Cum se… complică (sau nu?) analiza la nivel de cartiere a datelor legate de municipiul Făgăraș… Sâmbătă, iun. 25 2022

Zilele trecute am definitivat recalcularea, la nivel de cartiere, a datelor legate de structura etnică, lingvistică și confesională a populației, pe o perioadă de câteva secole… Toate bune și frumoase, însă, dacă vreau să folosesc analiza multivariată (mai exact, analiza în componente principale) am nevoie de minim 30 de unități spațiale… Cartierele dese(m)nate deja sunt în număr de 14… Cum și „la case mai mari” (de pildă, pentru cartierele Iașilor, o așezare urbană mult mai mare) s-a procedat în mod similar (adică, au fost redesenate cartiere mai multe și mai… mărunte), aceeași operațiune urmează să o realizez și eu… Și nu e singura treabă (re)desenarea poligoanelor pentru cartiere mai mici, deoarece, concomitent, este necesară recalcularea tuturor datelor – populație totală, densitatea populației, structura populației după etnie, limbă, confesiune – pe noile cartiere… Care, deja, au fost determinate, urmând să purcedem la treabă!…

Știu deja că aiasta va dur(e)a, dar… asta e! Și în asta constă „farmecul” cercetării științifice, nu? 🙂

Leave a Response »

 

Despre politic(hi)a românească și cum putem scăpa, în timp, de ea… Joi, iun. 9 2022

Societatea românească se zbate, fără ieșire, din „chingile” unei așa-zise „clase politice” formată din corupți, îmbuibați, oportuniști, agramați, hoți, plagiatori, profitori, oportuniști și mincinoși. A apărut, în 2016, o speranță, dar s-a dovedit și ea, în mare măsură o iluzie! Aceasta a dus și la un absenteism masiv, care, probabil, va fi și mai mare, la alegerile din 2024, când, pentru prima dată după 2004, România are consultări electorale pentru toate tipurile de funcții desemnate prin vot!

Tocmai de aceea, avansez, aici, o idee despre care am mai vorbit în anii trecuți (a „încolțit” de vreo două decenii și, cu intermitențe, a tot fost „rostogolită”, doar în discuții prin viu grai). Pe modelul independenților Nicușor Dan (Consiliul General Municipal al Bucureștilor, 2012) sau Andrei Postolache (Consiliul Municipal Iași, 2016), care au candidat, ca independenți, și au obținut mandate, societatea civilă poate, fie prin susținerea unor candidați independenți, fie prin intermediul unor organizații neguvernamentale, cu activitate civică deosebită – numai în Iași sunt 3 asemenea entități: Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei, Moldova vrea autostradă și Împreună pentru A8! – să lanseze mai multe asemenea candidaturi, cel puțin la alegerile locale și la cele parlamentare. Nu știu dacă pentru europarlamentare ar fi sorți de izbândă, deși candidatura Gregorianei Tudoran, din 2019, a avut, e adevărat, aproape numai la Iași, o susținere consistentă!…

Dar, e mai bine să nu ne „risipim”! Deci, independenți, membri sau nu ai acestor organizații civice (și/sau ai altora!), dintre care este posibil, ca la alegerile din 2024, să zicem, pentru Parlament, să reușească 2-3 candidați… Peste 4 ani vor fi 10, peste 12 ani – 50, iar peste 20 de ani – mai mult de jumătate din membrii Legislativului!… Atunci poate începe schimbarea societății românești, pe baze sănătoase, „de sus în jos”, pe cale democratică! Nu merge prin manifestări violente, deși, măcar unii din ticăloșii aflați la putere în România azi și ieri, din/după 1945, și-ar dori să fim violenți, spre a ne contesta legitimitatea! Nu că ei ar avea vreuna, fiindcă ea „emană” de la pumnul dat de vîșinski, în 1945, în biroul Regelui Mihai, spre a-l impune pe comunist(oid)ul petru groza ca premier!…

Asta, fiindcă, după o veche vorbă românească, din care lumea își amintește, de obicei, doar prima parte – „Peștele se împute de la cap…” – există și continuarea – „dar se curăță de la coadă!”!… Iar „coada” este reprezentată de cetățeni, de popor! Dacă mai suntem cetățeni, care să vrea să fie parte a poporului și nu sunt deja niște „membri” ai unei „turme”!…

P.S. Pentru prezidențiale, circulă, deja, informații conform cărora Maia Sandu ar putea candida (ȘI) în România, deoarece are cetățenie română! Are dreptul, de asemenea, la încă un mandat prezidențial ȘI peste Prut, unde, de asemenea, sunt programate alegeri prezidențiale tot în 2024! Nu cred că are rost să spun ce poate însemna dubla alegere a Maiei Sandu ca președinte: repetarea „momentului 1859”, când Cuza a fost ales ca Domn, întâi la Iași și apoi – la București! Dacă va candida dincoace de Prut, are, de pe acum, ȘI votul meu și pe al celor pe care voi mai reuși să-i conving până atunci să o susțină!

Leave a Response »

 

Cum – și de ce – s-a ajuns aici? Luni, mart. 21 2022

Unde, aici? Păi, la „turismul cu tancul” practicat de un descreierat în Ucraina!

Nu e simplu, dar pot încerca găsirea unui răspuns, fie și parțial, incomplet… Occidentul, plin de politicoși ipocriți, interesați de consumerismul care le-ar aduce profit, „vizibilitate”, prosperitate, „glorie”, etc, cel care a lansat non-teme, gen lgbtq, woke, antifa, belemiști, cancel culture și altele asemenea – sub „zodia” political correctness, ignorând, în cel mai bun caz sau marginalizând morala autentică – având-o la bază pe cea creștină! – bunul-simț, respectul reciproc, onestitatea, caracterul, conștiința… Că, dacă dispare, este ocultat orice reper din morala respectată secole și milenii la rând, nu-i va mai „trage de mânecă” nimeni să le spună că sunt ipocriți, mincinoși, corupți, chiar hoți, sau complici cu hoții și corupții! Și cu dictatorii, de teapa celor din Rusia, China și altele asemenea… Asemenea lucruri, apărute „în afară”, au fost „preluate”, că „dă bine” și la noi, de toți nechemații, cărora, de asemenea, „le prinde bine” să „schimbe discursul”, cu „ceva nou”, care să fie „trendy(-hendy)”, „cool”, „novator”…

Și, firește, ca să poți „fezanda” societatea, în direcția (pseudo)schimbării, e nevoie de cât mai puțină Educație, dar și de „diluarea” materiei incluse în planurile de învățământ și în manuale… Pe vremuri, se preda foarte mult, se cerea mult și rămânea „ceva” (cultura generală), care-l ajuta pe om, nu doar profesional, ci să-și facă, cât de cât, o imagine proprie despre Lume, despre societate, despre viață… Azi, se predă puțin, se cere foarte puțin și rămâne (aproape) nimic, încât, o cât mai mare parte dintre oameni să nu mai aibă capacitatea de a-și form(ul)a singuri păreri, opinii, despre Lume și viață și, eventual, să fie „ajutați”, de alții care „să gândească în locul lor”!… În plus, omiterea, sau eludarea, până la (cvasi)dispariție a oricăror referințe la reperele morale și cognitive (cine suntem? de unde venim? de ce suntem așa – de pildă, români și creștini?) să transforme comunitatea într-o masă amorfă, într-o „turmă”, formată din „mutanți”, fără absolut nici o „ancoră”!… Aceasta, însă, nu e o schimbare în (mai) bine, ci în (mai) rău!…

Societatea se va schimba, cu adevărat, în sensul bun, atunci când o cât mai mare parte din membrii săi, ai comunității, ai poporului, va înțelege că e necesară o muncă zilnică și silnică de a se schimba, fiecare, pe sine, în mai bine! Asta va duce la schimbarea, în mai bine, a mentalității, a atitudinii societății. Schimbarea mentalității cere timp, e nevoie de cel puțin o generație, poate mai mult, dar se poate face, prin Educație! Ori, din ce văd, aproape NIMENI nu vrea asta, nici de la „vârf” – unde am avut/avem plagiatori, traseiști, agramați ca „miniștri ai Educației”! – și nici la „bază”! Nu vor schimbarea nu doar multe dintre cadrele didactice, dar nici directorii, nici părinții, că despre elevi și studenți, cu câteva excepții, pe ici, pe colo – mai bine nu mai vorbesc! Există și cadre didactice care se simt… deranjate când – și dacă – se vorbește despre bun-simț!… Dacă doar „se vorbește”, că și asta se întâmplă extrem de rar (spre deloc!), iar de făcut – nu se (mai) face nimic, de ani de zile!

Despre „reacția” autorităților… mi-e mai mult decât jenă să vorbesc… De la „administrația prezidențială” a venit un mesaj „neutru”, cum că „am primit…, mulțumim…, vom face…, etc”, iar de la „sinistrul” (ne)educat un altul, cu două-trei exemple anemice care, cică, arată includerea unor „tradiții” în programă/manuale… Tot niște bla-bla-uri… Când am văzut, însă, de la cine vine mesajul – o vajnică insultătoare de Eminescu (deși vajnica este, încă, profesoară de limba și LITERATURA română) – și cum și-a trecut „funcția” – „consilier cabinet” în loc de „consilier DE cabinet”! – am considerat că orice altă replică este inutilă!…
Concluzia, „printre rânduri”: mulți concetățeni „transmit” să-i „lăsăm” așa, să fie șmecheri, descurcăreți, să profite de alții (de „fraieri”), să fie nesimțiți, indolenți, ghiolbani, indiferenți, să-i doară undeva de semeni, față de care, când au ocazia, sunt agresivi, fie și doar verbal! Asta în cel mai bun caz, fiindcă violența poate deveni (ȘI) fizică – a se vedea bătăile în trafic de la începutul acestui an!…

La nivel macro, al comunităților umane ce formează state, națiuni, popoare, situația e similară… Democratizarea, cam indecisă, nehotărâtă a unor state ex-sovietice – Ucraina, R. Moldova, Georgia… – a deranjat pe cretinul de la Kremlin, care s-a temut că, într-o zi, extrem de dezinformații și manipulații săi „cetățeni” = supuși, mai degrabă, se vor „trezi” și vor dori măsuri similare: democrație, drepturi și libertăți cetățenești, alegeri libere și corecte, libertatea cuvântului, etc… Și dacă, profitând de complicitatea (tacită a) Vestului, care l-a acceptat, a făcut afaceri cu el, l-a considerat „de-al lui”, Occidentul a „crescut la sân” un șarpe, transformat în ditamai balaurul care scuipă flăcări, foc și jale, peste nefericita Ucraină???

