajuns la 27,3 milioane. Deși românii ajung mai numeroși ca grecii, aflați în declin în urma expansiunii otomane (mai înseamnă doar 8,4% din populația carpato-balcanică), polonezii (10,9%) și turcii (10,7%) dețin primele locuri ca importanță în plan demografic. O observație ce poate lămuri faptul că, deși românii se situează între primele popoare din zonă, marea lor extensiune spațială – în cadrul căreia, frecvent, trăiesc amestecați cu reprezentanți ai altor popoare – și fărâmițarea statală explică de ce însemnătatea numerică nu se reflectă în importanța politico-militară.

Mai mult, după alte 3 secole, deși numărul românilor se dublează (apropiindu-se de 6,5 milioane, în jurul anului 1820), importanța ca pondere se diminuează, la 9,7% din cei 66,7 milioane de locuitori ai spațiului carpato-balcanic. Alături de polonezi (12,3%), turci (10,3%), ucrainenii (13,6%) și germanii (9,5%) sunt în ofensiv, deși, cu excepția turcilor și a germanilor, celelalte neamuri se găsesc și ele sub controlul altor state.

În urmă cu un secol, în jurul anului 1910, românii depășiseră 11,2 milioane, dar ponderea lor era tot în declin (7,8% din 144,2 milioane locuitori). Abia în ultimul veac se consemnează un ușor reviriment, cei peste 21,8 milioane de români din zilele noastre reprezentând aproximativ 8% din totalul de 273 milioane de locuitori carpato-balcanici. Cu aceste valori, românii se situează în urma turcilor (54,7 milioane – 20%), ucrainenilor (38,4 milioane – 14%) și a polonezilor (37,4 milioane – 13,7%).

 

De la traco-daci la români* (X) Duminică, Ian 21 2018 

Putem adăuga câteva informații referitoare la prezența actuală a comunităților românofone în spațiul carpato-balcanic, exceptând aria la care ne-am referit anterior, ca spațiu românesc actual. Astfel, în afara acestuia din urmă, în tot arealul carpato-bacanic apropiat, se regăsesc aproape 500 de mii de români (inclusiv aromâni, meglenoromâni și istroromâni). La nord de Dunăre, cea mai însemnată comunitate este cea din Ucraina[1], care, fără regiunile amintite anterior, concentrează aproximativ 40 de mii de români. În Ungaria, cu excepția celor de lângă granița românească, se mai înregistrează peste 10 mii[2]. În Serbia, atât în vestul Banatului, cât și în Timoc, se localizează aproape 65 de mii de români, aproximativ egal distribuiți atât la nord, cât și la sud de Dunăre, cu o ușoară preponderență a timocenilor. În regiunile balcanice propriu-zise[3], cele mai însemnate comunități sunt cele din Grecia cu aproape 186 de mii de români (două treimi dintre ei fiind aromâni[4]), Albania, unde se concentrează aproape 110 mii (aromâni, în întregime) și R. Macedonia, cu peste 11 mii (majoritatea aromâni, dar și meglenoromâni). Comunități mai puțin numeroase[5] se înregistrează în Bulgaria – sub 5000 (majoritatea – înregistrați ca vlahi) și în Turcia, unde se concentrează meglenoromânii musulmani, emigrați după războiul greco-turc (1920-1922).

Dacă ne referim la procentele deținute de elementul românesc în țările din apropierea statelor românești – România și R. Moldova – cele mai însemnate ponderi se consemnează în Albania (aproape 3,8%), Grecia (2,45%), Cipru (2,12%), Austria (1,07%), Serbia și Ucraina (0,91% fiecare), R. Macedonia (0,56%) și în Ungaria (0,36%).

Pe grupări dialectale, aromânii au rămas reprezentanții celui de-al doilea dialect românesc (după cel dacoromân), cu aproape 244 de mii de locuitori – concentrați în special în Grecia și Albania, aceștia fiind urmați, la mare distanță, de meglenoromâni – mai puțin de 10 mii – localizați în Turcia, Grecia și R. Macedonia – și istroromâni – doar circa 1500, înregistrați doar în Croația. Din punct de vedere confesional, exceptându-i pe istroromâni, care sunt toți romano-catolici și pe meglenoromânii musulmani emigrați în Turcia la începutul secolului trecut, toți ceilalți sunt de religie ortodoxă.

Distribuția și ponderea pe perioade istorice a românilor balcanici este evidențiată în tabelul de mai jos.

