Despre (ne)reprezentativitatea „câștigătorilor” Miercuri, Iun 21 2017 

Azi s-a consumat o premieră: o formațiune (zisă) politică și-a dărâmat, prin moțiune de cenzură, propriul guvern. Acest „guvern” a fost învestit sub părinteasca „grijă” a șefului unui (așa-zis) partid politic din România. Acesta a decis, din motive de nimeni știute, să-și execute propriul executiv după nici jumătate de an de la învestire, printr-o moțiune de centură, pardon de cenzură, intitulată „România nu poate fi confiscată. Apărăm democrația și votul românilor”.

Trecem acum peste faptul că România a fost (cât pe-aci să fie) confiscată în perioada când a fost promulgată și a fost în vigoare OUG 13, adoptată „noaptea, ca hoții”!…  Am vorbit despre asta la momentul oportun și chiar și după… Dar, a doua parte a titlului moțiunii merită ceva atenție. Democrație, după https://dexonline.ro, înseamnă, citez:

DEMOCRAȚÍE, democrații, s. f. Formă de guvernare în care supremația aparține poporului – Din fr. démocratie.

Termenul pornește de la sensul primar: „puterea poporului”. Voi lega această „putere” a poporului de „votul românilor”.

Vot-mandate 1990-2016

Astfel, după datele oficiale legate de alegerile legislative din ultimii 27 de ani, actuala coaliție are cea mai modestă susținere populară, atât ca număr de alegători care i-a votat (coloana 5), cât și ca procent din totalul alegătorilor înscriși pe liste (coloana 12), după cum arată tabelul de mai sus! Deci, tovarăși, supuși ai vechilului și ai unui șef de minuscul grupuscul, despre ce „democrație”, despre ce „vot al românilor” vorbiți dumneavoastră? A, poate vreți să „vorbiți” despre „votul” cetățenilor români de etnie maghiară din UDMR, formațiune cu care ați „negociat” o adevărată „trădare de țară”… Rușine, jigodiilor!

Anunțuri

Sunt aromânii „ne-români”? Joi, Oct 22 2015 

Atât din afara României (mai ales din Grecia, dar și din alte țări – de exemplu, Republica Macedonia), cât și din țară (o minusculă minoritate) se afirmă, în ultimul sfert de veac, ideea că „a-român” înseamnă „ne-român”. Guvernul de la Skopje a și „condiționat” acordarea de ajutoare financiare și ore de emisie la posturile radio-tv naționale de renunțarea, din partea aromânilor (denumiți „vlahi”) la orice legături cu România.  După ce, încă de dinainte de 1989, unii aromâni au utilizat, zice-se, „tactic” ideea de a se „delimita” de români/românitate (pe acea vreme asociată cu regimul comunist de la București), acest „obicei” a devenit „regulă” și îl putem cita aici ca „exemplu” pe Vasile Barba, afiliat institutului de la Freiburg (Germania). Mai mult, „mirosind” că, la un moment dat, statul român se va „trezi” și va cere retrocedarea școlilor și bisericilor românești din Balcani, Grecia – aplicând principiul potrivit căruia „cea mai bună apărare este atacul” – a susținut, discret, este adevărat, „ideea” dezvoltării unui „popor” aromân în… România, care să „ceară” de la București, „drepturi” (a se citi „finanțare guvernamentală”, în primul rând), idee la care au „aderat”, oportuniști precum Costică Canacheu sau Puiu Hașotti…

Dar, lăsând pesonulitățile să dispară în obscuritatea pseudo-ideilor pe care le „afirmă”, să vedem dacă, și în ce fel, pot fi definiți/numiți aromânii drept „ne-români”. Noi, adepții argumentării ideilor susținute, le propunem „adepților ne-românității” aromânilor, dintre românii renegați sau de aiurea să ne explice, argumentat, fără a apela la istoria și limba strămoșilor noștri comuni (cei ai TUTUROR ROMÂNILOR, INCLUZÂNDU-I ȘI PE AROMÂNI!), două modeste exemple:

1.Dintre elementele ce evidențiază „pecetea Romei”, românii au, ca toți ceilalți romanici, o expresie de bun-venit, care, în dialectul dacoromân apare în forma, literară, „Bine ați venit!”, similară unor construcții romanice precum: „Benvenuto!” (italiană), „Bienvenido” (spaniolă), „Bienvenue” (franceză) ori „Bem-vindo” (portugheză)… În cel mai important dialect ROMÂNESC sud-dunărean (Gh. Ivănescu, 2000), cel macedoromân/aromân, această urare apare în forma „Ghini viniși”. Expresia în cauză include un termen (primul) prezent, în forme identice/asemănătoare, și în graiurile ardelenesc („ghine”) și „moldovenesc („ghini”) ale dialectului dacoromân, iar celălalt are un foarte bun corespondent („veniși”) în graiul oltenesc al aceluiași dialect!…

