Legătura între incultură/neștiință și nesimțire/proastă-creștere… Sâmbătă, apr. 17 2021 

Se pare că există o legătură între incultură/neștiință și nesimțire/proastă-creștere… Astfel, din câte pot eu înțelege, un om cu bun-simț, cu bună-creștere, nu va lăsa documentarea, învățarea, buna pregătire profesională la voia întâmplării, ci va urmări să se pregătească pentru activitatea/ocupația pe care o va desfășura cât mai bine, iar, odată intrat în câmpul muncii, va dovedi toată seriozitatea și priceperea în realizarea diferitelor sarcini/proiecte ce le va avea de făcut. Din contră, un nesimțit, prost-crescut își va „băga picioarele” în pregătirea teoretică și, ulterior, va dovedi fușerăială, neseriozitate și aceeași „băgare de picioare” în realizarea activităților pe plan profesional, făcând, cum s-ar spune, treabă de mântuială! Când n-ai pic de conștiință, caracter, principii, respect față de ceilalți și față de munca lor, când nu ți-ai pus o secundă problema lui „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”, de ce, cum te-ar putea interesa să-ți îndeplinești activitatea profesională bine și la timp? Și, invers, un individ indolent, nepăsător în ceea ce privește achitarea corespunzătoare de sarcinile profesionale se va dovedi și nesimțit, eventual și tupeist, după vechea vorbă strămoșească „Prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul!”

Concluzionând, neo-marxiștii politicos-ipocriți, cu politically correctness în gură, nu cresc doar incompetenți, ci și nesimțiți!

Despre cămătarii numiți „bancheri” Duminică, feb. 21 2021 

Cu ceva vreme în urmă – să tot fie câteva săptămâni – a apărut o știre în care se propunea introducerea în școli a unei așa-zise „educații financiare”. Motiv să-mi amintesc atât de politețea ipocrită a tagmei în cauză, cât și de numeroasele dăți în care acești adevărați cămătari, numiți „bancheri”, m-au jumulit de bani, fără nici o urmă de respect, fără bună-credință, fără scrupule!

O asemenea „propunere” arată o nerușinare și un tupeu fără seamăn! Adică, pe lângă adulții pe care, deja, îi fraierim, luându-le banii – prin dobânzi și comisioane nesimțite (părinți și/sau bunici) – să ne asigurăm „bazinul” de jumulit în viitor, prin „(re)educarea”, de mici, și a copiilor și nepoților lor! – și-au zis cămătarii, în gând! Nu vor spune asta și cu glas tare, exact ca niște adevărați politicoși ipocriți ce sunt!

Nu voi face apel, în cazul lor la bun simț, bună credință, onestitate, că n-au așa ceva! Ori, după o veche vorbă strămoșească, „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”… Mai mult, acești cămătari au reușit să-l enerveze până și pe Iisus Hristos, când, acum mai bine de două mii de ani, i-a alungat pe zarafii de pe scările Templului din Ierusalim! Iar despre (lipsa de) caracter a cămătarilor de azi spune totul faptul că, deși aceștia știu, de mulți ani, că liderul „băncii naționale” a fost un turnător, NIMENI dintre „bancheri” nu a avut vreo reacție de delimitare, cât de mică!

Și vin cu câteva întrebări, nu pentru cămătari, ci pentru cetățenii deja jumuliți de ei… Își dau, oare, acești cămătari, și lor, credite – cu dobânzi și comisioane nesimțite – cum ne „acordă” nouă? I-ar fraieri și pe copiii și nepoții lor, așa cum vor să-i tragă pe sfoară pe ai noștri, cu minciuna politicos-ipocrită zisă „educație financiară”? Au în vedere, cumva, ca această „educație financiară” să se facă pentru/cu bun-simț, bună-credință și onestitate? S-au pus, oare, vreodată, în locul „clienților” jumuliți de ei? Au vreo „brumă”, cât de mică, de credință, de frică de Dumnezeu?

Ei bine, lăsându-vă să meditați și să răspundeți la aceste întrebări, mă opresc aici, urându-le, sincer, din toată inima, cămătarilor numiți „bancheri” să le dea Dumnezeu exact atâta bine cât le fac și ei cetățenilor pe care-i jumulesc, nici mai mult, dar nici mai puțin!