 

Tabelul 12

Tabel romani balcanici 1490-2016

 

În fine, chiar fără a avea date complete, pentru toate perioadele analizate, se observă faptul că vorbitorii dialectelor sud-dunărene ale limbii române au înregistrat și înregistrează, în continuare, un regres, din ce în ce mai accentuat, atât numeric, cât și procentual, mai ales în ultimul secol. În tabelul de mai sus este evidențiată evoluția numerică și procentuală a românilor balcanici în ultimele cinci secole[6]. După cum se observă, timp de mai bine de trei secole, pe lângă o creștere numerică a elementului românesc balcanic, acesta a păstrat și un ritm de creștere destul de apropiat de media întregului spațiul balcanic, astfel încât, dacă în jurul anului 1500 se consemna un procent de 5,45% români, în 1876-78 acesta scăzuse ușor, la 4,46%. Adevăratul declin s-a produs de la finalul secolului al XIX-lea – în 1897, procentul românilor scăzuse la jumătate (2,31%) – continuând pe parcursul ultmului veac: 1,8% în 1908 și doar 0,69% în prezent. De asemenea, dacă până la Războiul ruso-româno-turc (1877-78) s-a consemnat o creștere numerică a românilor, de la circa 240 de mii în jurul anului 1500, la 736 de mii, ulterior am consemnat doar scăderi ale totalului românilor balcanici: 496 de mii în 1897, 461 de mii – în 1908 și numai 376 de mii în prezent.

Pe lângă deplasările de populație (România a colonizat, în perioada interbelică, câteva zeci de mii de aromâni și meglenoromâni în Dobrogea, a cărei populație nu am înregistrat-o la spațiul balcanic, alte câteva mii de români balcanici emigrând, în special în ultimii 150 de ani, spre alte țări din vestul Europei sau America de Nord) și numeroasele războaie (conflicte sârbo-bulgare, cele două războaie balcanice, cele două conflagrații mondiale, războiul greco-turc din 1920-1922, etc.), care au produs scăderi elementului românesc, o bună parte a declinului acestuia se datorează înregistrărilor censitare naționale sub alt nume, în cadrul altui element etnic a unei bune părți a românilor balcanici, adesea și ca urmare (sau, în primul rând, ca o consecință) a politicii de asimilare a acestora de către autoritățile statelor balcanice independente, apărute începând cu veacul al XIX-lea (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania și altele).

 

NOTE:

[1] La nivelul întregii țări se consemnează aproape 410 mii români (inclusiv cei declarați ca „moldoveni”).

[2] Recensământul din 2011 a înregistrat peste 35 de mii de români.

[3] În regiunile balcanice am realizat o medie ponderată între datele oficiale/oficioase (care tind să minimalizeze prezența românească) și cele neoficiale (care au tendința de a da valori mult mai mari). Este cazul Greciei, Albaniei, dar și al Croației.

[4] În acest total nu au fost incluși sărăcăcianii, considerați de unii ca greci, de alții – ca vlahi/aromâni grecizați. Aceștia ar însuma peste 96 de mii, dintre care 80 de mii – în Grecia, 15 mii – în Bulgaria și o mie – în R. Macedonia. Unul dintre argumentele ce ar putea susține originea vlahă/românească a sărăcăcenilor este posibila derivare de la un termen-poreclă *sărăcuț>*sărăcuțan>sărăcățan, transformat, în greacă, în sarakatsan(os).

[5] Nu am luat aici în calcul comunitățile românești din Austria (92 de mii), Cipru (aproape 25 de mii) și Cehia (peste 14 mii), care, ca și cei aproape 57 de mii de români din Grecia constituie comunități de (daco-)români, stabiliți în aceste țări în ultimele două-trei decenii.

[6] Datele referitoare la românii balcanici și la populația totală se referă la teritoriul integral statelor actuale Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Albania, Kosovo, R. Macedonia, Bulgaria, Grecia și Cipru și la suprafața balcanică a Serbiei (fără Vojvodina) și a Turciei (estul Traciei). Evaluările comunităților românești se bazează, până la începutul secolului trecut, pe înregistrări otomane, iar pentru perioada actuală – pe datele furnizate de recensămintele naționale.

