Despre carpi Miercuri, Aug 31 2016 

Carpii au fost unul dintre triburile (probabil traco-dace) care au populat partea de est a Regatului dac (probabil, la est de Carpații Orientali), în ultima parte a antichității. Despre rolul lor (mai ales legat de conflictele cu Imperiul roman, în secolele II-IV d. Hr.), se poate citi, aici, un material, cu informații documentate. Din informațiile documentare și/sau arheologice, carpii dispar din mențiuni, în secolul al IV-lea (mai exact, din 318 d. Hr.), explicația acestei dispariții fiind legată, în opinia spcialiștilor, de numeroasele conflicte cu romanii și de dislocările în interiorul Imperiului, realizate de împărații romani începând cu 270 d. Hr.

Și totuși… În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum/Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca religie oficială în Imperiul roman. Cum împăratul era de origine traco-romană (fiind născut la Naissus/Niš), era posibil să-i fi chemat pe marii preoți traco-daci și să le propună renunțarea la cultul lui Zamolxis și trecerea la noua confesiune. Odată cu această trecere, prin adoptarea creștinismului, traco-daco-romanii au adoptat și limba latină, dar și termenul romanus, devenit, în dialectele de mai târziu ale limbii române, român/rumân/ar(u)mân/*rumon/rumăr. Acest fapt este întărit de prezența, în terminologia creștină a limbii române a numeroși termeni de origine latină (cruce, creștin, biserică, preot, botez, Dumnezeu, Paște, Crăciun, cuminecare, păresimi, etc.), a numeroase antroponime de origine constantinopolitană (legate de vechea Biserică Creștină a Imperiului roman de răsărit, numit, în timpurile moderne, „bizantin”): Ioan, Nicolae, Andrei, Gheorghie, Vasilie, Dumitru și altele și de prezența, în două din rugăciunile importante ale creștinilor – Tatăl nostru și Crezul – a peste 80% termeni de origine latină (atestați în variantele ortodoxe ale acestor texte religioase). Se adaugă tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei (păstrată de numele popular dat lunii de după ziua Sfântului Andrei – 30 Noiembrie: Îndrea/Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni) și circulația unor forme populare pentru numele calendaristice de sorginte constantinopolitană: Ziane/Sânziane, Nicoară/Nicăruș/Sânnicoară, Îndrei/Indrei, Georzu/Giurgi/Sângeorz, Văsâi/Sânvăsii, Medrea/Sâmedru/Sumedru, etc.

Cum „dispariția” carpilor din mărturiile documentare s-a produs la câțiva ani după Edictul de la Mediolanum, bănuim că, la fel ca și ceilalți traco-daci (romanizați sau nu), carpii au renunțat la a ataca Imperiul și chiar la a se mai declara… carpi, dar, ca și în cazul unor tradiții precreștine păstrate după creștinare (a da ortul popii – tradiție legată de trecerea în „lumea cealaltă” a lui Hades, cultul „cavalerului trac” devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul și păstrat ca drapel de luptă al oștirii din Evul Mediu până azi, etc.), strămoșii românilor moldoveni de azi au considerat că pot păstra numele lor caracteristic, ca patronim. Acesta a supraviețuit (până azi, chiar!), mai întâi ca nume de botez, iar din faza finală a Evului Mediu (secolele XVII-XVIII), s-a încetățenit ca supranume/nume de familie.

Păstrarea acestui nume se explică și prin continuitatea vieții politico-administrative și religioase la est de Carpați. Astfel, vechea Petrodava (în traducere: Cetatea Piatra) reapare în documentele medievale sub numele Piatra lui Crăciun (Crăciun fiind, probabil, un cneaz local, ce a alăturat mica sa formațiune politică Țării Moldovei). La est de Siret, vechea așezare dacică Paloda (cu un nume autohton, asemănător termenului latin paludem) a devenit, sub influența slavilor, Bârlad, centrul politic al Țării berladnicilor (menționată documentar în secolele XI-XIII) și integrată și ea în aceeași Țară a Moldovei. Pe de altă parte, probabil, așa cum am susținut cu un alt prilej, muntele sfânt al dacilor, Kogaionon, ar fi fost Ceahlăul, transformat, după creștinarea populației locale, în muntele sfânt al românilor moldoveni, așa cum, deja, îl descria Dimitrie Cantemir, cu trei secole în urmă.

Prima mențiune documentară a patronimului Carp datează din 1453, fiind localizată în aria actualei comune Filipești, județul Bacău, fiind urmată, în 1479, de o alta, atestată la Suceava, pe atunci cetatea de scaun a Țării Moldovei. Următoarele atestări, până în secolul al XIX-lea (în documente, înregistrări statistico-fiscale – catagrafii, liste cu deputații aleși în adunările legislative) sunt, aproape exclusiv, moldovenești. Singurele excepții le constituie atestarea, în secolul al XVI-lea, a unui Cărpoi, în Oltenia actuală, în comuna Bobicești, județul Olt, urmată, în veacul al XVII-lea, de o altă mențiune, a unui Carpu, la CârstăneștiOteșani, județul Vâlcea. În catagrafia rusă din 1774 apar 79 de mențiuni, 44 – în forma Carpu și 29 – în varianta Carp, izolat fiind notate și primele forme influențate de ucraineni – un Carpenco, la Toporăuți (fostul județ Cernăuți) și un Carpuc (probabil, Carpiuc), la Vetreanca (fostul județ Hotin). Rar, din secolul al XVII-lea, atât documentele istorice, cât și catagrafiile atestă numele Carp și ca prenume, fapt constatat, atât în perioada interbelică (în Anuarul SOCEC al României Mari, 1925), cât și azi, în Basarabia, deși asemenea situații se întâlesc, izolat, și la vest de Prut (un Constantinescu Carp, la Ploiești, în Anuarul cu abonații telefonici din 1959). Această menținere a prezenței numelui și ca prenume întărește ideea perpetuării sale pe „filiera” nume de trib – nume de botez – nume de familie.

Patronimul a pătruns și în toponimie. Un sat din comuna Moara, județul Suceava, poartă numele Moara Carp, un altul, aflat în comuna Țibănești, județul Iași a purtat numele Tungujei-Carp, denumirea mai veche a satului Mihail Kogălniceanu, comuna Țigănași (același județ) a fost Rateș Carp, o localitate basarabeană din fostul județ Cahul se numește Cărpești (deși apare și varianta Cârpești, mai des întâlnită), iar un deal situat la sud de comuna Coarnele Caprei, județul Iași este denumit Dealul Cărpoaiei.

Începând din perioada interbelică, numele începe să pătrundă și în ținuturile intracarpatice, unite cu România în 1918, după ce, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începuse să fie atestat și în sudul țării (de exemplu, la Buzău). Tot în perioada interbelică este atestat, izolat, chiar și în Cadrilater, în fostul județ Durostor. În forma Carpina este prezent și la aromâni (T. Papahagi, Antologia aromână, 1922).

Să precizăm ce explicații s-au dat până acum legat de semnificația patronimului. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, citat de https://dexonline.ro, afirmă că numele derivă de la: gr. Kάρπος < ϰαρπός „fruct”. Ținând cont, însă, de repartiția geografică a numelui, atestat, continuu, în Moldova carpato-nistreană în ultimele peste 5 secole (și chiar și la est de Nistru), suntem de părere că, pe baza argumentelor de mai sus, putem lua în considerare ideea ca patronimul Carp să continue prezența, din partea finală a antichității, a vechiului trib al carpilor, ai cărui urmași sunt românii moldoveni de astăzi.

Aspecte geografice evidențiate de folclor Duminică, Feb 21 2016 

Există mai multe surse de documentare legate de evidențierea unor particularități geografice. Deși poate părea surprinzător, printre ele se află și folclorul. Iată niște exemple.

În melodia „Bate vânt de la Orade”, Floricile Bihorului confirmă unele particularități fizico-geografice. Astfel, ținând cont de faptul că, la vest de Oradea și, în general, de actuala frontieră apuseană a României, nu există comunități românești închegate, rezultă că satul spre care „bate vântul” în cântecul amintit, este situat la est de Oradea (și Tinca), undeva în Dealurile Vestice sau/și în Munții Apuseni, lucru firesc, deoarece, direcția dominantă a maselor de aer este dinspre vest/nord-vest.

În cântecul următor, „Pleacă oile la munte”, marea „Doamnă a cântecului păstoresc”, răposata Lucreția Ciobanu – Dumnezeu să o ierte! – marchează activitatea de transhumanță, în cadrul căreia, ciobanii din Mărginimea Sibiului, foloseau traseul spre/dinspre Munții Iezerului (din Grupa Făgărașului) în drumurile lor spre iernat/vărat. Aceasta înseamnă că aceștia se însoțeau că păstorii făgărășeni spre locurile de iernat (toamna) și reveneau împreună, spre cele de văratic, primăvara.

Despre Bacea Duminică, Noi 1 2015 

Scriu acest material, oarecum, sub „presiunea timpului” și, tocmai de aceea, așa cum precizează Cristea Sandu Timoc, în Cuvântul înainte al cărții sale Vlahii sunt români (1997), „ar putea fi unele scăpări, pentru care cerem scuze cititorilor”. Apariția acestui text este și o consecință, indirectă[1], a unei excelente manifestări culturale, desfășurate la Iași, în acest sfârșit de săptămână.

În urmă cu aproape două decenii (1998), într-una din multele și îndelungile discuții din cadrul unor tabere școlare tematice, desfășurate la Ciric sau la Muncel, românul Pătru Iancu Timoceanu, din Bor (oraș din partea sârbească a Timocului), mi-a precizat că, în vremurile trecute, în transhumanța lor, ciobanii cu turmele de oi din Carpații timoceni se coborau spre locurile de iernat, spre finele lui octombrie, trecând, spre sudul Banatului prin vadul de la Sâmedru (sârbizat – Smederevo), spre a ajunge în Bacea, ținutul bacilor, situat între Dunăre și Tisa. Ținutul respectiv este împărțit, astăzi, între Ungaria (partea nordică – peste care se suprapune, parțial, comitatul numit Bács-Kiskun) și Serbia (partea sudică, ce formează, sub numele Bačka, sectorul vestic al provinciei Vojvodina)[2].

Informația a rămas, ulterior, în stand-by, până prin 2003-2006, când am inițiat o documentare (întâi pe site-ul companiei ungare de telefonie fixă – http://www.telefonkonyv.hu, apoi – pe cel al companiei similare din Serbia – http://www.belestrane.988info.rs/site/), completată, ulterior (până în 2010), cu informații cuprinse în site-urile altor companii de telefonie (fixă și/sau mobilă) din alte țări din spațiul carpato-balcanic, pe baza cărora am putut reconstitui, secvențial, aria de distribuție spațială a purtătorilor unor nume ce atestă migrația dinspre Bacea a strămoșilor celor ce poartă asemenea nume. Astfel de nume se regăsesc, atât în forme nerotacizate – Băcean(u) sau Bățean(u) – acestea fiind influențate, în bună măsură, de modificarea fonetică, la aromâni, a lui ce/ci, în țe/ți, fie în cele afectate de rotacizarea lui n intervocalic – Băcear(u) sau Bățear(u). Distribuția spațială a acestor nume este evidențiată în hărțile de mai jos.

Bac(z)eanu-Bac(z)earu-total coef ok

Bac(z)eanu-total coef ok

Bac(z)earu-total coef ok

Baceanu-total coef ok

Distribuţia spaţială a patronimului Băcean scoate în evidenţă prezenţa urmaşilor emigraţilor din Bacea în special în vecinătatea acestui ţinut al bacilor: Croaţia, Serbia, România, Ungaria, cu unele prelungiri spre nord şi est, înspre Ucraina, R. Belarus şi R. Moldova.

Varianta sa rotacizată, Băcear, cunoaşte o distribuţie asemănătoare, în primul rând în vecinătatea Bacei – Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Slovacia (suprapusă peste aria unde se regăseau odinioară românii vestici, rotacizanţi, din nou cu prelungiri spre părţile estice ale României, spre Ucraina sau R. Belarus.

Bacearu-total coef ok

Băţean, variantă influenţată de fonetismul grecesc, scoate în evidenţă o concentrare mult peste medie în nordul Greciei şi în Muntenegru, arie influenţată de aceeaşi modificare fonetică, probabil din vremea dominaţiei medievale bizantine asupra zonei, dar şi în Serbia, Bosnia-Herţegovina şi Croaţia, unde fonetismul se poate datora aceleiaşi cauze sau este rezultatul erorilor de transmitere ale funcţionarilor imperiali ai Curţii vieneze. O explicaţie asemănătoare credem că are şi prezenţa acestei variante în Ucraina – mai ales în partea sa vestică, fost teritoriu aflat sub stăpânire austriacă – de unde purtătorii numelui vor fi emigrat spre estul şi sudul ţării, dar şi spre R. Belarus.

Bateanu-total coef ok

În fine, ultima variantă a numelui, Băţear, concentrată doar la nivelul Greciei, este o vie ilustrare a afirmaţiilor bizantine (G. Murnu, 2003), potrivit căreia strămoşii aromânilor ar fi venit, undeva înaintea sfârşitului primului mileniu al erei creştine dinspre nord. Ştim, inclusiv pe baza onomasticii, că nu toţi aromânii şi meglenoromânii de astăzi sunt urmaşii unor imigranţi dinspre Dunăre (Gh. Ivănescu, 2000), dar şi de unde anume, mai exact, au venit strămoşii lor. Este vorba despre zona Bacei, de unde, ca băceni, au decis să plece spre sud, probabil, cel mai târziu, imediat după aşezarea maghiarilor în Panonia (fapt argumentat de absenţa oricărui cuvânt unguresc la românii sud-dunăreni). Cum zona era afectată de rotacism în acea perioadă, în paralel cu forma Băceanu, circula şi Băcearu, aceasta, utilizată de emigranţii panonici fiind modificată sub influenţă elenă în cea actuală.

Batearu-total coef ok

Pe aceste baze am presupus că vechimea ca toponim a numelui Bacea ar putea coborî spre sau chiar înainte de anul 1000 al erei creștine. O asemenea constatare asigura acestui choronim o vârstă ce îl plasa printre cele mai vechi regionime din spațiul carpato-balcanic și (sigur) printre cele create de strămoșii noștri.

Între timp, activitatea de documentare a continuat. Ne-a atras atenția, recent, un citat preluat de Nicolae Iorga (1937), după Procopius din Caesarea: in Bacensi est civitate. O așezare, numită Bassiana, este menționată, pentru secolele V-VII, și de surse mai vechi (Iordanes, Getica 53, Geogr. Ravennat, Cosmographia, p. 214, 16). Așezarea era localizată între Dunăre și Sava, la sud de Bacea, în actualul Srem, parte a Vojvodinei sârbești. Nicolae Iorga se întreabă (Histoire des Roumains, vol. II, p. 278) dacă de la această mențiune derivă denumirea slavă Bačka. Această mărturie confirmă prezența unor băceni la finalul antichității în zona regiunii numite Bacea și faptul că termenul, probabil de origine traco-dacică, fusese păstrat și era utilizat de localnicii romanizați, dintre care, măcar o parte erau, și atunci, păstori.