E o temă de meditație, atât pentru noi, românii, cât și pentru Occident, în general!…

Leave a Response »

 

Vechimea filosofiei românești în relațiile cu vecinii… Duminică, feb. 20 2022

În aceste zile, în care tensiunea politică este la un nivel similar cu cea din anii 1938-1939, când hitler se pregătea să declanșeze a doua conflagrație mondială, poate că este util să vorbim puțin despre modul cum am înțeles noi, românii, începând de la strămoșii noștri, traco-daci, să abordăm relațiile politice cu vecinii, indiferent care vor fi fost ei, de-a lungul timpului.

Primele asemenea episoade apar încă din vremea expedițiilor militare la Dunăre ale unor mari imperii: fie că a fost vorba de perșii conduși de Darius, fie de oștile macedonenilor lui Alexandru cel Mare, strămoșii noștri, fie de la sud de Dunăre – tribalii, geții dobrogeni, fie de la nord – geto-dacii din Câmpia Română de azi sau cei din Bugeac, au răspuns apărându-se, la ei acasă. Poate că au fost învinși, împrăștiați, siliți să se retragă, temporar, dar, folosindu-se și de avantajele cadrului natural – mlaștini, smârcuri, păduri… – au dus lupte de uzură cu dușmanul, care, în cele din urmă, s-a retras, izbânzile vremelnice obținute anterior fiind niște „victorii a la Pyrrhus”…

Cel mai notabil conflict de acest tip a fost, însă, în această perioadă, cel dintre regele geto-dac Dromichaites, care domnea undeva în Muntenia de azi și Lysimachos, regele (elenistic al) Traciei. Acesta din urmă, trufaș, a trecut Dunărea, considerând că va obține o victorie ușoară contra geților. Aceștia, însă, au fost învingători, iar armata regelui balcanic a fost făcută prizonieră, în frunte cu mândrul monarh. Ajunși la cetatea regală a geților, Dromichaites, în urma unei discuții cu „sfatul regal” al său – avea o Adunare cu care se sfătuia în probleme importante, a reușit să-și convingă sfetnicii ca, nu doar să nu-i pedepsească pe prizonieri și să îi elibereze, dar chiar să li se pregătească un ospăț!… La prima vedere, mulți dintre contemporanii noștri ar zice că Dromichaites era un „fraier”, dar vom vedea că nu este așa!

Principalul argument în favoarea acestei opțiuni, prezentat „sfatului regal” de către Dromichaites a fost că, după ce geții au învins, pedepsind armata „tracă” (am pus ghilimele, deoarece, poate că ostașii de rând vor fi fost, măcar în parte, traci balcanici, dar, aproape sigur, elita – ofițerii, comandanții oștirii balcanice erau fie greci, fie doar foști traci grecizați, grecofoni), ca răzbunare, balcanicii ar fi urmat să revină cu o armată mult mai puternică. Așa, dovedind iertare, clemență, Dromichaites se aștepta ca, în semn de recunoștință, Lysimachos nu doar să nu mai îndrăznească a ataca pe geto-daci, dar să urmărească dezvoltarea unor raporturi de bună vecinătate cu aceștia.

În timpul ospățului, organizat, oarecum,… discriminatoriu – pentru foștii prizonieri balcanici, în farfurii de calitate, cu tacâmuri deosebite, iar pentru „ai lui”, geto-dacii, în blide simple, de lemn – Dromichaites a venit la masa lui Lysimachos și l-a întrebat:

-Mărite rege, care din cele două mese – a Domniei Tale, sau a geților – ți se pare mai aleasă?

-A noastră, mărite Dromichaites!

-Nu-i așa că, la dumneavoastră, aveți mereu asemenea ospețe?

-Ba da! – a răspuns Lysimachos.

-Păi, dacă aveți așa belșug și lux, acasă, la ce-ați mai venit în sărăcia asta a noastră?

Lysimachos, rușinat, a lăsat capul în jos și, după o pauză, a răspuns că nu va mai îndrăzni niciodată să-i mai atace pe geți! Și s-a ținut de cuvânt! Relațiile între geto-daci și Regatul Traciei au devenit excelente, cu schimburi comerciale foarte active. Deci, presupunerea, calculul făcut de Dromichaites, când și-a convins sfetnicii să-i accepte propunerea, a fost corect!

Oarecum asemănător, în scopul de a-și apăra regatul, proaspăt unificat, a procedat, câteva secole mai târziu, și Burebista, când l-a trimis pe sfetnicul său, grecul Acornion, la Pompei, spre a negocia o alianță daco-romană împotriva lui Cezar. Pompei a primit favorabil propunerea, urmând, în conformitate cu termenii alianței, dacii să vină cu o oaste în sprijinul armatei romanului. Din păcate, Pompei, orgolios, înfumurat, prea sigur pe sorții săi de izbândă, s-a grăbit și a urmat bătălia de la Pharsalos, în care a câștigat Cezar… Ar fi fost foarte interesant de văzut în ce termeni ar fi continuat alianța între Pompei și Burebista, dacă primul nu se grăbea și, având și ajutorul militar dac adus de Acornion (care a ajuns la Pharsalos, dar după bătălie!), Pompei ar fi câștigat bătălia cu Cezar! Istoria, însă, nu se scrie cu „dacă…”!…

Există mărturii contemporane – multe lăsate chiar de romani! – care arată că și ultimul rege dac, Decebal, a urmărit, mai degrabă, să evite o confruntare directă cu colosul imperial roman, fie, dacă ar fi devenit inevitabilă confruntarea, să aibă niște aliați care să-i încurce cât mai mult pe romani. În vremea declanșării primului război daco-roman (101-102), Decebal încheiase o alianță cu parții (locuitori ai Iranului de azi), care să provoace la luptă Roma, în vestul Asiei, obligându-i pe romani să ducă acolo întăriri și slăbind, astfel, presiunea imperială la granițele Daciei. În aceeași idee a fost conceput și atacul dobrogean din iarna anilor 101-102, în care, la Adamclisi, a fost nevoie să vină însuși Traian, spre a respinge, cu grele pierderi, atacul dacic! Iarăși e un subiect de „stat la un pahar de vorbă” să analizăm, cândva, cum s-ar fi desfășurat acțiunile romanilor, dacă atacul lui Decebal de la Adamclisi avea sorți de izbândă și Traian s-ar fi trezit între „ciocanul” dacilor care-l atacau de la nord de Dunăre și răscoala geților dobrogeni, deja supuși romanilor, dar abia așteptând un moment să se revolte!… Nu mergem, însă, pe speculații!…

Roma – un colos de 50 de ori mai mare decât Regatul dac (Imperiul avea 50 de milioane de locuitori, Dacia – 1 milion!) – era sortită să câștige, în cele din urmă, dar victoria a fost obținută în urma a două războaie grele! Romanii, oameni practici, au înțeles că, având în față o oaste de viteji, de oameni credincioși conducătorilor lor, curajoși, destoinici, e mai indicat nu să-i nimicească, ci să și-i facă aliați, dacă nu chiar prieteni. Și n-aș fi așa de sigur că acea pax romana, adusă de legiunile lui Traian la nord de Dunăre a însemnat, neapărat, impunerea exclusivă a cutumelor romane, geto-dacilor. Există dovezi epigrafice concludente, chiar din epocă, plecând de la preluarea toponimiei dacice în noua provincie romană (nume de localități și de râuri geto-dace, păstrate de administrația romană), de la daci care purtau nume romane, dar și urmași de romani, care au primit nume dacice și până la o secvență din filmul Columna, în care un militar roman, ce lucra, cot la cot cu localnici daci, la ridicarea unui castru, enervat, răbufnește, exclamând:

-Ne îmbrăcăm ca ei (ca dacii – n. ns.), mâncăm ca ei, trăim ca ei! Noi i-am învins pe ei, sau ei ne-au învins pe noi?

Nu știm dacă o asemenea situație (imaginată de scenaristul filmului) s-a produs și în realitate, însă, dacă ne uităm, în ultimă instanță, la vocabularul limbii române, preluat din traco-dacă, respectiv latină, deși fondul latin este covârșitor, au supraviețuit în romanica limbă română și peste 150 de cuvinte traco-dacice, ceea ce nu e deloc de neglijat!…

Încheind considerațiile legate de integrarea Daciei romane în Imperiu, să-l pomenim pe Dio Cassius, un obiectiv cronicar roman, care, relatând diferitele lupte între romani și localnici, spune, la un moment dat: „daci de montibus inhaerent” = „dacii trăiesc lipiți de munți”. E de reținut, fiindcă explică atât unde s-au adăpostit traco-dacii romanizați (și creștinați) în secolele IV-IX, cât și tactica folosită de conducătorii noștri când eram atacați de mari hoarde de invadatori…

Din secolul al IX-lea, noul popor romanic născut pe ambele maluri ale bătrânului Donaris (e interesantă conservarea în română, nu a unui hidronim derivat din latinescul Danubius, ci din cel traco-dac, care a dat Dunăre!), românii, sunt atestați ca având numeroase formațiuni prestatale, din Crișana, până-n sudul Dobrogei și din Pocuția – până-n Tesalia… Conducătorul uneia dintre ele, Menumorut, ducele din Crișana de azi, înfruntă pe maghiarii lui Arpad, reușind, dacă nu să-i învingă, măcar să ajungă la un acord de pace: Arpad acceptă ca Menumorut să-și conducă ducatul în continuare, dar fiica sa, căsătorindu-se cu Zulta/Zoltan, fiul lui Arpad, urmașul regelui maghiar urma să devină și liderul voievodatului de pe Crișuri…

