De Ziua Limbii Române: Doina și Ion Aldea Teodorovici – Eminescu Luni, aug. 31 2020

Leave a Response »

 

80 de ani de la Diktatul de la Viena Duminică, aug. 30 2020

La 30 august 1940, la Viena, dictatorii Hitler și Mussolini au crucificat România, dând Ungariei, „pe ochi frumoși”, partea de nord a Transilvaniei. „Argumentele” folosite de dictatori erau, pe lângă pedepsirea – mai ales de către Hitler – a unei Românii prea „francofile” în perioada interbelică, se „legau” mai ales de scopurile practice ale mașinii de război hitleriste: „intrândul” din sud-estul Ardealului, ce aducea Secuimea Ungariei, apropia Germania la doar câteva zeci de kilometri de arealul petrolifer prahovean, după ce, cu două luni înainte, aplicând pactul Ribentropp-Molotov, celălalt dictator, sovieticul Stalin, „mutase” prea aproape de zona petroliferă românească, cerând – și ocupând – în plus, față de „înțelegerea” germano-sovietică, pe lângă Basarabia, și nordul Bucovinei (și, din „greșeală”, ținutul Herței)…

Singurul „argument” ce ar fi stat în picioare, era legat de (re)atașarea la Ungaria a Secuimii, singura regiune ardeleană cu majoritate clară maghiarofonă, dar asta, numai dacă România i-ar fi persecutat pe majoritarii din zonă, în perioada 1918-1940, ceea ce nu este cazul. Doar un singur exemplu, prezentat aici, cu text tradus și în engleză, este suficient: reprezentarea politică a maghiarilor din Secuime în anii 1919-1939, în Parlamentul de la București, prin comparație cu (sub)reprezentarea sau, uneori chiar (ne)reprezentarea românilor în Parlamentul de la Budapesta, până în 1918!…

Adăugăm chiar, în sprijinul celor scrise în textul citat – în română și engleză – că, dacă e să comparăm camerele superioare ale celor două legislative, comparația este net în defavoarea ungurilor! Astfel, în Senatul României, Astfel, în Senatul României, au fost aleși, continuu, reprezentanți ai minorității maghiare, în TOATE legislaturile din perioada 1919-1940 (inclusiv în Senatul din vremea dictaturii regale a lui Carol al II-lea), la acești aleși adăugându-se, continuu, conform legislației electorale românești, alți 4 reprezentanți ai cultelor maghiare: romano-catolic (episcopul de Alba Iulia și cel de Satul Mare), reformat și unitarian (ambii, cu sediul la Cluj). Ba mai mult, deși ungurii au, în ultimul secol, peste 65% pondere din populația Secuimii, nu o dată au avut, chiar la Senat, mult peste acest procent, ca reprezentare politică: în 1922 (80%), în 1992, 2000, 2004, 2008 (85,7%), aceasta fiind o dovadă nu a subreprezentării, ci a SUPRAreprezentării lor! Pentru comparație, în Camera Magnaților de la Budapesta, înainte de 1918, NU A INTRAT nici un reprezentant al românilor, în afara celor doi ierarhi ai bisericilor românești – ortodoxă și greco-catolică!…

Am putea adăuga, la cele deja scrise, situația minorității maghiare din România, de după 1945… Pe lângă statistica din textul amintit, precizăm că, din 1946 încoace, în TOATE legislaturile – și, după 1989, în AMBELE CAMERE – ale Parlamentului României s-au regăsit reprezentanți ai maghiarimii! Iar din 1996, prin UDMR, maghiarii au avut, aproape continuu, membri în Guvernul țării! A dat Ungaria asemenea drepturi românilor din Transilvania, înainte de 1918? Asta, ca să nu mai întrebăm despre câte „drepturi” au avut, în Evul Mediu, românii de peste munți, practic nereprezentați în Dieta Transilvaniei și, după 1366, considerați, cu tot cu confesiunea lor ortodoxă – „schismatică” – doar „tolerați” în Ardeal???

De fapt, chiar și după semnarea Tratatului de la Trianon, statul maghiar a aplicat o politică agresivă la adresa altor grupuri etnice, așa cum se poate observa aici. Acest lucru se poate vedea în tabelul „Population in the territory of present-day Hungary according to ethnic group 1495–1930”: în 1880, maghiarii de pe actualul teritoriu al Ungariei reprezentau 82,4% în 1880, trecuseră la 88,4% în 1910 și la 92,1% – în 1930. După cum se observă și în tabelul „Population of Hungary 1949–1990”, această politică asimilaționistă a continuat și după al doilea război mondial: în 1949, maghiarii reprezentau 98,6%, pondere în jurul căreia s-au situat în toată perioada postbelică, cu un maxim, în 1980, de 99,3%!… Deci, în 100 de ani, de la 1880, până la 1980, minoritățile de pe teritoriul actual al Ungariei au ajuns de la aproape o cincime din populație (17,6% în 1880), la mai puțin de o sutime (0,7%, în 1980)!… O scădere procentuală de 25 de ori, într-un secol! O fi având și România o asemenea situație – în 1930, maghiarii reprezentau 70% din populația Secuimii, după 1990, ponderea acestora se situează la 65-67% – dar scăderea ponderii minoritarilor nu a cunoscut asemenea prăbușire…

