Structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic (II) Vineri, Feb 16 2018 

Evul Mediu

La cumpăna între milenii, în anul 1000, asistăm la alte transformări. Procesul de etnogeneză duce la diferențierea mai multor popoare romanice, parțial sau integral prezente în spațiul carpato-balcanic: italieni, raeto-romani, dalmați, români, ca popoare romanice, polonezi, cehi, slovaci, ruși, bulgari, sârbo-croați, sloveni – ca popoare slave, albanezii – ca popor (traco-)illir. Pe fondul prezenței, ușor peste medie, a elementului românesc, atât la vest de Carpați, cât și în Pannonia, se regăsește un amestec de grupuri etnice: în Austria de azi, raeto-romanii sunt încă destul de însemnați numeric, dar rezistă tot mai greu în fața procesului de asimilare în fața germanofonilor. În Ungaria de azi, deja, maghiarii se remarcă ușor peste medie, iar la nord de ei, se evidențiază slovacii. Polonezii îi depășesc net pe baltici, în Polonia de azi, la fel și rusofonii pe aceiași baltici – în Belarusul și Ucraina de azi. Românii au o însemnătate considerabilă, de la Nistru, în nord și est, până în nordul Greciei, în sud și în Albania de azi – în sud-vest, dar sunt concurați de multe alte neamuri: bulgari, albanezi, sârbo-croați, greci, în special la sud de Dunăre. În cea mai mare parte a Asiei Mici și a Greciei, precum și în Cipru, predomină grecii, la care, la un nivel mai modest, se adaugă italienii, armenii și chiar evreii sau arabii. În estul Asiei Mici îi regăsim, alături de greci, pe iviri, asirieni și perși. Albanezii sunt, deja, cel mai însemnat element etnic în Albania de azi, în vreme ce o mare parte a spațiului ex-iugoslav este dominat de sârbo-croați, mai numeroși la acea vreme decât dalmații. În fine, în extremitatea nord-vestică a Peninsulei Balcanice, sunt cei mai însemnați slovenii, dar apar și comunități de italieni, dalmați și chiar români.

An 1000 ok

Figura 4

 

La jumătatea mileniului al doilea, în 1500, configurația etnică a spațiului carpato-balcanic se apropie, întrucâtva, de situația actuală. În partea vestică a Peninsulei Balcanice, deși, încă importanți numeric, dalmații pierd teren în fața popoarelor sud-slave (în special a slovenilor, croaților și sârbilor). În estul Alpilor, raeto-romanii au dispărut, asimilați de austriecii germanofoni, aceiași germanofoni deținând ponderi notabile, alături de cehi, în Cehia de azi. În nordul spațiului carpatic, polonezii, bielorușii și ucrainenii au devenit mai numeroși decât urmașii balticilor – în special lituanieni, mai rar, letoni. Ucrainenii, amestecați cu rușii, sunt cel mai important element etnic din partea situată la nord de Marea Neagră. La sud de vechiul Pont Euxin, locul majorităților grecofone a fost luat de turcii otomani, cuceritori inclusiv ai fostei capitale bizantine, Constantinopol. Astfel, elementul grec(ofon), important numeric în sudul Greciei și în Cipru, alături de turci, a căpătat, alături de armeni, evrei, georgieni (vechii iviri), asirieni și perși, caracterul unui grup minoritar (cel puțin în Asia Mică). În partea centrală a Peninsulei Balcanice, o parte a elementului sârbofon a trecut la Islam, după cucerirea de către otomani a unei mari părți a Balcanilor, devenind parte a bosniacilor. La fel se petrec lucrurile și cu o parte a albanezilor, bulgarilor sau chiar a grecilor. În fine, într-o mică parte a sudului Peninsulei Balcanice – în special în Tesalia și Epir, izolat – în vestul Pannoniei (în Bürgenland), precum și în regiunile carpato-dunărene (de o parte și de alta atât a Carpaților, cât și a fluviului), elementul românesc rămâne precumpănitor. Excepția începe să fie dată de estul Transilvaniei, unde elementul secuiesc maghiarofon are deja întâietate.

An 1500 ok

Figura 5

Anunțuri

Structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic (I) Joi, Feb 15 2018 

Introducere

Cu rezervele de rigoare, ținând cont de dificultățile unui asemenea demers, am încercat să reconstituim structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic, pentru mai bine de două milenii, mai exact – pentru intervalul 100 î. Hr. și 2016. Perioada analizată cuprinde ca momente ale aprecierilor estimative, anii 100 î. Hr., 100, 600, 1000, 1500, 1825, 1910 și 2010. Datele au fost calculate ținând cont, în mod strict convențional, de decupajul regional actual al entităților politice care se suprapun, fie și doar parțial, peste spațiul carpato-balcanic: Polonia, Belarus, Ucraina, R. Moldova, România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Kosovo, Serbia, Bulgaria, R. Macedonia, Albania, Grecia, Cipru și Turcia.

Am ales aceste momente ținând cont de începuturile cuceririi de către romani, dinspre sud, a acestui spațiu (100 î. Hr.), moment situat aproape de începuturile domniei lui Burebista, unificatorul unei mari părți din triburile traco-dace. Anul 100 d. Hr. este înainte de cele două războaie daco-romane, în urma cărora Imperiul roman a transformat și regatul dac nord-dunărean în provincie romană. Momentul 600 este aproape de începuturile grecizării Imperiului roman de răsărit (după 580 d. Hr.) și de prăbușirea limes-ului imperial dunărean (602 d. Hr.), ce marchează sfârșitul antichității în Europa central-estică. Anul 1500 este considerat ca punctul final al Evului Mediu (măcar pentru o parte a Europei), un altul fiind mai aproape (măcar pentru o parte a zonei studiate) de intervalul 1820-1832, următorul ales de noi. Acesta, ca și ultimele două (1908-1913 și 2001-2016) prezintă și avantajul unor aprecieri cantitative mai precise, pe baza unor înregistrări censitare sau aproape censitare ale populației. De asemenea, penultimul interval menționat este aproape de momentul recunoscut ca limită între epocile modernă și contemporană (anul 1918, sfârșitul primei conflagrații mondiale), iar ultimul se referă la zilele noastre, intervalul fiind destul de întins în timp, datorită fie faptului că ultimul recensământ este destul de vechi (din 2001), fie deoarece informațiile publicate cel mai recent sunt din acel an (2016). Astfel, pentru fiecare epocă istorică beneficiem de două sau trei momente, incluzându-le și pe cele considerate limită cu alte epoci. Astfel, antichitatea are 3 asemenea momente (100 î. Hr., 100 și 600 d. Hr.), Evul Mediu – tot 3 (600, 1000 și 1500), epoca modernă – la fel (1500, 1820-1832, 1908-1913), iar cea contemporană – două (1908-1913 și 2001-2016).

