Tradiții meglenoromâne Vineri, oct. 11 2019 

Reclame

Fotis Trasias – Picurăritsiu (Păcurăriciu) Miercuri, sept. 25 2019 

Fotis Trasias – Stau nă dzâuă tu livadi Marți, sept. 24 2019 

Vlahos – O, lai munte! Luni, sept. 23 2019 

Geografie istorică+Antroponomastică geografică Miercuri, aug. 28 2019 

Au apărut, zilele acestea, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, lucrările Geografie istorică și Antroponomastică geografică.

Geografie istorică este rodul a aproape 20 de ani de muncă, începând din toamna anului 1999, când, după intrarea la doctorat, s-a născut prima parte a cursului, legată de boierii din Țara Oltului. Mă rog, preocupările în domeniu erau mai vechi (începând chiar din anii 1993-1996, cu prilejul diferitelor documentări în zonă, legate de unele articole științifice sau de lucrarea de licență), dar trecerea la o viziune structurată, care să treacă la un nivel supra-regional (național și chiar internațional) s-a conturat în ultimele două decenii.

Cealaltă lucrare, Antroponomastică geografică a apărut ca urmare a preocupărilor din ultimii ani, legate de realizarea Tezaurului Antroponimic al Țării Oltului. Am extins, în timp, documentarea legată de semnificația geografică a numelor de persoană, la nivel național și chiar internațional. Lucrarea e doar un „semnal”, deocamdată, urmând a fi extinsă, amplificată și adaptată, cum, dealtfel, va fi și celălalt curs, antemenționat.

Ambele cărți sunt un modest omagiu adus eforturilor făcute de cei care, de-a lungul multor ani, au făcut posibilă Unirea din 1859, Independența din 1877 și Unirea din 1918. Lucrările sunt dedicate Centenarului și nu e nici o greșeală că n-au apărut anul trecut: Centenarul, din punctul meu de vedere, a început în 27 August 2016 (atunci s-a împlinit un secol de la intrarea României în Războiul pentru Întregire, când primele trupe ale Armatei Române au intrat în Ardeal și Bucovina) și se va încheia la 28 Octombrie 2020 (când se va împlini un veac de la semnarea de către Regatul Unit, Franța, Italia, Japonia și România a Tratatului care a recunoscut Unirea Basarabiei cu Țara).

De asemenea, ambele – dar, mai ales Geografie istorică – se constituie într-un răspuns dat domnului Filip (localnic din Vidin), care, cu prilejul aplicației geografice a Congresului SGR din iunie 2015 a remarcat, cu obidă: „Să vă fie rușine, românilor din România, că în cărțile voastre nu scrie nimic despre noi, românii din dreapta Dunării!” Acum, am conștiința împăcată: este cineva care a scris (și) despre ei și nu într-o carte, ci în două! Mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor acelora care au făcut posibilă apariția lor și sper ca aceste cărți să ajungă și la românii de la sud de Dunăre!

Ansamblul etnofolcloric Plăieșii – Haide, lume Duminică, iul. 28 2019 

Nicolae Gribincea și Plăieșii – La bordeiul cel din vale Sâmbătă, iul. 27 2019 

Nicolae Gribincea și Plăieșii – La omul care mi-i drag Vineri, iul. 26 2019 

Un termen (aproape) uitat în terminologia administrativă românească – primic(h)er Joi, iul. 25 2019 

De origine latină, după cum explică DEX (în varianta sa electronică), termenul primicer avea sensul de „Cel dintâi dintr-un corp dintr-o grupare (în vechea Romă)” sau chiar cel de „Dascăl”. Însă, moștenit pe filieră romano-bizantină, probabil din perioada Imperiului roman de răsărit (secolele IV-VI), acesta a căpătat sensul de lider al comunităților rurale românești medievale, mai rar la nord de Dunăre, frecvent în Balcani, acești primichiuri/primiciuri având sens echivalent de „cneji, … sau celnici în fruntea cătunelor vlahe”, din Kosovo, până în Timoc, Bosnia-Herțegovina și Dalmația croată de azi (S. Dragomir, 1959), dar și la aromânii și meglenoromânii din sudul peninsulei (Gh. Zbuchea, 1999), fapt atestat și de toponimia balcanică (în sudul Bulgariei de azi). La nord de Dunăre, în secolele XVII-XVIII, în Țara Românească a circulat antroponimul Primichiriu (N. A. Constantinescu, 1963).

Acesta este atestat și azi, în România apărând sub formele Primicheriu sau Primicheru, cu zeci de purtători ai numelor în județul Bacău (mai ales la Asău și Comănești), mai rar în județele Prahova, Hunedoara și Caraș-Severin. În spațiul carpato-balcanic, la nord de Dunăre apar mai rar asemenea forme – Примикрио/Primikrio – în regiunea Odesa (sudul Ucrainei), Primiceri – în voievodatul Slaskie din sudul Poloniei sau în Austria – numele Primicheru, în Stiria (probabil, purtat de migranți din România). În schimb, în sudul Peninsulei Balcanice, mai exact, în Grecia, întâlnim sute de purtători ai unor forme ca Primikiris/Primikirios/Primikyriou/Primikyrios, etc., localizate mai ales în Attica, în Peloponez, insulele sudice egeene, dar și în regiunile nordice unde au locuit și locuiesc încă numeroși aromâni și meglenoromâni – Epir, Tesalia, Macedonia Centrală, Macedonia Estică și Tracia.

Despre semnificația geografică a „Mioriței” Sâmbătă, iul. 20 2019 

Binecunoscuta baladă populară oferă mai multe elemente cu caracter geografic. În rândurile ce urmează, ne vom opri asupra lor.