De justețea frontierei stabilită, în 1919, de marele geograf – și prieten al românilor și al României – francezul Emmanuel de Martonne – și recunoscută (și) de Ungaria, prin semnarea, la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon, a fost subliniată, în 1944-1945 și de „tătucul popoarelor”, Stalin, care a redat României, după a doua conflagrație mondială, întreaga parte de nord a Transilvaniei… Era frumos dacă același tătuc ne (re)da și ce ne-a luat în iunie 1940, cu japca, dar asta, deja, e altă poveste, despre care pot spune, propriile lor versiuni, și finlandezii, și balticii, polonezii, japonezii, sau, mai nou, georgienii și… ucrainenii…

Acum, la finalul acestui text, anunțăm – mai ales spre Budapesta! – că „am bătut șaua (trecutului istoric), ca să priceapă calul (iredentismului renăscut maghiar de azi)”!…

Leave a Response »

 

Dan Spătaru – Eu o caut pe aceea… Sâmbătă, aug. 29 2020

Leave a Response »

 

Din nou, despre Senat… Vineri, aug. 28 2020

Aseară, târziu, am finalizat pe de-o parte atribuirea mandatelor din Senatul României – atât pe formațiuni politice, cât și pe județe -, iar pe de alta – calcularea datelor procentuale, pe județe, regiuni istorice, pe țară și formațiuni politice, pentru întregul interval 1859-2016…

A fost o activitate migăloasă, care a presupus, mai întâi, găsirea tuturor scrutinelor senatoriale – începând cu 1866, deoarece, anterior, atât Comisia Centrală de la Focșani (1859-1862), cât și Corpul Ponderator (1864-1866), creat de Cuza s-au bazat, practic, pe numiri, nu pe alegeri… Apoi, timp de mai multe săptămâni, au fost inventariate aceste alegeri, cu rezultatele lor și introduse în calculator, cu nume și prenume, informațiile legate de fiecare senator, cu județul și/sau modalitatea în care a ajuns acolo… Ca să știu, pe viitor, cum se diferențiază senatorii – în aleși (și aceștia, prin votul cetățenilor sau doar al universitarilor, ori al consilierilor județeni/comunali, sau, în fine, al corporatiștilor) sau „de drept” (fie, conform Constituției și legislației electorale, fie numiți de monarh – cum s-a întâmplat, fie în timpul lui Cuza, fie, în 1939, în vremea dictaturii regale a lui Carol al II-lea), senatorii au fost „colorați” diferit: cu vișiniu – cei numiți, cu verde – senatorii de drept (episcopi, mitropoliți, generali, președinți ai Academiei, moștenitorul tronului, etc.), cu albastru închis – aleșii universităților, cu mov – cei aleși de consilierii locali și județeni, iar cu albastru deschis – cei votați de corporații (camerele de muncă, de comerț, industrie și agricultură)… Au rămas trecuți cu negru doar senatorii aleși de electoratul fiecărui județ (care vota în sistem censitar – până în 1918, sau pe baza votului universal – din 1919 până în zilele noastre).

A urmat, apoi, determinarea – mai ales pentru perioada de dinainte de 1918 – a apartenenței politice a fiecărui senator. Întreprinderea a fost, oarecum, ușurată de o muncă, sisifică atunci (prin 2006-2007), de determinare a aceleiași apartenențe, pentru deputați. Cum mulți dintre membrii camerei inferioare a legislativului au ajuns și senatori, și am presupus că nu puteau avea într-o cameră o afiliere politică, iar în cealaltă – una diferită, după alte vreo două-trei săptămâni, s-a isprăvit și această treabă… După ce, între timp, atât prin inventarierea alegerilor senatoriale, cât și prin recursul la tabelele cu deputații „all times” (adică, din 1831 încoace), am descoperit „găuri” în evidența electorală a camerei inferioare: lipseau datele despre alegerile din ianuarie 1888 (eu știam doar de cele din noiembrie, ceea ce părea logic, deoarece precedentele avuseseră loc în toamna lui 1884!) și, mai mult, am găsit, pe Internet, lista completă a celor 1230 de delegați (dintre care, 1228, aleși) ce au participat la Marea Adunare de la Alba Iulia… Normal, a trebuit să fac și actualizarea tabelelor și cu acești reprezentanți și va urma, nu știu când, probabil, în paralel cu introducerea datelor legate de votul pentru Senat, actualizarea datelor centralizate legate de aceste momente (ianuarie 1888 și noiembrie 1918), dar și micile corecturi pentru celelalte scrutine (deoarece, în urma acestor inventarieri, au mai rezultat unele mici neconcordanțe – de genul: unul sau doi-trei deputați trecuți la un partid, deși ei aparțineau altuia, corectarea/completarea numelui unor parlamentari – de pildă, Vasile Alexandrescu-Urechea apărea, în unele locuri, ca Urechia B. A. și altele…)