20 Februarie 1856 – dezrobirea țiganilor Sâmbătă, feb. 20 2021 

Țiganii au fost robi, în general, nu doar la noi, multe secole… Pentru regiunile de peste Carpați, aparținând Imperiului habsburgic, actul de dezrobire a fost dat în 1786, pentru ca, dincoace de munți, să apară, în Moldova – în 1855, iar în Țara Românească – în 1856. Exact acum 165 de ani, ultimii robi din Țările Române erau eliberați, la 20 Februarie…

Legat de țigani, puțină lume știe că singura epopee în limba română, integral finalizată este Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu. Tot puțini sunt cei care știu că folclorul țigănesc este extrem de bogat și divers, stând, destul de des, la baza binecunoscutelor cântece lăutărești, cântate și popularizate de personalități, de etnie țigănească, precum Barbu Lăutaru, Gabi Luncă, Ion Voicu sau puse în valoare în ecranizări de excepție, așa cum este creația basarabeană Șatra… Din păcate, țiganii au rămas, și după abolirea robiei, marginalizați, discriminați, manipulați – fie de ai lor, fie de numeroși politicos-ipocriți, după cum se poate afla mai la vale…

Să luăm datele ultimului recensământ al populației din România, desfășurat în 2011. Veți găsi, cu ușurință, pe Internet, date despre structura etnică a populației, dar, dacă veți încerca, de pildă, să căutați ceva cu linguistic structure of population of Romania 2011, șansele de a găsi ceva (de pildă, pe Wikipedia, în engleză – o folosesc mult mai frecvent, deoarece, cu părere de rău, în varianta românească NU am încredere…) sunt extrem de mici… Date despre această structură lingvistică a populației se găsesc, totuși, aici.

Conform datelor oficiale, România avea, acum circa 10 ani, 621573 etnici țigani, dintre care, vorbitori de limba țigănească erau 245677. Am recalculat datele, luând în calcul ÎNTREAGA POPULAȚIE a României (inclusiv pe cei peste 1,2 milioane care nu au răspuns la aceste întrebări). Rezultă că, din 662281 țigani, își vorbesc limba numai 261673, adică 39,51%!

Așa-zisul „stat” român are de răspuns la niște întrebări, legate de aceste date… În condițiile în care țiganii – respectiv vorbitorii de limbă țigănească – ocupă locul al treilea după români/limba română și maghiari/limba maghiară – cum se face că nici 40% dintre țigani NU-ȘI VORBESC LIMBA??? În condițiile în care maghiarii cer – și obțin – nu doar școli, clase, ci chiar grădinițe și creșe cu predare în limba maghiară (bravo lor!), de ce „statul” român nu face același lucru pentru țigani??? Ce fac „liderii” comunității „rrrrrrrrrrrrrome” în acest sens??? Și, poate, deloc întâmplător, de ce, în aceste condiții, NU SE GĂSESC pe Internet, cu ușurință, informații despre structura lingvistică a populației României??? Aveți de „ascuns” ceva „gunoi” sub „preș”, tovarăși „conducători” ai „statului” român???

Mai am întrebări, de pildă pentru toți „directorii” de „proiecte europene” vizând „integrarea” comunității „rrrrrrrrrrrrrrrrrome”: ce-ați făcut domniile voastre pentru ca țiganii să-și cunoască și să-și vorbească limba??? Ce fac „liderii” acestei „comunități”, în afară de a fraieri, în „alianță” cu autoritățile „statului” pe orice (R)OM SIMPLU, aparținând comunității țigănești???

Și ar mai fi (întrebări), dar mă opresc aici, cu o ultimă întrebare: nu sunteți – „stat” român, „lideri” ai comunității țigănești, coordonatori de „proiecte europene” pe această temă – din categoria POLITICOȘILOR IPOCRIȚI????? VOUĂ AR TREBUI SĂ VĂ DEA AMENDĂ CNCD PENTRU DISCRIMINARE! SĂ VĂ FIE RUȘINE!

Despre ziua Unirii Principatelor… sau un alt exemplu al „regulii” de „a nu avea nici o regulă”… Duminică, ian. 24 2021 

Azi este 24 Ianuarie, zi în care, mulți, sărbătoresc Unirea Principatelor Române… Destui dintre ei fac acest lucru chiar la Iași, deși nici ziua și cu atât mai puțin locul n-au legătură cu evenimentul în sine! Cu riscul de a (ne) repeta, să recapitulăm…

Până la data de 31 martie 1919, statul român a „ținut” calendarul „pe stil vechi”. A doua zi, în loc de 1 aprilie a urmat 14 aprilie – fără nici o păcăleală! – astfel încât, România întregită a trecut, în ansamblul său, la „stilul nou”, păstrat continuu până în zilele noastre. Asta înseamnă că TOATE momentele de seamă, zile importante, cu semnificație istorică deosebită – ca Ziua Unirii Principatelor, Ziua Independenței, datele de Unire ale Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Țara se marcau „pe stil vechi” – adică în 24 Ianuarie 1959, 10 Mai 1877, 27 Martie 1918, 15 Noiembrie 1918, 18 Noiembrie 1918 – sau, eventual, trecându-se, a doua, și data „pe stil nou: 24 Ianuarie/5 Februarie 1859, 10/22 Mai 1877, 27 Martie/9 Aprilie 1918, 15/28 Noiembrie 1918, 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918!