Ca metode de cercetare, în cadrul metodelor de colectare a informațiilor menționăm inscripțiile, colecțiile de documente, descoperirile arheologice, înregistrările statistico-fiscale (urbarii, conscripții, catagrafii) sau recensămintele de populație. Datele au fost introduse și prelucrate într-un fișier Microsoft Excel. Ca metode de analiză și interpretare am utilizat metoda statistică, metoda cartografică și metoda geografică. Pentru cartografiere, cea mai utilizată metodă a fost clasificarea ierarhică ascendentă, care permite atât reprezentarea structurii etnice a zonei studiate la un singur moment, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, ori chiar pentru întregul interval analizat, cât și reprezentarea unui singur element, pentru o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată. Programul utilizat pentru realizarea reprezentărilor cartografice este Philcarto, hărțile obținute fiind definitivate cu ajutorul programului Adobe Illustrator.

Pentru realizarea demersului de față am fost nevoiți să depășim mai multe probleme. Una, poate cea mai importantă, se leagă de absența datelor sau, din epoca medievală spre zilele noastre, faptul că ele sunt incomplete. Cu rezervele de rigoare, am recurs la estimări, ținând cont de informațiile din colecțiile de inscripții, de documente, de descoperirile arheologice sau de onomastică.

O altă problemă, la care ne-am referit, indirect, mai sus, este legată de variabilitatea decupajului administrativ sau, pentru antichitate și o parte a Evului Mediu, chiar de imposibilitatea reconstituirii sale cât de cât exacte. Așa cum am precizat, am rezolvat această problemă, prin utilizarea, strict convențională, a decupajului regional, la nivelul fiecărui stat actual. Această decizie facilitează și comparabilitatea datelor pentru fiecare diviziune istorică.

Pe de altă parte, ridică dificultăți și încadrarea unor grupuri etnice, atât din epoci mai vechi, cât și mai apropiate de zilele noastre. De exemplu, ne întrebăm, fără a avea un răspuns precis, dacă grupurile celtice ale raeților și pannonilor trebuiau lăsate împreună? Motive ale diferențierii (așa cum am și decis, de fapt) ar fi: faptul că la romanizare au creat un grup al raeto-romanilor (încă existenți, în sud-estul Elveției) și un altul – al pannono-romanilor (dispăruți, probabil imediat după așezarea maghiarilor în Pannonia). Dacă macedonii (prezenți în antichitate) s-au romanizat, măcar în parte, acești macedo-romani (ipotetici) sunt ei strămoșii macedo-românilor/macedo-armânilor sau este vorba, mai întâi, de o asimilare (parțială) din partea tracilor, care apoi au devenit (a)românii balcanici de mai târziu, respectiv – de o grecizare (a celeilalte părți), fapt evident încă din vremea regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru (numit „Macedon”, deși, probabil, se considera „macedon” în greacă)? Dacă dalmații (popor dispărut de peste un secol) sunt urmașii illirilor romanizați, albanezii sunt urmașii (incomplet romanizați) ai aceluiași neam, sau al unui „amestec” traco-illir (după cum o sugerează asemănările a zeci de cuvinte albaneze cu forme românești)? Ce diferențieri etno-lingvistice există azi între sârbi, croați, bosniaci, muntenegreni de nu mai pot fi grupați sub sintagma „sârbo-croați”? Sau, în ce măsură macedonenii slavofoni de azi sunt (sau nu?) diferiți de bulgari? Ori, dacă silezienii (nu toți slavofoni) sunt altceva decât polonezii? Și, chiar și după această consistentă „trecere în revistă” a întrebărilor, nu am epuizat acest subiect. Așa cum, regretabil, nu am găsit nici răspunsuri cât de cât mulțumitoare la ele și la altele asemenea.

Ținând cont de aceste considerații, demersul științific de mai jos, rămâne doar o încercare modestă de a lămuri unele lucruri și, tocmai de aceea, atât rezultatul, cât și concluziile trebuie privite cu prudența de rigoare.

 

Antichitatea (100 î. Hr.-600 d. Hr.)

În jurul anului 100 î. Hr., în vestul spațiului carpato-balcanic, ca o prelungire spre est, dinspre Franța și Elveția de azi, se localizau celții, ce acopereau, în mare, teritoriile actuale ale Austriei și Ungariei. Unele ramificații pătrundeau spre vestul Ucrainei sau al României de azi, ca semne ale unor direcții mai vechi de migrare, fie spre est, în lungul Nistrului, fie spre sud-est, în lungul Dunării, fie către sudul Peninsulei Balcanice și Asia Mică, fie spre zona Deltei vechiului Danubius. La nord de celți, cu precădere pe teritoriul actual al Cehiei, erau localizați germanicii, iar la nord de aceștia, un amestec balto-slav, suprapus peste Polonia, Belarus și jumătatea nord-vestică a Ucrainei de azi. În sud-estul Ucrainei, spre Marea Neagră, se găseau mai ales sciți și sarmați (cu o prelungire spre Dobrogea românească de azi, unde erau prezente și grupuri de greci), în vreme ce, în nordul și estul Turciei contemporane existau unele grupuri de iviri (strămoșii georgienilor), perși și asirieni. Asia Mică, Ciprul și partea sudică a Greciei de azi se caracerizau prin preponderența grecilor și a armenilor (în Asia Mică și Cipru – și prin prezența unor grupuri de egipteni), dar aici apăruseră și romanii, în vreme ce vestul Peninsulei Balcanice, în lungul Mării Adriatice, era arealul illirilor. În fine, din nordul Greciei, până în Transcarpatia și Transnistria ucraineană, trecând peste R. Macedonia, Serbia, Bulgaria, România și R. Moldova, se localiza marele neam al tracilor.