Pe de altă parte – după vechea zicere Unde dai și unde crapă – m-am gândit că n-ar strica să completez lista demnitarilor aleși de la 1831 încoace, nu doar cu membrii Senatului, ci și cu demnitarii ce au deținut diverse dregătorii în adunările legislative din spațiul românesc… Datele există, fiind inventariate, în mare măsură, pentru Sfatul Domnesc din Moldova și Țara Românească de Nicolae Stoicescu, iar, pentru Dieta Transilvaniei – de Trócsányi Zsolt. Pentru secolele anterioare, exista deja o listă a episcopilor, arhiepiscopilor, mitropoliților și patriarhilor, extrasă din lucrarea Oriens christianus a lui Michel Le Quien, inclusiv a participanților la Conciliile Ecumenice din secolele IV-IX, cu completări din alte surse, pentru perioada de după 1740, dar și alte date, disparate (cum ar fi cele legate de cei câțiva senatori traco-romani, membri ai Senatului imperial roman). Așa încât, după completarea tuturor acestor date – care a mai durat o vreme – există, în acest moment, o listă a demnitarilor, membri ai diferitelor adunări cu rol legislativ din spațiul carpato-balcanic, pentru mai bine de două, sau chiar trei milenii…

De ce toată munca aceasta? La ce trebuie așa ceva? Răspunsul l-a dat, cu decenii în urmă, în Introducere la Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova – secolele XIV-XVII, Nicolae Stoicescu: „Lucrarea poate fi considerată o contribuție la alcătuirea unui dicționar al oamenilor politici care au ilustrat istoria României”. Și e foarte bine, chiar reconfortant să observi că, fără să ne fi cunoscut, fără să ne fi întâlnit măcar, au existat/există oameni, pe acest pământ care au gândit, la vremea lor, asemeni mie, acum… De peste un deceniu tot adun și actualizez informații legate (și) de miniștrii și prim-miniștrii din Guvernele românești (inclusiv cele ale R. Moldova) – primele informații în acest sens fiind publicate, chiar pe acest blog, acum aproape 12 ani – și era/este în intenție și întocmirea unui repertoriu al legislatorilor din același spațiu…

Revenind la inventarierea și prelucrarea datelor legate de Senat, abia DUPĂ repartizarea tuturor senatorilor din ultimii 150 de ani (și mai bine) pe județe, mod de desemnare și apartenență politică, poate începe (probabil, în aceste zile), introducerea în calculator a datelor legate de voturile la alegerile senatoriale. Nu se pot face nici un fel de calcule, în nici un caz, înainte de 1918, legate de voturile pentru un partid sau altul, dacă nu știm către ce partid s-au dus voturile pentru nu știu care candidat, câștigător sau nu!… Aceasta a fost metoda de lucru și la Adunarea Deputaților și, dacă am început atunci cu perioada antebelică, tot așa vom proceda și la Senat.

Exceptând anii în care senatorii au fost desemnați pe altă cale decât prin vot (în Comisia Centrală de la Focșani – 1859-1862, Corpul Ponderator – 1864-1866, Senatul lui Carol al II-lea – 1939-1940), așa cum am constatat și la Adunarea Deputaților și, din datele de după 1918, și la Senat, există o mare concordanță între preferințele politice ale alegătorilor (manifestate la/prin vot) și mandatele câștigate de diferitele grupări politice. Astfel încât, având, acum, doar datele prelucrate, referitoare la mandate (deocamdată), putem face câteva aprecieri, generale, legate de viața politică senatorială românească. Detalierile, inclusiv la nivel regional și/sau județean (cuprinzând și material cartografic) le lăsăm pentru după definitivarea operațiunii de introducere în calculator și a preferințelor politice ale alegătorilor…

Mai întâi, în general, pentru fiecare subdiviziune electorală determinată în cazul alegerilor pentru deputați, există o repartiție pe formațiuni politice (partide) la Senat, apropiată, chiar concordantă, cu cea din camera inferioară, pentru același interval și, adesea, și pentru același scrutin… Astfel, dacă în anii domniei lui Cuza și la începutul domniei lui Carol I, a existat un relativ echilibru între liberali și conservatori (cu o ușoară superioritate a acestora din urmă – explicabilă și prin faptul că, deși liberal, Cuza era, mai degrabă, un moderat), din 1867 până în 1869 au trecut în față, cu un avans modest, liberalii, pentru ca, din 1870, până în 1876, să revină în prim-plan conservatorii. Apoi a urmat un interval de peste un deceniu – din 1877 până în 1888, de dominație liberală, în 1884 aceștia obținând și cel mai mare procent de mandate în Senat – 71,67% (datele îi includ și pe aleșii universităților și pe ierarhii Bisericii Ortodoxe – senatori de drept, deoarece, dacă ne refeream doar la cei cu apartenență politică, votați de cetățeni, ponderea ar fi fost chiar mai mare!). Din 1888 până în 1895 au revenit pe primul loc conservatorii, dar nu atât de clar precum liberalii în intervalul anterior, această alternanță continuând apoi, până în 1918, inclusiv: liberalii au câștigat, clar (de regulă având și peste 70-75% din mandate, de pildă, 80,16% – în 1901) în 1895, 1901, 1907 și 1914, iar conservatorii – în 1899, 1905, 1911, 1912 și 1918 (de regulă, cu ponderi de 65-67%, diminuate, în 1912, la doar 59,84% de disidența conservator-democrată, dar cu 89,26% în 1918, scrutin boicotat de liberali, în condițiile semnării de către România a „păcii” de la Buftea cu Puterile Centrale).