 2. Dintre particularitățile rămase, într-o formă sau alta, de la ceilalți strămoși – traco-geto-daci – menționăm vechiul drapel de luptă al (traco-)geto-dacilor: balaurul cu cap de lup. După Edictul de la Mediolanum/Milano al împăratului (traco-roman) Constantin, care a oficializat creștinismul, traco-daco-romanii au fost îndrumați, de marii preoți ai vechiului cult dedicat lui Zamolxe, să se „ralieze”, prin limba latină, noii „tendințe” din Imperiul roman. Strămoșii noștri aveau de ales între a rămâne „barbari” (și păgâni), precum migratorii ce veneau (preponderent) dinspre est sau a fi „romani” (și creștini), precum restul traco-dacilor care se aflau, atunci, sub dominația Romei.  Romanizarea prin creștinare sau creștinarea prin romanizare a inclus și „renunțarea” (cerută de marii preoți ai lui Zamolxe) la vechile tradiții (considerate pre-creștine) și acceptarea noilor ritualuri… Traco-daco-romanii nu au renunțat de tot la aceste tradiții, printre simbolurile la care strămoșii noștri NU AU ACCEPTAT să renunțe, numărându-se și „balaurul cu cap de lup” (steagul de război al traco-dacilor), prezent, până spre zilele noastre, atât în toponimia dacoromânilor și meglenoromânilor (Șopârca nord-maramureșeană, antroponime ca Șopârlă, Balaur, Țara Șopilor etc.), cât și în tradițiile aromânilor (vezi fotografia de mai jos, cu un păstor aromân, fotografiat de aromânii Manakia, în urmă cu un secol).http://www.dragos-serban.ro/luai-carliglu-si-tamboarea-ce-inseamna.html

În concluzie, îi rog pe adversarii ROMÂNITĂȚII AROMÂNILOR să DEMONSTREZE că AROMÂNII NU SUNT ROMÂNI, FĂRĂ A APELA LA ARGUMENTE LINGVISTICE ȘI ISTORICE TRACO-DACICE, TRACO-DACO-ROMANE ȘI ROMÂNEȘTI. Dacă reușesc o aiestă ispravă, mă angajez să renunț la afirmarea prezenței, în Balcani, a unei continuități traco-dacice, traco-daco-romane și românești.

Eșecul „proiectului european” Duminică, Oct 18 2015 

Declarația tovarășului* Juncker în favoarea Rusiei seamănă, istoric vorbind, cu modul în care țările mici din centrul și estul Europei au fost lăsate la „voia” „marelui URS(S)” în „preajma” celui de-al doilea război mondial… Ținând cont de faptul că, de peste 300 de ani (de la Cantemir și Petru cel Mare), Rusia ne „iubește” de era să ne „dăm duhul” de mai multe ori (a se vedea și ce se întâmplă la Chișinău), orice „fandare” pro-rusă la Bruxelles poate însemna, pentru noi, cei din partea estică a actualei „Uniuni Europene”, că suntem „obiect” și nu „subiect” al unui posibil „târg” (a se vedea Ialta – 1944), între cei „mari” din Europa și Rusia! Polonia a „priceput” din ce parte „bate” noul „vânt geopolitic” în Europa și aplică vechiul dicton latin: „si vis pacem, para bellum”. România „tace”, în toate limbile, inclusiv în cele în care actuala administrație de la București ar putea vorbi. În aceste „condiții”, noi, românii, ca popor (nu vorbesc despre „turma” de bețivi, pomanagii, oportuniști, plagiatori, „generali” la „apelul bocancilor”, etc. – aceștia ori se vor „descurca”/„orienta”, ori vor deveni „victime colaterale, cu consimțământul lor), avem două posibilități: să ne „agățăm” de „suportul NATO” (în principal, dacă nu exclusiv, american) sau să căutăm, prin toate mijloacele, o cooperare multilaterală cu statele amenințate: Polonia, țările baltice (Lituania, Letonia, Estonia), Finlanda. Ar exista și o „a treia cale”, „prin forțe proprii”, dar… la ce armată (nu) are România și, mai ales, ținând cont de incompetenții care ne conduc (mulți, desemnați prin votul altor mulțimi de incompetenți), mai bine – lipsă! S-ar prefigura, în această „a treia cale” un nou an 1940, la o scară mult mai rea decât atunci!…

P.S. Să nu mi se vorbească despre „politically correctness”, deoarece este similară „limbii de lemn” a regimului comunist!

Fără a deveni, obligatoriu, „eurosceptic”, constat că „Uniunea Europeană” este orice, dar nu mai este nici „uniune” și nici „europeană”!…

*individul în cauză „vorbește” în „numele” așa-zisei „UE”, dar, la cum a cuvântat, face jocul vechilor activiști ai „luptei pentru pace” din perioada comunistă! Ținând cont și de „experiența” sa în „mediul privat” (a lucrat NUMAI LA STAT!!!) – NO, THANKS!