Astfel, izvoarele documentare citate, care pomenesc o fortificație cu numele Bassiana (scrierile lui (Iordanes, Geograful Ravennat) sau menționând că „in Bacensi est civitate” (Procopius din Caesarea) plasează vechimea toponimului cu cel puțin patru secole înainte de anul 1000, undeva prin veacul al VI-lea. Așezarea fortificată Bassiana se găsea în hotarul localității actuale Donji Petrovci (Vojvodina, Serbia). Sensul celor două forme ale numelui – Bassiana/(in) Bacensi (est civitate) – se completează reciproc. Cum limba latină (și cea greacă) nu avea(u) fonemul ș acesta a fost transcris prin ss. Probabil și un posibil ă (prezent în limba traco-dacilor, dar nu și în latină) a fost redat prin a. Am avea, astfel, o primă formă latină (Bassiana), care ar reproduce pronunția locală *Bășeana/*Bășiana, în vreme ce a doua expresie (in Bacensi est civitate) s-ar traduce prin „în (ținutul) Băcenilor este cetate/fortificație”. O cetate a Băcenilor, numită chiar *Băciana/*Băceana (după graiul local, probabil *Bășiana/*Bășeana nu ar fi o surpriză, deoarece locuitorii din Bacea (situată puțin mai la nord) puteau traversa zona în transhumanța lor spre/dinspre Carpații timoceni (și în secolele V-VII, când, o mare parte din timp, sudul Banatului nu se găsea sub autoritatea Imperiului, acest drum putea constitui o alternativă la cel ce trecea la nord de Dunăre, prin vadul de la Sâmedru/Smederevo de mai târziu) și aceștia vor fi fost chiar fondatorii localității. În fine, și alternanța fonetică *Băciana/*Bășiana are o explicație, probabilă, chiar posibilă. Respectivii păstori, traco-daco-romani, știau că pronunția „corectă”, „literară” era cea cu ci/ce (*Băciana/*Băceana), dar foloseau, frecvent, un fonetism local, „popular”, cu și/șe (*Bășiana/*Băciana), fonetism păstrat, în apropiere, până în zilele noastre, în Banatul actual, fie în expresii de tipul „șie să fac” – prezentă în folclor (în locul literarului „ce să fac”), fie în toponimie: un toponim, probabil slav la origine, diminutiv al lui reka (= râu la slavi), a devenit Recița, dar, în nomenclatura locală (inclusiv în cea oficială) s-a impus forma populară – Reșița (pronunțat, adesea, Rieșița). Pronunția cu șe/și în loc de ce/ci  se regăsește, de fapt, și la românii timoceni, care mergeau cu oile la iernat în Bacea și aceștia mai știu acest lucru, după spusele lui Pătru Iancu Timoceanu (1998) din Bor (în versuri din diferite cântece populare timocene: vesălia când să fașie, izvoriel cu apă rieșe, șie mi-a fost mai drag pră lumie, etc.).

Pe de altă parte, dacă Bassiana se transcrie nu *Bășiana, ci *Bășeana, ar trebui reconsiderată opinia potrivit căreia sufixul de singular -ean (și pluralul -eni/-ani) ar fi slave, aceste forme putând fi autohtone, traco-daco-romane, forma *Bășiana putând fi o pronunție locală (de singular feminin) a unei *Bășeana, așa cum, până astăzi, ardelenii pronunță Ardial, în loc de Ardeal sau tot ei (dar și aromânii) spun valia, nu valea. În fine, Procopius din Caesarea, ori face o măruntă confuzie între Bacea de la nord de Dunăre și Bassiana ca fiind în (ținutul) Băcenilor, ori exprimarea sa vorbește de o cetate a Băcenilor (Bacensis), originari din Bacea, numită Bassiana. În sprijinul importanței activităților pastorale ale băcenilor în Srem (dar și în zonele învecinate – Slavonia, Bacea, Banat, Timoc etc.) stau și mărturiile antroponimice (concentrarea aici a multor patronime derivate de la Băcean/Băcear – originar din Bacea) și toponimice (cu trimitere la numeroase stâne, sălașe și hodăi ale acestor păstori). Aceste nuclee pastorale s-au păstrat până pe la începutul secolului trecut, așa cum o confirma și harta topografică austriacă, pe baza acesteia fiind realizată reprezentarea cartografică de mai jos, cu toponimele referitoare la activitățile pastorale. De asemenea, prezența elementului românesc în Bacea (este drept, din ce în ce mai modest ca număr și pondere) este confirmată până astăzi[3].

Toponime pastorit ok.ai

Aceste elemente, corelate, ar face din Bacea cel mai vechi nume de regiune locuită de strămoșii noștri (și denumită chiar de ei) cu o vechime de chiar 2000 de ani. Astfel, confom site-ului http://imperium.ahlfeldt.se/places/13848.html, accesat la 28 octombrie 2015, localitatea Bassiana apare atestată între anii 30 î. Hr. și 640 d. Hr., însă nu știm dacă, anterior secolelor VI-VII a purtat același nume. Ținând cont, însă, de faptul că romanii (din necesități practice, în primul rând) au utilizat neschimbate, secole la rând, aceleași toponime, credem că toponimul în cauză datează de peste două milenii, mai exact din perioada de început a administrației romane în Moesia. Dacă Bassiana era o formă locală a unui *Băciana, acesta ar fi prima confirmare a unui termen traco-dacic – baci (I. I. Russu, Etnogeneza românilor, 1981, p. 253-254) – cu ajutorul onomasticii.

Note:

[1] Păstrarea în toponimia administrativă a celor două țări a acestor nume este o confirmare a preluării și adaptării numelui, românesc la origine, al ținutului tiso-dunărean, Bacea.

[2] În discuțiile din cadrul manifestării (și mai ales din preajma ei) a reieșit ideea că românii nu au fost (mai) deloc creatori de „structuri supra-teritoriale”, fapt reflectat de cvazi-absența unor choronime/regionime create de ei înșiși. Deși ideea rămâne (o bună parte dintre aceste choronime fiind la origine creații ne-românești, iar cele românești, acolo unde apar, sunt creații recente: Crișana, Transnistria), ea nu poate fi nici absolutizată și nici măcar exagerată: unele asemenea nume sunt creații românești la „bază” – Maramureș – choronim ce a definit, inițial, o țară românească, la fel ca și Moldova, Basarabia – „extins” de ocupantul rus, în 1812, de la numele dat, de pe la 1350, sudului teritoriului pruto-nistrean (Bugeacul), eliberat de tătari sub conducerea dinastiei muntene a Basarabilor, sau pleacă de la termeni geografici populari românești – Bucovina, derivat de la cuvântul local nord-moldovenesc bucovină, cu sensul de „loc cu fagi, făget”, poate chiar și Muntenia – nume sub care moldovenii au cunoscut, de la începuturile sale, viitorul voievodat sud-carpatic dezvoltat inițial în/sub munte. Nu știm cât de românești sunt nume ca Ardeal (dar, dacă N. Drăganu nu are dreptate în a-l încadra ca unguresc și se dovedește a fi dacic?), Banat (deși o instituție a banilor, conducători ai unor ținuturi de margine – „mărci” a preluat o tradiție românească, de origine sud-vest slavă, cea a băniilor, prezentă și în vechiul nume, românesc, al Olteniei, Bănia Craiovei) sau Dobrogea (intrat în istorie, ca regionim, după transformarea ținutului dunăreano-pontic în pașalâc, după numele despotului său, Dobrotiță, care nu se știe dacă era român, bulgar sau… bizantin).

[3] Prezenţa până târziu a românilor în Bacea este confirmată atât de documente, de statistici, cât şi de onomastică. Astfel, într-un document din veacul al XVIII-lea, autorităţile oraşului Kecskemét (situat în centrul Bacei, azi – în sudul Ungariei) atrăgeau atenţia locuitorilor să nu mai vândă case păstorilor români, deoarece aceştia erau deja prea numeroşi în localitate. Românii sunt menţionaţi în această aşezare şi în a doua jumătate a secolului următor, într-un articol publicat în Dacoromania, VIII, 1934-1935, ca participanţi la o Societate de lectură (Ion Breazu, Literatura Tribunei, p. 11). Antroponimia din vestul ţării atestă patronimul Bacican, care face trimitere la urmaşii unor originari din Bacea (numită Bačka de către sârbi), deci a unor români veniţi din regiune după extinderea numelui slav asupra (sudului) zonei. De asemenea, românii mai sunt menţionaţi ca prezenţi în câteva localităţi din vestul regiunii Bačka şi de recensămintele sârbeşti de după anul 2000.

Bibliografie:

 

Boamfă Ionel (2007), Ţara Oltului – studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relaţiilor cu toponimia, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi (reeditare 2008), ISBN: 978-973-7742-59-9;

Boamfă Ionel (2011), Spatial Distribution of Pastoral Activities in Romania based on  Anthroponimy – in Analele Universităţii din Craiova, Seria Geografie, vol. 14 (serie nouă), 2011, p. 70-89, Craiova, p-ISSN: 1224-4112, e-ISSN: 2069-6191;

Boamfă Ionel, Horea-Șerban Raluca-Ioana, Camară Gabriel, Camară Iosif (2012), Features of the Pastoral Activities in the European Romanic Space reflected by Anthroponimy, Charles University in Prague, Faculty of Science, Department of Social Geography and Regional Develoment, The Institute of History, Academy of Sceinces of the Czech Republic, Czech Geographical Society, p. 126, http://www.ichg2012.cz/en/book-of-abstracts, http://www.yumpu.com/en/document/view/4959951/book-of-abstracts-international-conference-of-historical-geographers, ISBN: 978-80-904521-8-3;

Boamfă Ionel, Camară Gabriel, Camară Iosif (2015), Elements of historical geography reflected in the anthroponomy of Olt Country in the 1500-2004 period, în International Conference of Historical Geographers 2015, Royal Geographical Society (with IBG), London, 5 to 10 July 2015, http://www.ichg2015.org/wp-content/uploads/ICHG-2015-Programme-Book.pdf;

Boamfă Ionel, Camară Gabriel, Camară Iosif (2015), Cartographic Representation of Anthroponyms of Historical Moldavia, în 27th Cartographic Conference, 16th General Assembly, August 23-28, Rio de Janeiro / Brazil, ICC 2015, http://www.icc2015.org/abstract,208.html, ISBN 978-85-88783-11-9;

Dragomir Silviu (1959), Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Editura Academiei, București;

Drăganu Nicolae (1933), Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București;

Iorga N. (1937-1945), Histoire des Roumains, vol. I-X, București;

Ivănescu Gheorghe (2000), Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi;

Jawor Grzegorz (2013), Așezările de drept valah și locuitorii lor din Rutenia Roșie în Evul Mediu Târziu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași;

Meteş Ştefan (1977), Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti (ediţia a II-a);

Murnu George (2003), Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, Editura Europa Unită, Bucureşti, ISBN: 973-96238-0-4;

Nandriş Grigore (1934-1935), Păstoritul românesc în Carpaţii poloni în lumina Atlasului linguistic al Poloniei subcarpatine Dacoromania, anul VIII, 1934-1935, p. 138-148, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti;

Russu I. I. (1981), Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;

* * * (1888-1916), Harta topografică austriacă, ediția 1886-1916, scara 1:200000, Wien;

* * * (1893-1986), Hărțile topografice românești, edițiile 1893, 1917-1944, 1963-1973, 1996, București;

* * * (1973-1984), Harta topografică sovietică (Peninsula Balcanică), ediţia 1973-1984, scara 1:50000, Moskva;

http://edh-www.adw.uni-heidelberg.de/home, 15 octombrie 2013-04 septembrie 2014;

http://en.pkt.pl/yellow-pages/, 28 martie 2008, 22 februarie 2009;

http://eu.ixquick.com/do/phone.pl, 21 martie 2008;

http://imperium.ahlfeldt.se/places/13848.html, 28 octombrie 2015;

http://mapire.eu/en/, 27 iulie-21 octombrie 2014;

http://mercury.odessa.ua/search/, 25 august 2009;

http://phone.fin.cz/, 27 martie 2008, 22 februarie 2009;

http://soltdm.com/, 15 iunie 2011-18 septembrie 2014;

http://tiraspol.telkniga.info/, 12 noiembrie 2013-17 august 2014;

http://tis.telekom.si/, 27 martie 2008, 28 decembrie 2009, 22 iulie 2010;

http://www.bessarabia.ru/d_d1.htm, 14 octombrie 2014;

http://www.bcci.bg/services/directory.htm, 25 martie 2008;

http://www.belestrane.988info.rs/site/, 17 septembrie-8 octombrie 2006, 21 februarie 2009-15 februarie 2010, 30 iulie 2010;

http://www.bhtelecom.ba/index.php, 28 martie 2008, 18-22 iulie 2010;

http://www.bol.bg, 18 septembrie-12 octombrie 2006;

http://www.diadiktion.com/diadiktiondirectory-whitepagescyprus.htm, 17-18 iulie 2010;

http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/nepes.htm#studrom, 12 ianuarie 2006-17 martie 2014;

http://www.infobel.be, 18 martie 2008-15 februarie 2010, 28-31 august 2010;

http://www.lviv.net/tel/, 25 august 2009;

http://www.moldtelecom.md, 25 octombrie 2008-23 februarie 2010, 18 iulie-8 august 2010, 17 octombrie 2012-18 august 2014;

http://www.nomer.org/allukraina/, 25-31 august 2009, 29 decembrie 2009, 21 februarie 2010, 12 iulie 2010-15 august 2014;

http://www.nomer.org/chernivtsi/, 25 august 2009;

http://www.nomer.org/lida/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/minsk/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/pinsk/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/tiraspol/, 1 septembrie 2009, 18 iulie 2010;

http://www.nomer.org/zaporozhye/, 25 august 2009;

http://www.paginialbe.ro, 19 iulie 2002-30 iunie 2003; 1 octombrie-20 noiembrie 2004, 3-18 septembrie 2005, 15 februarie 2007-28 noiembrie 2009, 21 februarie 2010, 17 octombrie 2012-15 august 2014;

http://www.portal.edu.ro, 25 iulie-31 octombrie 2002; 26-30 iunie 2003; 1-15 octombrie 2004;

http://www.shqiperia.com/numeratori.php, 20 martie 2008, 21-22 februarie 2009;

http://www.telefonkonyv.hu, 3 octombrie-5 noiembrie 2003, 15 februarie-9 octombrie 2006, 18 noiembrie 2009-18 ianuarie 2010, 21-25 iulie 2010;

http://www.telekom.me/Phonebook.aspx, 21-22 februarie 2009, 18-19 iulie 2010;

http://www.telekomsrpske.com, 25 martie 2008;

http://www.tportal.hr/imenik, 25 martie 2008, 28-29 decembrie 2009, 12-31 iulie 2010;

http://www.whitepages.com, 3-20 septembrie 2005, 22 martie 2008-15 februarie 2010;

http://www.whitepages.gr/en/, 20-22 martie 2008, 21 februarie 2009, 29 decembrie 2009, 18 iulie 2010;

http://www.yellowpages.com.mk/default_en.aspx, 21 martie 2008;

http://www.zoznam.sk/hladaj.fcgi?co=telzoznam, 27 martie 2008, 22 februarie 2009, 28 decembrie 2009, 30 iulie 2010;