În concluzie, în cele (mai bine de) cinci decenii antebelice (1866-1918), s-a produs, în general, acea alternanță liberali-conservatori la guvernare, dar cu o precumpănire a liberalilor, atât ca număr de ani (31 de ani, față de 21 ai conservatorilor), cât și ca pondere a mandatelor (liberalii au avut, frecvent, peste 70 și chiar 80% din mandatele senatoriale, față de circa 60% și chiar sub acest nivel, în cazul conservatorilor). În plus, exact ca la Cameră (Adunarea Deputaților), conservatorii au fost primii (și singurii în acest caz) care au reușit să organizeze alegeri senatoriale parțiale, pentru jumătate din mandate, în 1874 (exact cum, la Cameră, au fost, în aceeași vreme, primii care au dus la capăt o legislatură de 4 ani, în 1871-1875). Ulterior, chiar dacă, inițial, Carol I a fost tentat să dea credit conservatorilor, i-a preferat, după 1876, pe liberali, lucru valabil și în cazul urmașului său, Regele Ferdinand. De aceea, în perioada 1876-1918, liberalii au avut o serie de mai multe mandate de 4 ani (întregi) la guvernare, cu legislaturi duse la final de termen: 1879-1883, 1895-1899, 1901-1905, 1907-1911, 1914-1918, în vreme ce conservatorii n-au mai avut nici unul!…

Scrutinul câștigat de conservatori în 1918, în condiții de război, cu o legislație electorală anacronică, depășită (deși se legiferase, în Parlamentul de la Iași, în vara anului 1917, votul universal, scrutinul din mai-iunie 1918 s-a desfășurat tot pe baza censului), cu participarea la vot doar a alegătorilor din Vechiul Regat (dintre care, muntenii și oltenii se aflau sub ocupație străină, iar dobrogenii nici nu mai erau incluși între „granițe”!), a fost „cântecul de lebădă” pentru conservatori. Implementarea atât a votului universal (doar pentru bărbați, de la 21 de ani în sus) și a Legii agrare (care a împroprietărit milioane de țărani) au dus la dispariția vechiului Partid Conservator.

Unirea din 1918 și aplicarea noii legislații electorale au făcut ca, la primul scrutin interbelic, să nu existe, de fapt un câștigător… Liberalii au obținut doar 21%, fiind mai bine votați în Vechiul Regat (85% – în Oltenia, 84,6% în zona Capitalei și 48,5% – în Moldova, 44,4% – în Dobrogea, aici cu tot cu mandatele obținute în cartel cu formațiunea cetățenească locală), dar nici acolo – peste tot (în Muntenia, fără București-Ilfov, s-a impus Partidul Țărănesc – 51,4%), în vreme ce, în provinciile unite au câștigat formațiunile ce contribuiseră la Unire: Partidul Țărănesc Basarabean (92,1% din mandatele de peste Prut), Partidul Democrat al Unirii (53,8% în Bucovina) și, mai ales, Partidul Național Român din Transilvania (cu ponderi între 69 și 81% în regiunile de peste munți), care a obținut și cel mai bun scor pe țară – 28,63%.

A urmat, însă, după doar câteva luni, scrutinul din 1920, câștigat de Partidul Poporului (formațiune creată de generalul Alexandru Averescu, considerat un adevărat erou al „Războiului pentru Întregirea Neamului”, el însuși născut într-o regiune din cele unite în 1918 – Basarabia), cu 58,7%. După alți doi ani, însă, au (re)venit la putere liberalii, care au obținut 55,9%, nu doar prin suportul primit în Vechiul Regat, ci și în urma fuziunilor cu grupări din provinciile unite (mai ales din Basarabia și Bucovina).

A fost primul mandat legislativ întreg din perioada interbelică, acesta fiind urmat de 3 scrutine în ani consecutivi: 1926, 1927 și 1928, câștigate, succesiv, cu peste 60% din mandate, de Partidul Poporului (64,6%), PNL (66,67%) și nou-creatul PNȚ – în 1926, prin fuziunea PNR cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (60,3%). A venit criza economică și acest lucru s-a văzut și în ce privește instabilitatea politică: au urmat alte 3 alegeri, în ani succesivi – 1931, câștigat de o alianță, Uniunea Națională (dominată de PNL) – 69,2%, 1932, când au revenit la putere țărăniștii – 64,5% și 1933, câștigat, din nou, de PNL – 70,5%, care a și reușit, din nou, să rămână la putere întreaga legislatură de 4 ani.

Ultimul scrutin democratic interbelic, cel din 1937, chiar dacă nu a asigurat nici un câștigător la Adunarea Deputaților, a avut unul clar, la Senat, unde tot PNL a obținut 69,3%… Apoi, în februarie 1938, s-a instaurat dictatura regală a lui Carol al II-lea… Acesta a și organizat un scrutin, în vara lui 1939, câștigat, cum era și normal, de singurul competitor, „partidul regal” – Frontul Renașterii Naționale…

Apoi au venit, succesiv, începutul celei de-a doua conflagrații mondiale (septembrie 1939), prăbușirea granițelor țării (iunie-septembrie 1940), abdicarea lui Carol, înlocuit de dictatura lui Antonescu, cu legionarii (septembrie 1940-ianuarie 1941), sau singur (până la 23 august 1944), după care, ca aliați ai Națiunilor Unite, ne-am trezit ocupați de „aliații” sovietici și cu țara, treptat, transformată, până în decembrie 1947 (când Regele Mihai a fost silit să abdice) într-un satelit al Kremlinului… Deja, la primele alegeri postbelice (noiembrie 1946), regimul controlat de comuniști a considerat că, din Parlamentul dizolvat, în septembrie 1940, de regimul antonesciano-legionar, să reapară doar Adunarea Deputaților, Senatul fiind desființat.