În Balcani, cam în aceeași vreme, ducele (a)român Niculiță intră în conflict cu împăratul bizantin: acesta, având o armată mai numeroasă și mai bine organizată, îl învinge pe ducele Tesaliei (de fapt, al Vlahiei Mari, cum se chema voievodatul românilor) și-l ia prizonier. Având o avere considerabilă și relații influente la Curtea bizantină, Niculiță își răscumpără libertatea, redevine duce, dar trebuie să accepte vasalitatea față de Bizanț, căruia îi plătește tribut…

Ajungem la o practică pe care voievozii noștri vor fi nevoiți să o aplice, secole la rând, în relațiile cu Poarta otomană, care, cucerind Constantinopolul în 1453, s-a substituit Bizanțului… Primul constrâns la un asemenea gest, de nevoie, nu de voie, a fost Mircea cel Bătrân, voievodul Țării Românești. În celebra Scrisoarea III, Mihai Eminescu a „pus în gura” marelui conducător muntean nu mai puțin celebrele vorbe: „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul!”, vestindu-l pe Baiazid, sultanul otoman, venit la Rovine, ca să ceară „pământ și apă”, că românii vor avea, ca prieteni, „râul, ramul”!… Dacă semnificația termenului rovină = loc mlăștinos, cu exces de umezeală este aceeași și-n vremea marii bătălii româno-otomane de acum mai bine de 6 secole, exact ca strămoșii traco-daci, muntenii, moldovenii, ardelenii, când s-au opus cotropitorilor – cel mai frecvent, otomani, dar și unguri, poloni, tătari… – s-au folosit de avantajele cadrului natural, pe care, locuindu-l, folosindu-i resursele, îl cunoșteau foarte bine, din vremea secolelor IV-XI, în care, pe aici, au hălăduit numeroase cete de migratori – goți, huni, avari, slavi, bulgari turanici, pecenegi, cumani… – din fața cărora, cel mai frecvent, s-au retras în munți (în depresiuni și în culoarele râurilor dintre munți), păduri sau bălți… Nu e întâmplător, deloc, faptul că termeni ca munte, pădure, codru, ori cei amintind de speciile forestiere sunt fie latini – fag, carpen, paltin, plop, salcie, ulm, etc – fie traco-daci – brad, bunget, gorun, așa cum traco-dacic e și termenul baltă! Și, așa, amintindu-ne de tactica de hărțuire a traco-dacilor, față de oștile persane și/sau macedonene, sau de referința legată de daci a lui Dio Cassius, mai avem un argument al continuității traco-dace, traco-daco-romane și românești pe ambele maluri ale Dunării: aplicarea a exact aceleiași filosofii de apărare, atunci când ne-am confruntat cu cotropitori!

Și avem numeroase asemenea, alte, exemple: Basarab Întemeietorul, la Posada, contra oștii maghiare, conduse de Carol Robert de Anjou, Vlad Țepeș – în apropierea Târgoviștei, contra lui Mahomed Cuceritorul, Ștefan cel Mare – la Podul Înalt, contra aceluiași, dar și la Baia – contra regelui Ungariei, Matia Corvin, sau – la Codrii Cosminului, contra lui Jan Albert al Poloniei, Mihai Viteazul – la Călugăreni, contra lui Sinan Pașa și așa mai departe…

În același timp, românii, urmând pilda lui Dromichaites, dar și a regilor daci Burebista și Decebal, au urmărit, în scop defensiv, să-și apere țara și, cu scopul de a avea o misiune de apărare mai ușoară, au încheiat diferite alianțe… Nu am avut nicicând intenții agresive și, dacă secole și milenii, traco-dacii și, după romanizare, românii, au urmărit, aproape exclusiv, să se apere și să fie lăsați să-și vadă de „sărăcia, nevoile și neamul” lor, după apariția statului român modern, această filosofie a continuat, în contextul relațiilor diplomatice moderne între state! Astfel, proaspăta Unire a Principatelor (1859) a trebuit apărată imediat, după doar câțiva ani, noula Locotenență Domnească instituită, provizoriu după abdicarea principelui Alexandru Ioan Cuza (februarie 1866) concentrând armata română la Florești, ca pregătire pentru apărarea statului unificat, față de pretențiile imperiilor vecine – Imperiul habsburgic și cel otoman – de „desfacere” a Unirii!

După circa un deceniu, proclamarea Independenței a fost udată cu sângele vitejilor care au luptat contra otomanilor, în Bulgaria de azi, la Plevna, Grivița, Smârdan, Belogradcik, Vidin și în multe alte locuri. Când, după câteva decenii, în 1912, au izbucnit confruntările între statele balcanice, România a observat o strictă neutralitate, părăsită doar atunci când, pe lângă refuzul de a împărți regiunile balcanice luate de la otomani și cu sârbii și grecii, Bulgaria ne amenința direct, revendicând ȘI Dobrogea pe care o primisem în 1877, drept compensație față de reanexarea sudului Basarabiei de către Imperiul țarist (1878). Cum România a trebuit să renunțe inclusiv la a încorpora teritorii locuite de românii balcanici (aromâni și meglenoromâni), pentru că nu aveam cum crea un teritoriu compact, continuu, care să unească regiunile românești nord-dunărene cu cele locuite de frații din Balcani, ca o compensație, am cerut și obținut de la bulgari Cadrilaterul, în august 1913.

Primul Război Mondial s-a încheiat în 1918 aducând românilor desăvârșirea Unității naționale, consfințită, pe plan internațional, de tratatele semnate la Paris și în alte câteva localități apropiate, în anii 1919-1920. Când, odată cu manifestarea tot mai agresivă a statelor revanșarde – Germania, Italia – la care s-au alăturat, cu aceleași interese și vecini de-ai noștri – Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria – a devenit clar că se urmărește revizuirea tratatelor semnate la începutul perioadei interbelice, România a rămas consecventă principiului inviolabilității granițelor, chiar și când am fost „invitați” să anexăm teritorii (locuite de importante minorități românești!) și chiar și când, deja (în 1940), chiar teritoriul românesc a fost grav amputat!

Astfel, în martie 1939, după ce Cehoslovacia fusese mutilată de Germania (care a anexat regiunea sudetă de la cehi), dar și de Ungaria (care a ocupat sudul Slovaciei), am fost „invitați” de polonezi să ocupăm nordul Maramureșului, atribuit în 1920 Cehoslovaciei. Inclusiv liderul Ucrainei subcarpatice, Voloșin a apelat la trupele armatei române: am refuzat, considerând că nu putem lovi pe la spate un aliat și nici nu vrem să fim părtași la revizuirea, prin război, a granițelor, dar și cu speranța că, neacționând astfel, prin forță, vom evita folosirea arbitrariului și a forței pentru modificarea, dezavantajoasă, a frontierelor românești. Speranțele au fost zadarnice, în vara anului 1940, în trei luni de zile (28 iunie- 7 septembrie), România pierzând o treime din teritoriu și populație, fără a trage un foc de armă.

Și totuși: în aprilie 1941, când Germania, Italia (cu tot cu Albania, devenită protectorat italian), Ungaria și Bulgaria, au atacat Iugoslavia, România a refuzat să intre în Banatul sârbesc. Ion Antonescu, conducătorul de atunci al țării a transmis, însă, prin germani, ungurilor, să nu cumva să intre în Banat. Ungaria s-a conformat și Banatul sârbesc a fost administrat, până în 1944, când a fost recucerit de armata iugoslavă, condusă de Tito, de oficialități germane. Câteva luni mai târziu, România, ca aliat al Germaniei, a atacat Uniunea Sovietică, dar țara noastră nu poate fi socotită agresor, atâta timp cât, în iunie 1941, am intrat în luptă pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței, ocupate de sovietici cu un an mai devreme. Un act incorect ar putea fi socotit luarea în administrare a Transnistriei, deși, și în acest caz, Antonescu i-a specificat, de mai multe ori, liderului nazist german, că, după reprimirea, de la unguri, a nordului Transilvaniei, România va renunța la Transnistria. Fapt semnificativ, Regele Mihai, deși era tânăr (avea 20 de ani când România a atacat Uniunea Sovietică), și nici nu avea vreo putere politică serioasă (aceasta fiind concentrată în mâinile „Conducătorului” Antonescu) a refuzat, cu consecvență, să efectueze vreo vizită la est de Nistru!

Controversată este și rămâne, participarea Armatei Române în campania de la Est de Nistru. Ea a fost condamnată de fruntașii politici democrați din țară (liderii Iuliu Maniu – PNȚ și Bebe Brătianu – PNL), dar, făcând abstracție de absența unui tratat scris româno-german și de caracterul dictatorial al politicii ambelor state – România și Germania (ca și al majorității celorlalți aliați ai germanilor, dealtfel!), se pune următoarea întrebare: dacă ești aliat cu un stat și lupți cu un inamic, atunci când lupta se duce dincolo de granițele țării tale, te oprești? Avem situații, nu puține, plecând, nu din Evul Mediu, ci chiar din antichitate! Armata dacă, trimisă de Burebista cu Acornion în frunte, să-l ajute pe Pompei, contra lui Cezar, urma să lupte pe teritoriu dacic? Nici măcar tracic balcanic nu era, Pharsalos fiind o localitate din Grecia! Participarea lui Mircea cel Bătrân la lupta cruciaților contra otomanilor, la Nicopole, sau a lui Iancu de Hunedoara, tot cu cruciații, la Varna, au fost pe teritoriu românesc? Bătălia cu polonii de la Obertyn a lui Petru Rareș nu s-a dat pe teritoriu românesc, ci pe cel al regatului polon! Războiul românesc de Independență s-a purtat, aproape în întregime, pe teritoriul actual al Bulgariei, în calitate de aliat al Imperiului țarist! De asemenea, din decembrie 1918 și până în iunie 1920, România a fost, continuu, provocată de Ungaria, fiind nevoită, în prima fază, să-și asigure o linie de demarcație naturală (pe Tisa, în aprilie 1919), iar ulterior, pentru că regimul comunist maghiar al lui Bela Kun, nu doar că a nesocotit cererile de dezarmare ale Comisiei Aliate de la Paris, dar a atacat armata română, militarii români au trecut la contra-ofensivă, intrând, în august 1919, în Budapesta! Chiar și participarea României, ca aliat al Națiunilor Unite, la luptele contra Germaniei, după 23 august 1944, până la 12 mai 1945, s-au purtat mai ales pe teritoriile altor state: Ungaria, Cehoslovacia și Austria! Ca să nu mai vorbim de participarea unor unități românești, ca aliați în NATO, la acțiunile din Irak, sau, mai recent, timp de circa două decenii, tot ca parte a unor trupe NATO, în Afganistan!…