Precizăm că, pe acest fond al prezenței dominante sau majoritare a unui neam, în fiecare parte a ariei studiate, din cele menționate mai sus, se regăsea, de fapt, un amestec de grupuri etnice, lucru valabil, pentru întregul spațiu carpato-balcanic și pentru toate momentele analizate, una dintre trăsăturile ce evidențiază, continuu, spațiul analizat, fiind mozaicarea etnică.

An 100 i Hr ok

Figura 1

 

La începuturile erei creștine, în anul 100, situația era puțin schimbată. Astfel, în regiunile cele est-alpine și în cele sud-balcanice pătrunsese temeinic Imperiul roman, astfel încât, pe lângă raetici, pannoni, illiri și traci, vorbim deja și de raeto-romani, pannono-romani și illiro-romani. Totuși, elementul traco-dacic era însemnat, atât la sud de Dunăre (în special între fluviu și Munții Balcani), cât, mai cu seamă, la nord de acesta, în Regatul Daciei, încă independent. În Pannonia se regăsea un adevărat mozaic etnic: alături de pannoni, romanizați sau nu, se regăseau și daci și sarmați. În nord vestul spațiului carpatic (Cehia și vestul Poloniei de azi) predominau germanicii, iar nordul acestui areal era ocupat, în continuare, preponderent de baltici și de slavi (cea mai mare parte a Poloniei actuale, Belarus și jumătatea nord-vestică a Ucrainei). Sciții și sarmații erau, încă, numeroși în restul Ucrainei de azi. Asia Mică se evidenția prin prezența însemnată, în est, a ivirilor, perșilor și asirienilor, dar mai cu seamă a grecilor și armenilor (și cu pătrunderi romane) în centrul și vestul peninsulei, ca și în Cipru și partea sudică a Greciei (unde cel mai însemnat element etnic rămânea cel grec).

An 100 ok

Figura 2

 

În următoarele secole, până la sfârșitul antichității, situația s-a modificat considerabil. Grupurile neromanizate de populație autohtonă – raetici, pannoni, illiri, traci) – s-au diminuat considerabil, făcând loc, mai ales la sud de Dunăre, dar și la nord, unor nuclee etnice noi: raeto-romani, pannono-romani, illiro-romani, traco-romani. Astfel, raeto-romanii au devenit grupul dominant în Austria de azi, pannono-romanii – mai ales în Ungaria și în nordul Croației actuale, illiro-romanii – mai cu seamă către coasta dalmată a Mării Adriatice, iar traco-romanii – pe o arie extinsă, din nordul Greciei și Muntenegru, până în sudul și vestul Ucrainei de azi. Partea nordică a spațiului carpatic era dominată de baltici și de slavi (aceștia fiind în expansiune), alături de care se găseau și nuclee considerabile de germanici. Grecii predominau în sudul Greciei, în Cipru și în jumătatea vestică a Asiei Mici, fiind prezenți și în sudul Ucrainei de azi. Armenii erau numeroși în estul Asiei Mici, unde se localizau, în continuare și grupuri de perși, asirieni și iviri. În Pannonia și regiunile vestice ale României de azi, ca unul din grupurile de migratori, se localizau avarii.

An 600 ok

Figura 3

La mușata armână Marți, Feb 13 2018 

Din nou despre structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic – considerații preliminare Luni, Feb 12 2018 

După mai multe săptămâni în cadrul cărora, printre alte activități, am încercat reconstituirea, oricum aproximativă, a distribuției crono-spațiale a structurii etnice a populației în spațiul carpato-balcanic, am ajuns (aproape) de finalul acestei tentative. Cum, cel puțin pentru mai bine de 1900 de ani de evoluție a acestei regiuni, rezultatele sunt gata, să vedem ce se poate spune, referitor la elementul traco-dacic romanizat, devenit, de mai bine de un mileniu, poporul român.

În primul rând, aria de locuire tracică se situa, cel puțin în egală măsură, atât la nord, cât și la sud de Dunăre. Dacă la nord de bătrânul Donaris, regiunile românești și azi care se suprapun peste cele două state român(ofon)e – România și Republica Moldova, și-au păstrat neîntrerupt caracterul autohton (excepție fac Secuimea, Găgăuzia și Transnistria), în unele regiuni nord-dunărene – nordul Maramureșului și al Bucovinei și Bugeac, precum și în câteva de la sud de fluviu – nord-vestul Bulgariei, Tesalia și Epir, elementul românesc, bine consolidat până de curând, dă semne de declin serios.

Pe de altă parte, dacă până spre 1500, sud-estul Ungariei, sudul Poloniei, Transnistria (în sens larg, inclusiv partea sa ucraineană), precum și toată partea nordică a Peninsulei Balcanice (o mare parte a Bulgariei și Serbiei, Muntenegru, Kosovo, R. Macedonia, Albania, nordul Greciei), aveau un element tracic romanizat/românesc bine reprezentat, ulterior acesta a dispărut (aproape) cu desăvârșire.

Au existat și zone care s-au aflat, fie și parțial, în aria de etnogeneză românească: sudul și vestul Peninsulei Balcanice (Grecia, Croația), o mare parte a Ungariei, Slovacia, estul Cehiei, sudul Poloniei și al Ucrainei… În aceste zone, elementul românesc, mai modest reprezentat, a fost asimilat, aproape integral, în perioada 1000-1500.