Despre tezaurul antroponimic românesc Vineri, Iul 31 2015 

Dacă despre tezaurul toponimic românesc se știu destul de multe, această operă fiind în diverse stadii de realizare, pentru diversele componente ale spațiului românesc, în ceea ce privește o lucrare similară care să trateze, din punct de vedere istoric, geografic, etimologic, statistic, numele de persoană nu se știe (aproape) nimic. În acest sens, deși intențiile sunt vechi, spre a nu părea că este „laudă de sine”, nu am vorbit până acum. Ținând cont de faptul că această activitate presupune atât inventarierea surselor de documentare, găsirea unui nivel administrativ cât mai detaliat la care să se realizeze introducerea informațiilor antroponimico-statistice, introducerea acestor informații într-un fișier, la nivelul acestor unități administrative și prelucrarea ulterioară a acestor date, cât și realizarea textului și a materialului cartografic legat de fiecare din aceste nume, etc. și că un asemenea demers este extrem de cronofag, chiar dacă se lucrează pe o arie de dimensiuni reduse, am decis, în urmă cu doi ani, actualizarea și completarea unei baze de date antroponimice mai vechi cu o cât mai mare parte din cantitatea de material antroponimic ce poate fi inventariată, pentru Țara Oltului. Datele au fost introduse în calculator și prelucrate, atât la nivelul localităților actuale, cât și al unităților administrative  elementare (municipii, orașe, comune). Informația onomastică acoperă un interval pornind de la încadrarea acestui teritoriu, ca parte a Daciei romane la Imperiu și până la începutul mileniului actual, dar, în fapt, este vorba de două intervale: perioada romană (secolele II-III d. Hr.) și intervalul cuprins între secolul al XII-lea și zilele noastre. Sursele de documentare includ colecțiile de inscripții din perioada romană (pentru secolele II-III), colecțiile de documente istorice (pentru perioada medievală), urbariile și catagrafiile din secolele XVII-XIX, Anuarul SOCEC al României Mari – pentru perioada interbelică și listele electorale pentru anul 2004, la aceste lucrări ce acoperă diverse intervale de timp, adăugându-se lucrări de referință publicate de Ioan Cavaler de Pușcariu, Ștefan Pașca, C. Stan.

Vom reveni cu alte elemente legate de documentare, aspecte metodologice, periodizarea evoluției antroponimiei și altele.

Autohtonia aromânilor în Balcani Miercuri, Noi 19 2014 

Prezența de multă vreme în Peninsula Balcanică a românilor este, încă, subiect de controverse. Dacă unii – adversari ai continuității românilor la nord de Dunăre (în special unguri) afirmă că românii au apărut ca popor neolatin în Balcani, alții – printre care și grecii – susțin contrariul, încă de pe vremea Imperiului bizantin, acreditând ideea că aromânii ar fi urmașii unor daci (romanizați) emigrați în sudul Balcanilor, prin secolele X-XI, din zona Dunării (mai exact din zona confluenței Savei și Dravei cu fluviul). În sprijinul autohtoniei tracilor romanizați, deveniți români balcanici (macedo-români/aromâni/armâni) venim, însă cu câteva argumente de ordin fonetic, așa cum este rotacizarea lui „l” intervocalic, fenomen general în dialectele limbii române, petrecut înainte de anul 1000.

Astfel, din cuvintele latinești solis, salem, caelum, gelum au rezultat – inclusiv în dialectul aromân – soare/soari, sare/sari, cer/țer, ger/dzeru. Aceste particularități se regăsesc și în toponimia locală, în zone unde aromânii locuiesc și astăzi. Astfel, am notat un golf numit Cavura – la vărsarea Vardarului în Marea Egee, la vest de Salonic (inclus în golful mai mare cu același nume). Termenul pare să fi evoluat din latinescul cavula, care a dat în română termenul gaură. O formă asemănătoare, dar la plural, Găvuri, a fost notată de Ion Conea, în perioada interbelică, în Munții Retezat. Această formă, cavură, pare a fi singularul acestui Găvuri (despre confuzia între și g nu are rost să discutăm acum). Toponimul aromân menționat, întâlnit pe o hartă topografică sovietică, atestă o realitate fizico-geografică evidentă.

Un alt toponim care atestă același rotacism este numele dat de aromâni țării vecine la nord cu Grecia – Vârgaria – toponim foarte vechi, această denumire fiind dată Bulgariei, probabil chiar din vremea primului țarat bulgar (existent în Balcani în secolele VII-XI și extins inclusiv în zone din nordul Greciei de azi, locuite de aromâni), perioadă în care rotacizarea lui „l” era activă în limba strămoșilor noștri. Aici ar trebui să facem o paranteză și să (ne) întrebăm în ce măsură spațiul nord-dunărean va fi aparținut acestui țarat, de vreme ce, în dialectul daco-român este prezentă doar forma pentru numele modern al Bulgariei. Absența, inclusiv din toponimia nord-dunăreană a unei forme similare cu cea a aromânilor este un indiciu contra unei asemenea idei (ori, dacă țaratul balcanic va fi avut vreo autoritate la nord de Dunăre, ea va fi fost doar nominală, nelăsând asemenea urme în daco-română).

Printre numele de acest fel amintim și pe Sărună – numele derivat din cel roman – Salona (astăzi Thessaloniki – Salonic). Aromânii par să fie singurii care au păstrat numele derivat din forma de origine latină, aceasta fiind încă o confirmare a faptului că ei sunt urmașii tracilor romanizați din Peninsula Balcanică.

Pe de altă parte, numele unei ramuri a aromânilor, fărșeroți și, poate și al satului Frașari (localizat în sudul Albaniei), pare să fie derivat de la cel al localității Pharsalus, unde, în anul 48 î.Hr., armata lui Iulius Caesar l-a învins pe Pompei. În ambele cazuri s-a petrecut același fenomen de rotacizare. Totuși, în acest caz, ne exprimăm cu rezerve, ideea fiind respinsă de Theodor Capidan (în lucrarea Macedo-românii).

Croncarii bizantini par să aibă, totuși, dreptate, fie și parțial. O parte a românilor balcanici a venit dinspre nord, așa cum afirmă Anna Comnena, care spune că strămoșii acestora erau daci. Dintre cei veniți mai târziu – dinspre vestul Balcanilor sau din Panonia (probabil, alungați de Arpad, la începutul secolului al X-lea), vorbitori de română rotacizantă – sunt, probabil, cei care au dat numele unui vârf – Dzardara – probabil derivat de la numele tribului balcanic al vechilor dardani (atestați în antichitate în vechea Macedonie). Numele pare să ateste faptul că acești dardani au migrat peste strâmtoarea Dardanele în Asia Mică, de unde s-au întors cu un pom fructifer, înrudit cu piersicul, numit de români zarzăr, de la numele tribului care l-a adus în sud-estul Europei. Această formă, probabil, inițial *Dzardzăra, are un fonetism intermediar între daco-roman (prezent și în cuvinte latinești precum dicere, dies, decem, turdus, numele zeiței Diana) și cele românești literare actuale zicere, zi, zece, (s)turz, zână pronunțate, încă, popular, regional ca dzâcere/dzâcu, dzâ(uă), dzăce/dzațe sau folosite în nume ca Sturdza, ori în termenul dzânâ. Aceste forme cu dz se regăsesc astăzi la aromâni, dar și la maramureșeni, moldoveni și basarabeni.

În concluzie, chiar și cu rezerve, într-un caz, afirmăm faptul că, o bună parte a aromânilor sunt autohtoni în Balcani, fiind urmașii tracilor romanizați din regiune. Nucleul lor a fost consolidat prin migrarea mai târzie (probabil, din secolele X-XI), din zona dunăreană a unei părți a românilor rotacizanți.

Povestea (câte unei) vorbe… (VII) Vineri, Noi 13 2009 

De aiestă oară o să grăim despre baltă, baci şi cioban.

Legătura între aceşti termeni este extrem de strânsă. Astfel, primii doi derivă din fondul celor circa 150 de cuvinte de origine traco-dacică pe care românii le-au păstrat şi după ce s-au transformat, treptat, în vorbitorii unei limbi romanice. De asemenea, ultimii doi au legătură cu păstoritul, îndeletnicire ce i-a caracterizat şi pe strămoşii noştri traci, cât şi, în mare măsură pe reprezentanţii tuturor dialectelor  limbii române, fie ei situaţi la vest, sud sau nord de vechiul Donaris. În fine, toţi aceşti termeni, se leagă strâns între ei, deoarece, locurile de iernat ale păstorilor menţionaţi se aflau, adesea, în zonele cu exces de umezeală, care, măcar pentru o parte a sezonului rece, prin microclimatul mai moderat asigurat, permiteau un iernatic mai uşor turmelor pe care aceştia le aveau.

Prin acest material dorim să dăm şi un răspuns, bazat pe argumente ştiinţifice, utilizatorului lolekbolek, care a afirmat, aici, următoarele:

„1. ( daca tot tre sa citam din gesta):Quem terram habitarent sclauij, Bulgarij et Blachij, ac pastores romanorum
ei, fiecare traduce, interpreteaza cum vrea. eu am gasit 3-4 traduceri. cert este ca au imprumutat .( blato-slav, balta-roman )

2. nici cu Bacs lucrurile nu sunt simple.

asa se pare ca la maghiar pastoritul era organizat ca si firmele multinationale de astazi (IMG:http://forum.softpedia.com/style_emoticons/default/smile.gif)
http://hu.wikipedia.org/wiki/Pásztor
ranguri, functii etc. , apare si bacs.

dar apare si ca nume mic. http://hu.wikipedia.org/wiki/Bács_(keresztnév)

cert este ca la romani e foarte raspandit

3. cioban, Csobanka e de origine turca: http://tr.wikipedia.org/wiki/Çoban

si dexonline merge pe varianta asta.

4.szallas vine de la verbul szall, megszall etc. cu sens de odihna . o pasare cand se opreste din zbor :leszall.
si dexonline spune ca salas vine din magh. szallas. nu are legatura cu stana.

cine a scris asta? a reusit sa faca multe greseli

Sublinerea de la finalul citatului ne aparţine.

Să începem prin a oferi definiţiile din Dexonline:

BACI, baci, s.m. 1. Cioban care conduce o stână. 2. Cel care câștigă și aruncă primul la jocul de arșice. – Et. nec.

Sursa: DEX ’98 | Trimisă de paula, 28 Feb 2002 | Greșeală de tipar

BACI s. (reg.) sameș, scutar. (Baciul unei stâne.)

Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar

baci s. m., pl. baci

Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar

BACI ~ m. Cioban care conduce o stână. [Monosilabic] /Orig. nec.

Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004 | Greșeală de tipar

bací (bací), s.m. – 1. Cioban care conduce o stînă. – 2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater și posibil același care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu bašta „tată” (Slaw. Elem., 14) și cu baština „moștenire” (Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din mag. – Pentru proveniența rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb. Der. băcie, s.f. (cășărie; ocupația baciului); băcioi, s.m. (baci); băcit, s.n. (dijmă care se plătește baciului); băciță, s.f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).

Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 22 Jul 2006 | Greșeală de tipar

BÁLTĂ, bălți, s.f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.

Sursa: DEX ’98 | Trimisă de paula, 17 Mar 2002 | Greșeală de tipar

BÁLTĂ s. 1. (GEOGR.) (pop.) tău, (reg.) rât, (înv.) paludă. (~ cu pește bogat.) 2. (GEOGR.) (rar) lac. (~ Snagov.) 3. v. apăraie.

Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar

báltă s. f., g.-d. art. bălții; pl. bălți

Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar

BÁLTĂ bălţi f. 1) Întindere de apă stătătoare, de adâncime mică, cu vegetaţie şi cu faună specifică. A lăsa (ceva) ~ a) a părăsi (ceva) fără a duce la bun sfârşit; b) a nu se mai interesa (de ceva). 2) Apă adunată într-o adâncitură în urma unei ploi mari sau a revărsării unui râu. 3) Cantitate mare de lichid vărsat pe jos. [G.-D. bălţii] /<sl. blato

Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004 | Greșeală de tipar

báltă (bắlţi), s.f. – 1. Mlaştină. – 2. Luncă inundabilă a Dunării. – 3. Băltoacă. – Mr., megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. eng. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeaşi rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; şi de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci şi alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, şi βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Puşcariu, Lr., 180). Provenienţa ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuţi dat fiind că au trăit în regiuni mlăştinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puţin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin şi bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate şi anume metateza blabal, puţin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulţi specialişti încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriş, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 şi Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puţin probabil; şi este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. moderne; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 şi Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie și bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 şi Capidan, Raporturile, 230); şi pe care însuşi Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilităţi. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. băltac, s.n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s.f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreț, adj. (palustru); băltăreț, s.m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s.f. (baltă, mlaştină); băltău, s.n. (băltoacă); bălți, vb. (a se forma băltoace); băltig, s,n, (baltă, mlaştină); băltină, s.f. (luncă, teren inundabil); băltiș, s.n. (teren mlăștinos); băltoacă, s.f. (baltă mică; bulhac); băltoc, s.n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăştinos).

Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 6 Aug 2006 | Greșeală de tipar

CIOBÁN, ciobani, s.m. 1. Persoană care paște, păzește și îngrijește oile; păstor, păcurar. ♦ Proprietar de oi; baci. 2. Compus: ciobanul-cu-oile = numele unei constelații din emisfera boreală; lira. – Din tc. çoban.

Sursa: DEX ’98 | Trimisă de IoanSoleriu, 27 Apr 2004 | Greșeală de tipar

CIOBÁN s. oier, păstor, (înv. și reg.) păcurar, (Maram. și nordul Transilv.) oieș. (Un ~ cu o turmă de oi.)

Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greșeală de tipar

ciobán s. m., pl. ciobáni

Sursa: Dicționar ortografic | Trimisă de siveco, 10 Aug 2004 | Greșeală de tipar

CIOBÁN ~i m. Persoană care are în grijă oile; păstor; oier; ovicultor. ♢ Steaua ~ului a) luceafărul de seară; b) steaua polară. ~ul-cu-Oile denumire populară a constelației Lira; Oierul. [Sil. cio-ban] /<turc. çoban

Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004

ciobán (ciobáni), s.m. – Păstor. – Mr. cioban, istr. țoban. Tc. çoban (Roesler 608; Șeineanu, II, 128; Miklosich, Türk, Elem., I, 278; Miklosich, Fremdw., 82; Berneker 159; Lokotsch 1921; Ronzevalle, 77); cf. ngr. τσοπάνης, τσοπάνος, alb. čoban, bg., sb. čoban(in), rut. čaban, pol. czaban, rus. čaban, mag. csobán(y). Cuvînt rar în dialecte. După Weigand, Jb., XVI, 222, intrat în rom. prin intermediul bg., ceea ce nu pare sigur; pentru motivele extinderii sale rom., cf. Caracostea, Mitt. Wien., 98. Pentru formele dialectale din ngr., cf. Höeg 127. Din rom. provin mag. csobán(y) (Edelspacher 12), și posibil rut. și pol. Der. ciobancă, s.f. (păstoriță); ciobăneasă (var. ciobăniță), s.f. (păstoriță); ciobănesc, adj. (de cioban); ciobănește, adv. (ca ciobanii); ciobănos, adj. (rustic, necioplit); ciobăni, vb. (a fi cioban); ciobănime, s.f. (mulțime de ciobani); ciobănie, s.f. (ocupația ciobanului).

Sursa: DER | Trimisă de blaurb, 10 Apr 2007 | Greșeală de tipar

Ce reiese din această enumerare de definiţii? În primul rând, faptul că, pentru termenii baltă şi baci este susţinută (şi) o origine autohtonă a termenilor (ceea ce, în citatul menţionat mai sus nu apare). Ni se părea corect să fie reproduse definiţiile in integrum… Pe de altă parte, tot legat de specialişti, aceştia susţin că, atunci când un termen are foarte multe derivate, cu sensuri chiar diferite de cel al termenului iniţial, acesta este vechi în limba respectivă. De asemenea, ţinând cont de faptul că baltă se regăseşte la toţi românii, inclusiv la cei balcanici, putem afirma, bazându-ne şi pe localizarea numeroaselor toponime cu forma Valtos (în câmpia litorală de la nordul Mării Egee), că acestea sunt creaţii ale aromânilor şi/sau ale meglenoromânilor, care veneau cu oile la iernat, forme grecizate ulterior. Bălţi au găsit (şi au denumit) românii şi în lungul Dunării (de fapt, într-o foarte bună lucrare, Toponimia Văii Dunării româneşti, geograful Ion Conea afirmă că întreaga luncă, în trecut cu exces de umezeală, era numită, în trecut, de către români, Balta), pe ţărmul Mării Negre (exact ca şi pe cel egeic), în Basarabia (Bălţi), în Transnistria (prima capitală a RASS Moldoveneşti a fost fixată la Balta, între anii 1924 şi 1933) sau în… Panonia (Băltoni* – toponim hibrid, daco-roman, cu rădăcină traco-iliro-dacică şi sufix latin –onius).

O ultimă întrebare pentru lolekbolek: dacă baltă derivă din slavul blato, cu metateza produsă în acest caz, de ce slavul, la origine, Slatina, n-a trecut în spaţiul românesc la Saltina?

Despre baci, autorii care dau definiţiile de mai sus, uită să spună şi că termenul, legat şi de păstorit, dar şi de vârsta mai înaintată a baciului, a putut permite “translarea” de sens, întâi spre “păstor mai în vârstă, cu mai multă experienţă” şi, ulterior, spre cel de “om în vârstă”, sens cu care el a fost împrumutat de maghiară, din română. Apoi, specializarea pastorală a unei bune părţi a strămoşilor noştri – dovedită şi de termeni, traco-dacici, precum zăr, stână, stânar/stânaş/stânaci, brânză, urdă, strungă, cârlan, dar şi de cei latini, ca: lapte, oaie, miel, păcurar/picurar, caş – dovedeşte vechimea şi continuitatea acestei activităţi de către aceştia. Poate ne spune autorul citat ce termeni proprii maghiarei evidenţiază citatul “asa se pare ca la maghiar pastoritul era organizat ca si firmele multinationale de astazi” şi “aplecarea” spre păstorit a unui popor nomad până la aşezarea sa în Panonia…

Despre cioban, definiţiile de mai sus îl dau ca fiind de origine turcească. Dar… dacă ar fi turcic, mai exact, provenit de la cumani, cu care românii au convieţuit la cumpăna dintre primul şi al doilea mileniu al erei creştine? Autorii care afirmă că termenul este de origine turcească în română pot, greu, demonstra, mai întâi, cum de s-a răspândit toponimul Ciubanca în nordul Transilvaniei sau antroponimul Ciuban, atestat la numeroşi maramureşeni, la nord de Tisa (azi, în Transcarpatia). Pe de o parte, ardelenii au avut de-a face prea puţin cu otomanii, iar pe de alta, nu există dovezi fonetice care să demonstreze modificarea vocalei o în u după anul 1400, moment după care ardelenii au avut primele contacte cu turcii. În schimb, există numeroase probe care atestă că acest fenomen, specific românei, atât în perioada sa de formare, ca urmaşă a latinei populare carpato-balcanice, cât şi imediat după, a putut duce la transformarea cumanului *cioban în ciuban. Astfel, din latina populară derivă, din romanus, termenii care definesc toate ramurile românităţii: rumân – la dacoromâni, ar(u)mân – la macedoromâni, rumon – la meglenoromâni, respectiv rumăr – la istroromâni (care au avut chiar cel mai puţin de-a face cu otomanii). Termenii latineşti pons/pontis, mons/montis, frons/frontis, cohors/cohortis, conventus au dat la români punte, munte, frunte, curte, cuvânt. De asemenea, din anticul, dacic, Maris/Marisia/Marisus, sub influenţa slavă, apare *Moreş în jurul anului 1000 (menţionat în documente în latină ale cancelariei maghiare în numele capitalei voievodatului bănăţean – Urbs Morisena), pentru ca, ulterior, să fie rostit, tot de către români, Mureş. Traco-dacicul Donaris a trecut în Dunăre după aceeaşi regulă. Strămoşii aromânilor au transformat forma latinească Salona (Salonicul de azi) în Sărună, sigur înainte de anul 1000, fiindcă, ulterior, legăturile directe între aceştia şi strămoşii dacoromânilor s-au rupt (o dovadă fiind şi absenţa cuvintelor de origine maghiară la aromâni) şi toponimul a suferit şi rotacizarea lui l intervocalic. Apoi, fenomenul modificării lui o în u se regăseşte şi în alte două arii marginale romanice, la strămoşii francezilor şi cei ai portughezilor, ceea ce dovedeşte că el datează, ca începuturi, din secolele III-IV, când, pe de-o parte, Imperiul slăbeşte influenţa pe care o mai exercita asupra provinciilor marginale şi mai deţine, încă, totuşi, măcar o vreme (cea mai mare parte a veacului al III-lea) şi Dacia între graniţele sale. Astfel, francezii spun couronne, derivat, din latinescu corona ca şi cunună din română (acesta s-a modificat sub influenţa românilor rotacizanţi, care l-au modificat, eronat, pe r în n, aşa cum au procedat şi cu verbul a suspina/suspinare, care, la aromâni a rămas suschirare). Portughezii, pe de altă parte, pronunţă, de exemplu, Portu şi Purtugal, deşi scriu Porto, respectiv Portugal...

Încă o precizare: ni se pare ciudată prezenţa formei ţoban la istro-români, mai firească fiind forma cioban... Oricum, şi în acest caz, numărul mare de derivate arată o vechime mare, poate nu la fel de mare ca a celor doi termeni deja analizaţi, dar, oricum, mai mare decât perioada preluării sale de la otomani…

Dar, cea mai clară dovadă că românii au putut (pre)lua de la cumani acest termen stă tocmai în… numele, transformat, la fel, dat chiar de către strămoşii noştri acestora: din *coman s-a ajuns la… cuman. Că a existat o formă *coman o dovedeşte prezenţa în română a numeroase toponime şi antroponime de forma: Comana, Comăna, respectiv Coman, Comanici(u), Comăneci, Comănescu. Tot din vremea relaţiilor româno-cumane pare să dateze şi toponimul balcanic Kumanovo, azi în Macedonia, într-un areal cu o deosebită stabilitate a elementului românesc. Probabil, din termenul românesc, cuman, derivă şi cel maghiar, kun.

Instalat ca element dominant, conducător, asupra românilor, cumanii par să ne fi dat nu doar numeroasele toponime din zonele joase, cu vegetaţie stepică – Bahlui, Vaslui, Covurlui, Suhurlui, Călmăţui, Teslui, Desnăţui, Bărăgan, Bucecea, Bugeac, Buceag etc. – ci şi o însemnată antroponimie – Basarab(ă), Toxabă – cu derivatul toponimic Taxobeni, în Basarabia – Tâncabă – de asemenea, cu un derivat Tâncăbeşti, în Muntenia – Tartabă, Odobă/Odobescu (şi el cu derivate toponimice de forma Odobeşti, în sudul Moldovei şi în Muntenia), Tartabă, Talabă, Hârjoabă, etc. De asemenea, colaborarea cumanilor cu românii, în veacurile XII-XIII este probată atât de sprijinirea de către româno-cumanii nord-dunăreni a Imperiului româno-bulgar al dinastiei româneşti Asan (dar cu nume derivat de la un patronim cuman), cât şi eşecul politicii Regatului maghiar de catolicizare a Cumaniei, arie geografică extracarpatică situată la Curbura Carpaţilor. Nu în ultimă instanţă, istorici de renume – de pildă, Neagu Djuvara – afirmă că întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab, era cuman, urmaş în linie directă al cumanului, făgărăşean, Negru Vodă (poreclit “negru” tocmai fiindcă era cuman). După Dan Busuioc von Hasselbach, cumane par să fie şi toponime ca Arpaş – în Ţara Oltului (poate şi Avrig), Horpaz şi, posibil, Hărpăşeşti – în Moldova. Nu este o întâmplare că, înainte de marea invazie tătară de la 1240-1241, care a desfiinţat Cumania, cu tot cu episcopia ei catolică, aproape toată Ţara Oltului fusese anexată de maghiari, mai puţin Comăna… Poate, Negru Vodă de acolo a plecat, întâi în ideea de a readuce Ţara Oltului sub control româno-cuman, iar, apoi, spre a întemeia o nouă “ţară”, “românească”, la sud de Carpaţi…

Că este  posibil să fi fost cumanii cei care ne-au lăsat pe cioban putem întări prin evidenţierea şi a altor asemănări între limba cumană şi cea turcă: în sudul ţării există toponimul Teleorman, cu sensul de „pădure nebună”, identic ca înţeles cu Deliorman din Cadrilater, creat de otomani. Sensul acesta se explică prin faptul că aceste popoare provin din zone stepice, semideşertice, cu orizont deschis şi prezenţa pădurii, cel puţin într-o primă fază, le-a „înnebunit”… Pe de altă parte, cumanul kalaat, cu sensul de „cetate”, este asemănător cu turcescul kale, cu sens identic. De asemenea, este evidentă identitatea de sens a toponimelor de forma Ozun (Trei Scaune) sau Uzun (Vlaşca), create de cumani şi Uzun Bair (Dobrogea), unde uzun/ozun au înţelesul de „lung”…

Dovada că românii au preluat, în primul rând prin păstorii care mergeau la iernat, în Balta Dunării, termeni de origine cumană sau/şi că aceştia din urmă au convieţuit cu românii până când strămoşii noştri i-au asimilat complet este dată de prezenţa unor termeni legaţi de vegetaţia ierboasă în spaţiul montan, aşa cum o arată toponime ca Bucegi (numele unei grupe montane) sau Buceciul (toponim în spaţiul montan al Ţării Loviştei, desemnând, la circa 1500 de metri altitudine, un areal ierbos, obţinut, probabil, prin defrişarea vegetaţiei forestiere). Din cumanul kalaat (cu sensul de “cetate”) par să derive numeroasele aşezări cu numele Galaţi (una, continuatoarea vechii fortificaţii romano-bizantine de la Barboşi, pe Dunăre), altele – în Ardeal (în Ţara Oltului, Năsăud sau Alba), dar, poate, şi Galata ieşeană (care, ca aşezământ monastic păstrează ziduri fortificate, ca de cetate).

În aceste condiţii, vor fi bune ideile unor specialişti în evoluţia limbii, dicţionarele, dar noi afirmăm că este şi mai folositor, pentru demersul ştiinţific cât mai obiectiv posibil, apelul la informaţia de natură geografico-istorică, existentă, după câte s-a constatat, cu prisosinţă.

Şi o ultimă precizare, legată de sălaş. Afirmă autorul citat că ar fi maghiar. O fi, dar maghiarii de la cine l-au luat? Nu cumva este un împrumut din slavă – ca şi multe alte câteva sute de cuvinte – derivat din termenul selo, cu înţeles de “aşezare”, deci de loc unde cineva trăieşte, deci se poate şi odihni? De aici derivă şi termenii româneşti sălişte (în Ardeal) şi silişte (în spaţiul extracarpatic), cu sensul de “loc unde a fost o aşezare”, intrat şi în toponimia spaţiului românesc. De remarcat asemănarea rădăcinii din sălaş şi din sălişte, ambii termeni prezenţi în toponimia românească a Ardealului. Am notat, însă, un Salaš, în zona bulgărească a Vidinului, locuită până azi de români timoceni. Aceştia sunt singurii care ştiu că zona, sârbo-maghiară azi, dintre Dunăre şi Tisa se numea, în trecut, pe româneşte, Bacea, aceasta fiind plină de sălaşe, atestate, cu zecile de toponimia actuală. De aici au emigrat, spre est, bănăţenii numiţi Băcean(u) şi spre sud, aromânii purtători ai numelui Batsanos, ca originari din sălaşele (de iernat) din Bacea, izgoniţi, probabil, de aşezarea acolo a maghiarilor. Izvoarele bizantino-greceşti chiar confirmă aşezarea în Peninsula Balcanică a unor români veniţi din zona confluenţei Savei cu Dunărea (zona Sremului, situată imediat la sud de Bacea). Prezenţa în toponimia sârbă (Bačka) şi în cea maghiară (Bacs) a unor nume derivate din acest Bacea românesc este, şi ea, o dovadă a preluării celor două numiri de la românii de la vest de Tisa (azi – aproape dispăruţi, asimilaţi).

Rămâne întrebarea: dacă sălaş este, totuşi, unguresc, tot maghiarii au creat şi toponimul de lângă Vidin? Din câte ştim, maghiarii n-au avut mai deloc treabă cu teritoriul actual al Bulgariei, influenţa lingvistică a acestora fiind practic nulă în zonă. În schimb, este evident că şi în Ardeal, şi în zona Timocului şi în Bacea au trăit şi mai trăiesc români, în toate aceste arii fiind prezente toponime derivate de la apelativul sălaş, preluat, probabil de români, de la slavi, în vremea convieţuirii cu aceştia (secolele VI-IX).