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

De la traco-daci la români* (IX) Vineri, Ian 19 2018 

Imediat după Primul Război Mondial, în anii 1919-1921, se înregistrau 20,2 milioane locuitori, dintre care 8,7 milioane trăiau în Moldova, 6,4 milioane – în Transilvania, 5,2 milioane – în Țara Românească. Cel mai important grup etnic era reprezentat tot de români (11,3 milioane), fiind urmat de ucraineni (2,8 milioane), unguri (2,2 milioane), evrei (1,2 milioane), germani (869 mii), ruși (666 mii), bulgari (347 mii), țigani (233 mii) și altele. Din punct de vedere confesional, cei mai mulți aderenți îi avea tot cultul ortodox (13,9 milioane) urmat de confesiunile greco-catolică (1,7 milioane), romano-catolică (1,5 milioane), reformată, mozaică (puțin peste 1 milion fiecare), evanghelică (573 mii), etc.

Str etno-confes 1918-21 ok

Figura 26

 

 

            În anii 1926-1930, la mijlocul perioadei interbelice, populația spațiului românesc depășise 22,4 milioane locuitori. Cea mai mare populație o avea Moldova – 9,1 milioane locuitori, urmată de Transilvania – 6,9 milioane și de Țara Românească – 6,4 milioane. Românii continuau să fie cel mai însemnat grup etnic (13,2 milioane), urmați de ucraineni (2,8 milioane), unguri (2,3 milioane), evrei (1,2 milioane), germani (867 mii), ruși (694 mii), bulgari (386 mii), țigani (266 mii) ș. a. m. d. În plan confesional, comunitatea ortodoxă se menținea pe primul loc (15,8 milioane aderenți), urmată de cultele greco-catolic (1,9 milioane), romano-catolic (1,6 milioane), reformat (1,2 milioane), mozaic (941 mii), evanghelic (597 mii), etc.

Str etno-confes 1926-30 ok

Figura 27

 

În anul 1941, în prima parte a celui de-al Doilea Război Mondial, spațiul românesc număra 23,6 milioane locuitori. Peste 8,8 milioane locuiau în Moldova și câte 7,4 milioane – în Transilvania și în Țara Românească. Românii numărau aproape 15 milioane, fiind urmați de ucraineni (2,9 milioane), unguri (2,7 milioane), germani (765 mii), evrei (564 mii), bulgari (440 mii), țigani (278 mii), etc. Aderenții confesiunii ortodoxe erau cei mai numeroși în continuare (17,2 milioane), urmați de cei ai cultelor greco-catolic (1,9 milioane), romano-catolic (1,6 milioane), reformat (1,4 milioane), mozaic (576 mii), evanghelic (498 mii) și altele.

Str etno-confes 1941 ok

Figura 28

 

În anii 1946-1950, la începutul perioadei comuniste, populația spațiului românesc trecuse de 24,8 milioane locuitori, dintre care 9,6 milioane trăiau în Moldova, 7,4 milioane – în Transilvania, iar 7,8 milioane – în Țara Românească. Românii se apropiau de 16,2 milioane, fiind urmați de comunitățile ucraineană (3,1 milioane), ungară (2,4 milioane), germană (629 mii), rusă (575 mii), evreiască (516 mii), bulgară (453 mii), țigănească (302 mii) și altele. Dintre aderenții la diferite culte, cei mai numeroși erau tot adepții confesiunii ortodoxe (18,8 milioane), urmați de cei ai cultelor greco-catolic, romano-catolic (câte 1,5 milioane fiecare), reformat (1,3 milioane), mozaic (526 mii), evanghelic (463 mii), etc.

Str etno-confes 1946-50 ok

Figura 29

 

Un deceniu mai târziu (1956-1960), spațiul românesc număra 26,6 milioane locuitori, dintre care Moldova depășea 10,5 milioane, 7,8 milioane locuiau în Transilvania, iar 8,3 milioane – în Țara Românească. Pe primul loc, în privința etniilor, se găseau românii (17,5 milioane), urmați de ucraineni (3,6 milioane), unguri (2,5 milioane), ruși (769 mii), germani (506 mii), bulgari (470 mii), țigani (331 mii), evrei (326 mii), ș. a. m. d. Confesiunea ortodoxă avea cel mai mare număr de adepți (20,3 milioane), fiind urmată de cultele romano-catolic (1,5 milioane), greco-catolic, reformat (câte 1,4 milioane fiecare), mozaic (457 mii), evanghelic (429 mii) și altele.