Se adaugă extremitățile vestice și nordice ale spațiului carpatic, vestul Peninsulei Balcanice, Creta, Ciprul și chiar treimea nord-vestică a Turciei, unde populația autohtonă, modest reprezentată, nu a contat/nu contează mai deloc în procesul de etnogeneză românească. Oricum ar fi, însă, merită menționată.

M-am mărginit, deocamdată, la considerații extrem de generale, mai mult cu caracter calitativ. Mai multe – după definitivarea completă a activității.

Întâmpinarea Domnului Vineri, Feb 2 2018 

Astăzi, creștinii ortodocși prăznuiesc sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Prilej, pentru noi, să spunem câteva cuvinte despre patronimul Domnu(l).

Termenul domn este derivat din forma latină dominus, care a trecut printr-o formă populară domnus,și fiind asociată cu formula imperială, folosită prima dată de Domitianus (81-96 d. Hr.), de dominus et deus, formulă din care derivă cea românească Dumnezeu/Dumnădzău/Dumnidzălu, forma sub care este cunoscut atât Domnul – Tatăl Ceresc, cât și Fiul Său, numit adesea Domnul Nostru Iisus Hristos.

Popular, în română, formula domnul s-a încetățenit atât pentru conducătorii țării, denumiți fie Domn, fie Domnitor, fie pentru cei de rang boieresc – domnii de pământ, fie, i-a desemnat, în general, pe toți cei de rang înalt.

Forma Domnus era răspândită deja până la finele secolului al III-lea, deoarece, în anul 325 d. Hr., la Conciliul Ecumenic de la Niceea sunt menționați trei lideri religioși cu acest nume – Domnus – unul, de Trapezunt (provincia Pontus Polemoniacus, nordul Asiei Mici), unul din Bosphorus (provincia Taurica, azi, Crimeea) și al treilea – de Strigonium (provincia Pannonia, azi Esztergom, în nordul Ungariei). Numele este atestat și în veacul următor, fiind purtat de un episcop din Achaia (Attica, Grecia de azi) și un altul din Pamphylia (provincia turcă de azi Antalya). Numele avusese vreme să dezvolte și derivate: un Domnio este atestat la Serdica, în Dacia mediterranea (Sofia de azi), în anii 492-519 d. Hr., iar Domninus este o formă derivată purtată, în secolul al IV-lea de un lider religios din Marcianopolis, capitala provinciei Moesia inferior (azi, aproape de Varna, în nord-estul Bulgariei), apoi, de alți doi – episcopi, în Achaia, în veacul al V-lea și, la mijlocul secolului al VI-lea (în jurul anului 553 d. Hr.) – de un alt prelat din provincia Pisidia (azi, în provincia turcă Antalya).

Mai amintim și tradiția încetățenită, din primele secole ale erei creștine, în cadrul ierarhiei creștine armene, de a numi cu apelativul Domnus pe prelații bisericii creștine armenești (Clementis Galani, Historia armena ecclesiastica & politica, 1686: 20). Sensul termenului este cel de „prelat de rang înalt” (episcop, arhiepiscop, mitropolit).

Dintre atestările de mai sus, cele asiatice și grecești nu credem să fie în vreun fel legate de strămoși traco-daco-romani, probabil nici cea din Crimeea de azi, însă Domnus din Pannonia, Domnio din Dacia mediterranea și Domninus din Moesia inferior, par să fie în relație cu unii înaintași de-ai noștri: în Ungaria și Bulgaria de azi există atestări, până târziu în Evul Mediu, ale prezenței unor traco-daci romanizați, deveniți români.

Dispariția acestor forme din onomastica târzie a Imperiului roman de răsărit se explică, mai întâi, prin înlocuirea latinei cu greaca, în a doua parte a secolului al VI-lea (după anul 580 d. Hr.) și, apoi, de la începutul veacului următor, prin pierderea de către Constantinopolul imperial a regiunilor puternic romanizate balcano-dunărene (602 d. Hr.).

În onomastica românească, deși rare, atestările nu lipsesc. Astfel, din forma Domnu este menționat un Domnariu, ardelean (N. A. Constantinescu, 1963: 45), iar din numele Dumnezeu – un Dumnădzău, în Oltenia, pe la jumătatea secolului al XVII-lea și un Dumnezău, în Moldova, în anul 1638 (N. A. Constantinescu, 1963: 47). Alte forme, derivate, atestate și azi, sunt Domnișoru sau Adomniței.

Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (III-1)*. Miercuri, Ian 31 2018 

3. Vot și reprezentare parlamentară (1831-2016)[1]: partea I

3.1. Introducere. Adunări legislative în spațiul românesc în antichitate și Evul Mediu

Conturarea unor structuri de tip legislativ s-a realizat încă din perioada premergătoare formării statului dac și din timpul consolidării Regatului dac. În perioada romană, spațiul inițial traco-dacic, în curs de romanizare, a depins de Senatul roman. După retragerea aureliană, vechile structuri specifice localnicilor au fost continuate de cele existente în vremea uniunilor de obști, a cnezatelor, ducatelor și/sau voievodatelor ce au premers întemeierea statelor feudale românești (secolele IX-XIII).

Primele structuri legislative par să fi apărut încă din vremea cristalizării uniunilor de triburi traco-geto-dace (secolele VI-I î. Hr.) – conduse de regișori (Ion Conea, 1947), care a precedat formarea Regatului dac condus de Burebista. Astfel, organizarea uniunilor de triburi ca democrații militare permitea războinicilor să se întrunească în Adunarea Poporului, care avea, între prerogative, și pe aceea a alegerii conducătorului uniunii de triburi. Treptat, și ca urmare a apariției diferențierilor sociale, rolul Adunării a slăbit, acesta fiind concurată de Sfatul Bătrânilor, organ aristocratic care, începând cu veacul al II-lea î. Hr. are rolul de a-l alege pe rege (ulterior, funcția regală devenind ereditară). Adunarea s-a menținut în timpul Regatului dac (devenind un Sfat regal[2]), regele având în subordinea sa consilieri regali, care erau dregători însărcinați de monarh cu diverse atribuții: supravegherea activităților agricole, comandanți de cetăți, trimiși diplomatici (C. Dariescu, 2008).