Perioada interbelică este mai scurtă decât precedenta (doar 22 de ani, față de peste 5 decenii antebelice), dar mai însemnată, opinăm noi, fie și pentru că, în mare parte, mandatele senatoriale au fost obținute prin scrutine bazate pe votul universal (deci au o legitimitate mai mare) și s-au desfășurat într-o Românie de peste două ori mai mare, ca suprafață și populație, față de cea de dinainte de 1918. Liberalii au dominat și acest interval, având, și la Senat, două legislaturi de 4 ani finalizate la termen: 1922-1926 și 1933-1937… În rest, celelalte formațiuni care au mai avut puterea – Partidul Național Țărănesc și Partidul Poporului – au reușit să o păstreze, de fiecare dată, cel mult 2-3 ani… În circa două decenii de viață parlamentară interbelică, PNL are 10 ani de dominație în Senat, țărăniștii cumulează 4 ani, iar Partidul Poporului – 3.

Senatul a reapărut abia în 1990, când, la primele alegeri libere, după mai bine de cinci decenii, un alt „front” – Frontul Salvării Naționale – a câștigat majoritatea clară a mandatelor senatoriale, chiar cu un procent mai clar decât FRN (FSN a obținut 76,03% în 1990, față de FRN – 73,27% în 1939, pondere ce include și senatorii de drept!)… Alegerile din „Duminica Orbului” au fost, însă, ultimele, până acum, la care un partid politic (nu alianță de două sau mai multe partide) a reușit să obțină mai mult de jumătate din voturi (și din mandate). FDSN – aripa mai retrogradă a FSN din anii 1990-1992 – a câștigat în 1992, doar cu 33,8% din mandate, rămânând și în 1996 (cu numele schimbat din nou, în PDSR) tot cel mai important partid în Senat (29,2%), chiar dacă alegerile de atunci au fost câștigate de alianța CDR-USD (în cadrul căreia cel mai important partid, PNȚCD, avea, însă, doar 18,75% din mandate, urmat de PD – 15,98%)… Anul 2000 a dus la revenirea la putere a social-democraților, redenumiți, de acum încolo (din 2001), PSD, formațiunea menționată totalizând 47,2% din mandate…

PSD a rămas pe primul loc și în 2004, deși a pierdut scrutinul, obținând 28,2% din senatori, în vreme ce componentele formațiunii câștigătoare – Alianța D.A., PNL (21,2%) și PD (13,9%) – au obținut, separat, mai puține locuri. De fapt, singurul scrutin pierdut de PSD (la număr de mandate, deoarece voturi a avut mai multe!) a fost cel din 2008, când, ca și la Camera Deputaților, PDL a obținut mai multe locuri (cu o pondere de 37,22%) decât PSD (33,58% din mandate). A fost (și) aceasta una dintre ciudățeniile sistemului de „vot uninominal”, abandonat între timp, după anul 2012…

În 2012, ca parte a Uniunii Social-Liberale, PSD a rămas tot în zona unei treimi din mandate (cu 37,23%), reușind, și în condițiile unui masiv absenteism de la vot, să obțină, singur, aproape jumătate din mandate la ultimele alegeri legislative (2016), când a avut o pondere de 49,3%! Pentru PSD, este cel mai bun rezultat, după cel al „strămoșului” său, FSN, din 1990! De fapt, PSD a reușit, acum 4 ani, să obțină, singur, chiar mai multe mandate – 67 (dintr-un total de 136) – decât în 2012, când a avut doar 63 (din 176).

Dacă este să analizăm, pe scurt, și această perioadă, este evidentă „alunecarea” preponderenței politico-electorale românești și la Senat, spre stânga: dacă în perioadele antebelică și interbelică am asistat la o ușoară dominație a liberalilor (la concurență cu conservatorii, până în 1918, sau cu Partidul Poporului și PNȚ, în anii 1919-1937), după 1989, FSN/FDSN/PDSR/PSD a obținut, DE FIECARE DATĂ, cel mai mare număr de voturi și, cu o singură excepție (în 2008, când a câștigat PDL, o altă aripă a FSN, de fapt!), și cel mai mare număr de mandate senatoriale… Asta i-a permis ca, chiar și când nu s-a aflat la guvernare – în anii 1996-2000, 2004-2008, 2009-2012, 2015-2016 și… 2019-2020! – să poată controla, sau măcar influența activitatea politică a „concurenței”…

Cu referire la ultimul scor al PSD (cel din decembrie 2016) urmările acestui câștig le-am resimțit imediat, noi, cetățenii țării, din ianuarie 2017, fiind necesari doi ani și jumătate de proteste pe străzile și în piețele multor localități din România, spre a opri asaltul „ciumei roșii” asupra Justiției…

Dar… asta, deja, e o altă poveste!… Încheiem aceste considerații cu precizarea că detalierea unor elemente metodologice, ce țin, poate, de „bucătăria internă” a cercetărilor electorale românești reprezintă un (fel de) „ghid”, „îndreptar”, pentru cei care s-ar preocupa de continuarea, actualizarea, îmbunătățirea statisticilor politico-electorale de la noi. Fie spre a le urma, fie, dacă vor găsi căi mai bune, de a le urma pe acelea…

Numai să (mai) fie cineva care să vină să continue, indiferent pe ce cale o va face!…

Leave a Response »

 