Ultima atitudine de acest fel, de neimplicare în problemele interne ale altor țări, a fost reacția chiar a regimului comunist al lui Ceaușescu, care, la invadarea de către sovietici și ceilalți „aliați” din Pactul de la Varșovia, a Cehoslovaciei (august 1968), nu numai că a refuzat să participe la acest atac (deși eram și noi „aliați” ai sovieticilor!), dar a și condamnat vehement această invazie, atât intern (printr-un mare miting, la București), cât și extern (la ONU, unde țara noastră deținea Președinția rotativă a Consiliului de Securitate)! Și, chiar mai recent, o informație pe care, probabil, multă lume nu o știe sau a ignorat-o, în vara anului 2014, când extremistul rus jirinovski a „invitat” Polonia, Ungaria și România să „elibereze” acele teritorii ucrainene care le-au aparținut în trecut, noi și polonezii am refuzat „oferta” imediat! Ungurii au șovăit, gândind-se că nu le-ar strica Transcarpatia, dar au fost „liniștiți” repede de polonezi. Ca o… coincidență (sau nu?), exact aceleași 3 țări – Polonia, Ungaria și România fuseseră „invitate” de Germania nazistă, în martie 1939, la „ciopârțirea” fostei Cehoslovacii. Așa cum am mai menționat, România a refuzat, dar polonezii nu s-au putut abține atunci, anexând Teșinul ceh și o porțiune din Tatra slovacă, iar maghiarii au ocupat integral… Transcarpatia!… Adică, inclusiv nordul Maramureșului, unde am refuzat noi să intrăm!… Dar, noi știm, de multe secole, că „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”, lucru pe care nu-l știau polonezii, în 1939 (și au fost ocupați, și ei, de nemți și sovietici, în septembrie, același an!), dar, se pare, l-au „învățat”, între timp!…

Tot după această veche vorbă ne conducem, de 14 ani, din februarie 2008, nerecunoscând independența kosovarilor față de Serbia! Dreptul internațional, după dispariția fostelor state „federale” comuniste europene – Cehoslovacia, Iugoslavia și Uniunea Sovietică – a recunoscut, ca state independente doar fostele „republici” desprinse din aceste state! Kosovo – și Voivodina – aveau statut de provincii autonome ale fostei „republici socialiste” Serbia a ex-Iugoslaviei. Prin recunoașterea, plină de incompetență, de către Occident a independenței kosovare, i s-a „oferit” Rusiei, pretextul excelent pentru crearea și apoi „recunoașterea” ca „independente” a tot felul de entități pe teritoriile fostelor republici sovietice. Chiar în vara anului 2008, după ocuparea temporară a Georgiei, la retragere, rușii au „inventat” o a doua „republică” separatistă, pe lângă Abhazia (existentă de prin anii 1990, ca și Transnistria moldovenească!) – Osetia de Sud. La fel au procedat în 2014, când, pe lângă anexarea Crimeei, au ajutat la crearea „republicilor populare” din estul Ucrainei, în regiunile Donețk și Luhansk!…

Și, dacă – Doamne, ferește! – tocmai un „incident” ușor de „creat” de ruși exact într-o asemenea „republică populară”, va servi drept „pretext” pentru invazia masivă rusească în Ucraina, rușii considerând că au intrat „în legitimă apărare”, că „răspund unei provocări” ucrainene???

Ca să încheiem, în acest spirit trebuie văzută atât reacția subsemnatului de zilele trecute de a critica google pentru acea graniță ilegală între Crimeea și restul Ucrainei, dar și faptul de a refuza „eliminarea” din teritoriul ucrainean a Crimeei (cerută de un revizor de articol, acum câțiva ani!), când am pus aceeași întrebare: pe baza cărui tratat internațional a devenit, în 2014, Crimeea „rusească”???

Tot acest material este o invitație la meditație, atât pentru concetățenii noștri, cât, mai ales, pentru marii „actori” de pe scena politică internațională! Fără cunoașterea specificului cultural, a istoriei, tradiției zonelor în cauză, orice măsuri unilaterale, pripite, fundamentate insuficient, „pompieristice”, riscă să creeze complicații extrem de mari! Revin la Kosovo, unde, cu tot respectul pentru albanezi, oarecum „veri” cu noi, pe „filiera” traco-iliră, cea mai bună soluție, sau, ca să fiu mai corect, „cea mai puțin proastă” soluție ar fi fost revenirea provinciei în componența Serbiei, dar cu o largă autonomie etno-lingvistică și culturală, internă, în general (lăsând Belgradului doar reprezentarea politică externă și apărarea frontierelor cu statele vecine), cu garanții internaționale (occidentale, dar și rusești!), care să țină situația de acolo sub control, departe de orice nouă tentativă sârbească de eliminare a autonomiei locale, similară cu cea făcută de miloșevici în 1989! Astfel, Balcanii și-au păstrat, de secole, renumele, trist, de „butoi cu pulbere” al Europei, doar că, din acest „butoi” explozia se poate produce, azi, în altă parte: la granițele ruso-ucrainene!…

Leave a Response »

 

Iarăși, despre smerenie în cercetarea științifică… Și nu numai despre smerenie… Luni, feb. 14 2022

Zilele trecute, în cursul unor noi documentări, pentru unele din temele de cercetare „în lucru”, am mai dat, iarăși, și peste alte elemente care să confirme faptul că activitatea științifică legată de o anumită temă, odată completată, capătă doar statutul de „final provizoriu”!… Și, în această idee, am scris, acum mai bine de un an, acest articol, tot pe blog. Despre ce ar fi vorba, concret? Pe de o parte, am descoperit date noi, complete, referitoare la primele alegeri parlamentare românești de după Unirea din 1918, pentru Ardeal (zonă unde, mai ales pentru alegerile din 1919, 1920 și 1922, informațiile publicate în Monitorul Oficial sunt incomplete), iar pe de alta – într-un articol din presa locală – alte două toponime din aria actualei comune Ucea, din Țara Oltului, dintre care unul este Braniște.

În aceste condiții, pe de-o parte, va trebui să actualizez bazele de date, atât cea legată de alegerile românești (în cel puțin 3 fișiere… „înrudite”!), cât și cea cu demnitarii din spațiul românesc (unii parlamentari apar în plus, alții lipsesc!), iar pe de alta – să modific atât baza de date cu stratificarea istorică a toponimelor din Țara Oltului (elaborată încă din vara anului 1996, dinaintea susținerii lucrării de licență și actualizată deja, în alte câteva rânduri, pe măsură ce am mai descoperit și alte toponime!), cât și baza de date, hărțile și textul prezentării despre toponimul Braniște. De fapt, în parte, aceste actualizări s-au și făcut, ieri (cele legate de stratificarea istorică a toponimelor, de datele referitoare la braniști și de textul prezentării), iar restul urmează să se realizeze. Fiind obișnuit deja cu asemenea activități (nici nu mai știu de când și de câte ori am mai făcut așa ceva), a devenit o operațiune firească, deși nu e deloc plăcută… Dar, s-a dovedit, atât ce-am scris în primul paragraf, mai sus, legat de „finalul provizoriu”, cât și relativ la constatările din postarea precedentă despre smerenie, din septembrie 2020…

Actualizând datele referitoare la braniști am dat, în fișierul respectiv (un inventar al numelor de acest fel și sursele unde a fost găsit), și peste precedentele postări referitoare la subiect. Una, prima, trimitea la stadiul documentării atunci când am prezentat comunicarea (octombrie 2017) și am și publicat-o (după un an), cuprinzând și primele actualizări realizate anul trecut cu datele culese în anii anterior, iar celelalte două surprind alte stadii, intermediare, tot de anul trecut, ale continuării documentării, deși – nici ele nu sunt complete! Astfel, referințele legate de totalul toponimelor de acest fel nu cuprind alte două asemenea nume, descoperite, între timp, tot în Ardeal, care ridicaseră numărul total al numirilor legate de Braniște la 148, în tot spațiul carpato-balcanic. Cu cel găsit la Ucea de Sus se fac 149, din care 140 sunt în spațiul românesc, reprezentând 93,96% din total. Când ai aproape 94% toponime de forma Braniște, cu variante și derivate, create de români, în zone românești, a mai afirma, precum cei doi autori maghiari, deja menționați în unul din articolele precedente, că toponimele de această formă au fost moștenite de unguri direct de la slavi, e chiar o opinie tendențioasă! Mai cu seamă că, cu toate eforturile subsemnatului de a găsi măcar un nume de formă maghiară, creat de maghiari – fie în Secuime, fie în Ungaria de azi – căutările au fost zadarnice!

De fapt, nu, greșesc, n-au fost zadarnice: au completat, considerabil, cu aceste forme maghiar(izat)e, Branistye, inventarul toponimelor ardelenești de acest fel, consemnate cu ortografie maghiară, deci deformate, atestate, toate, în zone cu majorități etnice românești! Cei doi autori au și recunoscut, în articolul scris de ei că nu se pricep la toponimie. Ar trebui să se priceapă, înainte de a-și da cu părerea, așa cum ar trebui să învețe și a „citi” repartiția geografică a unor asemenea toponime, să le coreleze cu originea apelativului și cu preponderența etnică a populației din zonele unde au apărut ele. Și, de asemenea, să acumuleze, prin documentare, prin lectură, multe cunoștințe de legislație medievală, referitoare la măsurile luate de autoritățile acelor vremi, în Țările Române (inclusiv în Transilvania!), fie că a fost vorba de voievod, boieri sau de mănăstiri ortodoxe, de a opri tăierea pădurii, inclusiv cu scopul ocrotirii fondului cinegetic! Adică – să aibă oleacă de cultură generală!

