Legat de intervalul de până la finele primului război mondial, mai este de adăugat că Iaşii s-au menţinut în această vreme în „plasa” Bucureştilor, atât în ceea ce priveşte prim-miniştrii (4 – din fosta capitală a Moldovei, şi capitală a ţării, în timp de război, în anii 1916-1918 şi 8 – Bucureşti), cât şi în privinţa numărului total de miniştri (25, respectiv 62). Se constată, totuşi, creşterea decalajului între primul oraş şi cel de-al doilea, deşi între Iaşi şi următoarele judeţe distanţa este chiar mai mare: Prahova şi Doljul au doar 7 miniştri fiecare. În ceea ce priveşte prim-miniştrii, Argeşul este imediat în urma Iaşilor, cu 3 (dintre care la loc de cinste trebuie amintiţi cei doi Brătieni, Ion C. şi Ion I. C., dar şi Dimitrie, fratele primului), urmat de Muscel, cu 2. Şi Tutova, dar şi Ismailul s-au înscris, cu câte un prim-ministru, în acest interval. Tot cu câte un prim-ministru apar şi Vasluiul, Buzăul, Dâmboviţa, Oltul şi Vâlcea. De menţionat, dintre prim-miniştri: Barbu Catargiu (primul prim-ministru al guvernului român unificat, din păcate asasinat la scurt timp după preluarea funcţiei), Nicolae şi Constantin Al. Creţulescu – din Bucureşti, Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Petre P. Carp, Dimitrie A. Sturdza – din Iaşi, bârlădeanul Manolache Costache Epureanu, Titu Maiorescu (născut la Craiova, într-o familie de ardeleni, ajuns profesor universitar la Iaşi şi apoi ministru şi prim-ministru la Bucureşti), Alexandru Marghiloman – Buzău (cel care a semnat trista pace de la Bucureşti, cu Puterile Centrale, în primăvara anului 1918), Alexandru Averescu (născut în satul Babele-Ismail) etc. În cei peste 55 de ani ai intervalului, practic cel mai stabil în privinţa democraţiei româneşti (suprapus peste întreaga domnie a lui Carol I, precedată de ultimii 4 ani de domnie ai lui Cuza – 1862-1866 şi succedată de primii 4 ai Regelui Ferdinand – 1914-1918), s-au succedat la conducerea guvernelor 25 de prim-miniştri şi au făcut parte din executivul românesc 135 de miniştri. Mai merită menţionat faptul că Guvernul Ion C. Brătianu este cel mai longeviv din întreaga istorie parlamentară a României (1876-1888), rămânănd la putere timp de 4 mandate parlamentare (după alegerile din 1876, 1879, 1883 şi 1884). 

Perioada 1918-2008

Guvernele României interbelice: 1918-1938

Primul interval – 1918-1938 – acoperă perioada României democratice interbelice, de la instalarea guvernului generalului Coandă (care a denunţat pacea ruşinoasă de la Bucureşti şi a reluat ostilităţile cu Puterile Centrale), până în februarie 1938, când s-a instaurat dictatura regală a lui Carol al II-lea. În aceste două decenii de democraţie parlamentară românească s-au succedat la conducerea guvernului 13 prim-miniştri, ceea ce arată o mai mare instabilitate faţă de intervalul anterior (care instabilitate ar fi, de fapt, mai mare dacă am ţine cont de faptul că unii prim-miniştri s-au aflat la guvernare de mai multe ori). Din aceste cabinete au făcut parte 120 de miniştri, aproape la fel de mulţi ca în intervalul 1862-1918, de aproape 3 ori mai lung.

coef-1918-1938-ok

 

Faţă de perioada antebelică au loc reconfigurări ale locului de origine al prim-miniştrilor şi chiar al miniştrilor. Primul loc nu mai este deţinut de Bucureşti, ci de Dolj, cu 3 prim-miniştri craioveni (Constantin Coandă, Constantin Angelescu şi Gheorghe Tătărăscu), capitala având doar 2 (Vintilă i. C. Brătianu şi Ion Gh. Duca). Iaşii nu mai au în acest interval nici un prim-ministru!… Efect al Unirii, 3 dintre prim-miniştri au fost ardeleni, câte unul din Sălaj – Iuliu Maniu, Someş – Alexandru Vaida-Voevod şi Sibiu – Octavian Goga. Basarabia este şi ea prezentă printr-un prim-ministru, originar tot din Ismail (Artur Văitoianu), în timp ce restul ţării a mai dat câte un prim-ministru originar din Botoşani (Nicolae Iorga), Vaslui (George G. Mironescu), Prahova (Take Ionescu) şi Ilfov (Barbu Ştirbey, născut la Buftea). Bucovina, Dobrogea, Maramureşul şi Banatul nu au dat nici un prim-ministru…