Doina și Ion Aldea Teodorovici – Răsai Joi, aug. 27 2020

Leave a Response »

 

Singurătatea cercetătorului de cursă lungă (pe cale de dispariție) Miercuri, aug. 26 2020

Mărturisesc că, de multă vreme – n-aș putea spune exact de când – am fost atras de cercetare. De cercetarea științifică… Sunt, cred, sub influența vechiului citat al domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir: „Omul doreşte să ştie tot ce se poate şti; deci să cercetăm, să căutăm, să aflăm, să ştim” (preluat de aici). Tocmai de aceea, nu a existat, niciodată, o „limită” a aprofundării cercetărilor într-o anumită direcție, oricât de dificilă și/sau de cronofagă ar fi fost aceasta…

Observ însă, de la o vreme, că lumea celor care sunt interesați, preocupați de teme apropiate științific de direcțiile proprii de cercetare devine tot mai mică… Observ că aceia cu care „rezonez” pe aceeași „lungime de undă”, din punct de vedere științific sunt din ce în ce mai puțini… Și asta nu doar fiindcă ar fi „plecat” într-o altă „lume”, ci, mai cu seamă, pentru că, „aliniindu-se” noului „trend” (un romglezism care-mi displace, tocmai de aceea l-am și pus între ghilimele), se pre(a)ocupă de ce este „la modă” azi sau/și de ceea ce aduce „puncte” pentru promovare…

Am lansat, nu o dată, apeluri pentru crearea de echipe care să cerceteze – fiecare câte o „bucățică” – pe direcțiile pe care intenționam să mă apuc de lucru – și, în final chiar am făcut asta – singur… Am vorbit la pereți… Cu ani în urmă (vreo 15, cred, dacă nu mai mulți), creasem un cerc studențesc în care încercam să transmit celor interesați reguli, metode de cercetare în inventarierea numelor de locuri (toponime) și/sau de persoană (antroponime): dacă atunci am avut audiență (modestă – câțiva studenți), mă îndoiesc că azi ar mai veni cineva… Pe vremea aceea, toponomastica era disciplină obligatorie, la toate specializările, se făceau 4 ani de facultate, nu trei, ca acum, când mai face toponomastică (opțional sau chiar facultativ) doar cine e interesat; și, din acest punct de vedere, se „aplică” zicerea de odinioară de la „Junimea”: vine cine vrea (câțiva) și rămâne cine poate (aproape nimeni)”…

M-am uitat în jur, de ani de zile, să văd dacă ar apărea cineva care să „preia”, „din mers”, măcar o parte din direcțiile care mă preocupă, care să „crească”, o vreme, alături de mine și, după ce voi ieși la pensie, să continue, să dezvolte aceste direcții… Poți „să tragi cu tunul” și nu se vede niciunul!… Aș putea spune mai multe, dar, dat fiind contextul (care, mie, personal, nu mi-a fost nicicând favorabil, fiindcă nu mi-a plăcut „să ling în dos”), mai bine mă abțin… Cert este un singur lucru: am dobândit convingerea fermă că, pe direcțiile de cercetare asumate, de ani de zile, trebuie să fac tot ce pot, cât mă va ajuta Dumnezeu, în anii rămași până la pensie, mulți, puțini – mai exact, 15!… Și asta, fiindcă, pe lângă faptul că n-am găsit/nu găsesc pe NIMENI să-mi urmeze mie (din punct de vedere profesional-științific), după ce nu voi mai putea nici eu, nu cred că se va mai îndeletnici chiar NIMENI cu așa ceva!

Poate veni, firește, întrebarea DE CE? Păi, în primul rând, cel/cei care ar trebui să facă echipă cu subsemnatul trebuie să posede un bagaj solid de cultură generală… Școala românească se „ocupă” (dacă se „ocupă”!) cu orice altceva decât cu așa ceva! Apoi, este nevoie de pasiune, de interes, de preocupare față de domeniul în cauză… Văzut-ați, în ultima vreme, tineri atrași de așa ceva? Eu, unul, n-am văzut!… Se adaugă și anduranța… Dați oricărui student o treabă de făcut, la care îi specificați că poate dura și ani care să-i fie „furați” pentru așa ceva și vedeți dacă se va „înhăma” vreunul… Nu vreau să pară „laudă deșartă”, dar, de pildă, primele documentări legate de inventarierea antroponimiei românești au început acum mai bine de 25 de ani (pe vremea când adunam date pentru lucrarea de licență), au continuat, la o scară mai amplă, cu circa două decenii în urmă (în vremea activității de realizare a tezei de doctorat), fiind amplificate după, în ultimul deceniu, la o scară ce depășește limitele – cât vor fi fost ele de extinse – ale spațiului românesc!… În timp, din ceea ce a tot „crescut” (ca material metodologic, documentar, cartografic…), am putut înjgheba cursul de Antroponomastică geografică, publicat acum un an…

Așa încât, sper ca, cu ajutorul bunului Dumnezeu, să pot răzbi a face cât mai mult(e) din ceea ce mi-am propus, în planul cercetării științifice, atâta cât voi mai avea posibilitatea (că, uneori, nici propria configurație fizică nu te ajută!)!… De la ceilalți – cu care voi fi vorbit, sau nu – nu mai aștept NIMIC!… Ba nu, greșesc: scuze! Doresc doar SĂ FIU LĂSAT ÎN PACE, SĂ-MI VĂD DE TREABA MEA!