Așadar, și acești doi autori ar trebui să învețe să fie smeriți, înainte de a face afirmații fără acoperire științifică, ba chiar cu substrat revizionist (nedeclarat, dar evident!), care să „demonstreze”, pentru străinii nefamiliarizați cu realitățile acestei părți de Europă, „caracterul maghiar” al Transilvaniei! Publicarea acelui material cu păreri tendențioase în această epocă, în care, pe de-o parte, putler practică, din 2014, „turismul cu tancul la vecini”, iar dictatorul de la Budapesta, orban, se vede, cel puțin o dată pe an, de peste un deceniu (din 2010!), cu cel de la Kremlin, nu este deloc întâmplătoare!… Iar la Budapesta, în mai 2019, în Piața Eroilor, o mulțime de pancarte „deplângeau” așa-zisa „nedreptate” făcută Ungariei, la Trianon, în 4 iunie 1920… Să ne amintim de 30 august 1940 și de Diktatul de la Viena, când alt dictator, hitler, i-a dat lui horthy, dictatorul maghiar de atunci, Nordul Transilvaniei! Ce-au de spus despre asta, autorii maghiari în cauză??? Știu ei, oare, că istoria se repetă???

Acum trei ani, m-au acuzat, nefondat, de „naționalism”! Invit pe oricine, să vină cu argumente, care să „demonstreze” – din declarații, atitudini, studii, articole, cărți, postări pe blog, etc – unde, când și mai ales DACĂ am „promovat”, vreodată, cât de puțin „naționalismul”, xenofobia, rasismul, discriminarea unui om sau a unui grup sau altele asemenea! Vor găsi, mai degrabă, materiale care au promovat, mereu, spiritul de conviețuire etnică și confesională, înțelegerea între diferitele grupuri etno-lingvistice și confesionale, de la noi sau din alte părți. Vor descoperi că am promovat, mereu, atât contribuția altor grupuri etno-confesionale la istoria, cultura și civilizația din spațiul românesc, dar, în egală măsură, și contribuția românească la istoria, cultura și civilizația neamurilor care ne înconjoară! Mai degrabă, aș putea să-i acuz eu, acum, de revizionism unguresc, promovat discret, nedeclarat! Să demonstreze, cu dovezi, cu argumente, că nu e așa!

Leave a Response »

 

Ipocrizie, incompetență, indolență, imbecilitate? Sau (de) toate?… Duminică, feb. 13 2022

Încep acest material cu precizarea că, în conformitate cu Constituția României și, mai ales, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, dreptul la liberă exprimare este garantat. La fel – și respectul față de orice ființă umană! În virtutea acestor considerente, să trecem la evidențierea ideilor de mai la vale…

Sunt în curs de desfășurare, zilele astea, atât o „consultare” a membrilor de sindicat din sectorul educațional, cât și o „ievaluare” a cadrelor didactice… În fiecare caz, m-a uimit, m-a lăsat „interzis”, „concursul” dat de cei „consultați”/„ievaluați” la două inițiative care ar fi trebuit ignorate, cel puțin, ca să nu zic mai mult. De ce? Să le luăm pe rând…

Acea „consultare”, legată de eventuala declanșare (sau nu) a unei greve, pleacă de la premisa, complet eronată, că, în pregătirea grevei (sau după declanșarea ei) angajații din Educație vor negocia punctele de vedere avansate către cei în drept… Serios? Păi, cu cine vrea onor Sindicatul să negocieze??? Cu autorul acelui pogrom „prezidențial” numit „România handicapată”, pardon, „România meditată”, sau cum s-o mai chema el, sau care și-a susținut (re)alegerea din 2014 și 2019 cu o campanie anti-ciuma roșie, ca să-i aducă, acum câteva luni, chiar pe acești ciumați la guvernare??? Cu un așa-zis „premier” („pensionat” special!) plagiator??? Cu un sinistru, că „ministru” nu-i pot spune, numit, până și de elevi, Tâmpeanu, de ani de zile – mare protector de plagiatori și, pe de-asupra, traseist politic??? Din punctul meu de vedere, atunci când vrei să negociezi cu cineva, te uiți, mai întâi, dacă respectivul co-negociator este de bună-credință! Prin ce au demonstrat, vreodată, cei ante-menționați, că ar fi de bună-credință???…

Trecând la „ievaluarea” în desfășurare, din capul locului trebuie să susțin că ea este abuzivă, tendențioasă, rău-voitoare și arbitrară. Iată de ce: mai întâi, se cere ca fiecare cadru didactic să se (auto)„ievalueze”, „sub semnătură” (proprie și personală!) după criteriile așa-zisei „comisii de științele vieții și pământului”…. Care „comisie”??? Aceea care, după ce a elaborat niște „criterii” mai mult decât „super-galactice”, pe care nu le-ar îndeplini nici celebrități științifice din afara țării, a „tras scara” după ea, ca (aproape) nimeni din „pălmașii” din cercetare să nu mai poată „urca”, științific, profesional, etc?… Nu mai zic că respectivele „criterii” au fost elaborate fără consultarea membrilor comunității academice din centrele universitare și/sau institutele de cercetare de profil, iar când au „mimat” un (așa-zis) „dialog”, el a fost, mai degrabă un „monolog dialogat” al membrilor comisiei și al acoliților lor, în care cei de acolo și-au expus punctele de vedere, iar cine a încercat să le conteste, a pus întrebări sau a insistat în direcția unui dialog real (ca subsemnatul), i s-a pus „pumnul în gură” (fiind o ședință online, s-a închis microfonul, pur și simplu), nemaifiind „invitat” la următoarea „întâlnire monologată”!…

Pe de altă parte, chiar cei care „inventariază”, „însumează”, „cuantifică”, la nivel internațional, rezultatele cercetării științifice sunt susținuți „din spate”, mai mult sau mai puțin discret, de către comunismul chinezesc!… S-au constatat extrem de mari similitudini în atitudini, discurs, comportament, între sistemul comunist (pe care noi l-am cunoscut până acum vreo trei decenii) și cel corporatist (care se urmărește a fi „extins” și în domeniul didactico-științific)… De fapt, pe de altă parte, publicațiile științifice „cu relevanță”, citările și chiar „raportările” au devenit o adevărată „industrie”, cu interese și scopuri nu tocmai oneste, ba dimpotrivă, ca să nu spunem mai mult!…

Deci, în aceste condiții, cu o „fundamentare” extrem de discutabilă, ca să nu zic „strâmbă” a „criteriilor” de cuantificare a realizărilor științifice, despre ce „ievaluare” (mai) este vorba??? Ce „se ascunde” în spatele acesteia??? Este ea obiectivă, onestă, de bună-credință??? Sau urmărește, cum deja „a scăpat” în spațiul public”, acum câteva luni, „punerea la zid” a unor oameni, pe criterii arbitrare, așa cum s-a făcut și cu (aproape) clandestina „listă a rușinii” de astă-toamnă??? Nu cumva, decidenții în cauză, „prețuiesc” mai mult „hârtia”, vor să fie „acoperiți”, în caz că…, de „hârtii” ca „să se justifice”, și desconsideră OMUL, creator de plus-valoare, și teoretică, și profesional-științifică și practică și, mai ales, creator și modelator de CARACTERE??? Cei care au dispus această „ievaluare” s-au gândit la semnificația expresiei străvechi „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”???

De bun-simț, ÎNAINTEA oricărei cuantificări a activității cadrelor didactice, ar fi fost următorii pași:

1.Convocarea, în consultări publice, a comunității academice, pentru elaborarea unor criterii obiective, posibil de atins, la nivelul fiecărui grad didactico-științific. După ce, prin consultări, se va ajunge la un acord în legătură cu noile criterii, acestea să intre în vigoare și, într-un interval rezonabil, de 3-5 ani, să zicem, fiecare membru al comunității academice să depună eforturi spre a se încadra în aceste limite. Orice nouă schimbare a criteriilor, care trebuie să rămână în vigoare măcar câțiva ani (nu ca acum și în trecut, când „se schimba modificarea deja schimbată a altei modificări prin schimbare!”), să se realizeze tot DUPĂ o altă consultare a comunității academice. De ce? Păi se face, în primul rând, PENTRU EA, nu pentru extratereștri, cum își închipuie membrii actualei (și fostelor!) comisii!… Nu contest deloc necesitatea „alinierii” standardelor profesional-științifice românești la cele internaționale, dar, pe lângă a privi de unde am plecat, de la subfinanțarea cronică a cercetării (gen „zero virgulă nimic” din bugetul țării!), este necesar ca oamenii să aibă parte de predictibilitate, de un „orizont” (cât de cât) stabil pentru câțiva ani, în care să se pregătească pentru avansare!