Sp traco-dacic sec V-II i Hr+ad legisl

Figura 1

 

Intrarea treptată a spațiului carpato-balcanic sub influența Imperiului roman a dus la dependența, din punct de vedere legislativ, a acestor ținuturi de Senatul imperial. Perioada mai îndelungată de apartenență a regiunilor balcano-dunărene la Imperiu explică pătrunderea unor originari din această zonă în legislativul roman: un Maximinus[3] (atestat în secolul al III-lea), originar din Tracia sau Moesia și Demetrius[4] (sfârșitul aceluiași secol-începutul celui de-al IV-lea), senator roman devenit martir creștin, sub numele de Sfântul Dimitrie[5].

Senatores provinciae ok

Figura 2

 

Senatores provinciae procentum ok

Figura 3

 

Menționăm, pentru perioada de după întemeierea statelor românești medievale extracarpatice, Sfatul domnesc, respectiv Dieta Transilvaniei (ca adunări de stări, specifice peste tot în Evul Mediu european), reprezentând, la început, toate categoriile social-profesionale, dar restrângându-se, treptat, la a fi apanajul doar al boierimii și al clerului ortodox (în statele românești extracarpatice), respectiv al nobilimii maghiare, al clerului catolic și protestant și al scaunelor săsești și secuiești (în Ardeal).

Aceste adunări nu erau desemnate, însă, pe cale electivă (exceptând „Sfatul bătrânilor”), existând, totuși, și unele situații când membrii stărilor au fost desemnați prin vot în secolul al XVIII-lea. Sfatul Domnesc a avut, între secolele XIV-XV, un număr de circa 10-15 membri în Țara Românească și 20-30 în Moldova[6], evoluând spre 18-20 în Țara Românească[7], respectiv 15 – în Moldova[8], în secolele XVI-XVII.

Parl Tarile Romane sec XIV ok

Figura 4

 

În același timp, în Transilvania, Dieta a avut un număr de aproximativ 45-50 de membri, cuprinzându-i, în general (din veacul al XIV-lea, exclusiv), pe reprezentanții păturilor superioare ale maghiarilor, sașilor și secuilor. Românii au fost excluși complet, după 1366 (deși, reprezentanții clerului ortodox român din Ardeal erau anunțați despre convocarea Adunării țării, nu există mențiuni documentare ale participării efective a acestora[9]). Și în Dietă, o parte a membrilor erau desemnați prin vot[10].

Parl Tarile Romane sec XV ok

Figura 5

 

Parl Tarile Romane sec XVI ok

Figura 6

 

Parl Tarile Romane sec XVII ok

Figura 7

 

Parl Tarile Romane sec XVIII ok

Figura 8

 

Parl Tarile Romane sec XIX ok

Figura 9

 

În timpul domniilor fanariote (cea mai mare parte a veacului al XVIII-lea și primii ani din secolul următor), numărul membrilor Divanului domnesc a ajuns, în anii 1806-1812, la 29 în Țara Românească și la 19 – în Moldova (Alexei Agachi, 2008). În Transilvania, devenită, din 1699, Mare Principat, în componența Imperiului habsburgic, Dieta și-a păstrat componența practic neschimbată, doar din punct de vedere numeric intervenind unele modificări (situații în care numărul de membri în Dietă a ajuns la 130-150)[11]. De asemenea, de această dată, printre membrii Dietei apar episcopii cultelor românești: ortodox și greco-catolic. Dintre dregătorii, unele au și reverberații onomastice, pătrunzând, ca nume de persoană, în repertoriul antroponimic românesc: Ban, Vornic, Logofăt, Vistier(nic), Spătar, Postelnic, Paharnic, Stolnic, Armaș, Portar, Pitar, Șetrar/Șătrar și altele. Asemenea antroponime au creat și rangurile Dietei ardelene, așa cum este, de pildă, Nemeș. O parte dintre aceste ranguri – ban, vornic, logofăt, spătar, paharnic, etc. – s-au menținut și în perioada Regulamentului Organic până în vremea Unirii Principatelor.

 

 

NOTE:

[1] La baza acestei părți, actualizate, a lucrării stă articolul Vote and Parliamentary Representation in Romania: a Geographic-Historical Approach, in the Context of the Regional and Local Development, publicat în Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1-2, 2008, p. 265-280 (partea I) și vol. 18, nr. 1-2, 2009, p. 93-105 (partea a II-a).

[2] Istoria României. Transilvania, Editura „George Barițiu”, Cluj-Napoca, 1997, vol. I, p. 108.

[3] Dacă este Maximinus Thrax, originar din Tracia sau Moesia, perioada de participare la activitățile Senatului ar fi din prima parte a secolului al III-lea, iar dacă este Maximinus Daia, născut în Moesia Superior, va fi fost senator în ultima parte a aceluiași veac. Ambii au ajuns, ulterior demnității senatoriale, împărați romani.

[4] Născut la Salonic/Thessaloniki (Salona – în latină, Sărună – în dialectul aromân), Demetrius a fost martirizat pe când era încadrat în armata romană, în anul 306, în așezarea natală. Difuzia martiriului său explică importanța acordată, în lumea ortodoxă românească, greacă și slavă. Astfel, la români, Sancti Dies Demetrii (26 octombrie) a devenit Sâ(n)medru (la românii nord-dunăreni) și Sumedru (la aromâni, care numesc la fel întreaga lună octombrie, în calendarul popular). Pe de altă parte, la toți românii, sărbătoarea Sfântului Dumitru, ca și cea a Sfântului Gheorghe, au căpătat o deosebită însemnătate în calendarul păstoresc.

[5] După o documentare proprie, din cei 130 de senatori prezenți în legislativul roman, între secolul I î. Hr. și VI d. Hr. (circa 1,24% din totalul, estimat, al senatorilor pentru aceeași perioadă), 103, adică aproximativ 4 cincimi erau originari din Peninsula Italică, 14 (un pic peste o zecime) – din regiunile europene occidentale, doar 2 (1,5%) – din provincii africane, 8 (6,2%) – din ținuturi asiatice și 3 (circa 2%) – din regiunile balcanice.