2 Responses »

 

Alte câteva considerații despre adunările legislative din spațiul românesc Marți, aug. 25 2020

După „lupte seculare”, care au durat… ceva vreme*, a fost definitivat inventarul – de un „final provizoriu** 🙂 – cuprinzând atât demnitarii ce au avut funcții înainte de adunările legislative din Principatele Române (deci, până în 1830), cât și, pentru această perioadă, parlamentarii ce au acces, prin vot sau pe altă cale, în Senatul României.

Mai întâi, remarcăm faptul că, în Evul Mediu, atât în Transilvania, cât și în principatele extracarpatice, activitatea unor demnitari în Dietă, respectiv în Sfatul Domnesc, a constituit o experiență însemnată înaintea ocupării celei mai înalte funcții în stat. Astfel, în Ardeal, Moise Secuiul, Gabriel Bethlen, Akos (Acațiu) Barcsay (cu origini românești) au fost membri ai Dietei, înainte de a deveni principi ai Transilvaniei… La fel, în Moldova, au avut diferite dregătorii în Sfatul Domnesc anterior urcării pe tronul principatului Ieremia și Simion Movilă (care a domnit, de fapt, în Țara Românească), Ștefan Răzvan, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Constantin Cantemir… În Țara Românească, lista cuprinde pe: Alexandru Aldea, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu – toți ocupând diferite funcții în Sfatul Domnesc, anterior urcării pe tronul Țării Românești.

Tradiția e chiar mai veche, în vechiul voievodat al Maramureșului, Adunarea Cnejilor – ce conduceau cnezatele de vale ale țării – alegând, dintre membrii ei, pe voievodul maramureșean, printre cei care au avut această funcție numărându-se Codrea, Bogdan, Oprea, Ioan, Ștefan, Sas, Balc, Drag… De fapt, Bogdan (din Cuhea) va deveni și primul voievod independent al Țării Moldovei…

Facem o paranteză, spre a preciza că, dacă așa s-au petrecut lucrurile, destul de frecvent, în istoria statelor medievale românești, presupunem că și aceia care au ocupat diferite demnități în statele create de traco-daci – în Frigia, Misia, Lydia, Bitinia, Bosporul crimeean, Macedonia, Tracia și/sau Dacia (poate, și Troia) – au făcut parte, anterior, din Sfatul Regal al fiecăruia dintre aceste state… De fapt, pentru unii dintre ei există mărturii că au ocupat asemenea demnități: Acornion, unul dintre sfetnicii regelui Burebista, Deceneu, mare preot – în vremea aceluiași rege, care i-a și succedat la domnie, Diegis, fratele regelui Decebal, trimis ca negociator al unei păci cu romanii, etc… La fel s-au petrecut lucrurile cu strămoșii noștri, când părți din teritoriile locuite de ei au aparținut Imperiului roman și/sau, mai târziu, celui bizantin. Astfel, traco-romanii Maximinus Trax (adică tracul), Maximinus Daia și Demetrius au fost senatori romani, primii doi ajungând, apoi, împărați, iar ultimul sfârșind ca martir creștin… La Curtea bizantină, încă din secolul al VI-lea, apar demnitari de origine tracă, precum Baduarius, majordom al Curții, de asemenea, unii dintre ei ajungând împărați la Constantinopol, așa cum este cazul lui Ioan Cantacuzino.

După această digresiune, legată de demnitățile din adunările legislative ale antichității și Evului Mediu, să revenim la începutul epocii moderne… Atât în perioada premergătoare Unirii Principatelor, cât și ulterior, unii dintre demnitarii din adunările legislative au devenit, după aceea, principi. Așa s-a întâmplat, mai întâi cu Gheorghe Bibescu, ales deputat de Dolj, în 1831, în Obșteasca Adunare a Țării Românești, pentru a deveni, un deceniu mai târziu (1842), domn al țării (desemnat tot prin vot), iar apoi – cu Alexandru Ioan Cuza – ales atât deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei (septembrie 1857), cât și în anul următor, în Adunarea Electivă a aceluiași principat, pentru ca, la începutul anului 1859 să devină domnitorul Principatelor Unite (de asemenea, ales). Interesant este faptul că, aleși de adunările legislative, și Bibescu și Cuza și-au sfârșit domniile prin abdicare și părăsirea țării: Bibescu a abdicat în iunie 1848, la începutul Revoluției muntene, iar Cuza – în februarie 1866.

Și după unificarea deplină a Principatelor și venirea pe tronul țării a unui prinț străin (Carol I), tradiția ca principele moștenitor să facă parte, mai întâi, din legislativ, ca să cunoască, mai îndeaproape, problemele țării și modul lor de rezolvare, s-a păstrat. Cu excepția primului rege al României, toți ceilalți – Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai – au făcut parte din camera superioară, ca senatori de drept.

Deși au desființat Senatul, după 1945, și comuniștii au respectat tradiția, printre deputații din Marea Adunare Națională numărându-se Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, importanți lideri ai statului comunist, până în 1989. Mai mult, Ceaușescu a „cumulat” aceste funcții, fiind și deputat și șef de stat!