Iar legat de importanţa păstoritului la urmaşii traco-geto-daco-romanilor, fie ei români nord-dunăreni, fie români balcanici, iată două exemple provenind de la… slovaci şi albanezi. În Carpaţii Slovaciei, termenul vlah are, astăzi, sens de păstor, cioban. Acest lucru s-a petrecut în Evul Mediu, când păstorii care urcau vara cu oile în acest spaţiu montan erau români (adică „vlahi” în limba slovacă). Iarna, aceştia coborau cu oile la iernat, fie în Bacea, fie în jurul lacului *Băltoni/Balaton. În schimb, datorită faptului că mai toţi aromânii vecini cu ei se îndeletniceau tot cu păstoritul, albanezii îi denumesc pe aceşti români balcanici ciobani, unde acest termen nu mai are sens profesional, ci etnic. De asemenea, este vorba de păstori români care urcau cu oile în munţii Albaniei, vara, iar iarna coborau fie spre litoralul albanez, fie spre Marea Egee, unde numeroasele toponime Valtos/Balta dovedesc şi azi acest lucru.

Despre Făgăraş… Duminică, Mai 24 2009 

Am afirmat, cu alte ocazii,că denumirea aşezării de pe Olt ar deriva de la *făgar – termen ce ar fi avut sensul de loc cu fagi, făget. Argumentul este dat atât de prezenţa -până azi – a unor făgete pe malul drept al Oltului, cât şi de situarea ipoteticului castru roman de acolo pe acelaşi mal al vechiului Alutus. Tot ca argument menţionez şi prezenţa toponimului Frăgar, cu sensul de loc cu fragi, loc unde se fac fragi, notat la Cârţişoara. O altă opinie a fost avansată de domnul profesor Alexandru Ungureanu şi susţine faptul că numele localităţii ar deriva de la *făgarii care s-ar fi îndeletnicit cu realizarea de cărbuni din lemn (mangal), obţinut din aceleaşi făgete nord-alutane (termenul fiind sinonim, astfel, cu cărbunar sau mangalagiu). Prin diminutivare, s-ar fi ajuns la *făgăraş (un *făgar mai mic), devenit, ulterior, patronim, nume de loc (posesiune a unui cetăţean cu acest nume), aici, mai târziu, dezvoltându-se aşezarea omonimă.

În sprijinul ideii vine şi prezenţa toponimului în nordul Moldovei (o pădure Făgăraş, în apropiere de lacul Dracşani), în Oltenia şi în nordul Maramureşului, în vreme ce patronimul Făgăraş, ca nume de familie, este prezent în centrul Transilvaniei (în localităţi precum Corunca, Cristeşti, Deda, Glodeni, Iernut, Pogăceaua, Râciul, Sâncraiul de Mureş, Sântana de Mureş, Solovăstru, Tăureni, Ungheni, Zaul de Câmpie judeţul Mureş). Distribuţia spaţială a toponimelor şi a antroponimelor trădează o răspândire destul de largă a apelativului. Se pare că aria principală de răspândire a acestuia a fost partea central-sudică a Ardealului, cu „ramificaţii” spre nord (Maramureş), nord-est (Moldova) şi sud (Oltenia) dar pare a fi dovedită şi marea sa vechime, el dispărând undeva după anii 1200-1300. Aceasta ar presupune atât o circulaţie, în paralel, a termenilor cărbunar şi *făgar, cât şi trecerea ultimului, prin diminutivare, în *făgăraş. Ar mai fi un singur semn de întrebare de rezolvat, ca ipoteza să fie consistentă pe de-a-ntregul: cum se face că, deocamdată, presupusul apelativ *făgar nu se regăseşte în onomastică, fiind menţionată doar forma diminutivată, *făgăraş? Normal ar fi ca, exact ca în cazul lui morar/murar – morăraş/murăraş, ori a lui olar – olăraş să se regăsească şi perechea *făgar – *făgăraş…

Despre sărbătorile (mai vechi sau mai noi) ale lunii mai… Miercuri, Mai 13 2009 

Cu o întârziere de câteva zile, aduc în discuţie, în primul rând, chestiunea însemnătăţii zilei de 10 Mai pentru români.

În primul rând, la 10 Mai 1866, Carol I a fost proclamat domnitor al României. În urma Războiului de Independenţă (1877-1878), la 10 Mai 1881, România a devenit Regat, iar Carol I a fost încoronat drept primul Rege al României.

Intenţia de aducere a unui principe străin, aparţinând unei mari familii domnitoare europene şi care să devină principele statului român unificat a fost manifestată de români încă din timpul convocării Adunărilor ad-hoc ale Moldovei şi Ţării Româneşti (1857). Această idee avea ca scop eliminarea amestecului puterilor vecine (Imperiul ţarist, Imperiul austriac/habsburgic şi Imperiul otoman), care, până atunci, intraseră în Principatele Române de câte ori doriseră. După Unirea din 1859, realizată în urma alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ambele principate, acesta a abdicat în februarie 1866. Astfel, a redevenit actuală ideea de la 1857. Venirea în ţară a lui Carol I şi proclamarea sa ca domn şi, ulterior, încoronarea drept Rege al României, a ferit ţara de orice altă invazie străină, teritoriul naţional nemaifiind ocupat decât pe timpul sau/şi în urma celor două războaie mondiale. De fapt, de menţinerea, după 1945, a trupelor sovietice în România se leagă atât aducerea la putere a unui Guvern de orientare comunistă (6 martie 1945), cât şi de abdicarea silită a Regelui Mihai şi proclamarea „republicii populare” (30 decembrie 1947). Dacă până la 1856  cele trei imperii vecine ocupaseră în repetate rânduri Principatele Române (mai ales în secolul al XVIII-lea, dar şi în prima jumătate a celui următor), trecerea trupelor ţariste prin România, în 1877, pentru declanşarea războiului ruso-turc în Balcani (război la care a participat şi ţara noastră, din vara aceluiaşi an) s-a realizat pe un traseu bine stabilit, reglementat, în 1876, printr-o convenţie militară încheiată între Rusia şi România.

http://www.youtube.com/watch?v=b1iv3UMtcUM

Dacă, până în 1947, 10 Mai era sărbătoare naţională, ulterior a fost celebrată, în vremea regimului totalitar (până în 1989), ziua de 8 mai, dată la care s-a înfiinţat, în 1921, Partidul Comunist Român. De asemenea, se cuvine să spunem două vorbe şi despre tripla semnificaţie a zilei de 9 Mai. Pentru români este importantă, în primul rând, data de 9 Mai 1877, când ministrul de externe al României, Mihail Kogălniceanu, a proclamat Independenţa de Stat a ţării faţă de Poarta otomană (decizie publicată, a doua zi, în Monitorul Oficial al României).

Data de 9 Mai 1945 reprezintă momentul capitulării Germaniei naziste şi sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial în Europa (finalul acestei conflagraţii s-a produs la 2 septembrie, acelaşi an, prin capitularea Japoniei).

Fără acest 9 Mai 1945 nu ar fi existat nici 9 Mai 1950 (sărbătorit azi ca Zi a Europei). La acea dată, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman, a propus Republicii Federale Germania ca ambele state (inamice în trei războaie, între 1870 şi 1945) să îşi pună în comun producţia de oţel şi cărbune. Germanii au acceptat, li s-au alăturat şi Italia şi ţările Benelux – Belgia, Olanda şi Luxemburg – şi, printr-un tratat semnat în 1951, în anul următor, s-a înfiinţat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Prin Tratatele de la Roma (1957), acesteia i-au fost adăugate Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) . La Comunităţile Europene au aderat, în 1973, Irlanda, Marea Britanie şi Danemarca, în 1981 – Grecia, în 1986 – Spania şi Portugalia, iar în 1990, prin reunificarea germană, teritoriul acesteia a înglobat şi fosta R. D. Germană.

Din 1992, Comunităţile Europene au devenit Uniunea Europeană, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Extinderea a continuat, în 1995 devenind membre Austria, Suedia şi Finlanda, de la 1 mai 2004 – alte 10 state s-au alăturat celor 15 membri de atunci (Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Malta şi Cipru – doar partea greacă a insulei), iar de la 1 ianuarie 2007 au aderat România şi Bulgaria.

http://www.youtube.com/watch?v=FB2i-CCP_Y4

Încheiem cu câteva precizări legate de semnificaţia zilei de 1 mai. Aceasta a fost proclamată ca Ziua Internaţională a Muncii în 1890, ca urmare a grevei de la 1 mai 1872 a muncitorilor din Chicago, prin care s-a cerut reducerea programului de lucru la 8 ore pe zi. În articolul acesta, se specifică faptul că, în România, „Ziua Muncii” va rămâne „fără ideologie”, deci nepolitizată, încă mult timp. Însă, autorul articolului ar fi trebuit să ştie că, la români, de foarte multe secole, se sărbătoreşte, la iarbă verde, Armindenul. Numele Arminden este de origine slavă şi face trimitere la ziua Sfântului prooroc Ieremia. De aceeaşi sărbătoare a Armindenului pare să se lege şi toponimul Ormindea, purtat de un sat din Transilvania. Armindenul este o sărbătoare popular-creştină, câmpenească, despre care se dau mai multe informaţii aici.    

În fine, din anii regimului comunist, s-a legiferat ca 2 Mai să devină Ziua Tineretului din România.

Despre românii vestici (rotacizanţi) Sâmbătă, Apr 4 2009 

Aceşti români se situau, din punct de vedere geografic, la vest de actualul teritoriu al României, populând, de pe vremea când ei erau, încă, daci, actualul teritoriu al Slovaciei, Ungariei, Sloveniei, Croaţiei nordice şi al Serbiei de la nord de Dunăre. Principalele lor îndeletniciri erau, ca şi la ceilalţi români, cultivarea plantelor şi păstoritul transhumant (cu locuri de păşunat, vara, în Carpaţii polono-slovaci, Munţii Apuseni, Carpaţii timoceni şi Munţii Dinarici, şi de iernat – în Câmpia Panonică). S-ar putea ca, izolat, unii dintre ei să-şi fi purtat turmele, vara, şi în estul Alpilor, fapt dovedit de un toponim Stanar localizat în Alpii Iulieni din nordul Sloveniei. Acesta derivă de la termenul stânar/stâner – lucrător la stână, cioban (sinonim, poate, cu strungar, derivat de la strungă – răspândit la aromâni şi daco-români). De la acest cuvânt, ce pare să fi funcţionat mai ales la românii vestici, a rezultat şi patronimul Stanar, cu numeroase derivate (cu sufixe sud-slave), purtat de sute de locuitori din Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi nordul Serbiei. La nord de Dunăre, termenul pare să fi fost cunoscut doar în Oltenia, aşa cum dovedeşte Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, unde este menţionată forma stâner. Pe de altă parte, în DEX online se specifică: „stânár, stânári, s.m. (înv. şi reg.) cioban care conduce o stână sau care are alte atribuţii în stână; baci, stăpân, stânaş, stânaci.”


limba-romana-ante-an-1000-refacut

limba-romana-an-1000-refacut

Principala particularitate a românilor vestici, prin care se diferenţiază de ceilalţi români, este întrebuinţarea, mult mai frecventă, a rotacismului (transformarea consoanelor intervocalice l şi/sau n în r. Acest lucru s-a manifestat, iniţial, în tot arealul locuit de urmaşii dacilor romanizaţi. Astfel, cuvinte latineşti precum salem, solem, caelum, gelum, angelus, lingula, cavula, terminus etc., au devenit sare, soare, cer, ger, lingură, ga(v)ură, ţărm(ure) şi aşa mai departe. Unii români au mers, însă, mai departe cu rotacizarea. Este vorba despre istro-români, care utilizează forme precum ţire bire, gerunche, dumirecă, rumăr, măra, Ţigarişce, bura zi etc, de unii moţi – care dau bineţe cu bură dimireaţa, ori de unii maramureşeni – care rostesc irimă, corindă… Maramureşenii şi moţii s-ar afla, astfel, la limita estică a arealului ocupat de românii rotacizanţi, în vreme ce istro-românii – la cea sud-vestică. Între aceştia se află un întins spaţiu din care românii au dispărut aproape complet, dar numai după ce au lăsat, în onomastică, urme care confirmă prezenţa acestor particularităţi.

Astfel, am discutat, aici, despre formele rotacizante prezente în Ungaria – Birecz, Bura, Burecz, Czire -, Serbia nordică – Bireš, Burea (izolat chiar şi în Bulgaria – Birceva, Burova).  Se pare că şi toponimul actual Bihor/Bihar – utilizat de români/unguri ar deriva de la un nume de origine dacică, având forma *bifal(us)/*bihal(u), adică bivol. Aceasta a evoluat, datorită rotacismului în bihar, devenit toponim ce desemna o arie geografică unde se creşteau bivoli. Având în vedere faptul că în Depresiunea Beiuşului, parte a Bihorului actual se cresc bivoli şi azi şi specificul Câmpiei Crişurilor de arie cu exces de umezeală (este vorba despre o câmpie de subsidenţă, unde apa băltea frecvent în trecut), biotop preferat de aceste animale, credem că o asemenea explicaţie este posibilă. În această formă, Bihar, numele a fost preluat de maghiari, în secolele IX-X. Deja, însă, aceasta circula în paralel cu cea influenţată de slavi – prin modificarea lui a în o – ultima formă încetăţenindu-se printre români. Că este aşa, o dovedesc numeroasele cuvinte şi toponime/antroponime în care apare aceeaşi modificare: Samus>Someş, Marisia/Marisus>*Moreş>Mureş, Timacus>Timoc, Almus>Lom, Asamus>Osăm, Amutria>Motru, Alutus>Olt, Latron>Lotru, Altinum>Oltina, Traian>troian, Dac(h)ia>Dochia, daina>doină, etc. Preluarea de către maghiari a formei Bihar este întărită şi de numele ungureşti ale Someşului şi Mureşului – Szamos şi Maros – păstrate neschimbate (ca şi Bihar), în vreme ce, în română, acestea au evoluat, trecând prin forme intermediare (probabile) *Sameş şi *Mareş. Someşul şi Mureşul au fost principalele râuri în lungul cărora maghiarii au pătruns în Ardeal, iar în Bihor se găsea cetatea Biharea, capitala voievodatului lui Menumorut, cuprins între cele două râuri. Regula a>o are şi excepţii: Argesis a rămas la forma Argeş (deşi există patronimul Orgeşan, care pare să confirme că va fi circulat, probabil, şi o variantă *Orgeş), în vreme ce în cântecele bihorene se aude şi azi versul „daina, doină şi daina”.