După această „trecere în revistă”, să remarcăm o – hai să-i zicem – anomalie: Unirea Principatelor se marchează pe 24 Ianuarie („pe stil vechi”), iar Unirea Transilvaniei cu România – pe 1 Decembrie („pe stil nou”)!… Ba, mai mult, deși Basarabia s-a unit cu România în același an cu ținuturile de peste munți, doar cu câteva luni înainte, data marcată – până în prezent – este… 27 Martie („pe stil vechi”)! Deci, în aceste cazuri – unde e regula??? După cum se vede – nu e! Sau este, dar e tot cea „strămoșească”, de „a nu avea nici o regulă”!

Știu că am mai recomandat și altădată unificarea inclusiv a stilului după care sunt marcate aceste momente importante, dar, din câte se pare, am vorbit „la pereți”! Se pare că subiectul nu interesează pe nimeni, deși, dacă, de pildă, un străin care ne cunoaște istoria, tradițiile, obiceiurile se întreabă – și ne întreabă! – „Unde e regula serbării acestor momente istorice?”, ar fi jenant – ca să nu zic(em) mai mult! – să răspundem că „n-avem nici o regulă!”… Cu un asemenea răspuns, orice (brumă de) respect a acelui străin față de români și tradițiile lor s-ar risipi într-o secundă!… Soluția este fie să „trecem” toate sărbătorile „pe vechi” – oarecum acceptabil, dacă ținem cont că, deși la Unirea cu România, Bucovina și Transilvania (ca parte a unui stat austro-ungar ce ținea calendarul „pe nou”) s-au unit cu o țară care era, încă, „pe stil vechi” – dar, în acest caz trebuie schimbată… Constituția, unde scrie că Ziua Națională este 1 Decembrie, data Unirii Ardealului cu Țara (care e „pe stil nou”!)!… Cum modificarea Constituției e mai complicată – necesită votul a două treimi din parlamentari și un referendum în care alegătorii să voteze, în majoritate, pentru revizuire! – rămâne „mutarea” tuturor acestor momente „pe stil nou”! Deci – 5 Februarie 1859 (Unirea Principatelor), 22 Mai 1877 (Ziua Independenței), 9 Aprilie 1918 (Unirea Basarabiei cu România), 28 Noiembrie 1918 (Unirea Bucovinei cu Țara), 1 Decembrie 1918 (Unirea cu România a ținuturilor de peste Carpați)!

În acest caz, Iașii – și ieșenii – chiar N-AU NICI O TREABĂ cu ziua de 24 ianuarie… N-ar fi avut nici dacă s-ar serba Unirea Principatelor „pe stil vechi”! Data la care Adunarea Electivă a Principatului Moldovei l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor este 5 Ianuarie 1859 („pe stil vechi”) sau 17 Ianuarie 1859 („pe stil nou”)!… Pe 24 Ianuarie („stil vechi”) Cuza a fost ales de Adunarea Electivă a Principatului Țării Românești, LA BUCUREȘTI, NU LA IAȘI! Sau, dacă trecem „pe stil nou” – pe 5 Februarie 1859!…

Și când te gândești că Parlamentul României a decretat data de 24 ianuarie ca zi liberă, la inițiativa unui nechemat, aflat, din greșeală, în funcția de „primar” al Iașilor!… Păcat că nu doare să fii habarnist!…

De ce să combați (doar) efectul, fără să (te faci că) nu vezi cauzele??? Sâmbătă, ian. 23 2021 

De la onor Ministerul (Educației și Cercetării) a venit o adresă legată de „Educație pentru climă”. Foarte frumos, util, necesar, nimic de zis, dar… Da, există un „dar”… Promotorii inițiativei în cauză mi se par interesați în combaterea efectelor – afectarea climei de către activitatea (negativă a) societății umane – dar nu suflă o vorbă – din… necunoaștere sau ipocrizie? – despre EDUCAREA chiar a CELOR CARE DISTRUG PLANETA, inclusiv CLIMATUL ACESTEIA!…