Nici după 1989 nu a dispărut acest vechi obicei: Ion Iliescu, primul președinte al României de după căderea regimului comunist și Traian Băsescu au fost și parlamentari: primul, începând chiar din perioada comunistă, ca deputat în Marea Adunare Națională, dar și ca senator, după 1996, respectiv, după 2004, iar al doilea, ca deputat – în perioada 1992-2000 și, după încetarea ultimului mandat de șef al statului (2014), ca senator (2016-2019) și chiar ca… europarlamentar (din iunie 2019).

În altă ordine de idei, atât reprezentanții clerului – episcopi, mitropoliți – cât și dregătorii din adunările medievale au trecut dintr-un principat în altul, chiar de dinainte de Unirea Țărilor Române sub Mihai Viteazul (1600). Astfel, de exemplu, Ilie Iorest, mitropolit al Ardealului, a activat, ca episcop și în Moldova. De asemenea, episcopul Mitrofan de la Huși a fost ierarh și în episcopia munteană a Buzăului… Boierul Ivan Norocea, după ce a avut dregătorii în Sfatul Domnesc muntean (1561-1568), trece în Ardeal, unde apare ca demnitar în 1571 și, ulterior, în Moldova (1589-1593). Apoi, boierul moldovean Andrei Corcodel a activat și în Sfatul Domnesc al Țării Românești (în anii 1593-1594), deci de pe la începutul domniei muntene a lui Mihai Viteazul, când preocuparea de căpătâi a voievodului era consolidarea domniei, nu cum să unească cele trei state… La fel s-a întâmplat și cu boierii Nestor Ureche (1601-1602), Dumitrache Chiriță Paleologu (1601-1602), Gheorghe (1613), Iane Caragea (1618-1630) și alții… În total, un număr de 22 de boieri moldoveni au avut activitate și în Sfatul Domnesc muntean, între 1593 și 1830. Leca Racotă, muntean, a activat în anii 1600-1603 în Ardeal… Mai mulți, însă, au fost boierii munteni cu activitate și în Moldova, în total fiind vorba de 12 demnitari, între 1589 și 1830. Deși sunt mai puțini muntenii ce au activat în Sfatul Domnesc moldovean, prezența lor la Iași s-a produs mai devreme cu câțiva ani (1589, față de 1593 – data mutării primului boier moldovean în Sfatul Domnesc de la Târgoviște). Au existat doi munteni care au avut demnități și în Ardeal – Ivan Norocea și Leca Racotă – care pot fi chiar trei, dacă-l socotim și pe Teodosie Rudeanu, marele logofăt al Țării Românești, în vremea lui Mihai Viteazul, devenit demnitar și în Ardeal (1599-1600) și în Moldova (1600). Așa încât nu mai trebuie să ne mire nici faptul că, din 1600 chiar, au început să ajungă moldoveni ca domnitori în Țara Românească sau munteni în Moldova, iar în perioada fanariotă mai mulți domnitori au condus, alternativ, ambele principate… Și la nivelul demnitarilor din Sfatul Domnesc avem asemenea cazuri: Dumitrașco Racoviță a activat în anii 1734-1758 în Țara Românească, trecând apoi în Moldova (1761-1778); Dumitru Sturza e prezent în 1740 în Moldova, apărând, ulterior, în Țara Românească…

*Dacă luăm ca început al documentării, inventarierea făcută adunărilor succesive din perioada de după 1831 (deci, doar cele legate de activitatea deputaților, fără cea a Senatului), documentarea a început încă din anii 2006-2007, cu actualizări succesive, cuprinzând, pe lângă Adunările Obștești (inclusiv cele extraordinare, din 1831, din ambele principate și cea munteană, din 1842, care l-a ales ca domn pe Gheorghe Bibescu), Adunările ad-hoc, Adunările Elective, Adunarea Deputaților, Marea Adunare Națională și Camera Deputaților, atât adunările legate de Unirea din 1918 – Sfatul Țării de la Chișinău, Congresul General al Bucovinei și Marele Sfat Național Român din Transilvania – cât și Parlamentul Republicii Moldova, de după 1990, de la desprinderea sa de fosta URSS și, din 2007, delegațiile României în Parlamentul European. Se adaugă, chiar dacă nu au fost desemnate prin vot, Adunările de la Iași și București din anii 1849-1852, și, în intervalul decembrie 1989-mai 1990, Consiliul Frontului Salvării Naționale și Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, care au jucat rolul de legislativ de tranziție, după căderea regimului comunist. Dacă ne referim doar la inventarierea datelor legate de Senat și de adunările legislative de dinainte de 1831, activitatea se limitează la câteva luni (în care s-au completat și datele pentru Adunarea Deputaților – „sărisem” scrutinul din ianuarie 1888 – și cele cuprinzând delegații aleși în Transilvania, în noiembrie 1918 pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, cuprinzând peste 1200 de membri).

**Când ne referim la „final provizoriu” avem în vedere faptul că, pe măsură ce avem acces la date noi, mai complete, mai bine actualizate, baza de date cu demnitarii poate suferi modificări. Așa s-a întâmplat, pe ici, pe colo, cu Adunarea Deputaților din perioada antebelică, dar și cu Camera Deputaților și Parlamentul Republicii Moldova de după 1990…

Leave a Response »

 

Maria Tănase – Cântec de leagăn Luni, aug. 24 2020

Leave a Response »

 

Maria Tănase – Până când nu te iubeam Duminică, aug. 23 2020

Leave a Response »

 

Maria Tănase – Trenule, mașină mică! Sâmbătă, aug. 22 2020

Leave a Response »