Astfel, primele două versuri – „Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai” – oferă, probabil, cea mai „condensată” caracterizare geografică a spațiului românesc, a „spațiului mioritic”, cum i-a spus, inspirat, Lucian Blaga.

„Piciorul de plai” este acea derivație montană ce pornește din culmea principală, fiind separată de două pâraie, afluente ale râului principal (de pildă, Piciorul Ruștei, care pornește din culmea principală a Giumalăului, fiind delimitat de Pârâul Rusca – la vest și de Pârâul Călineștilor – la est). Acest „picior de plai” – numit, în popor, și crac sau grui/gruni(u) (ultima formă, atestată în Carpații Polono-Slovaci, în Banat și la românii balcanici) – are, la partea sa superioară, o pantă modestă, fiind ușor curbată și, de aceea, pădurea ce-l acoperea a fost defrișată, spre a face loc pășunilor și fânețelor (așa cum se întâmplă, chiar sub culmea principală a Giumalăului, în Poiana Ciungilor). În schimb, versanții laterali ai „piciorului de plai”, cu pante mai abrupte, au fost lăsați împăduriți: de aici își luau localnicii din satele învecinate lemnul pentru iarnă. Aceștia, dacă tăiau un arbore, plantau în loc trei-patru puieți, ca să aibă lemn și urmașii lor…

În schimb, „gura de rai” se referă la conul de dejecție de la confluența unui afluent cu râul principal (exemplu: confluența Pârâului Rusca cu Bistrița, la Rusca, sau a Cozei cu Putna, la Tulnici, în Țara Vrăncii). Deoarece conul de dejecție este bombat, situat deasupra zonei inundabile, era (și a și fost) utilizat pentru instalarea unor așezări. Substratul conului de dejecție, dar și al micilor terase laterale (sedimentar format din nisipuri și pietrișuri aluvionare) constituia și teren bun pentru legumicultură, sau chiar pentru culturi de câmp, versanții de racord cu „piciorul de plai” putând fi folosiți pentru pomicultură și, foarte rar, chiar pentru viticultură (cum o dovedește numele satului Viișoara, tot pe Valea Bistriței, în apropiere de Piatra-Neamț). Apele, curate, limpezi (prezente și în freatic) erau bogate în pește. Microclimatul este unul de adăpost, cu ierni reci, dar fără Crivăț, ca în zonele joase, de câmpie, și cu veri răcoroase, fără canicula din Bărăgan, Bugeac sau Dobrogea.

În fine, ca element intermediar între „gura de rai” din depresiune și Raiul din cer, un deal de la marginea Țării Vrăncii a fost numit Răiuțul (un rai mai mic).

Și, tot legat de Țara Vrăncii, mai subliniem un fapt, prezent în „Miorița” culeasă de Alecu Russo (și trimisă la Iași, lui Vasile Alecsandri) – în condițiile în care există zeci de variante (la aromâni se numește „Miala a laie”, iar o variantă basarabeană are versurile „Trei turme de miei/Cu trei păcurărei”). Astfel, se pare că, la momentul definitivării acestei variante a baladei populare, Țara Vrăncii NU aparținea Moldovei, deoarece altfel nu se poate explica prezența baciului vrăncean, alături de cel moldovean (cel ungurean se referă la un român din ținuturile ocupate de Ungaria, deci din Ardeal). Se pare că Vrancea ori era independentă, ori aparținea, cu o largă autonomie, Țării Românești, alipirea sa la Moldova producându-se în vremea lui Ștefan cel Mare (care a și ridicat în zonă cetatea de la Crăciuna) sau puțin mai devreme (oricum, undeva în secolul al XV-lea).

Am amintit de varianta aromână: mială este termenul feminin derivat de la miel, iar de la această formă a rezultat mioară și, apoi, mioriță. Prezența termenului „laie” este explicabilă, el apărând și în varianta „clasică” a „Mioriței” – „Mioriță laie, laie-bucălaie”, dar și în expresia „Ori e laie, ori bălaie” (adică, ori e neagră/rea, ori albă/bună). Iar prezența diminutivului „păcurărei”, derivat de la „păcurari” în varianta basarabeană, arată o migrație a unor ciobani ardeleni la est de Prut. În ținuturile de la est și sud de Carpați, descoperirea păcurii/petrolului a dus la dispariția din vorbire a termenului păcurar (cu sens pastoral), lucru care nu s-a întâmplat în Ardeal (unde există doar gaze naturale), la aromâni și meglenoromâni (care au păstrat varianta picurar), ori la istroromâni (unde este atestată forma pecuror).

În spațiul montan (carpato-balcanic), în timpul verii, când și turmele de oi erau pe pășunile montane, de Sântilie/Sfântul Ilie se țineau primele nedei, numite și „târguri de două țări”. Dovada existenței lor este dată de toponime ca Fața Sfântului Ilie – în Carpații Meridionali (Munții Făgărașului) și de alte asemenea numiri, prezente la sud de Dunăre, în Munții Balcani, Munții Rodopi – Sveti Ilija

Încheiem și cu o ușoară translare a semnificației geografice spre una de viață, filosofică. Cum mai bine de două treimi din spațiul mioritic (românesc) este un deal (munte) și-o vale, la fel este și viața omului: azi în „culmea fericirii”, mâine – în „valea plângerii”… Sau, după cum e cunoscut, după furtună iese soarele…

La final, profit(ăm) de ocazie, spre a-i ura Poianetului „LA MULȚI ANI!”, la 11 ani de la apariția sa!

Pagina următoare »