Cu riscul de a (mă auto)cita și cu scuzele de rigoare, reiau un fragment de aici: „Din epoca romană, de la latinescul terra = pământ, s-a născut cuvântul țară, în spațiul carpato-balcanic fiind atestate, anterior creării statelor medievale românești (secolele IX-XIII), dar chiar și după, zeci de asemenea țări, nu doar la nord de Dunăre – Țara Maramureșului, Țara Oașului, Țara Lăpușului, Țara Moților, Țara Oltului/Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor, Țara Moldovei, Țara Berladnicilor, Țara Vrăncii. Țara Loviștei, Țara Severinului, Țara Almăjului și altele – ci și în Balcani: Țara Cărvunei, Țara Moșilor (vechiul nume al moesilor și provinciile romane Moesia Inferior și Moesia Superior, la niște moși s-ar putea să se refere!), Țara Șopilor, etc și este posibil ca țărenii (unul din grupurile de români timoceni, așezați lângă Dunăre, alături de pădureni, ce locuiesc în zonele montane și depresionare, împădurite și de ungureni, originari din Banatul aflat sub stăpânire maghiară) să se refere, ca și termenul nord-dunărean țărani, la oamenii pământului. Ion Conea, în documentarea sa prin Țara Vrăncii, în anii ’50 ai veacului trecut a mai găsit localnici care știau că țară înseamnă locul unde se fac bucate, adică unde se practică agricultura. Deci, sensul termenului țărani = oamenii pământului. Acest lucru se observă prin expresii, populare, sau nemurite în opere literare, în tot spațiul românesc actual. Astfel, pentru basarabeni, băștinașii sunt numiți pământeni. În Oltenia, localnicii, când vor să afle de unde este cineva, îl întreabă de unde e de pământ? În romanul Ion, scris de ardeleanul Liviu Rebreanu, eroul principal stă de vorbă, la capătul ariei, cu pământul, exact cum ar vorbi cu o ființă vie. Moldoveanul Mihail Sadoveanu, născut în satul Vatra (azi – cartier al Pașcanilor) are, în romanul Frații Jderi, un capitol intitulat Oamenii Pământului. Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, încheie cu formula ia, am fost și eu, acolo, un boț de humă – trimiterea, cu caracter biblic, fiind clară: Pământ ești și-n pământ te vei întoarce!…

Tocmai de aceea, tot din vechime, apare legătura cu spațiul mioritic, „râul, ramul” (menționată încă din antichitate, prin însemnările romane care menționau că daci de montibus inhaerent) și când vine vorba de apărarea plaiurilor natale. Astfel, această legătură apare de la Dromichete, Burebista și Decebal, trecând prin voievozii medievali – Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Ion Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul – până la jertfele soldaților-țărani ai Armatei Române, care, la Plevna, Opanez, Smârdan, Rahova, Vidin – au consfințit Independența, iar la Predeal, Mărăști, Cireșoaia, Mărășești, Oituz, pe Nistru și pe Tisa, și-au dat viața pentru România Mare, făurită acum un veac, la sfârșitul lui 1918.

La fel, așa cum am văzut, cultul strămoșilor, se află în relație strânsă cu legătura comunităților cu pământul: sunt mai multe momente în an în care se face pomenirea morțilorMoșii – de primăvară, de toamnă, etc, Paștile Blajinilor, Înălțarea (Ziua Eroilor), sâmbăta morților, sau, la catolici, Ziua Morților (la început de noiembrie).

În smerenia și simplitatea sa, după Liturghie, țăranii noștri au creat un termen nou – omenia. Ce înseamnă să omenești pe cineva = pilda Bunului Samaritean: îți bate cineva la ușă, e obosit, plin de răni, murdar, flămând, însetat… Nu-l cunoști, dar îl primești în casă și-l omenești: îl speli, îi oblojești rănile, îl hrănești și-i astâmperi setea… Îi pregătești așternut curat, spre odihnă… Îl lași să se întremeze și, când se hotărăște să-și continue drumul, îi pui în desagă merinde, haine groase, de schimb, îi dai și niscaiva galbeni de cheltuială, că, cine știe, un nepot de-al lui ți-a întoarce binele, însutit, înmiit, unui nepot de-al tău! Deci, din latinescul homo = om, a rezultat o întreagă familie de cuvinte: om, a omeni, omenesc, omenie, Omenire…

Respectul față de Natură al strămoșilor noștri, care doreau să ocrotească nu doar Natura, de care erau legați, prin mii de fire nevăzute, ci și viitorul comunităților din care făceau parte și care depindeau de același pământ, se manifesta în fațete multiple. Astfel, când un localnic se ducea la pădure să taie lemne pentru iarnă, după ce tăia un copac, îl făcea bucăți și-l încărca în căruță, planta mai mulți puieți, ca să aibă și urmașii de unde să ia lemne peste ani. De asemenea, spre a nu fi complet secătuit solul de substanțele nutritive, se lăsa o parcelă din cele trei să se „odihnească” un număr de ani, iar pentru fertilizare se „îngrășa” solul cu bălegar… Au în vedere eco-salvaționiștii măsuri de acest gen? Mă îndoiesc!…

Mai erau și alte exemple acolo, dar ar însemna să (auto)citez (aproape) întregul text… 🙂 Modul cum este „structurată” inițiativa amintită seamănă izbitor cu investiția făcută, într-o facultate/școală, etc în bănci, materiale didactice, videoproiectoare, pe care le lași să fie distruse de bipezii care nu au fost învățați, nici acasă, nici în altă parte, să păstreze și să folosească aceste materiale și să le lase EXACT ÎN STAREA – UTILĂ – ÎN CARE LE-AU GĂSIT!…

Dacă prin alte părți nu se poate face Educația cetățenilor în sensul ocrotirii Pământului, a Naturii, deci și a climei terestre, fiindcă, poate, acele neamuri nu au moștenit înțelepciunea populară a strămoșilor noștri – dar le-o putem împrumuta, pe „principiul” lui Anton Pann „De la lume adunate și-înapoi la lume date! – noi, românii avem un asemenea avantaj! De ce nu este folosit?