[6] N Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova – secolele XIV-XVII, Editura Academiei, București, 1968, p. 55.

[7] Op. cit., p. 57-58.

[8] Idem, p. 60.

[9] Trócsányi Zsolt, Az erdélyi fejedelemség korának országgyűlései (adalék az erdélyi rendiség történetéhez), p. 27, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1976, p. 27, ISBN 963-05-0843-5.

[10] Op. cit., p. 24.

[11] Anton E. Dörner, Power Structure, in Pop, Ioan-Aurel; Nägler, Thomas; Magyari, András. The History of Transylvania, Vol. II. (from 1541 to 1711), Romanian Academy, Center for Transylvanian Studies, Cluj, 2009, p. 154,. ISBN 978-973-7784-43-8.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

Distribuția crono-spațială a numelui Grigore în spațiul carpato-balcanic Marți, Ian 30 2018 

Astăzi este sărbătoarea celor trei mari Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan. Cum, despre Vasile și Ioan am vorbit, a rămas să spunem câteva cuvinte și despre repartiția, în timp și spațiu a patronimului Grigore, în „Carpato-Balcania”.

Patronimul derivă din forma greacă Gregorios cu sensul de „treaz, veghetor” (N. A. Constantinescu, 1963: 71). Prima mențiune a numelui se leagă de un patriarh al armenilor, numit Gregorius, atestat în jurul anului 300 d. Hr. De asemenea, numele este menționat frecvent în regiune și ulterior, astfel încât, prin frecvența sa mare, antroponimul se menține în top, atât în primul mileniu al erei creștine, cât și într-o mare parte din cel de-al doilea, până spre 1800. Mențiuni ale numelui în spațiul carpato-balcanic se întâlnesc, în secolele IV-VI, în sud-estul Bulgariei, în partea europeană a Turciei și în Tesalia.  Pentru veacurile VII-X, numele este menționat într-o mare parte a Greciei și în partea europeană a Turciei.

În secolele XI-XV, apar primele atestări ale numelui Grigore și în spațiul românesc, în special în Moldova (incluzând Basarabia și Bucovina) și în Oltenia: cel dintâi – un Gregorius – episcop catolic de Severin (1238-1246), urmat de alt Gregorius, tot aici, în scaun între 1369 și 1382, apoi un alt Gregorius, episcop al Cumaniei (localizată în sudul Moldovei și nordul Munteniei de azi) a păstorit în perioada 1433-1462 și un Grigore, mitropolit al Moldovei, care a păstorit la Suceava (1435-1436). La nivelul restului spațiului carpato-balcanic, am notat atestări ale patronimului în vestul Slovaciei și al Ucrainei, sud-estul Bulgariei, Serbia, R. Macedonia, Albania, nordul Greciei și în partea europeană a Turciei.

După 1500, numele apare, frecvent, în toate regiunile românești, cu atestări în Oltenia, Muntenia, Ardeal și Moldova. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, p. 71-72, dă o mulțime de variante și derivate ale numelui, atestate, în trecut și astăzi, la români: Grigor, Grigora, Grigoran, Grigori, Grigorie, Grigoraș,Grigorașcu, Grigorca, Grigorcea, Grigorilă, Grigoruță, Grigoroiu, Grigoruia, Grigole, dar și Grig, Gligor, Gliga, Liga, și altele, la care se adaugă forme preluate din alte limbi: Greșa, Horilă, etc. (ucrainene), Gergely  (maghiară), trecută în Gherghel, Grgur (sârbească), Kirkor (armeană). În celelalte arii ale Carpato-Balcaniei, patronimul a fost consemnat în Belarus, estul Poloniei, sud-estul Bulgariei, în nordul și sudul Greciei și în partea europeană a Turciei.

Diversificarea spectrului onomastic în regiune a făcut ca, după 1800, importanța patronimului Grigore, cu variantele și derivatele sale să se diminueze, astfel încât, în prezent, numele nu se mai află în top 10, nici la nivel carpato-balcanic, în general, nici la nivelul fiecărei țări din regiune. Astfel, în Croația, forma Grgic se află pe locul 24, în Cipru, Gregoriou se situează pe poziția 36, în Bulgaria, formele Grigorov/Grigorova ocupă locul 41, ca și Grigore – în România. În Grecia, Grigoriadis se află pe poziția 55, în Slovacia, forma Gregor este pe locul 63, iar în Slovenia, Gregorič ocupă locul 90.

Pe ansamblul perioadei studiate Gregorius/Gregorios/Grigore, cu variantele și derivatele acestor forme, se regăsesc, continuu, peste medie, în Bulgaria, Grecia și, după anul 1000 – și în România, Până spre 1800, patronimul era frecvent și în partea europeană a Turciei, așa cum, înainte de 1500, este menționat și în Albania – ambele țări fiind azi majoritar musulmane. Mai rar, numele apare, după anul 1000, în Slovacia, Ucraina, Belarus, Polonia, Serbia, R. Macedonia, iar mai spre zilele noastre – în Croația, Slovenia și Cipru.