Pe de altă parte, prezenţa, la daci, a unei forme *bifal(us) ar trăda o apropiere de alte popoare europene: în engleză, limbă de origine germanică se regăseşte forma buffalo, la ruşi – буйвол, la lituanieni – buivolas, în vreme ce romanii rosteau bubalus, iar grecii – βουβάλου. Dacii erau vecini cu aceste popoare sau cu strămoşii lor, fiind vorba, în toate aceste situaţii, de indo-europeni. Modificarea (posibilă) *bifal(us) >*bihal(u) >bihar a avut loc datorită unei particularităţi locale de a pronunţa h în loc de f, caracteristică în jumătatea nordică a ţării, în forme precum hire în loc de fire, să hiu în loc de să fiu, Herăstrău în loc de F(i)erestrău, hier în loc de fier sau Her(e)a/Herăşti în loc de *Fiereşti. Formele Herăstrău şi Her(e)a/Herăşti se regăsesc azi (şi) în Muntenia, unde, însă, este vorba de nume date/purtate de originari din Ardeal. Pe de altă parte, la aromâni se regăsesc forme ca hiu, s’ hiu, hie, în loc de fiu, să fiu, fie/fiică, ceea ce dovedeşte vecinătatea lor, de dinainte de secolul al X-lea, cu banato-ardelenii din partea central-vestică a României de azi. Revenind la *bihal(u), acesta a devenit, ulterior, bihar, datorită aceleiaşi particularităţi a românilor vestici – rotacismul. Toponimul Bihor se regăseşte şi în spaţiul balcanic ex-iugoslav, în opstina Petnjica, din partea muntenegreană a Sangeacului, adică tot în arealul românilor rotacizanţi, putând fi vorba, şi în acest caz, de aceeaşi evoluţie fonetică. Numele pare a fi fost creat tot de români, în aceeaşi arie notând şi toponimele Vlasko PoljeVlahova, Radulici, Katun Vranjak. Prezenţa bivolilor în această arie balcanică este confirmată şi de numele (slav al) localităţii Bivolje Brdo/Dealul Bivolului din comuna Čapljina, cantonul Hercegovina-Neretva, Bosnia-Herţegovina.

Această particularitate este ilustrată şi prin modificarea suferită de unul din termenii opoziţiei ocupaţional-geografice cozan/cojan – mocan. Primii – cozanii/cojanii – erau agricultori din ţinuturi deluroase şi/sau de câmpie (de regulă, apropiate, totuşi, de spaţiul montan), ceilalţi – mocanii – păstori, localizaţi vara în spaţiul montan, iar iarna – în ţinuturile joase, cu condiţii naturale favorabile: zone cu exces de umezeală (bălţi), şi/sau litorale ori cu vegetaţie de (silvo)stepă. Faptul că mocanii au avut o extensie spaţială mult mai mare decât cea (re)cunoscută azi – Curbura covăsneano-vrănceană a Carpaţilor – este dovedit, pe de o parte, de numele dat trenului ce lega Turda de Câmpeni – mocăniţă – şi, pe de alta – de sintagma ploaie mocănească (pusă în legătură cu perioada de toamnă, cu ploi lungi, mărunte şi dese, când mocanii coborau dinspre munte către locurile de iernat).

Revenind la cozani/cojani, numele dat lor, iniţial, a fost cel de cozani. Acesta se regăseşte atât la daco-români – predominant într-o arie ce se circumscrie Secuimii (fiind prezent şi aici), izolat în ţinuturile extracarpatice, unde pare să fie vorba de migranţi ardeleni: în Basarabia, Bărăgan şi Dobrogea – cât şi la aromâni – în forme precum Kozanita(s), Kozaniti(s), Kozani(s), Kozana(s), Kozanidi(s), Kozanidou, prezente tot în regiunile mai joase, dinspre Marea Egee. Am notat aici şi un toponim, Kozani. În Serbia domină Kozar cu sufixe sârbeşti (Kozarev, Kozarevic, Kozarov), apare, mai rar Kožar; apare şi Kozan rar (varianta Kozanić), precum şi Kožan. În Bulgaria – este prezent Koэанoв, extrem de rar (două persoane). În Grecia am notat, frecvent, Kozan, cu derivate, dar apare şi Kozari(s), Kozaridis, Kozartsi (Kozari apare, rar, şi la Kozani) – dovadă că şi aromânii au fost „atinşi” de rotacism (în zona confluenţei Sava/Drava-Dunăre), fiind vecini şi cu rotacizanţii, dar şi că formele Cozan şi Cozar au circulat în paralel. În Croaţia, Kožan este prezent accidental (unul), şi predomină Kožar (inclusiv cu derivate – Kožarec, Kožarić, Kožarski, Kožarac), dar apare frecvent, ca şi în Serbia (dar mai puţin important), Kozar (derivate: Kozari, Kozary, Kozarčanin, Kozarević, Kozarov, Kozarić). În Muntenegru este prezent Kozar (cu derivate – Kozarev, Kozarevic, Kozarski), dar şi Kožar – fără derivate, dominant (mai puţin numeroşi). În Bosnia-Herţegovina este menţionat Kozar (cu variante: Kozarić, Kozarčanin, Kozarević, Kozarac), dar şi Kožar – mai rar (inclusiv cu derivate: Kožarić). În Slovenia domină Kožar, izolat apare şi Kozar, dar şi Kozan (doi-trei purtători ai numelui), inclusiv un toponim – Kozana, acestea dovedind că strămoşii istro-românilor sunt vechi în zonă şi că au utilizat o vreme şi formele nerotacizate (fapt întărit şi de prezenţa, în Peninsula Istria, pe lângă vechiul nume, rotacizat cu care se auto-denumeau istro-românii – rumări – a unui toponim Romanija, fără rotacism). Cea mai veche menţiune documentară despre ei în zonă este din secolul al XII-lea, dar aceştia sunt de mai multă vreme acolo. În Ungaria este menţionat, dar izolat, Kozar (în varianta Kozaróczy). În Macedonia apare Koэар(a)/Koэарu (cu variante: Koэарoв(a), Koэаревски, Koэарoвски, Koэарoвскa), dar Koэан – deloc. În Albania este prezent Kozar (derivate: Kozarija, Kozare) – însă cu foarte puţini reprezentanţi (fiind vorba despre o ţară cu relief predominant muntos; totuşi Mokan nu apare deloc). În Ucraina am notat numele Koэар(u) – câteva sute, prezent în Ugocea, nordul Bucovinei, Pocuţia, Podolia, Transnistria şi chiar mai departe, în Crimeea, bazinele Niprului, Donului şi Doneţului, dar şi Кожар (câteva zeci de persoane), notat în Ugocea, Transnistria, sudul Basarabiei. Am notat, aici, şi purtători ai numelor Koэан şi Koэан. Primul, purtat de câteva zeci de locuitori, se localizează în Ugocea, nordul Bucovinei, Podolia, Transnistria şi bazinul Niprului, în vreme ce al doilea, mult mai frecvent (peste 1900 de abonaţi), este întâlnit în Ugocea, nordul Maramureşului şi al Bucovinei, Pocuţia, sudul Basarabiei, Transnistria, bazinul Niprului şi al Doneţului, Crimeea. În Polonia se remarcă numele Kozan/Kozań (puţini), Kozar (de două ori mai mulţi), însă, în general, extrem de puţini (total – 12), fără derivate.  Aici au existat unele probleme, legate de faptul că datele se referă doar la societăţi comerciale. În Cehia domină Kozár (7), dublu faţă de Kozan(y) (3). Slovacia se remarcă printr-o preponderenţă a lui Kozár, dar şi a lui Kožár, izolat apărând şi Kožan (unul). În Ungaria apar Kozanyi (izolat – doar la Budapesta), dar şi Kozsán(yi) – tot rar, dar cu o distribuţie spaţială mai evidentă în sud şi în nord.

Arealele cu rotacizanţi l-au preferat pe Cozar, prezent în Serbia (dominant), Croaţia (frecvent), Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Slovenia, Ungaria (rar), Macedonia, Albania, Grecia (rar), dar şi în Basarabia (frecvent), Polonia (rar), Slovacia (rar), Cehia (rar), Ucraina (foarte rar). Cojar este prezent în Serbia (mai rar), Croaţia (dominant), Bosnia-Herţegovina (mai puţin numeroşi), Muntenegru (mai puţin numeroşi), Slovenia (dominant, dar, în general – puţini), Slovacia (frecvent), Ucraina (rar). Cozan este întâlnit în Serbia (rar), Bulgaria (foarte rar), Grecia (frecvent – inclusiv toponimic – Kozani), Slovenia (foarte rar – de asemenea, şi în toponimie: Kozana), Polonia (foarte puţini), Ucraina (rar), Ungaria (extrem de rar), Cehia (foarte rar). Apare, totuşi, chiar şi Cojan – în Serbia (rar) şi Croaţia (accidental), dar şi în Ucraina (frecvent, mai ales în vecinătatea actualei frontiere cu România şi R. Moldova). În România se remarcă forma Cozar – prezentă în jumătatea nordică a ţării, Cozaru – mai ales în ţinuturile extracarpatice (evidenţiindu-se satele teleormănene), Cozariuc – mai frecvent în Bucovina şi nordul Moldovei (în general fiind vorba de valori modeste, sub 10 purtători ai variantelor onomastice respective). Foarte izolat mai apar Cozari, Cozarov – în vestul ţării, Cozariz, Cozarev (Brăila), Cozarciuc (Galaţi), Cozarescu, Cozaric.

Faptul că formele rotacizate şi cele nerotacizate au circulat în paralel este dat de prezenţa, mai ales în arealele apropiate de teritoriul actual al României, a ambelor variante: Cozar şi Cojar. Acestea datează, probabil, din vremea convieţuirii cu slavii. Ele se regăsesc într-un areal situat la vest de ţară, mai ales în spaţiul ex-iugoslav, dar şi în Slovacia şi Ucraina. Cozar domină mai ales în Serbia şi Croaţia, fiind rar întâlnit şi în Ucraina, în vreme ce Cojar este mai important în Croaţia, Slovenia, Slovacia, mai puţin în Ucraina. Interesant este cazul Basarabiei, unde domină Cozar(iu) – apărând mulţi Cozari, cu derivate (Cozarciuc, Cozarenco, Cozarevici, Cozariuc). Această localizare, precum şi distribuţia spaţială a purtătorilor unor alte variante ale numelui în România (dar şi la est de Prut) sau în Grecia mai ales în arealele mai joase din preajma spaţiului montan, ne îndreptăţesc să susţinem poziţionarea cozanilor/cozarilor/cojanilor/cojarilor imediat lângă unităţile muntoase, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre. Prezenţa cozarilor în număr mai mare în nordul Moldovei, precum şi în Basarabia şi Bucovina este dată de migraţiile maramureşene spre est. De asemenea, tot în urma unor migraţii, probabil dinspre Basarabia, au ajuns, foarte rar, cozari în Ucraina, iar în Slovacia, Ungaria, Polonia şi Cehia – în urma deplasării spre nord/nord-vest/vest a unor maramureşeni. În schimb, cojarii par să se fi localizat mai ales în Croaţia şi Slovacia, de unde vor fi migrat spre regiunile vecine (în special cei din Croaţia de azi şi în Ucraina). Precizăm că această formă nu se regăseşte în spaţiul românesc actual, nici la vest şi nici la est de Prut, fiind vorba de o creaţie exclusivă a românilor vestici, practic asimilaţi ulterior. În acest areal, unde cojarii au fost numeroşi (Slovacia, Croaţia, Serbia), evoluţia lui z spre j s-a petrecut întocmai ca modificarea lui Cozan în Cojan din restul spaţiului românesc, unde acesta se regăseşte, foarte bine reprezentat, semn că ambele areale erau în legătură şi, cu diferenţa rotacismului, au aplicat, împreună, această modificare fonetică.

Purtătorii numelui Cozan (cu derivate specifice fiecărei ţări) se regăsesc, frecvent, mai ales în Grecia şi mai rar – în Slovenia, Ungaria, Cehia, Polonia, Ucraina. În fiecare caz este vorba despre conservarea formei iniţiale, arhaice, probabil, datorită poziţiei marginale a purtătorilor români ai numelui. Cojan, în schimb, apare, tot rar, doar în Serbia, Croaţia, Ungaria, Slovacia şi Ucraina, areal situat în prelungirea vestică a celui românesc actual.

limba-romana-an-1500-refacut

Mocanii, în schimb, se localizează în spaţiul românesc actual mai ales în estul şi sud-estul României de azi, areal continuat şi în Basarabia şi Bucovina şi chiar la est şi nord de Nistru. În Cehia pare să fie vorba de o migraţie recentă din spaţiul românesc, numele notat (purtat de o singură persoană) având forma Mokanu. Extrem de rar este prezent (tot o persoană) şi în Polonia (unde am notat varianta Mokan). În Slovacia este localizat mai ales în spaţiul montan din nord (în forma Mokáň). În Ucraina (unde am notat varianta Mokaн) se află mai frecvent în Ugocea, nordul Maramureşului şi al Bucovinei, în Pocuţia, Podolia, Transnistria, sudul Basarabiei, Crimeea, bazinul Niprului şi al Doneţului. În Ungaria, acesta se regăseşte mai ales spre graniţa cu România, în formele Mokan(y), Mokanszky. În Serbia, purtătorii numelui, nu prea numeroşi, se localizează, de asemenea, spre graniţele României, în Bacea, Banat şi Timoc. Bulgaria este modest reprezentată, formele întâlnite fiind Mokaнoв(a), notate la Sofia. Numele este prezent şi în Macedonia, formele atestate, rar, fiind Mokaнскy, Mokaнскa, în nord şi est (în zone muntoase sau în apropierea lor). În Grecia se regăsesc mai ales în nord, puţinii purtători ai numelui fiind localizaţi în spaţiul muntos al Pindului şi în apropierea acestuia (formă întâlnită: Mokanis). Distribuţia spaţială a purtătorilor acestui nume indică faptul că aceştia s-au grupat în special în zonele muntoase din Carpaţi (în Slovacia, România, dar şi în Timoc), prelungite, răzleţ, în zonele montane balcanice, prin Bulgaria, Macedonia şi nordul Greciei. Din aceste zone, mocanii au migrat atât spre zonele de iernat din est şi sud-est (estul şi sud-estul teritoriului actual al României şi Basarabia, precum şi la est de Nistru), cât şi de la vest de România de azi (spre zonele joase din Ungaria şi nordul Serbiei). Probabil, (cvasi)absenţa mocanilor din Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Slovenia de azi se explică prin utilizarea, cu acelaşi sens, a termenului stânar/stâner.

Distribuţia spaţială a purtătorilor acestor nume – şi mai ales a prezenţei formelor rotacizate ale lui Cozan/Cojan (variantele Cozar/Cojar) – arată o prezenţă veche a elementului traco-dacic romanizat în acest areal, situat la vest de România actuală. Confirmarea acestui fapt o regăsim în două fapte de limbă, manifestate, probabil, în secolele VIII-IX, în faza finală a procesului de convieţuire cu slavii, proces încheiat cu formarea poporului român şi a limbii române.