Aștept un răspuns, argumentat, la această întrebare, dar mă îndoiesc că va veni!…

„Regula” românească de „a nu avea nici o regulă”… Joi, ian. 21 2021 

Una dintre „regulile” strămoșești, cu o vechime cel puțin seculară, dacă nu milenară, este de „a nu avea nici o regulă”… Din mulțimea de exemple – asupra cărora vom reveni, cândva… – vom vorbi, astăzi, despre (ne)regularitatea cu care se desfășoară recenzările populației în România. Cu mai multă vreme în urmă, am semnalat faptul că, în peste 150 de ani de existență a statului român și de înregistrare statistică a locuitorilor săi, nu s-a întâmplat niciodată să avem mai mult de două recensăminte desfășurate din 10 în 10 ani…

Să (le) recapitulăm: primul a avut loc în 1859-60, fiind urmat de cel din 1890. Al treilea s-a desfășurat în 1899, fiind urmat de ultima înregistrare antebelică, în 1912… Singura recenzare interbelică s-a produs în 1930, fiind urmată de cea din 1941, deja – în vremuri de război… După aceea, primul recensământ postbelic a fost realizat în 1948, fiind urmat de primele două înregistrări la interval de un deceniu între ele, în 1956 și 1966… Ultimul recensământ din perioada comunistă a avut loc în 1977, fiind urmat de alte două înregistrări, postdecembriste, în 1992 și 2002. Aderarea țării la Uniunea Europeană, în 2007 și faptul că, la nivelul acesteia, recenzarea populației trebuia să se realizeze în același an, a dus următorul recensământ în 2011

Recent, adică ieri, s-a anunțat că, urmare a pandemiei de covid-19, recenzarea viitoare a populației, prevăzută, inițial, în acest an, s-a „mutat” în 2022…

Paradoxal, mai există o șansă de a avea, pentru prima dată, o serie de (cel puțin) trei înregistrări statistice ale populației o dată la 10 ani, realizate de o administrație român(ofon)ă: în Republica Moldova, unde s-au făcut deja, după proclamarea Independenței (1991), două asemenea recensăminte, în 2004 și 2014. Dacă următorul va fi realizat în 2024, aceasta va fi „excepția” care confirmă „regula” românească de care am vorbit mai devreme…

Citiți și comparați… Marți, dec. 15 2020 

Vă invit să citiți Directivele de Bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică… Documentul merită citit integral. Totuși, atrag atenția, în mod special punctele următoare:

„18. Trebuie organizat ca numai acei conducători sa fie avansați care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinați și care nu le analizează depășind cadrul activității lor.”

„32. Trebuie extinsă birocrația statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activității organelor administrative, însă nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului și nici funcționarea normală a aparatului birocratic.”

„35. Din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee și facultăți trebuie sa fie înlăturați profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie sa fie ocupate de oameni numiți de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Sa se analizeze diferențele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee sa se oprească predarea limbilor latină și greacă veche, a filosofiei generale, a logicii și geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut sa servească binele țării. Se va insista pe lăcomia și răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei, și pe lupta poporului asuprit. În școlile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă.”

„45. Trebuie ca la facultăți sa ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesați sa se perfecționeze la nivel înalt, ci doar sa obțină o diplomă.”

Comparați textul de mai sus – mai ales fragmentele subliniate – și spuneți dacă s-a schimbat ceva după 1989…

„Poliția gândirii” în acțiune… Duminică, dec. 13 2020 

S-au decis următoarele:

Denumirile unor localități se modifică, după cum urmează: Negrești = Afro-americanești; Negreni = Afro-americaneni; Neagra Șarului = Afro-americana Șarului; Negreasca = Afro-americaneasca; Negru Vodă (Constanța) = Afro-american Vodă;

Următoarele nume de persoană se vor înlocui, astfel: Negru = Afro-american; Negrea = Afro-americanea; Negrilă = Afro-americanilă; Negraru = Afro-americanaru; Negrescu = Afro-americanescu; Negreanu = Afro-americaneanu;

Se interzice expresia „negru de fum”: se va folosi doar „afro-american de fum”! Nu se va mai folosi nici expresia „negru de supărare”, care se va înlocui, doar când este necesar, cu „afro-american de supărare”! De asemenea, expresia „straie cernite” se înlocuiește cu „straie afro-americanite”! În stilouri nu se va mai pune „cerneală”, ci „afro-americaneală”!