În ceea ce priveşte totalitatea miniştrilor, Iaşii se menţin pe locul al doilea, cu un coeficient chiar mai bun decât înainte de război: 14 miniştri, faţă de 25 ai Capitalei. De data aceasta, însă, se restrânge şi distanţa dintre al doilea şi al treilea clasat – Doljul, cu 6 miniştri. se mai remarcă, cu cel puţin 3 miniştri: Braşovul (5), Aradul, Clujul, Covurluiul şi Prahova – cu câte 4, Bacăul, Brăila, Hunedoara, Tecuciul, Tutova şi Vasluiul – cu câte 3. Remarcabilă continuitatea de „izvor” de miniştri a Tutovei (chiar dacă aceştia nu au mai fost şi şefi ai executivului) şi intrarea în „plutonul fruntaş” a unor judeţe dinamice şi în paln economic sau/şi demografic (Braşov, Arad, Cluj, Covurlui, Prahova, Bacău, Brăila, Hunedoara).

În schimb, reprezentarea Dobrogei, Basarabiei, Bucovinei, Maramureşului şi Banatului este modestă… Astfel, apare un ministru originar din Constanţa, câte doi din Lăpuşna şi Orhei şi unul din Soroca (alături de menţionatul prim-ministru ismailean), doi miniştri din Suceava şi câte unul din Cernăuţi, Storojineţ şi Rădăuţi, un ministru maramureşean şi câte doi din Timiş şi Severin. Deşi, prin Unirea de la 1918, ponderea şi numărul altor etnii au crescut semnificativ, în cei 20 de ani de democraţie interbelică, nici un ministru de etnie maghiară, germană, evreiască, bulgară, ucraineană sau rusă nu a fost cooptat în guvern. Este, poate şi o dovadă a neîncrederii politicienilor români în loialitatea minoritarilor faţă de România, într-o Europă plină de idei revanşarde, revizioniste, promovate şi de Ungaria, Germania, Bulgaria sau Uniunea Sovietică. Şi o ultimă menţiune: aşa cum tatăl său a reuşit să stabilească un record, în anii antebelici, cu cei 12 ani de guvernare neîntreruptă, Ion I. C Brătianu este primul în anii interbelici care şi-a dus la bun sfârşit mandatul de 4 ani (1922-1926). A fost urmat tot de un liberal, Gheorghe Tătărăscu (1933-1937), obedient până la extrem faţă de Carol al II-lea.

Guvernele autoritar-dictatoriale şi ale tranziţiei spre totalitarism: 1938-1948 

Intervalul următor – 1938-1948 – este destul de scurt, dar foarte „colorat” în ceea ce priveşte orientarea politică a guvernelor care s-au succedat la conducerea ţării. Au fost, în primul rând, circa 2 ani şi jumătate de dictatură regală. I-a urmat, şi pe fondul prăbuşirii graniţelor României, în vara anului 1940, un regim militaro-legionar, care a durat doar 4 luni şi jumătate, apoi 3 ani şi jumătate de regim dictatorial militar al generalului (mareşalului) Antonescu, câteva luni de guvernare a unei coaliţii antifasciste, formată din apropiaţi ai Regelui Mihai şi din reprezentanţi ai PNŢ, PNL, PSDR şi PCR (august 1944-februarie 1945), înlocuită, şi cu contribuţia sovietică, de o guvernare apropiată de comunişti, condusă de dr. Petru Groza. Aceasta a organizat alegeri, în noiembrie 1946, pe care, prin fraudă, minciună, înşelăciune şi şantaj, le-a câştigat. Au urmat puţin mai mult de 1 an, în care opoziţia democratică a fost eliminată, fie prin desfiinţarea partidelor democratice (PNŢ-Maniu, PNL-Brătianu, PSDR-Constantin-Titel Petrescu), fie prin abdicarea forţată a Regelui Mihai (30 decembrie 1947), fie prin unificarea „benevolă” a ce a mai rămas din PSDR cu PCR (martie 1948), rezultând „partidul unic al clasei muncitoare” – Partidul Muncitoresc Român. Acest interval a fost foarte agitat şi s-a soldat şi cu pierderi teritoriale pentru ţară (nordul Bucovinei, ţinutul Herţei şi Basarabia – cedate URSS, Cadrilaterul – încorporat de Bulgaria; temporar, în anii 1940-1944, nordul Transilvaniei a fost anexat Ungariei, dar şi România, pe lângă regiunile ocupate de URSS în iunie-iulie 1940, a încorporat, în anii 1941-1944, teritoriul dintre Nistru şi Bugul de sud, numit Transnistria). Acesta se încheie cu lichidarea a ce a mai rămas din „opoziţia” care acceptase să colaboreze cu comuniştii: PNŢ-Anton Alexandrescu a fost „înghiţit de Frontul Plugarilor, condus de Petru Groza, iar PNL-Gheorghe Tătărăscu, după colaborarea cu comuniştii, în 1946-1947, sub conducerea lui Bejan a candidat separat în 1948, dar a fost desfiinţat după alegeri.