2.Fără a cere „separarea” Geografiei Umane de Geografie, în general, este necesară o sub-comisie, cu criterii adaptate la specificul acestei ramuri, mai apropiată de științele sociale și umaniste! Vorbesc din experiența proprie, deoarece, în 2020, am participat la o competiție de proiecte de cercetare. Proiectul a fost încadrat la Științe Umaniste, dar directorul (subsemnatul) a fost respins, deoarece nu îndeplinea criteriile comisiei de „științele vieții și pământului” (aia „super-galactică”!)… Cu alte cuvinte, deși proiectul era încadrat la o comisie (pentru că acolo se încadra tema!), coordonatorul a fost „judecat” (și respins) după „calapodul” alteia! Halucinant!…

De asemenea, să se înlăture, din organizarea competițiilor de proiecte, orice fel de discriminări – de genul „nu pot participa cei care au X ani de la susținerea doctoratului”, sau „au împlinit Y ani”, etc, șamd… – în urma cărora, personal, în anii 2008-2020, am putut să mă înscriu doar de 3 ori la asemenea competiții: în 2008, 2014 și 2020!… Nu mai vorbesc de faptul că, în urma crizei economice de după 2008, au fost și ani în care nu s-a organizat DELOC competiție de proiecte!… Și-atunci, cum să devii „director de proiect” (unul dintre criteriile pentru avansare), dacă nici nu poți participa (fiindcă ești discriminat) sau chiar n-ai unde să te înscrii (deoarece nu se organizează competiții de proiecte)??? În altă ordine de idei, pe plan internațional, este ilustrativ, grăitor, în acest sens, și faptul că, în urmă cu vreo jumătate de an, am chestionat, via e-mail, ERC (European Research Council), dacă există competiții în care să se încadreze proiectele de cercetare de care mă ocup. Încă aștept răspuns, că n-am primit vreunul!… Dacă nu cumva și tăcerea e un „răspuns”!…

3.Deși e al treilea, cu acest punct trebuia început: este necesar ca, atât în privința criteriilor comisiei de profil, cât și legat de competițiile de proiecte, să existe bună-credință, respect reciproc, onestitate și predictibilitate, de ambele părți! Și, deși e „la mintea cocoșului” – o finanțare, corespunzătoare, predictibilă, anuală, a cercetării! Și a Educației, dealtfel, că, după știința mea, de când există Legea care prevede 6% din PIB pentru Educație, ea nu s-a aplicat NICIODATĂ!…

Probabil, și aceste opinii vor fi „degeaba”, cum s-a mai întâmplat, în ultimii mai bine de 10 ani, de cel puțin câteva ori… Prima dată când am fost „beștelit”, fără motiv, s-a întâmplat în decembrie 2009, între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale. La o întâlnire la care participau mai mulți membri ai comunității academice ieșene, se discuta, pro și contra, despre cei doi candidați „calificați” în al doilea tur al prezidențialelor. Unii susțineau un candidat, alții – pe celălalt. N-am avut ce face și am intervenit, afirmând că-i voi ștampila pe amândoi, nu fiindcă ambii mi-au cerut votul, ci pentru că-i consider pe ambii la fel de puțin pregătiți să conducă țara… Atât le-a trebuit celorlalți: uitând de divergențele dintre ei, au „sărit” cu gura pe mine, că nu e bine, că greșesc, că trebuie să „votez obligatoriu” cu unul dintre cei doi, etc… I-am făcut „comuniști”, care merg pe principiul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”… Le-am explicat, cu trimitere la Constituția României și la legislația electorală în vigoare, că există nu două, ci 5 (CINCI) opțiuni la vot, perfect justificate fiecare și prin care oricine o folosește pe una dintre ele, nu lezează, în nici un fel, opțiunea nimănui dintre ceilalți cetățeni: 1) votul cu candidatul A, b) votul cu candidatul B, c) votul alb (neștampilarea nici unui candidat), d) votul cu amândoi (ceea ce urma să fac eu) și e) neparticiparea la vot! Din câte știu, nici una dintre aceste opțiuni nu este interzisă, cum nu era nici atunci!… Am încheiat apărarea punctului meu de vedere cu un exemplu… geografic: Cetățeanul 1 coboară pe Copou, iar cetățeanul 2 urcă, deci merge contra lui 1. Eu mă opresc la semafor, în fața Corpului B al Universității și, la culoarea verde, traversez strada spre Corpul A. Împotriva căruia dintre cetățenii 1 sau 2 merg??? Am doar ALTĂ DIRECȚIE! A FI DIFERIT NU ÎNSEAMNĂ SĂ FII CONTRA!… După căderea regimului comunist, mi-a luat ani de zile să învăț această regulă, dar, odată învățată, am aplicat-o mereu!

În „paranteză” fie spus, nu eram, deloc, la prima „ispravă” de acest gen: în 1991, văzând că noua versiune a Constituției nu cuprindea nici un fel de referire la garantarea proprietății private și, mai ales, fiindcă, înaintea respectivului referendum nu se organizase unul pentru a se stabili noua formă de guvernământ a țării, am refuzat să merg la vot, făcând la fel și în 2003! De asemenea, la prezidențialele din anul 2000, după ce m-au „bătut la cap” câțiva colegi să merg în turul al doilea și să votez cu ilisecu, deși mi-am susținut, argumentat, refuzul de a merge la vot, au tot insistat, până când, enervat de cicăleala lor, le-am declarat că merg și votez cu „tribunul” vc tudor… Au insistat chiar ei să nu mai votez, ceea ce am și făcut!…

Legat de Constituție, pentru că, bănuiesc, se vor găsi politicoși ipocriți să mă „acuze” de faptul că n-am votat-o, pe principiul că „minoritatea se supune majorității”, dacă majoritatea cetățenilor cu drept de vot s-au dus să voteze și au aprobat-o, trebuie să o respect și eu! Tot lor li se adresează și precizarea că majoritatea trebuie să respecte și drepturile minorității, din care, în acest caz, fac și eu parte!… Astea sunt regulile democrației, „inventată” de vechii greci, la Atena, acum mai bine de 2000 de ani!

Și, legat de asemenea exemple, nici acestea nu erau primele situații în care m-am comportat altfel: pe la 9 ani (în toamna anului 1979), am plecat, din proprie inițiativă, de la o sindrofie organizată de prim-secretarul de partid local în foaierul Casei de Cultură, iar manifestarea pentru prima dată a libertății de exprimare s-a produs pe la 15 ani, în toamna anului 1985… În ianuarie 1989, cu câteva zile înainte de plecarea în armată, am decis să iau bilet la spectacolul susținut de un ansamblu folcloric din Secuime, la aceeași Casă Municipală de Cultură din Făgăraș, fiind (probabil) singurul etnic român din sală… După căderea regimului comunist, la Crăciunul din 1989, deși în jurul unității unde eram militar (undeva, în nordul Bucureștilor) se trăgea intens, eu scriam poezii și planificam pașii pentru susținerea examenului de admitere la Geografie, după finalizarea stagiului militar… Dacă, înainte de 1989, m-a cam derutat, uneori, faptul că eram altfel decât ceilalți din jurul meu, că aveam reacții și preocupări pe care ceilalți nu le aveau, ulterior m-am obișnuit cu ideea, și încă foarte bine! 🙂 Iar, legat de exprimarea liberă, pentru prima dată, a opiniilor personale la 15 ani, dacă e să fac un „joc de cifre”, aceleași se regăsesc și în vârsta de acuma, doar că așezate invers (51)!… Și cine își închipuie că pot fi „redus la tăcere” la 51 de ani, când am avut curajul de a vorbi la 15 (în plin comunism!), a uitat complet de vechea vorbă strămoșească: „Calul bătrân nu se mai pune la ham!”…

Pe de altă parte, să-mi fie iertate prea multele exemple personale. Știu și eu, de multe decenii, că „Lauda de sine nu miroase bine!” și am disprețuit, mereu, slava deșartă! Constatând, de ceva vreme, însă, că dintre cei din jurul tău, nu doar că nu (prea) se găsesc oameni să te susțină, dar, mai mult, mai grav, după „principiul” strămoșesc „Să moară capra vecinului!”, unii sunt interesați „să-ți dea una-n cap”, ca „să te afunzi mai bine”, am decis să schimb abordarea, cu regretul de a lăsa impresia că am devenit „lăudăros”!… Așa că, vorba reto-romanilor, ”Iartats de ce am fat!”…

Revenind, la perioada de după 2009, când s-a vorbit despre așa-zisa „lege a salarizării unitare”, am insistat, în van, ca această salarizare să se facă pe principiul, de bun-simț, ca la vechime și pregătire școlară similară, salariați din domenii diferite (Sănătate, Justiție, Armată, Educație…) să aibă, dacă nu venituri identice, măcar apropiate!… De ce să existe „privilegiați” și „fraieri”?… Am vorbit degeaba!… Urmarea? Există salariați cu pregătire preuniversitară cu salarii mai mari decât ale unor absolvenți de învățământ universitar (și chiar post-universitar – master), care lucrează în Educație! De ce? Să răspundă toți cei care m-au ignorat de când am vorbit despre principiul de mai sus!…

După 2014, de când dictatorul de la Kremlin practică „turismul cu tancul la vecini”, am atras atenția, atât asupra asemănărilor extrem de mari între cum a procedat dictatorul hitlerist în 1938-1939 și felul cum a înțeles Moscova să invadeze Ucraina și să ocupe (prin „omuleții verzi” interpuși) părți din acest stat independent, cât și asupra (cvasi-)absenței din pregătirea viitorilor noștri specialiști a unor elemente politico-geografice, cu bază istorico-geografică… Iarăși am vorbit degeaba! În 2014, putler l-a… plagiat pe hitler (scuzați minusculele, dar doar nu-mi va cere cineva, rogu-vă, să scriu cu majuscule numele unor personUlități!)!… Ce a a făcut dictatorul nazist: 1. DUPĂ Olimpiada de la Berlin (1936), a ocupat Austria, în martie 1938, unde, după ce tancurile germane „mișunau” pe străzi, a „chemat” poporul ca, prin „plebiscit” să „recunoască” această „unire” a Austriei cu Germania: plebiscitul a fost „câștigat” cu 90 și ceva la sută! 2. În toamna anului 1938 a anexat regiunea sudetă de la Cehoslovacia (cu „binecuvântarea” Vestului – Franța și Regatul Unit); „Replica” lui putler: 1. DUPĂ Olimpiada de la Soci, a ocupat Crimeea (martie 2014) și, ulterior, cu tancurile rusești pe străzi, a „chemat” poporul „să se unească”, prin „referendum” cu Rusia: 90 și ceva la sută au votat „pentru”! 2. A „creat” așa-zisele „republici populare” din regiunile est-ucrainene Luhansk și Donețk (echivalentul regiunii sudete). De atunci, întrebarea e(ra): cine va fi în rolul Poloniei din septembrie 1939: Polonia (din nou!), țările baltice, România sau (iar!) Ucraina? Acum,, din nou, invazia în Ucraina, „bate la ușă”!… Totul, cu „complicitatea” Vestului, din nou!… Și, mai grav, nu știm, când va începe, dacă se va opri (doar) în Ucraina!… În popor există, de secole, o vorbă: „deșteptul învață și din greșelile altuia, prostul nu învață nici din ale lui!”…