Mai întâi ne vom referi la includerea în statul franc, de către Carol cel Mare (768-814) – Carolus Magnus, în latină – a teritoriului panonic situat la vest de Dunăre şi nord de Drava (areal cucerit de la avari, statul acestora fiind spulberat), creându-se marca panonică. La 25 decembrie 800, la Roma, Carol cel Mare este proclamat, de către Papă, împărat al Imperiului roman de apus, acest gest voindu-se unul de restaurare a vechiului Imperiu, deşi, în realitate aproape nimic nu mai avea vreo legătură cu acesta (fiind vorba, în realitate, de un stat feudal, condus de şi bazat pe franci; ulterior, acest stat va fi numit Imperiul carolingian, de la numele creatorului său). Acest teritoriu panonic a fost stăpânit şi de urmaşul său, Ludovic cel Pios (814-840), Imperiul împărţindu-se, la 843, prin Tratatul de la Verdun, între urmaşii săi, Carol cel Pleşuv (care lua Francia occidentală – în mare parte, Franţa de azi), Ludovic Germanicul (stăpân peste Francia orientală – reprezentată, în bună măsură, de Germania actuală) şi Lothar (aşa-numita Lotharingie – o fâşie între cele două Francii, pornind din Italia central-nordică, peste Alpi şi, apoi, în lungul Rinului, până la Marea Nordului). Apartenenţa, măcar a unei părţi a românilor vestici la statul condus de Carolus Magnus este demonstrată de prezenţa în limba română a patronimelor Cârloman, Cârlea/Cârlescu şi a toponimelor Cârlomăneşti (nume purtate de două sate, câte unul în actualele judeţe Buzău şi Galaţi). Formele româneşti Cârlea şi Cârloman seamănă foarte mult cu cele franceze – Charles şi Charlemagne – şi italiene – Carlo şi Carlomagno. De asemenea, amintirea francilor este conservată de prezenţa patronimului Frâncu (cu derivate – Frânculescu), în care se observă aceeaşi evoluţie a lui a iniţial, nazalizat, spre â, evoluţie prezentă, din vremea convieţuirii cu slavii şi în cuvinte ca romanus, paganus, angelus, panem, canem, etc, spre formele actuale român/armân, păgân, înger, pâ(i)ne, câ(i)ne şi altele.

Dar… apare o problemă: cum ar fi putut deveni şi a urmat de r tot â? Evoluţia este prezentă şi în numele satului bănăţean Cârpa (schimbat de comunişti în Valea Timişului), în toponimul Dealul Cârpoc din vestul Ţării Oltului (de la dacicul *carpă, cu sensul de stâncă), în evoluţia Carsium>Hârşova (prezentată, deja, aici, cu un alt prilej), ori în modificarea cuvântului latinesc tardivus în târziu. Explicaţia trebuie căutată la aceiaşi români rotacizanţi, care, aplicând modificarea a>î/â la cuvinte unde respectiva vocală era nazalizată şi practicând, deja, şi rotacizarea aceluiaşi n intervocalic, au început să utilizeze schimbarea lui a în î/â şi la formele în care a era urmat de r. Aceasta presupune că, o vreme, formele cu n şi cele cu r să fi circulat în paralel, fapt dovedit deja, prin prezenţa, în arealul cu români rotacizanţi de odinioară, atât a formelor Cozar/Cojar, cât şi, mai rar, a variantelor Cozan/Cojan. Circulaţia, în paralel, a formelor rotacizate şi/sau nerotacizate s-ar fi petrecut pe o arie mai largă, afectând şi teritoriul actual al României, din Banat şi Ardeal până în Dobrogea, la răspândirea formelor patronimice rotacizate în Moldova, Bucovina, Basarabia – vechi, în spaţiul actual românesc, fiindcă apar doar variante ale lui Cozar – contribuind şi migraţii din ariile cu rotacizanţi (Câmpia Panonică, vestul şi nordul României actuale). Tot datorită unor migraţii se explică localizarea, astăzi, doar în Muntenia (judeţele Argeş, Buzău) şi sudul Moldovei (judeţul Galaţi) a formelor patronimice şi antroponimice derivate de la Cârloman. Faptul că ambele patronime au avut o arie mai largă de extensiune, dar şi migrarea dinspre vest spre est a purtătorilor acestor nume, este demonstrat de localizarea, mai întinsă, a numelui Cârlea/Cârlescu, prezent din Timiş, Bihor, Cluj, Hunedoara, Sibiu, Făgăraş, până în judeţe din est (Suceava, Iaşi, Vaslui), sud-est (Prahova, Călăraşi, Constanţa) şi sud (Gorj, Mehedinţi). Acest lucru este întărit de distribuţia spaţială, chiar mai largă – şi mult mai bine reprezentată numeric – a purtătorilor numelui Frâncu (cu derivate), consemnaţi în judeţele actuale Arad, Timiş, Caraş-Severin, Cluj, Alba, Sibiu, Braşov, Maramureş, Suceava, Neamţ, Bacău, Iaşi, Galaţi, Vrancea, Prahova, Buzău, Brăila, Constanţa, Ialomiţa, Giurgiu, Argeş, Vâlcea, etc., precum şi în Bucureşti. Aceste migraţii par să se fi produs după anul 900, în urma aşezării maghiarilor în Câmpia Panonică. Atunci o bună parte a românilor rotacizanţi de acolo au migrat mai ales spre est (către spaţiul daco-român de azi) şi spre sud (o parte a strămoşilor aromânilor, fapt dovedit de patronimele menţionate – între care apar şi forme rotacizate –, de absenţa cuvintelor maghiare din acest dialect şi de prezenţa patronimelor Batsanos – deformat din Băceanu – şi a celor derivate din Mocan).

În altă ordine de idei, apartenenţa, timp de câteva decenii, a unei însemnate părţi a românilor vestici la Imperiul carolingian şi învecinarea lor cu strămoşii raeto-romanilor (localizaţi, atunci, încă, pe un spaţiu mult mai întins, acoperind, în linii mari, Bavaria, Austria, Elveţia şi nord-estul Italiei), pare a fi dovedită de evoluţii fonetice identice, manifestate, probabil, în această perioadă. Acest lucru iese în evidenţă în propoziţia raeto-romană Iartats de ce am fat!, care seamănă izbitor cu forma românească: Iertaţi de ce am făcut!…

Verbul românesc a ierta/iertare derivă din latinescul libertare, ce descrie acţiunea de eliberare din sclavie a unui sclav, de către fostul său stăpân. Fostul sclav devenea, astfel, libert, adică om liber. Această iniţiativă, manifestată, pe scară largă, în Imperiul roman, în secolele II-III d. Hr., trebuie pusă în legătură atât cu criza ce a afectat Imperiul – atacuri ale migratorilor, instabilitate politică generată de faptul că mulţi generali, comandanţi de legiuni romane năzuiau să devină împăraţi, lucru realizat, frecvent (în acest sens trebuind înţeles şi edictul lui Caracalla de declarare a tuturor locuitorilor Imperiului drept cetăţeni romani), cât şi cu propagarea noii religii creştine. Mulţi stăpâni de sclavi, creştinaţi, au considerat că este nedemn pentru un creştin să trateze un om, un aproape al lor, ca pe o unealtă vorbitoare, acordându-le iertarea de sclavie. Sensul lui libertare a trecut, ulterior, la strămoşii românilor – şi ai raeto-romanilor – spre cel de absolvire de păcate, în general. De asemenea, s-a produs o evoluţie fonetică ce a dus la pierderea unor consoane – l şi b din libertare dispărând. Căderea lui b intervocalic la daco-romani este atestată şi în alţi termeni – de pildă, în evoluţia cubitus>cot(u) – în vreme ce pierderea lui l iniţial se regăseşte şi în evoluţiile lepus/lepores>iepure sau poliana>poiană. Menţionarea lui poliana, cuvânt de origine slavă, intrat în română în vremea convieţuirii cu vechii slavi este cea mai bună dovadă că dispariţia acestei consoane s-a produs în această vreme, afectând şi termenii preluaţi de la slavi. Totuşi, aceste evoluţii s-au produs treptat, o vreme termenii cu l şi b (sau chiar v) circulând în paralel. O dovedesc, pe de o parte, alternanţa eu iau – noi luăm, la timpul prezent, pentru verbul a lua/luare, formele istro-române folia verde, volia – în loc de foaie verde, voia –, toponimul Găvuri din Carpaţii Meridionali (alături de gaură, aflat şi azi în uz), numele râului bănăţean Bârzava (despre care lingvistul Vasile Ioniţă susţine că ar fi trebuit să ajungă la forma Bârzaua, atestată, dar rar utilizată), pronunţia banato-olteano-timoceană am luvat, în loc de am luat, cea istro-română dova – pentru numeralul două, formele preftu’ şi caftu’, atestate la aromâni, în loc de preut/preot şi caut(u) ş. a. m. d. Aceste forme se localizează în aria românilor rotacizanţi (din Peninsula Istria până în Banat, Timoc, Oltenia şi vestul Ardealului, incluzându-i şi pe aromânii plecaţi, spre sud, în secolul al X-lea, din zona confluenţei Savei şi Dravei cu Dunărea).

Şi o ultimă precizare: se pare că atât raeto-romanii, cât şi o parte dintre români (rotacizanţii, cei din Banat, Ardeal, sudul ţării, aromânii) au preferat, măcar ca alternanţă, utilizarea unor forme în care apare diftongul ia în loc de ie. Dacă libertare a evoluat spre iertare, se observă forma raeto-romană iartats, la istro-români apare ne iarte, echivalent cu ne iartă la daco-români şi nă iartă – la aromâni (verbul a ierta/iertare prezentând o alternanţă între formele cu ie – eu iert, tu ierţi, iertaţi – şi cele cu ia – el/ei iartă). De asemenea, aromânii rostesc iaste, în loc de este (asemănător vorbind şi bine-cunoscutul erou al lui Caragiale, ardeleanul Marius Chicoş-Roştogan, din Pedagog de şcoală nouă „Ce iaşte o comeată?” – semn că şi ardelenii au utilizat o asemenea formă). De asemenea, forme sudice/ardelene par să se fi generalizat pentru toponimele Iaşi, Valea Iaşului, în vreme ce moldovenii utilizau forma Ieşi – folosită şi de Ion Creangă – „dulşele târg al Ieşilor” – (sau chiar Eşi – pe la mijlocul veacului al XIX-lea, în Monitorul Oficial al Moldovei), care s-a impus în numele locuitorilor acestor aşezări (ieşeni, nu iaşeni). Tot moldovenii spun băiet/băieţi – forme prezente fie în literatură (la Mihai Eminescu – „Fiind băiet, păduri cutreieram…”), fie în toponimia locală ieşeană (Doi Băieţi – forma de plural fixându-se şi în româna literară), dar şi spăriet/spărieţi, chiar vinoveţi, etc, în loc de speriat/speriaţi, vinovaţi – întrebuinţate în limba literară. De asemenea, de la patronimul grecesc Ianis – utilizat şi de aromâni – s-a ajuns la formele româneşti Iane, apoi Ene, cu derivate. În Muntenia apare, însă, Ianache (în veacul al XVIII-lea – sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu, decapitat de otomani, la 1714, împreună cu toată partea bărbătească a familiei domnitorului), deşi este prezentă şi forma Ienăchiţă (unul dintre boierii Văcărescu se numea aşa). De asemenea, forma Iamandi este prezentă în sud, în vreme ce Emandi apare mai frecvent în Moldova.

Asemenea particularităţi apar şi la italieni, inclusiv în felul cum ei se definesc: l’italiano – italianul –, gli italiani – italienii, în vreme ce francezii întrebuinţează, pentru a-i defini pe aceiaşi peninsulari, formele cu ie: l’italien, respectiv les italiens. Româna utilizează ambele forme: italianul, cu ia – la singular, respectiv italienii – la plural, apărând forma cu ie. Prin frecvenţa mai mare a formelor cu ia, istro-românii, bănăţenii, ardelenii, muntenii, oltenii, dobrogenii, megleno-românii şi aromânii se apropie de italieni şi raeto-romani (care mai au asemănător peninsularilor, cu care s-au şi învecinat, cândva, şi participiul fat – făcut, aproape identic cu fatto), în vreme ce moldovenii par mai apropiaţi de francezi… Ar mai fi şi alte elemente de apropiere: formele italiene giovane, giocco, Giulio, care au corespondente româneşti în gione (la aromâni), gioc (la moldoveni şi aromâni), Giulea (prezent în patronimia din Apuseni, dar pătruns în toponimie şi în estul Ungariei, Maramureş şi în Muntenia – localităţile cu numele Giula, Giuleşti), respectiv cele franceze jeune, jeu, Jules, cu corespondente în ardelenescul june, românescul literar joc, Jul(e)a – frecvent ca patronim, din vestul Ungariei (la băieşii românofoni), până în estul spaţiului românesc actual (Moldova).

Revenind la aceste asemănări remarcate între români şi raeto-romani, aceste evoluţii se puteau manifesta doar în perioada apartenenţei ambelor popoare (fie şi parţial – în cazul strămoşilor noştri, doar românii vestici) la Imperiul carolingian, când rotacizanţii se (mai) învecinau cu raeto-romanii. Ulterior, românii vestici au dispărut aproape complet – prin migraţii şi/sau asimilare, iar raeto-romanii au sfârşit, în mare măsură, prin a fi germanizaţi de strămoşii bavarezilor, elveţienilor şi austriecilor. 