Numele localităților Cernavoda și Cernăuți vor deveni Afro-americanvoda și Afro-americanăuți! De asemenea, Cerna și Cernișoara se redenumesc Afro-americana și Afro-americanișoara!

De acum încolo, Marea Neagră se va numi Marea Afro-americană!

Verbul „a înnegri” se va modifica în „a înafro-americani”!

Se modifică și versurile Baladei lui Afro-American Vodă, astfel:

Pe Argeș în jos,

Pe un mal frumos,

Afro-American Vodă trece

Cu tovarăși zece…”

Titlul filmului „Pisica albă, pisica neagră” se modifică în „Pisica albă, pisica afro-americană”! De asemenea, expresia „alba-neagra” se schimbă în „alba-afro-americana”…

Se înființează o comisie care să descopere orice alte modificări necesare a se face și care să vegheze la respectarea și aplicarea schimbărilor deja făcute!

Schimbarea actelor de identitate ale celor afectați de aceste modificări, precum și a oricăror altor înscrisuri, documente, inscripții, cărți, etc. se va face pe cheltuiala celor care inițiază modificările, din buzunarele lor!

P.S. Acesta este un pamflet și trebuie luat ca atare! Este necesar să (re)vină George Orwell. Pentru curioși, citiți 1984 și Ferma animalelor și veți înțelege…

Urbanizarea în România în ultimii 150 de ani Miercuri, nov. 11 2020 

Reamintim că ieri am prezentat evoluția urbanizării pe cele trei regiuni istorico-geografice românești și am încheiat această „trecere în revistă” cu situația ratei urbanizării înaintea Primului Război Mondial: Moldova se afla (încă) în frunte, cu 23%, urmată de Țara Românească – 20,3% și Transilvania (în sens larg) – 17%. Media întregului spațiu românesc era de 20,1%.

După Unirea din 1918, datele recensământului din 1930 arată unele schimbări. Astfel, Moldova – acum întreagă (cuprinzând și Basarabia, mai rurală, dar și Bucovina, mai urbanizată) avea o pondere a populației urbane mai mică – 19,4%. Notăm, totuși, că, dacă ne referim doar la Moldova carpato-pruteană, ponderea populației urbane a crescut – 27,8%. Și Transilvania se găsea, încă, sub media națională (20,2%), având un procent de 17,4%. Cea mai dinamică zonă era Țara Românească, ajunsă la 29,7% – rezultat, în mare măsură, al creșterii demografice rapide a Capitalei.

După a doua conflagrație mondială, care a lăsat urme, atât prin cedările teritoriale din 1940/1944, cât și prin pierderile de vieți omenești și distrugerile materiale, situația celor trei regiuni istorico-geografice s-a schimbat dramatic. Cea mai afectată a fost Moldova (la care am adăugat și sudul Bucovinei, rămas României, oricum, ușor mai urbanizat decât media națională), mai ales ca urmare a situării pe linia și/sau în spatele frontului (în martie-august 1944) și a secetei și foametei din vara anului 1946… Astfel, la recensământul din 1948, ponderea populației urbane în partea de est a țării scăzuse la 18,5%. Și Țara Românească a cunoscut un recul, mai diminuat, având un procent de 27,4%, în timp ce, surprinzător, Transilvania a înregistrat o ușoară creștere – 21,1%. Totuși, încă, partea central-vestică a țării se situa sub media națională – 23,4% – mai mare decât în perioada interbelică, mai ales ca urmare a cedării Basarabiei, o regiune mai rurală.

La jumătatea perioadei comuniste (la recensământul din 1966), media națională a ponderii populației urbane se situa la 33,2%, reflectând începuturile unui proces postbelic mai accelerat de urbanizare, la scară națională. Ritmurile acestui proces erau, însă, diferite: urbanizarea se desfășura mai rapid în Transilvania, care trecuse deja pe primul loc, cu 36% populație urbană. Urmare mai ales a creșterii demografice a Bucureștilor, și Țara Românească se situa peste media națională – 34,5%, în vreme ce Moldova, care crescuse și ea (la 25,3%), revenind peste media din 1912, se situa sub media pe țară.

După căderea regimului comunist (1989), la recensământul din 1992, ponderea populației urbane la nivel național depășea 50%, ajungând la 54,2%. Conform Institutului Național de Statistică, populația urbană a depășit pentru prima dată în istoria românească, populația rurală în anul 1985. Până atunci, România a fost, în toată istoria sa, o țară de țărani. Asta nu e o rușine, dimpotrivă: termenul țăran vine de la cuvântul țară, care, după informațiile culese din Țara Vrăncii, de geograful Ion Conea, în anii ’50, a însemnat locul unde se fac bucate (adică agricultură). Iar țară vine din latinescul terra = pământ. Deci țăranii au fost și sunt oamenii pământului, care, practicând cultura pământului (agricultura) NU AU PLECAT NICĂIERI DE AICI, SUTE ȘI MII DE ANI!