Și ar mai fi și alte exemple… Cu ani în urmă, să tot fie vreo 4-5, am întrebat un coleg cine are grijă de cetățenii care merg la muncă, își cresc copiii, își plătesc conștiincios taxele și impozitele și respectă legile și regulamentele. A replicat că „își poartă singuri de grijă”!… Deci, sunt „ai nimănui”!!!!… Anul trecut am întrebat un alt coleg ce legătură este între „reziliență” (un concept „la modă”) și bun-simț? N-am primit (încă) un răspuns!… Pe de altă parte, există oameni care „se mândresc” cu așa-zisul „primar”, traseist politic, anchetat în mai multe dosare, că ar fi „șef de promoție” la Geologie, sau cu așa-zisul „șef” de CJ, plagiator și vizat și el în niște dosare de către Justiție, că e absolvent „de-al nostru”!… Și… așa mai departe, și celelalte, etc!… A devenit o… „modă”, atât contorsionarea „coloanei” (cauciucate) vertebrale, în funcție de „cum bate vântul” interesului personal, sau întorsul capului în altă parte pe motiv că „nu e treaba mea, nu mă privește!”… În aceste cazuri, respectivul abordează un zâmbet politicos-ipocrit, insistă să vorbești doar despre „starea de bine”, în timp ce, pe la spate, te „carotează”, iar dacă reacționezi, aducând în discuție probleme reale ale societății de azi, ești „taxat” că folosești un „discurs al urii”!… Nu degeaba au strămoșii noștri proverbul: „Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur!”… De fapt, la clivajele găsite în celebra lucrare a lui Lipset și Rokkan, ar mai trebui adăugat unul, foarte răspândit astăzi, nu doar trans-partinic, ci general, în societate, și la noi și aiurea, în Lume: ipocrizie, fățărnicie, minciună, oportunism, versus onestitate, sinceritate, adevăr, corectitudine!…

Există și o altă categorie, oarecum opusă celor de mai sus, a defetiștilor. Aceștia te descurajeajă cu „formulări (de)mobilizatoare” de tipul: „Asta e, trebuie să ne obișnuim cu asta!” sau „N-ai ce să faci, nu poți lupta contra lor!”, etc… Iarăși, o atitudine păguboasă, căreia nu pot să-i opun decât vorbele Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea, în plin comunism, în fața a 1 milion de polonezi, strânși în jurul Monumentului Eroului Necunoscut: „Nu vă temeți!” Este nevoie de curaj, de coeziune între cei care mai vor să se opună minciunii, hoției, ipocriziei și corupției și de acțiune, nu de lamentări defetiste!

Ce se urmărește azi, de către cei care vor să profite, este ca, printr-o pregătire școlar-profesională cât mai „diluată” (spre zero!), sub „pretextul” așa-numitei „descongestionări a programei/materiei” și al „acordării de mai mult timp liber învățăceilor” și prin diminuarea, tot spre zero a oricăror referințe la reperele morale valabile de secole și milenii, să poată fi manipulată o cât mai mare masă de oameni. În același timp, se „promovează” o falsă „agendă”, care „să umple” timpul și preocupările oamenilor… Profitorii – pe care nu-i mai poate „trage de mânecă” (aproape) nimeni că încalcă, prin minciuni, corupție, ipocrizie, demagogie, furt – își văd nestingheriți de „treabă”, după ei „se iau” și alții – de regulă, oportuniști, „fini observatori” ai „direcției” în care bate „vântul intereselor personale”, iar restul – pre(a)spălat pe creier – face ce apucă sau ce (mai) poate!… Să luăm, de pildă, mișcarea belemistă: după adepții ei, ar trebui ca albii, creștini să fie persecutați, oriunde în lume, ca „răsplată” pentru că (unii) albi, creștini, au avut, secole la rând, sclavi, negri, mulatri, metiși, etc, pe care i-au exploatat!… În acest caz, ca replică, reiau răspunsul dat, în engleză, acum mai multe luni, unei universități americane care promova mișcarea belemistă: noi, ca români, albi și creștini, de ce să fim exploatați??? Asta în condițiile în care, o parte a acestui popor – românii din Ardeal, Banat și celelalte ținuturi de peste munți, inclusiv generații de strămoși de-ai mei! – a fost exploatată și doar „tolerată”, secole la rând, numai pentru că era parte a românilor ortodocși „schismatici”!… Sau, mulți dintre noi, inclusiv subsemnatul, am avut de îndurat, decenii la rând, privațiunile create de dictatura comunistă!… La mesajul respectiv, universitarii americani menționați n-au răspuns nici până în ziua de azi!…

Precizez, răspicat, că nu sunt rasist, n-am fost niciodată, așa după cum detest orice formă de extremism, fie el de „dreapta” sau de „stânga”! Însă, nu voi accepta NICICÂND, ca, sub pretextul eliminării discriminării, persecuțiilor la adresa unui om/a unor oameni, să fie discriminați alții, mai ales când, printre cei discriminați mă voi afla și eu, fără absolut nici un motiv! Tocmai de aceea nu am acceptat și nu voi accepta ca țiganii să fie numiți cu un termen care insultă poporul român! Nu am nimic cu ei, dimpotrivă, poate îmi explică cineva, argumentat, de ce doar 40% dintre ei își cunosc limba? – dar nu pot fi de acord ca eliminarea unui epitet considerat discriminator pentru un neam să ducă la folosirea altuia ce jignește pe altcineva!… Educația din familie – acei „cei șapte ani de acasă”, bunul simț, respectul reciproc față de toți oamenii, m-au învățat să nu disprețuiesc pe nimeni, dar nici să accept să fiu „călcat în picioare” de nimeni, indiferent de motiv! Nu cer decât ca exact atât cât respect eu fiecare ființă umană, exact atâta respect să mi se acorde și mie, ca OM, pe bază de reciprocitate, nici mai mult, dar nici mai puțin!

Toate aceste elemente, la care se adaugă absența din discursul public, atât în societate, în general, cât și în comunitatea academică, în special, a oricăror referințe la moralitatea creștină, la bun-simț, la „cei șapte ani de acasă”, la respect reciproc, la onestitate, la caracter, la verticalitate morală, la conștiință și multe altele asemenea, explică degringolada în care ne aflăm, ca specialiști, în sens restrâns, și ca locuitori ai țării, în ansamblu! Pentru că, după spusele lui Titu Maiorescu, la fel de actuale și azi, „Nu de inteligență duce românul lipsă, ci de caracter!”! Vorbe care „se completează” foarte bine cu o opinie, de acum circa trei secole, avansată de Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic!” În această idee, am conștiința împăcată, pentru că, măcar, am luat atitudine: știu că e puțin și-atât, dar restul lumii ce a făcut și ce face??? Mă rog, poate că asta nu e treaba mea: e bine să fiu atent la ce fac eu… Însă, acum, la finalul acestei expuneri, le doresc tuturor să le dea Dumnezeu exact atâta bine cât au făcut și fac și ei celorlalți, după vechea vorbă românească „După faptă și răsplată!”

În aceste condiții, revenim, totuși, la… întrebarea/întrebările (din) titlu: Ipocrizie, incompetență, indolență, imbecilitate? Sau (de) toate?…

2 Responses »

 

Spre un nou „pact molotov-ribbentrop”? Vineri, ian. 28 2022

Urmărind evenimentele internaționale din ultima vreme și „aruncând” un „ochi” și în trecut, remarc un „tipar” de cel puțin două secole: pe nimeni dintre „cei mari” nu-i interesează soarta și integritatea teritorială a „celor mici”!… În 1812, rușii au mituit negociatorii otomani, la București și s-au „retras” la ei „acasă” că venea în „excursie” la ei, „la Grande Armee” a lui Napoleon, plecând cu tot cu Basarabia! Au zis că e o „bucățică” – vechea raia a Tighinei, luată de la turci și au ocupat un teritoriu de vreo 4 ori mai mare, din Principatul Moldovei. A „tușit” cineva? N-am auzit!…
Toamna lui 1938: britanicul chamberlain și francezul daladier acceptă să dea lui hitler regiunea sudetă de la Cehoslovacia, pentru „a salva pacea”: un an mai târziu, hitler invada Polonia!…
În 1941, decembrie, Departamentul de Stat american recomandă lui roosevelt ca să condiționeze acordarea de ajutoare militare rușilor (care tocmai se apărau, în fața Moscovei, de atacurile nemților) de recunoașterea frontierelor europene interbelice. Jigodia zisă „the president of the U S”, tot democrat, ca senilul de acuma, ignoră documentul Departamentului de Stat și dă ajutoare militare rușilor moka!
Trei ani mai târziu, ca să-și „salveze” imperiul, altă jigodie occidentală, britanicul churchill vinde, la Ialta, jumate de Europă aceluiași stalin!

Și ar mai fi și alte exemple, dar cred că cele de mai sus ajung!

După o bună remarcă, de fiecare dată când s-au „croit” sau au fost „confirmate” noi granițe între „cei mari”, care și-au stabilit și „sfere de influență”, nimeni din „cei mici” NU A FOST CHEMAT! Cehoslovacilor li s-a luat regiunea sudetă, de către Franța și Regatul Unit, care au dat-o Germaniei, fără ca victima să fie de față și, mai grav, fără a fi ascultată! La fel, un secol și ceva mai devreme, n-am știre ca vreun demnitar moldovean să fi fost chemat la „tratativele” ruso-turce, desfășurate la București, în urma cărora Rusia a „plecat” cu Basarabia!… Nu-mi amintesc ca, la Ialta, să fi fost vreun diplomat polonez, cehoslovac, ungur, român sau bulgar, când s-au negociat „sferele de influență” între sovietici și occidentali!…

Și, bine observa cineva, acum americanii și NATO negociază cu rușii cei nervoși, care stau, „înarmați până-n dinți” la granițele ucrainene, dar pe… ucraineni nu i-a chemat NIMENI!…

Și, ca să se confirme „tradiția” din exemplele de mai sus, senilul de la Washington s-a „scăpat” și ar fi zis, zilele trecute, că, dacă „rușii iau o mică parte din Ucraina, nu e grav”!!! După vreo două zile a retractat, „dând-o la întors”!… Adică, în „traducere”, „pohta ce-a pohtit” dictatorul putler e să anexeze o halcă din sudul Ucrainei, care să lege „republicile” separatiste din Donbass cu Crimeea și să lase, eventual, victima ucraineană fără ieșire la Marea Neagră!… Nici nu e „mult”, față de cele 17 milioane de kmp cât are urss, pardon Rusia!…

Recunoașteți „tiparul” de mai sus???