Cine salvează România? Criogenia! Marți, Iun 30 2015 

În epoca (ne)implicării cetățenești, există o soluție. Aceasta se găsește aici

Ţi iasti Rumânia? Miercuri, Dec 30 2009 

Iasti ună republică!… Astădzi, în locu’ s’hibă agapi mari…, linişti!… Di ţi?…

Alăsându’ dialectu’ armânescu la ună parti şi agrăindu’ seriosu…, este necesar şi obligatoriu să-i întrebăm pe partizanii republicanismului, în frunte cu autorităţile – locale, judeţene, regionale, naţionale: DE CE NU SĂRBĂTORIŢI, OAMENI BUNI, A ŞAIZECIŞIDOUA ANIVERSARE A „republicii”?

Mă aşteptam să văd steaguri tricolore, defilare şi aşa mai departe… ca la 1 Decembrie, sau ca la Înălţare, Ziua Tricolorului, etc. Când colo… LINIŞTE!

Aşa că închei, repetând întrebarea: de ce nu sărbătoriţi, oameni buni?

Am şi răspunsul, dar aştept (şi) alte păreri. Voi reveni cu acesta (punctul de vedere personal) după Anul Nou!

UPDATE: Aşa cum am promis, revin cu răspunsul: DE RUŞINE, DE JENĂ! Este încă o recunoaştere, tacită, în primul rând, din partea clasei politice (dar nu numai) a faptului că „republica” a intrat în viaţa României „pe uşa din dos”!

LA MULŢI ANI! TUTUROR, CU TOT CE (ŞI PENTRU CINE) VĂ DORIŢI!

Alegeţi? Sâmbătă, Dec 5 2009 

Cine este cel mai bun: Moş Nicolae (zis şi Moş Neculai) sau Moş Crăciun (cunoscut, la armâni, şi ca Pap Cârciun)?

Un (altfel de) sondaj… Sâmbătă, Noi 7 2009 

Să trăiţi bine? De ce? Şi, mai ales, cui?

O întrebare (special pentru ministra de la Turism): Duminică, Mai 24 2009 

Uniunea Europeană este monarhie sau republică?

P.S.: Apelativul „ministra” a fost utilizat pentru a nu întrebuinţa sintagma „doamna ministru”, care, pe de-o parte, încalcă normele europene, iar pe de alta este un dezacord, după normele limbii române…

(Ne)simţirea la români – (alt) studiu de (ne)caz Joi, Feb 5 2009 

Devine o „obişnuinţă” să afli că, în România, mor oameni, cu zile, din indiferenţa şi nepăsarea „birocratică” a angajaţilor de la spitale… Cred că mulţi dintre noi îşi doresc să nu se îmbolnăvească… Să nu îi/le acuzăm doar pe medici/asistente medicale… De sus până jos, sau de jos până sus, societatea românească este bolnavă de… indiferenţă… A devenit apatică, aproape „imună” la tragedia unor oameni… Fiindcă, de fiecare dată – în cazurile oamenilor decedaţi din cauza nepăsării – a fost vorba despre oameni, despre vieţi omeneşti… Jerome Klapka Jerome a spus aceste vorbe, care reflectă un mare adevăr: „o viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă!”

Cândva, demult, poate chiar în vremurile când, din amestecul dacelor cu romanii, începea să se „plămădească” poporul român, acest nou popor – pe atunci – a găsit două derivate de la cuvântul OM: A OMENI şi OMENIE. Se poate spune şi despre ele că sunt la fel de „intraductibile” precum doină, dor… Ce însemna să omeneşti pe cineva? Aplicând preceptele moralei creştine (nu cretine!), aşa cum au înţeles-o strămoşii noştri, să omeneşti pe cineva însemna: să-l găzduieşti peste noapte, dacă n-avea unde adăsta, să-l hrăneşti, să-i dai o haină mai groasă, pentru drum, spre a nu-i fi frig, când urma să meargă mai departe, să-i pui în traistă un pachet cu merinde şi să-i laşi şi vreo doi galbeni, ca să aibă de drum… „Dar din dar se face rai” – zice o altă vorbă… Şi românul acela simplu, care omenea pe aproapele său, ştia că, undeva, gestul său va fi răsplătit…

Dar… asta era odată… Acum, în vremurile de azi sunt la „modă” alte zicale, sau tot alea vechi, uneori, dar „adaptate”. De pildă: să moară capra vecinului a devenit să moară vecinul, ca să iau şi capra lui; la vremuri noi, oameni noi (vorbe spuse de Mihail Kogălniceanu, la alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei) a devenit la vremuri noi, tot noi (asta este o „dedicaţie specială” pentru politicieni!); expresia prietenul la nevoie se cunoaşte s-a transformat în prietenul anevoie se cunoaşte, iar  ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face a devenit ce ţie nu-ţi place, altuia să-i faci cu cea mai mare plăcere…