Ierarhia regională postdecembristă era neschimbată, având în frunte tot Transilvania – 57% orășeni, urmată de Țara Românească – 55,4%, în vreme ce Moldova rămăsese sub media pe țară, cu 46,8%. Valori apropiate se consemnează și la recensământul din 2002, care, pe fondul unei ușoare scăderi a populației totale, înregistrează cel mai ridicat procent de orășeni din istoria țării: 54,4%. Problema este că, dacă Transilvania (57,5%) și Țara Românească (55,9%) au contribuit la această ușoară creștere, Moldova intrase într-un ușor declin (cu 46%), care se va accentua ulterior. Astfel, în 2011, la o medie națională de aproape 54% (însemnând o ușoară scădere, pe țară, a ratei urbanizării), Moldova mai avea doar 41,6% orășeni, în vreme ce regiunile central-vestice și cele sudice consemnau chiar creșteri ușoare față de 2002: Transilvania a ajuns la 58,9%, iar Țara Românească – la 56,3%! Rezultat, în mare măsură, al unei politici – sovietice – de urbanizare postbelică, actuala Republică Moldova a atins, la finalul perioadei comuniste sovietice (1989) un vârf de 46,9% populație urbană, un adevărat progres, atât față de sfârșitul perioadei țariste (11,6%, în 1910), cât și față de perioada interbelică, în care Basarabia aparținea României (13%). Ulterior, s-a produs un declin, dar mai puțin pronunțat decât la vest de Prut. Astfel, spațiul pruto-nistrean avea, în 2004 (conform primului recensământ post-sovietic), 42,7% orășeni, iar după ultimul recensământ (2014), se consemnase, și aici, o scădere ușoară (la 42,5%), dar ponderea este superioară, cu aproape un procent, pentru prima dată, celei din Moldova apuseană (aflată în componența României)!

În concluzie, referindu-ne, în primul rând, la Moldova, dacă, timp de secole, până în preajma primului război mondial, a experimentat o creștere continuă, cu ritmuri diferite, dar fără sincope, în ultimul secol – și mai ales după 1940/1944 – a cunoscut o serie de bulversări, care au făcut ca rata urbanizării să ajungă, inițial (din 1948) sub media națională, să rămână, constant sub aceasta (din 1966, până în 2002, cam la 8% mai jos), spre a cunoaște chiar un (nou) declin, în 2011, când constituie, practic, singura regiune românească în scădere față de recensământul din 2002! Dacă adăugăm și faptul că, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, și prosperitatea românească avea în fruntea ierarhiei mai multe județe moldovenești – Iași, Botoșani, Covurlui – cu venituri peste Capitală, iar un secol mai târziu (în zilele noastre) Moldova nu mai are nici un județ în primele 10 pe țară, din punctul de vedere al produsului intern brut pe locuitor, vom înțelege și mai bine legătura între rata urbanizării și nivelul de trai. De fapt, așa cum din punctul de vedere al urbanizării, Moldova a rămas mult în urma restului țării, aceeași situație se constată și în ceea ce privește nivelul de trai, consecința principală fiind depopularea, fie prin migrații spre sudul și vestul țării și, mai ales, spre alte țări, în special din Uniunea Europeană… Dacă adăugăm și carențele infrastructurii sau chiar absența unor elemente ale sale (autostrăzile), orice alte comentarii sunt de prisos!

Transilvania a cunoscut o evoluție cu multe rupturi de ritm. Se situa în frunte, atât în Evul Mediu (1500), cât și la începutul epocii moderne (1800), însă, intrarea, ca regiune periferică, în componența Ungariei (dualiste), în perioada 1867-1918, a dus la încetinirea considerabilă a creșterii urbanizării (inclusiv prin emigrări, atât spre Ungaria și Austria, cât și spre Vechiul Regat și, mai ales, spre America), în așa fel încât, cu câțiva ani înainte de Unirea din 1918, se situa pe ultimul loc între regiunile românești din acest punct de vedere, poziție pe care o păstrase și în perioada interbelică, în ciuda unui început de creștere mai rapidă. Atinsă mai puțin de a doua conflagrație mondială (surprinzător, chiar în pofida faptului că a fost divizată, în anii 1940-1944, de Diktatul de la Viena!), Transilvania a cunoscut o creștere rapidă și continuă în toată perioada postbelică, trecând, din 1966, pe primul loc din acest punct de vedere. Cum, și în acest caz, urbanizarea rapidă merge în strânsă corelație cu creșterea susținută a nivelului de trai, avem, astfel, explicația faptului că, între județele prospere ale României se numără Cluj, Timiș, Sibiu, Brașov, Arad, Bihor…