coef-1938-1948-ok

 

Deşi este vorba de un interval „pestriţ” în ceea ce priveşte direcţia politică a conducerii ţării, elementul comun al acestuia este lipsa democraţiei, sau prezenţa sa sporadică şi incompletă, în intervale, scurte, de tranziţie, de la un regim dictatorial sau totalitar la altul. Aceşti ani s-au caracterizat printr-o şi mai mare instabilitate: 9 prim-miniştri în 10 ani (aproape „anul şi ministrul”, în medie), cu guverne care au durat câteva luni, sau chiar săptămâni (în septembrie 1939-septembrie 1940, în mai puţin de 1 an, s-au succedat 5 guverne, iar de la 23 august 1944 până la 6 martie 1945 – 3 cabinete (două, succesive, conduse de generalul Sănătescu). Cele mai stabile guverne au fost cele din vremea regimurilor autoritare, „de mână forte”, controlate din interior (Guvernul Antonescu) sau din exterior (Guvernul Petru Groza – de către sovietici), ambele cu câte două mandate succesive şi cu o longevitate de cel puţin 3 ani fiecare. 

Până în septembrie 1940, aria geografică de origine a prim-miniştrilor a fost Oltenia şi vestul Munteniei, cu câte un prim-ministru originar din Dolj, Romanaţi, Mehedinţi şi Argeş. La aceştia se adaugă Patriarhul Miron Cristea, născut la Topliţa (pe atunci la judeţul Mureş), conducătorul celui mai lung guvern din vremea dictaturii Regelui Carol al II-lea (aproape un an). În vremea dictaturii instaurate de Ion Antonescu, aria geografică nu se modifică (Antonescu s-a născut la Piteşti). Singurul bucureştean este generalul Constantin Sănătescu, devenit prim-ministru la 23 august 1944 şi urmat, după câteva luni de generalul Nicolae Rădescu, tot oltean (născut la Călimăneşti). În fine, odată cu instalarea hunedoreanului Petru Groza, Ardealul „revine” la conducerea Guvernului, închizând acest deceniu, inaugurat tot de un ardelean.

Şi distribuţia spaţială a celor 117 miniştri (aproape la fel de mulţi precum în cei 20 de ani anteriori de democraţie interbelică) a suferit schimbări. Capitala deţine aici supremaţia, cu 33 de miniştri, urmată, la mare distanţă, de Iaşi, dar şi de Bacău, cu câte 6 miniştri. În ceea ce priveşte numărul total de miniştri, tot Bucureştii deţin primul loc, cu 34, urmaţi, însă, de Argeş, cu 7 (din care 2 prim-miniştri), apoi de Iaşi, Dolj şi Bacău, cu câte 6 miniştri (Doljul a avut şi un prim-ministru). Se remarcă „intrarea” Iaşilor în „pluton” şi începutul desprinderii nete a Capitalei, care se va accentua, ireverisibil, până în zilele noastre. Dacă până în 1938, raportul dintre primul şi al doilea loc era de cel mult 2 la 1, în acest interval el creşte la mai mult de 4. Se mai remarcă, printre judeţele importante, Mehedinţi, cu 5 miniştri, Rădăuţi, cu 4, Gorj, Ialomiţa, Putna, Râmnicul Sărat, Trei Scaune şi Vaslui – cu câte 3, fiecare. Mai remarcăm, începând, timid, cu ultimul guvern din vremea lui Carol al II-lea (condus de Ion Gigurtu) şi, tot mai des, după 1945, includerea în guvern a reprezentanţilor minorităţilor. Dacă apariţia germanului Hans Otto Roth în Guvernul Gigurtu era şi un semn disperat al lui Carol al II-lea de a câştiga simpatia lui Hitler, în speranţa de a evita noi pierderi teritoriale în dauna Bulgariei şi a Ungariei, apariţia, consecventă a miniştrilor de altă etnie decât română s-a făcut dintre membrii PCR, mulţi veniţi din URSS, cadre considerate „de încredere” în eforturile de consolidare a noului regim de „democraţie populară”. Îi menţionăm, aici, pe: Lothar Rădăceanu, Emil Bodnăraş (Rădăuţi), Vasile Luca (Trei Scaune), Ana Pauker (Vaslui). Lor li se vor adăuga şi alţii, mai ales în primul deceniu de „construcţie a socialismului”.

În tot acest deceniu frământat, dintre judeţele rămase în afara ţării după al doilea război mondial, se remarcă prezenţa unui singur ministru basarabean, istoricul tighinean Ştefan Ciobanu (originar din Talmaz). Este o tristă confirmare a „interesului” acordat de Bucureşti acestei provincii româneşti. 

Cu scuzele de rigoare, din motive tehnice, hărţile care completează comentariul, nu pot fi, vizibile, sper temporar.

Anunțuri