Dacă românii vestici ce locuiau la vest de Dunăre au intrat în componenţa mărcii panonice create de Carol cel Mare, cei din Bacea par să se fi organizat, împreună cu slavii de aici, într-o formaţiune prestatală (un ducat), al cărui duce era, la venirea în zonă a maghiarilor, Salanus. Acest tip de organizare pare să fi fost asemănător celui al voievodatelor conduse de Menumorut (Crişana), Glad (Banat) şi Gelu Românul (vestul Ardealului), celor existente, deja, în Maramureş şi Ţara Oltului, ori ducatului din Ţara Ungului (localizat la vest de Maramureşul istoric). Documentele vremii susţin că, spre deosebire de Menumorut şi Gelu (care au opus rezistenţă), Salanus i-ar fi cedat lui Arpad, „de bună voie”, ducatul pe care-l conducea. Acesta avea unele puncte fortificate – aşa cum era Nougrad/Nograd (cetatea nouă, asta presupunând că exista şi una „mai veche”) – şi un punct de vamă pentru sarea ce cobora, cu plutele, pe Mureş, până la confluenţa cu Tisa, în zona oraşului Seghedin/Szeged. Totuşi, chiar şi renunţând, „benevol” la conducerea ducatului, Salanus şi neamul său n-au dispărut. Numele s-a rotacizat, devenind Saran/Săran, purtători ai acestui antroponim întâlnind-se azi în România – în judeţele Arad, Hunedoara, Harghita, Bacău -, Serbia – purtători ai numelor Saranovic/Saranovac, localizaţi la Belgrad şi în Srem – şi chiar în Croaţia, unde, la Dubrovnik, există un purtător al numelui Saran (migrat dinspre Bacea, probabil). Aria de distribuţie confirmă migrarea unor români (dar şi slavi, probabil) din Bacea spre est (Arad, Hunedoara, etc.) şi spre sud (Srem, Belgrad).

limba-romana-an-1900-refacut

Prezenţa acestor români în Panonia este confirmată şi de Anonymus, cronicar al regelui Bela al Ungariei. Acesta susţine că, la venirea lor în Panonia, Arpad şi oamenii lui au aflat acolo „blachi ac pastores romanorum„. Aceştia nu erau alţii decât dacii romanizaţi, prezenţi acolo şi cu câteva decenii mai devreme de venirea maghiarilor, ca supuşi ai lui Carol cel Mare. Faptul că erau păstori este dovedit atât toponimic, cât şi de unele documente. Astfel, toponimia se referă la ei prin numele de Bacea dat ţinutului dintre Dunăre şi Tisa (de la care, maghiarii au denumit un comitat Bacs-Kiskun, iar sârbii numesc partea lor din acest teritoriu Backa) – adică ţinutul bacilor. Acest ţinut are şi azi numeroase localităţi în al căror nume se regăseşte cuvântul szallas (maghiar)/salaš (sârb) – adică sălaş, cu sensul de stână, loc de iernat. Numele de Bacea mai este cunoscut, azi, doar de românii timoceni. La vest de Dunăre, în Munţii Pilis (Pleşului), situaţi la nord-vest de Budapesta, o hartă tipărită în 1990, la Editura Cartographia din capitala Ungariei reţine o localitate Csobanka, a cărei formă seamănă cu cea a oiconimelor Ciubanca din Ardeal şi Ciobanca din Basarabia. Numele lacului Balaton din vestul Ungariei derivă de la o formă, probabilă, *Băltoni(u), adică Băltoi – o baltă mai mare, loc bun pentru iernat, cum au fost mult timp şi bălţile Dunării sau ţinuturile de pe litoralul dobrogeano-basarabean al Mării Negre, ori bălţile Prutului sau Jijiei sau cele de pe litoralul egeic, utilizate de aromâni. Baltă este cuvânt dacic, dar sufixul -oni(u) este latinesc, fiind şi azi folosit de bănăţeni, aromâni şi istro-români, fiind întâlnit şi în numeroase antroponime din Ungaria, Croaţia şi Serbia, confirmând faptul că acei pastores romanorum erau urmaşii dacilor romanizaţi. Tot în Ungaria am notat toponimele Strigoniu/Esztergom, Nougrad/Nograd, Sacul Mare/Szakmar, atât la vest, cât şi la est de Dunăre, creaţii româneşti. Iar această prezenţă a românilor vestici este confirmată şi de un document din veacul al XVII-lea, emis de autorităţile oraşului Kecskemet, situat în Bacea, care cereau locuitorilor să nu mai vândă case păstorilor români, deoarece aceştia s-au înmulţit prea mult în oraş… Aceşti păstori au dispărut, în special prin asimilare, dar numele menţionate, ca şi numărul însemnat de maghiari care poartă, în zonă, numele Bacs/Baciu, cu derivate (câteva sute), confirmă prezenţa lor aici, timp de secole… Şi, având în vedere faptul că… ne-am „lungit” cam mult, de vom fi greşit, mai spunem o dată, cu riscul de a ne repeta, Iartats de ce am fat!…

Beţia la români – eseu de etnografie, geografie bahică şi cartografie radicală Miercuri, Apr 1 2009 

Această „îndeletnicire” are o vechime multimilenară, „temeinică”, datând din vremea strămoşilor noştri, geto-daci. Despre ei se spun, aici, următoarele: „Este cunoscută influenţa lui Deceneu asupra regelui şi asupra poporului, cerându-le să-şi distrugă viile, pentru a feri poporul de beţie.” Având în vedere faptul că şi ceilalţi strămoşi ai noştri, romanii, erau bine cunoscuţi pentru orgiile lor bahice (acest ultim termen derivând chiar de la zeul roman al vinului, Bachus), tot ei lansând şi celebrele vorbe „in vino veritas”, dacii romanizaţi de mai târziu, deveniţi români, au avut de la cine lua „lecţii”… Faptul este dovedit şi de terminologia viticolă: strugure, curpen şi butuc (de vie) sunt de origine dacică, în vreme ce viţă de vie şi vin sunt latineşti…  Iar calificarea „la locul de muncă” a geţilor s-a „desăvârşit” chiar mai de dinainte, având în vedere contactele cu cetăţile greceşti de la Pontul Euxin, între care se număra şi Dionysopolis (Balcicul de azi)… Şi, chiar dacă nici Herodot nici alţi istorici ai epocii nu pomenesc nimic de acest lucru, faptul că, până la Burebista, dacii şi-au văzut ocupate de alţii o mare parte din ţinuturile pe care le locuiau se putea datora şi plecării la război cu privirea înceţoşată şi mintea tulburată de aburii alcoolului…

De fapt, se pare că, după ce Deceneu, mare preot al dacilor în vremea regelui Burebista şi urmaşul său pe tronul regal, i-a pus pe geto-daci să dezrădăcineze viile, aceştia au ţinut minte cum se cheamă bobul din care rezultă vinul, termeni ca viţă de vie şi vin reintrând în vocabularul strămoşilor noştri odată cu cucerirea Daciei de către romani. Este posibil să fi existat o „înţelegere”,între romani şi daci, inclusiv cu carpii, strămoşii moldovenilor de mai târziu, ale căror ţinuturi n-au (prea) făcut parte din Dacia romană. Conform acestei înţelegeri, dacii urmau „să se facă” că se bat în cele două războaie, iar romanii s-au obligat să (re)aducă viile în Dacia… Oricum ar fi, terminologia viticolă de origine daco-romană pare să ne vină în ajutor… Modul imperfect în care dacii au învăţat latina se datorează şi (prea) deselor „schimburi culturale” cu romanii, „la un pahar de vorbă”, care se cerea „povestit” îndelung, temeinic, pe îndelete… Uitară strămoşii noştri multe cuvinte, dar nu pe cele legate de viticultură…

Deşi nu există documente, existenţa culturilor viticole este atestată şi în perioada, îndelungată, a convieţuirii cu slavii (secolele VI-IX), fapt dovedit de preluarea temenului podgorie, dar nu cu sensul iniţial din slava veche de „ţinut situat sub munte” ci de zonă viticolă, deoarece viile par să fi fost mai extinse în acele areale submontane care au şi condiţii favorabile pentru viticultură şi unde şi populaţia autohtonă avea densităţi mai mari. Este vorba despre actualele podgorii ale Albei şi Târnavelor, în Ardeal şi de „salba” viticolă de „sub” Curbura Carpaţilor, care se întinde de la Valea Călugărească până în vechiul ţinut al Putnei. Aici, expoziţia sudică şi sud-estică a versanţilor şi procesul de fohnizare a maselor de aer care coboară dinspre Apuseni, respectiv Carpaţii Curburii, au constituit condiţii prielnice pentru „împământenirea” unui asemenea termen.

Tot ca urmare a unor „schimburi” culturale cu slavii, realizate pe îndelete – fiindcă, vorba lui Marin Preda, „timpul avea răbdare cu oamenii” şi încă erau departe vremurile când vor fi dat tătarii sau turcii pe aieste plaiuri – a intrat în limba noastră şi termenul ţuică, cu tot cu licoarea „botezată” astfel. La fel pare să fi ajuns la noi, cu tot cu cuvântul corespunzător, şi tescovina… În schimb, rachiul sud-ardelenesc sau răchia bănăţeană par să fie „rezultatul” unor „contacte culturale” reciproc avantajoase între români şi sârbi (care îl au, şi ei, pe rakija)… Tot din desele „contacte culturale” cu vecinii de la sud-vest pare să se fi „împământenit” la noi şi bine-cunoscuta şliboviţă

Pentru locuitorii din viitoarele provincii istorice ale Crişanei şi Ardealului, contactul cu maghiarii a dus la realizarea şi a unor „schimburi culturale” în urma cărora, din ungurescul palinka a rezultat românescul pălincă (fie ea „de Bihor” sau nu…). Pe de altă parte, locuitorii din nordul şi nord-estul ţării, care s-au găsit sub „influenţa culturală” a strămoşilor ucrainenilor de azi, şi-au „îmbogăţit” vocabularul şi… gusturile cu termeni ca horincă, horilcă, holercă sau holearcă, prezenţi, într-o formă sau alta, din Maramureş până în nordul Moldovei, în Basarabia şi chiar în Transnistria (unde se află localitatea Holercani)…

Colonizarea saşilor în Transilvania şi, mai târziu, a şvabilor în Banat şi în Crişana, i-a „învăţat” pe români (şi) cu berea… Dovada că primii berari de pe „plaiurile mioritice” au fost nemţi este dată atât de termenul halbă, pătruns în română din germană, cât şi de multele sortimente de bere, de influenţă (onomastică) germană: Bergenbier, Goldenbrau, Burger, Albacher… Totuşi, prezenţa în română a termenului bere – forma substantivizată a verbului a bea – precum şi afirmaţia lui Ovidiu Drimba – în „Istoria culturii si civilizaţiei” – conform căreia în „provinciile dunărene” se bea bere în timpul Imperiului roman ar putea fi dovezi conform cărora şi berea ar avea o vechime considerabilă la strămoşii noştri. Pare să ne contrazică, însă, autorul lucrării „Igiena ţăranului român”, Gheorghe Crăiniceanu, care, la pagina 321 afirmă: „Berea prea excepţional se consumă de ţăranii noştri, fiind şi foarte scumpă. În Banat, unde se fabrică berea în unele comune şi unde unor lucrători români şi ţăranului îi joacă mai mult banul în mână, îi vezi urmând exemplul altor conlocuitori ne-români şi bând bere. Pe aceştia îi consideră cei cari nu o consumă mai fuduli, ca unii ce vreau să se ridice în ochii celorlalţi” (textul a fost adaptat normelor ortografice actuale). Acelaşi autor aminteşte de bragă, consumată în ţinuturile extracarpatice, pomenindu-i şi pe bragagii (ambii termeni părând să fie de sorginte sud-dunăreană).

Influenţa germanică s-a manifestat şi în spaţiul de la sud de Carpaţi. Din cei doar 21 de ani de ocupaţie austriacă a vechii Bănii a Craiovei (devenită Oltenia, după anii 1718-1739) nu rămaseră prea multe la viitorii olteni, dar zaibărul s-a păstrat, ca un derivat, din germanul sauber (a curăţa) – cu sensul de (vin) curăţat, curat… Pe de altă parte, răspândirea cultivării sfeclei în nord-estul ţării a dus şi la dezvoltarea, probabil sub influenţă ucraineană, a vestitei samahoance… O prezentare, cartografiată, a unor asemenea „tradiţii” se regăseşte aici, noi reluând, mai jos, aceste producţii cartografice, cu acordul autorului.

alcool

    

rauri_de_tzuica1

Temeinicia cu care strămoşii noştri au continuat să practice acest „obicei”, de a sta, pe îndelete, „la un pahar de vorbă” este dovedită, pentru epoca medievală, de prezenţa, printre curţile domneşti ale lui Ştefan cel Mare – vorba cronicariului: „om mic la stat, dar mare la sfat, iute la mânie şi degrabă de sânge vărsătoriu” (probabil, uneori, mânia era provocată şi de vreo ulcică în plus…) – a Cotnarilor… Despre temeinicia cu care contemporanii săi se „îndeletniceau”, împleticit, la beutură pomeneşte şi Dimitrie Cantemir, în a sa lucrare „Descriptio Moldaviae”. De asemenea, pentru vremurile de acum circa un secol, persistenţa unor asemenea „tradiţii” este „ilustrată”, convingător, în aceeaşi carte – „Igiena ţăranului român” (publicată în 1895) -, unde capitolului Băuturi şi ape îi sunt consacrate paginile 283-322, adică mai mult de 10% din cele 347 pagini ale lucrării. Iar pentru zilele noastre, „înţelepciunea populară” reţine, încă, expresii precum: „Mâncarea e fudulie, băutura-i temelie!”, „Cum poţi să mănânci pe stomacul gol?” sau termeni, legaţi de unele „sporturi” ca: halbere, sticlism, coniac-canoe şi altele…

Cam pentru aceeaşi vreme (finele veacului al XIX-lea), pentru încă firavul mediu urban românesc, literatura reţine portretul „cetăţeanului turmentat” din celebra operă a lui I. L. Caragiale, „O scrisoare pierdută”… Aproximativ din aceeaşi perioadă datează desele vizite la Bolta Rece şi la Hanul „Trei Sarmale” din dulşele târg al Ieşilor ale bunilor prieteni Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Perioada interbelică a lăsat în memoria românilor opera lui Mihail Sadoveanu, „Hanul Ancuţei”, în care este nemurită aceeaşi expresie românească intraductibilă „a sta la un pahar de vorbă”. Tot de atunci datează şi inegalabila expresie a lui Păstorel Teodoreanu: „Morţii cu morţii, vii cu viile”… De fapt, Păstorel, recunoscut ca un degustător şi des gustător de vinuri, are lăsate ca epitaf, pe mormântul său, versurile: „Aici doarme Păstorel / Suflet tandru şi senin. / Dacă treceţi pe la el / Nu-l treziţi, că cere vin”.

Dar… de ce, oare, beau atât de demult şi aşa de temeinic, de… aşezat, românii? Păi, fie beau de bucurie, fie de necaz, fie… pur şi simplu, ca să bea! Expresia „a sta la un pahar de vorbă” trădează nu doar deosebita sociabilitate a românului, ci şi faptul că paharul, „povestit”, devine un „ingredient” (prea) agreabil al conversaţiei… Nu se poate povesti „pe uscat”!…

Pe de altă parte, şi terminologia populară şi onomastica ne vin în ajutor, spre a justifica perenitatea acestei „îndeletniciri” multi-seculare. Putem menţiona termeni ca pălincar şi pălincie, nume de persoană atestând îndeletniciri legate de realizarea unor astfel de produse – Vinarsar, Berar, Rachier – ori de comercializarea lor – Cârciumar, Crâşmar, Birtaş, la fel cum şi toponimia cuprinde asemenea referinţe – Berăria Veche, Rateşul Cuza, Ratuş, Hanul Ancuţei, La Hanuri şi altele.

Şi folclorul completează această imagine, extrem de variată, a „beutorilor fruntaşi” (că nu e frumos să le zicem „beţivi”…). Putem cita, în acest sens, câteva titluri ale unor producţii ale genului: „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, „Mult mi-e Gheorghe beutor”, „Şi-am tot zis că n-oi mai be”, „Aşa beu oamenii buni”, „Butelcuţa me”, „La birtuţu’ din pădure”, „Cine-a pus cârciuma-n drum”, etc. A apărut inclusiv „Cântecul beţivului” a cărui melodie s-a pierdut, fiindcă autorul era prea „turmentat”, fiind capabil să ne transmită doar o parte din versuri, pe care le redăm mai jos:

De la beat cârciumă vin,

Merg pe gard, de drum mă ţin,

Dau cu cânii-n bolovani

Şi mă apăr de duşmani…

Nici un latră nu mă câne,

Nici un-mpunge nu mă vacă…”….

Încât, având în vedere aieste consideraţiuni, în completarea unui fragment din versurile cântecului Pui de lei putem încheia zicând: „Şi din aşa părinţi de seamă / Mereu s-or naşte”… beutori!…  

Pagina următoare »