Țara Românească a pornit, ca și Moldova, de la un nivel modest al urbanizării și – consecință a faptului că, până la începutul secolului al XIX-lea, era înconjurată, ca vecin „extern” doar de Imperiul otoman – se situa pe ultima poziție, în ceea ce privește urbanizarea. Secolul al XIX-lea, cu elementele de modernizare ce au declanșat o evoluție rapidă atât demografică, în general, cât și a populației urbane, în special, a dus la creșterea substanțială a ratei urbanizării, mai accentuată decât cea a Moldovei, după Unirea Principatelor (cauzată în mare parte, după stabilirea la București a capitalei țării, de creșterea demografică rapidă a Capitalei). Astfel, din perioada interbelică, Țara Românească a trecut pe prima poziție din punctul de vedere al urbanizării a cărei rată a continuat să crească, aproape continuu (cu o sincopă scurtă, cauzată de anii de război 1940-1944). Deși, din 1948, rata urbanizării, superioară mediei naționale, a fost depășită de cea din Transilvania, evoluția sudului țării a fost similară cu cele din ținuturile centrale și vestice.

Dacă adăugăm și faptul că, de peste un secol, reprezentarea la nivel guvernamental – prin miniștri și prim-miniștri – dezavantajează Moldova (Iașii, de exemplu, în intervalul 1912-2011, n-au mai dat țării nici un premier!) și pun în avantaj mai ales Capitala, dar și regiunile centrale și vestice, toate aceste elemente – creșterea peste media națională a nivelului de trai, o rată a urbanizării mai mare decât media pe țară și număr mare de demnitari în guvern – explică de ce marii câștigători, după 1918 și, mai ales, după 1945, ai integrării, ca stat național, a României sunt Capitala și regiunile centrale și vestice, iar marele perdant este Moldova!

Să încheiem cu demontarea unei marote, potrivit căreia, dintotdeauna, atât Transilvania, cât și Bucovina aveau, de dinainte de 1918, un nivel de trai peste cel al „regățenilor” (=locuitorii Vechiului Regat). Statistica monarhiei dualiste austro-ungare a consemnat scrupulos, „nemțește”, ce nivel de trai aveau diferitele părți ale Imperiului. Astfel, Transilvania, în sens larg avea, în anul 1910, cam 80% din produsul intern brut pe locuitor al Ungariei (în granițele sale actuale) și 49% din cel al Austriei de azi. Bucovina avea un venit pe locuitor de 48% din media Austriei. Cum Ungaria avea, după datele publicate de Angus Maddison, în anul menționat, 2000,392$/locuitor, iar Austria – 3290,373$/locuitor, rezultă că venitul pe locuitor al Transilvaniei era de 1612,283$, iar al Bucovinei – de 1579,379$. În același an, România (în granițele de azi) avea 1660,037$/locuitor, ceea ce înseamnă că produsul intern brut pe locuitor în Vechiul Regat era de 1692,281$! Adică, un ardelean (sau bănățean) avea 95,27% din venitul unui „regățean”, iar un bucovinean – 93,33%! Așa încât, prin Unirea cu România (1918), atât bucovinenii, cât, mai ales, ardelenii și bănățenii au avut de câștigat, în ultimul secol, inclusiv în plan financiar!

Încheiem cu precizarea, făcută și cu alte prilejuri, că astăzi se împlinesc 102 ani de la armistițiul semnat în Pădurea Compiegne, într-un vagon de tren, la 11.11.1918, orele 11.00, care a pus capăt primei conflagrații mondiale. Astfel încât, așa cum, fără Revoluția bolșevică din toamna anului 1917 din Rusia, nu s-ar fi produs, în primăvara lui 1918, Unirea Basarabiei cu Țara, nici fără armistițiul din 11 Noiembrie 1918, actele de Unire ale Bucovinei și Transilvaniei cu România NU AR FI EXISTAT!

(Dez)interesul autorităților centrale față de Iași și față de Moldova… Duminică, oct. 11 2020 

„Grație inerției și nepăsării tuturor guvernelor […], Moldova și în special Iașul se află azi într’o mizerie mare. Dacă s’a făcut ceva dincolo de Milcov pe terenul cultural, în schimb s’a nesocotit cu desăvârșire dezvoltarea economică a Moldovei și a Iașului.”.

Probabil, vă este greu să ghiciți de când datează acest citat. Dacă n-ar avea ortografia de pe vremuri (de dinainte de venirea regimului comunist), s-ar putea zice că e o constatare de azi, deși ea e veche, poate nu „de când lumea”, dar, sigur, din perioada antebelică! Mai exact, citatul este dintr-un articol aflat în numărul din 19 mai 1899 (!), al publicației Adevărul, tipărit în Capitală…

Orice alte cuvinte sunt de prisos!

Pagina următoare »