Este o anomalie să afli că se petrec (şi) lucruri normale în România… Fapta eroului Gheorghe Lâlă, în urma căreia acesta şi-a pierdut viaţa este un exemplu… scuze de repetiţie, exemplar… Reuşita echipei conduse de Bogdan Aurescu la Haga ar mai fi o altă pildă, rară, de normalitate la români… Când ar trebui să fie invers… Şi nici de asta nu ne putem bucura, aflând că, deja, zăcămintele, încă, nedescoperite, au şi fost concesionate de „cozi de topor” ale politichiei româneşti… Nu pentru români, adică nu pentru toţi (sau măcar majoritatea), ci pentru un român, şi cred că se ştie cine este acela…

Directorul medical al unui spital din Satul Mare a declarat, cinic, că, la cât era de bolnavă, bătrâna decedată putea muri oricând… Iar pe blogul unui jurnalist se face trimitere la faptul că şi în Japonia au murit oameni fiindcă au fost „plimbaţi” cu ambulanţa, ba încă şi pe la 14 spitale, nu doar pe la două-trei, ca la noi… Nu subscriu deloc ideii că ar trebui să vedem în asta o „normalitate”… Seamănă, păstrând proporţiile, cu reacţia unui grup de copii care au făcut o poznă: la începerea „anchetei” cadrului didactic, primul chestionat (că trebuie început cu unul dintre ei) va striga că „şi cutare a făcut!”… Sau, mai grav, o astfel de atitudine – rezultată din lipsa de atitudine – începe să se apropie, periculos, de vorbele lui Stalin din vremea ultimului război mondial: „un rus mort este o tragedie, un milion înseamnă statistică!”…

Una din ultimele dovezi ale blazării, indiferenţei, lipsei de reacţie a „societăţii româneşti”: în vremuri de criză economică mondială, când s-au amânat/anulat (în realitate) creşterile salariale sau/şi pensiile, la nesimţirea parlamentarilor de a-şi mări bugetul, n-a reacţionat nimeni… Cred că avem ceea ce merităm… Noi i-am ales, să ni-i păstrăm sănătoşi, fiindcă îi merităm!!! Să nu ne implicăm şi aşa, sigur, (nu) ne va fi bine! Aşa-zisa „societate civilă”, frumoasă, dar prea sublimă, până la absenţă, în caz că mai există, este bolnavă, grav, de „cangrenă morală”… 

Era şi o întrebare, că, de fapt, mă „pornisem” tot la un „sondaj: Cum aţi reacţiona să ştiţi că un om apropiat (din familie, prieten, coleg apropiat) ar păţi ceva asemănător bătrânei de la Satul Mare? 

P.S. 1: Ştiu că este păcat să doreşti răul altuia, dar îi doresc acelui neom de „medic” de la Satul Mare să aibă „prilejul” de a păţi la fel! Doamne, iartă-mă!

P.S. 2: Peste vreo 10 luni vom aniversa/comemora 20 de ani de la căderea comunismului. Păcat de oamenii care au murit atunci (mulţi dintre ei – tineri, chiar foarte tineri…)!

P.S. 3. Dacă nu ne vom implica, avem mari şanse ca, în loc de popor să devenim o „populaţie” (adică o „turmă”)!

Ce s-ar întâmpla dacă…? – studiu de (ne)caz (postare interactivă şi liber…ă) Luni, Feb 2 2009 

N-am fost sondor în viaţa mea şi nici nu cred că am să fiu vreodată… Ca o paranteză – urmează deschiderea numitei „(…)” – cuvântul „sondor” mi-a reamintit un banc despre „sudori”: Într-o noapte, o tânără fată se trezi plină de sudori… A doua zi, sudorii au venit şi şi-au cerut scuze… Paranteză – „(…)” – închisă…

Deci, să (ne) (re)venim… Ziceam (tehnoredactam, scriam, povesteam…) că n-am nici o treabă cu sondorii… Deci, nici cu sondajele (de petrol, gaze, opinie, etc…). Şi totuşi… Fiindcă, abia trecu un secol şi jumate de la Unirea „cea mică”, vă invit, pe toţi cei care mai e-„adăstaţi” pe aiestu blog, ca, într-o atmosferă liber(…)ă – adică liber()ă, liber(al)ă, liber(tin)ă, liber(aloid)ă, etc… -, să răspundeţi la întrebarea: Ce s-ar întâmpla dacă… România s-ar uni cu… – suspans, stress, emoţii, câţiva leşină (totuşi, sper că nu!)… – … Germania?

P.S. Tot respectul pentru sondori şi pentru sudori…