Cu alte cuvinte, „cei mari” s-au pișat „cu boltă” pe „cei mici”… Scuzați cuvântul „pe”!

Au romanii o vorbă, de vreo 2000 de ani: Aquila non capit musca!…

Leave a Response »

 

Cum poți avea acces la informație, nu la publicitate mascată și/sau tripouri online? Luni, ian. 17 2022

După ani buni în care, uneori mai des, alteori mai rar, am intrat pe acest site, caut o alternativă la hoțnews! Întotdeauna, de aproape două decenii, i-am considerat nu „cel mai bun” ci, printre „cele mai puțin proaste” site-uri de știri din România! Am acceptat, de câțiva ani, deși mi-am închis contul, să mai intru pe pagina lor strict din interes profesional: am de actualizat, zilnic, mișcările de protest pe județe, la nivel național și, din 2017, au tot fost asemenea manifestări! După ce, de la o vreme, fie cu sigla [P] îți „bagă pe gât” publicitate nedorită (am ad-block de ani buni, că nu suport, dacă eu nu-mi fac „reclamă” nimănui, că nu vrea omul, să-și facă alții mie!), fie apar o grămadă de mizerii sub sintagma „Articol susținut de…”, mai nou, mai ales de la începutul anului, s-au transformat în „agent publicitar” al haznalelor și în tripou, făcând „publicitate” unor case pe pariuri!… De „exprimarea”, adesea în romgleză – să nu mai vorbesc! Nu m-ar mira să fie și pe lista așa-ziselor „trusturi de presă” care primesc pomană de la guviermi!…

Am decis să nu mai intru pe acest (pseudo-)site, dar… „ce pun în loc”? Apelez la punctele de vedere ale dumneavoastră! Mulțumesc anticipat!…

P.S. Deși mai intru, de nevoie pe site-ul amintit, am redus orice accesare la minimul posibil! Întrebarea este dacă mai există în România presă care să informeze obiectiv și doar atât!

Leave a Response »

 

Se poate „prosperitate” fără sănătate? Joi, ian. 6 2022

Zilele trecute am primit, între altele, urarea de An Nou „prosper”… Urarea a fost/este, probabil, sinceră, dar aș pune respectivului cetățean întrebarea dacă „se poate prosperitate fără sănătate?” Pentru că, să zicem, ești prosper, dar, Doamne, ferește!, ajungi să ai o boală incurabilă, pe care toată prosperitatea nu ți-o poate lecui!… Ce faci cu prosperitatea, într-un asemenea caz?

Am mai repetat ideea ce urmează, dar, după spusele strămoșilor noștri romani – Repetitio mater studiorum! – nu e rău să o (mai) repet: omul face banii și nu invers! Îmi voi schimba ideile, din acest punct de vedere, doar atunci când voi vedea o monedă/bancnotă de un leu, un euro, un dolar (sau de ce valută vreți dumneavoastră) va naște un copil viu! N-am văzut bani (de orice fel) să „nască” oameni, dar știu că, în popor, există, de secole, vorba strămoșească „Omul face banul nu banul pe om!”

Și închei cu o „poveste”, spusă de ani de zile studenților, care, în elanul lor tineresc, cred, adesea, că e mai important „să ai” (bogății) decât „să fii” (OM)…

a) O familie cu mai mulți copii, care nu o duce prea bine, în plan material, are nenorocul, într-o zi să-i fie distrusă casa (de o calamitate – cutremur, inundație, incendiu…), dar scapă, toți, nevătămați. După o perioadă de timp, reușesc – prin munca lor, dar și cu ajutorul rudelor, prietenilor, vecinilor…, să-și refacă gospodăria, chiar la un nivel mai bun din punct de vedere calitativ.

b) Un cetățean câștigă o sumă foarte mare (de ordinul milioanelor) la Loto. A doua zi, însă, moare…

Și vine întrebarea: în ce situație ați prefera să fiți: a) sau b)??? Sau, altfel spus, e mai bine să ai „mațul” gros (și contul și obrazul, așișderea!), sau să fii OM DE OMENIE???

Nu e necesar să-mi răspundeți mie, ci în „forul interior” al dumneavoastră!…

Leave a Response »

 

Ia cineva măsuri pentru combaterea prostiei??? Miercuri, ian. 5 2022

Deși am zis că despre dulapul săsesc mut nesimțit nu mai comentez, pe principiul, „despre personUlități – numai de bine!”, nu pot să nu remarc crearea unui „grup de lucru pe tema COMBATERII schimbărilor climatice”!… Când am văzut știrea (înainte de a o șterge!), mi-am amintit de cum urmăreau comu(n)iștii să realizeze COMBATEREA eroziunii solurilor!… Poți, în mod normal, să atenuezi eroziunea, dar să o „combați”, vorba unui „filosof”, NEVER!…
Pentru cei mai puțin familiarizați cu domeniul, eroziune există pe toate corpurile cerești cu atmosferă, deci, de exemplu, și pe Marte sau pe Venus! Cum poți „să combați” un fenomen natural, care, atât pe Marte (unde, se pare, nu mai există viață), cât și pe Pământ (unde, mult timp, a existat eroziune, FĂRĂ să se fi „născut” specia umană!), acest lucru s-a întâmplat firesc, de milioane și miliarde de ani???
Între „consecințele” ignorării eroziunii (naturale) a solului pe Pământ, aș cita transformarea în praf a sute de mii de hectare de sol cultivat, desțelenit din (fosta) preerie ierboasă, în Statele Unite interbelice și (după ce proștii sovietici n-au vrut să învețe nimic din pățania americanilor) efectul identic, produs prin anii ’60 ai secolului trecut, cu solurile din (fosta) stepă, în Kazahstan!
Ca geograf, nu sunt specialist pe climă, dar, după cunoștințele (pe care nu le-am uitat) parcurse în primul an de facultate, după ultima fază glaciară, încheiată acum 10 mii de ani, am reținut că Pământul se află într-o perioadă de încălzire climatică (în general), cu „oscilații”, cum a fost „mica glaciație” de la jumătatea mileniului al doilea! Influența societății umane, până prin secolul al XIX-lea (când s-a produs „expansiunea” revoluției industriale în multe zone ale Lumii) a fost cvasi-nulă! Am mari rezerve, azi, nu legate de existența „încălzirii climatice”, ci de (lipsa de) onestitate(a) și (lipsa de) caracter(ul) a celor care „se alarmează” pe acest subiect, dar, să vrei să „combați” schimbarea climei mi se pare o tâmpenie de dimensiuni, nu comice, ci cosmice!…
Așa e când în „sfera” personală de (auto)mulțumire (mai mult decât) mediocră, te „consulți”, la Cotroceni, cu pseudo-specialiști. Dacă grupul s-ar fi chemat „grup de lucru pe tema ATENUĂRII/ REDUCERII EFECTELOR schimbării climatice” nu aveam nimic de spus!… Dar, după o veche vorbă românească, „Unde nu-i cap…” Asta, fiindcă România are (aproape) orice, dar este „fără cap”, a-cefală, de-cerebrată!…

În completarea celor scrise mai sus, aștept(ăm) cu interes, noile măsuri „geniale” ale echipei „selectate” de dulapul săsesc (incompetent), de la „tras cu praștia” în nori, ca să cadă ploaia să se „răcorească” țara, până la „instalat” panouri mate, deasupra României, la limita atmosferei cu spațiul co(s)mic (apropos, unde e această limită?), ca să „scadă” temperatura, în zilele caniculare… Mă rog, presupun că „idei crețe și mărețe” au și idi(h)oții din „grupul” menționat, nu tre’ să le dau „mură-n gură”!…
Pe de altă parte, desemnarea ante-menționatului „grup” demonstrează că, nici ca „profesor” de fizică, dulapul nesimțit n-a fost (prea) competent!… O bună parte a fenomenelor atmosferice intră la „fizica atmosferei”, ori nesimțitul e(ra) „profesor” de fizică! Asta arată câtă fizică (nu) mai știe!…
Fapt credibil (deprofesionalizarea), dacă, după 3-4 ani de activitate, ca inspector școlar, cu ani în urmă (peste 20!), un profesor (azi, pensionar) a spus, la un moment dat: „Când mi se termină mandatul, mă întorc la catedră!”…
„De ce?” – am întrebat. „Mă deprofesionalizez!” Ori dulapul neobrăzat a stat 10 ani ca inspector de fizică (1990-2000), înainte de a fi ales primar de Sibiu! Din acel moment, n-a mai avut nici o treabă cu școala (nu că înainte ar fi avut cu mult mai multă!)!… Vorbesc, în parte, și din experiență personală: după o „pauză” de (numai) câteva săptămâni de la o anumită activitate profesional-didactică, am nevoie de o zi-două să- „înțeleg” despre ce e vorba acolo! Dar, după decenii de „ruptură” cu domeniul, cât (mai) știi???
Deci, acel „grup” e tot o inițiativă „pompieristică” a nesimțitului din Dealul Cotrocenilor, ca și „România handicapată”, pardon, „România meditată”, ăăă, scuze, „România (ne)educată”!…

P.S. Dacă efectele schimbărilor naturale – eroziunea solurilor, climă – pot fi, cel mult atenuate, nu „combătute”, fenomenele negative la nivelul societății/comunităților umane pot fi ȘI combătute. Așa încât, e valabilă întrebarea din titlu: ia cineva măsuri pentru combaterea prostiei???

Leave a Response »