 

Alegerile în spațiul românesc – scurtă introducere.* Joi, Ian 25 2018 

Prezența unor structuri cu rol legislativ-consultativ în spațiul românesc, atât la nivel local, cât și la cel central (sau regional) este atestată încă de la înființarea statului dac unificat, începând chiar dinaintea domniei regelui Burebista[1], acestea fiind continuate de structurile specifice Daciei romane[2] și apoi, înainte de întemeierea statelor medievale românești, de „Sfatul bătrânilor”, în cazul obștilor (Abbott, Johnston, 1926)[3], Sfatul domnesc, după apariția Țării Românești și a Moldovei, respectiv Dieta Transilvaniei (ca adunări de stări, specifice peste tot în Evul Mediu european), reprezentând, la început, toate categoriile social-profesionale, dar restrângându-se, treptat, la a fi apanajul doar al boierimii și al clerului ortodox (în statele românești extracarpatice), respectiv al nobilimii maghiare, al clerului catolic și protestant și al scaunelor săsești și secuiești în Ardeal. Acestea, însă, nu erau desemnate pe cale electivă (exceptând „Sfatul bătrânilor”), existând, totuși, unele situații când membrii stărilor au fost desemnați pe cale electivă (în secolul al XVIII-lea). Astfel, Sfatul Domnesc a avut, între secolele XIV-XV, un număr de circa 10-15 membri în Țara Românească și 20-30 în Moldova[4], evoluând spre 18-20 în Țara Românească[5], respectiv 15 – în Moldova[6], în secolele XVI-XVII. În același timp, în Transilvania, Dieta a avut un număr de aproximativ 45-50 de membri, cuprinzându-i, în general (din veacul al XIV-lea, exclusiv), pe reprezentanții păturilor superioare ale maghiarilor, sașilor și secuilor (românii fiind eliminați complet, după 1366). În timpul domniilor fanariote (cea mai mare parte a veacului al XVIII-lea și primii ani din secolul următor), numărul membrilor Divanului domnesc a ajuns, în anii 1806-1812, la 29 în Țara Românească și la 19 – în Moldova (Alexei Agachi, 2008). În Transilvania, devenită, din 1699, Mare Principat, în componența Imperiului habsburgic, Dieta și-a păstrat componența practic neschimbată. Din secolul al XVIII-lea, regiunile de la vest de Carpații Occidentali, ocupate de Imperiul habsburgic, erau reprezentate în Dieta Ungariei, dominată de nobilime.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821), în timpul căreia s-a cerut și desemnarea prin alegeri a reprezentanților românilor, prin reinstaurarea domniilor pământene, a deschis calea modernizării spațiului românesc, în acest proces înscriindu-se și elaborarea Regulamentului Organic, intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Țara Românească și la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Printre prevederile din aceste prime „constituții” ale Principatelor Dunărene se număra și alegerea Adunărilor Obștești. De asemenea, în aceeași perioadă se face referire la alegerea Sfaturilor orășenești, primele consilii locale în Principatele Dunărene, desemnate prin numire din 1822 și prin vot începând cu anii 1831-1832. Acest interval este și primul în care desemnarea unui conducător al statului s-a realizat pe cale electivă, Gheorghe Bibescu fiind ales domn al Țării Românești de către Adunarea Obștească Extraordinară (1842). Următorul conducător al țării desemnat prin vot, de asemenea, tot în adunarea legislativă, a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ales principe în ambele principate (1859), manieră originală prin care românii au pus, de fapt, bazele Micii Uniri.

Aceste Adunări Obștești erau, de fapt, niște „parlamente boierești” (Ioan C. Filitti, 1915), electoratul, puțin însemnat numericește, fiind format, de asemenea, din reprezentanții boierimii și ai clerului, iar în orașe – din meșteșugarii, târgoveții și puținii intelectuali. Revoluția de la 1848-1849 s-a ridicat și împotriva acestui monopol al puterii, cerând și unirea românilor într-un singur stat. În Țara Românească, autoritățile revoluționare inițiaseră alegeri legislative în vara anului 1848, proces întrerupt de intervenția trupelor otomane și țariste. Izbânda nu s-a materializat, pe moment, dar, după Războiul Crimeei (1853-1856), Conferința de la Paris, convocată de marile puteri europene, a hotărât ca reprezentanții românilor din Principate să fie întrebați asupra Unirii. Adunările ad-hoc astfel alese (1857) cuprindeau, pe lângă boieri și cler, reprezentați ai burgheziei, negustorilor și, pentru prima dată, deputați ai țărănimii, care constituia majoritatea populației. Adunările Elective, alese în anul următor și având un electorat mai restrâns, nu au mai cuprins, însă, decât reprezentanți ai boierimii, clerului și burgheziei, dar acestea constituiau un progres față de Adunările Obștești. Dreptul de a vota era limitat și de vârsta minimă, stabilită la 30 de ani, în vremea Regulamentului Organic și la 25 – în 1858.

După Unirea Principatelor, lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în cursul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Totuși, atât la plebiscitul pentru confirmarea Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris (1864), cât și la cel convocat, după abdicarea Domnului Unirii, pentru confirmarea ca șef al statului a principelui Carol I (1866), a votat și țărănimea. Alexandru Ioan Cuza este cel care, pentru temperarea posibilelor excese ale Adunării Elective, a înființat o cameră superioară, numită Corp Ponderator sau Senat, sistemul parlamentar bicameral fiind menținut pe toată perioada evoluției democratice a țării, până în anii celui de-al doilea Război Mondial.

Ulterior acestor consultări populare plebiscitare din anii 1864-1866, în cursul îndelungatei și rodnicei domnii a lui Carol I, votul s-a făcut pe bază de cens (cum, de fapt, se realizase și anterior, în bună măsură), alegătorii fiind grupați în 4 colegii (din 1884 – în 3), dintre care, în ultimul, se distingeau două categorii de electori: alegătorii primari (reprezentanți ai satelor) care votau un număr de delegați și abia aceștia puteau alege parlamentarii (alegători direcți). Aceste prevederi restrictive au făcut ca, din câteva milioane de locuitori potențial alegători, să aibă efectiv dreptul de a vota câteva zeci de mii de cetățeni (puțin peste 120000 de cetățeni în anii din preajma și din timpul primului Război Mondial). Totuși, corpul electoral al României antebelice (în care se includ și alegătorii primari[7]) a crescut, de la câteva sute de mii de alegători în 1864-1866, la peste 1 milion în anii premergători primei conflagrații mondiale[8]. Toți aceștia erau reprezentați doar de bărbați. Vârsta de la care un bărbat putea avea drept de vot a coborât la 21 de ani în 1866, rămânând neschimbată până în 1948.