Str etno-confes 1956-60 ok

Figura 30

 

În anii 1965-1970 se consemna o populație de 29,3 milioane locuitori, dintre care în Moldova trăiau 12 milioane, în Transilvania – 8,3 milioane, iar în Țara Românească – 8,9 milioane. Din punct de vedere etnic românii continuau să fie cei mai numeroși (19,3 milioane), fiind urmați de ucraineni (3,9 milioane), unguri (2,6 milioane), ruși (1,1 milioane), bulgari (533 mii), germani (518 mii), evrei (369 mii), țigani (360 mii), etc. Cultul ortodox avea cei mai mulți adepți (22,8 milioane), urmat de confesiunile romano-catolică (1,5 milioane), reformată (1,4 milioane), greco-catolică (1,2 milioane), evanghelică (378 mii), mozaică (370 mii), culte neoprotestante (295 mii) și altele.

Str etno-confes 1965-70 ok

Figura 31

 

Populația totală a spațiului românesc în anii 1975-1980 era de 32,4 milioane locuitori. În Moldova locuiau 13,1 milioane oameni, în Transilvania – 9,1 milioane, iar în Țara Românească – 10,2 milioane. Cel mai însemnat grup etnic continuau să fie românii (22 milioane), urmați de ucraineni (4 milioane), unguri (2,8 milioane), ruși (1,3 milioane), bulgari (540 mii), germani (414 mii), țigani (406 mii), evrei (262 mii) și altele. În plan confesional, cei mai numeroși erau ortodocșii (25,7 milioane), urmați de romano-catolici (1,5 milioane), reformați (1,4 milioane), greco-catolici (1 milion), aderenți la cultele protestante (391 mii), mozaici (283 mii), etc.

Str etno-confes 1975-80 ok

Figura 32

 

În anii 1989-1992, la finele perioadei comuniste, spațiul românesc număra 34,1 milioane locuitori, dintre care 13,9 milioane – în Moldova, 9,3 milioane – în Transilvania și 10,8 milioane – în Țara Românească. Cei mai numeroși, în privința etniilor, erau românii (23,9 milioane), urmați de ucraineni (4,1 milioane), unguri (2,7 milioane), ruși (1,6 milioane), bulgari (515 mii), țigani (438 mii) și alții. Confesiunea ortodoxă se menținea pe primul loc (27,8 milioane aderenți), urmată de cultele romano-catolic (1,4 milioane), reformat (1,3 milioane), greco-catolic (628 mii), culte neoprotestante (510 mii), etc.

Str etno-confes 1989-92 ok

Figura 33

 

La începutul celui de-al treilea mileniu (2001-2004) se consemnau aproape 32 milioane locuitori. În Moldova trăiau 12,9 milioane locuitori, în Transilvania – 8,8 milioane, iar în Țara Românească – 10,2 milioane. Românii își păstrau, detașat, prima poziție (22,5 milioane), fiind urmați de ucraineni (3,8 milioane), unguri (2,4 milioane), ruși (1,5 milioane), țigani (576 mii), bulgari (455 mii), etc. Din punct de vedere confesional, ortodocșii dețieau cel mai mare număr (25,8 milioane), fiind urmați de adepții cultelor romano-catolic, reformat (câte 1,2 milioane aderenți fiecare), ai cultelor neoprotestante (696 mii), ai cultului greco-catolic (594 mii) și altele.

Str etno-confes 2001-04 ok

Figura 34

 

În anul 2011, populația totală a spațiului românesc scăzuse la aproximativ 30 milioane locuitori. Moldova număra 12,3 milioane oameni, Transilvania – 8,1 milioane, iar Țara Românească – 9,5 milioane. Românii se mențineau pe prima poziție, din punct de vedere etnic (21,1 milioane), urmați fiind de ucraineni (3,6 milioane), unguri (2,2 milioane), ruși (1,4 milioane), țigani (701 mii), bulgari (415 mii) ș. a. m. d. Aderenții la cultul ortodox numărau 24,2 milioane, fiind urmați de adepții confesiunilor romano-catolică, reformată (câte 1,1 milioane fiecare), ai cultelor neoprotestante (784 mii), ai cultului greco-catolic (598 mii), etc.

Str etno-confes 2011 ok

Figura 35

 

 

Putem schița câteva concluzii:

– creștere numerică a populației, până la finele perioadei comuniste, apoi – ușor declin demografic;

– elementul etnic românesc și adepții confesiunii ortodoxe au deținut continuu prima poziție;

– tendință de diminuare atât a numărului de comunități minoritare, cât și a numărului și ponderii reprezentanților acestora (germani, evrei, adepții confesiunilor greco-catolică, evanghelică, mozaică);

– creștere numerică a etniilor susținute de statele vecine (ucraineni, ruși, bulgari), precum și a țiganilor;

– creștere a importanței cultelor neoprotestante;

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

Pagina următoare »