Chiar dacă se găseau sub dominația Curții imperiale de la Viena, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina, au beneficiat, după reformele provocate de Revoluția europeană de la 1848, de reprezentare, fie la nivel regional (Dieta Transilvaniei, până în 1867, Dieta Bucovinei – din 1849), fie în legislativele Imperiului dualist – la Viena (Bucovina) sau la Budapesta (provinciile transcarpatice)[9]. De asemenea, din 1906, o foarte mică parte a alegătorilor din Basarabia, aflată, din 1812, sub stăpânire țaristă, a putut vota pentru Duma de Stat de la Sankt Petersburg. În toate aceste provincii, votul era censitar, cu numeroase restricții ce excludeau, practic, de la vot, o mare parte a electoratului acestor provincii, în special din mediul rural (locuit, majoritar, de o țărănime românească). Notăm, totuși, acordarea, de către Viena, a votului universal (din 1907), de care au beneficiat și bărbații bucovineni cu drept de vot. În Imperiul otoman, în schimb, după o încercare timidă de reformă politico-electorală[10] în 1876-1878, la care au participat și alegătorii români din Dobrogea, estul Timocului și din sudul Peninsulei Balcanice[11], următoarele alegeri legislative s-au organizat abia din 1908 (acest fapt ducând la alegerea, până în 1912, și a unor deputați aromâni), astfel încât electoratul dobrogean s-a mai prezentat la vot abia după încorporarea provinciei în componența României independente (1878), din 1879 – la scrutinurile locale, iar din 1912 – la cele legislative.

Anii 1917-1918 au fost caracterizați de o puternică efervescență revoluționară, manifestată mai ales în Europa, fapt ce a dus la prăbușirea imperiilor multinaționale (Imperiul țarist – 1917, Imperiul austro-ungar, Imperiul german – 1918, Imperiul otoman – 1920). Astfel, ținuturile românești aflate sub stăpânire străină s-au putut desprinde de imperiile sub dominația cărora se aflau și să decidă Unirea cu Țara, în anul 1918. Atât în Basarabia, cât și în Bucovina și la vest de Carpați, adunările care au decis Unirea au fost desemnate pe cale electivă, în Basarabia și Bucovina intrând și reprezentanți ai minorităților, în Transilvania și Banat – delegați ai mai multor formațiuni politice (ca și în Basarabia), Ardealul având în comun cu regiunea pruto-nistreană și desemnarea în legislativul regional a unor femei deputat. Mai mult, electoratul ardelean și bănățean a inclus și femeile printre alegători. Expresie a spiritului democratic ce izbucnise în epocă, legislativul basarabean (Sfatul Țării) a desemnat, prin vot, și un conducător al țării (președinte), pentru cele câteva luni de independență de dinainte de Unire.

Cerută în preajma „Marelui Război”, votată în 1917, de un Parlament refugiat la Iași și apărat de vitejii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, reforma electorală care introducea votul universal a fost aplicată de la primele alegeri interbelice (1919), pe tot teritoriul României întregite. Din nou, dreptul de vot era legiferat doar pentru bărbați, dar, chiar și cu însemnata creștere teritorial-demografică, electoratul României totaliza peste două milioane în primii ani interbelici și 4,5 milioane la ultimele alegeri democratice, în 1937. Instaurarea, la începutul anului următor, a dictaturii regale, consfințită printr-un plebiscit, la care au votat aproximativ aceiași alegători din 1937, a dus, pe lângă apariția primului „partid unic” (Frontul Renașterii Naționale), la reintroducerea votului censitar, ceea ce a avut drept urmare scăderea numărului electorilor la mai puțin de jumătate, chiar dacă, printre aceștia, pentru prima dată, se regăseau și femei. De asemenea, o parte a femeilor au primit dreptul, în perioada interbelică (din 1929), de a alege consiliile locale. Precedentul fusese creat, însă, încă din anii 1917-1918, când alegerile pentru Sfatul Țării de la Chișinău și pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au dus nu doar la participarea la urne a electoratului feminin (la vest de Carpați), ci chiar la alegerea primelor femei-deputat, ce au reprezentat interesele regionale ale femeilor atât în Basarabia, cât și în Ardeal.

Dictatura regală a fost înlocuită în 1940, în urma prăbușirii granițelor României, de o alta, militaro-fascistă. Rămas singurul Conducător al țării după reprimarea rebeliunii legionare, în ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu avea nevoie de un nou plebiscit care să-i încuviințeze deciziile. După trecerea Prutului, eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței, continuarea războiului la est de Nistru avea nevoie, de asemenea, de suport popular. Antonescu a apelat la plebiscit, la cele două consultări populare exprimându-și opțiunea, din nou, doar bărbații cu drept de vot.

Ultima parte a celui de-al doilea Război Mondial, după 23 august 1944, a găsit România în tabăra Națiunilor Unite. Întoarcerea armelor împotriva Germaniei a coincis cu instaurarea unui guvern în care intrau reprezentanți ai formațiunilor antifasciste. Curând, însă, în prima parte a anului 1945, controlul guvernării a intrat în mâinile comuniștilor. Aceștia au organizat primele alegeri postbelice (1946), pe care le-au și câștigat, utilizând falsul și înșelăciunea. Unul dintre puținele câștiguri ale acestor alegeri a fost reprezentat de generalizarea votului universal pentru toți alegătorii de peste 21 de ani (inclusiv pentru femei).

În cursul perioadei totalitare, vârsta de la care s-a acordat dreptul la vot a coborât la 20 de ani (1948) și apoi la 18 ani (1952), acest prag fiind menținut și după prăbușirea regimului comunist. Mai mult, la singurul referendum organizat în 1986, pentru aprobarea reducerii cheltuielilor militare cu 5%, au putut vota și tinerii între 14 și 18 ani (votul lor fiind consultativ). Instaurarea regimului comunist a dus și la abolirea monarhiei, Regele Mihai I fiind silit să abdice (1947). Acest fapt a dus la reinstituirea desemnării conducătorilor țării pe cale electivă, alegerile fiind, de fapt, un simulacru, chiar și după apariția, în 1974, a funcției de președinte, ocupată, timp de 15 ani de Nicolae Ceaușescu, „ales”, de 4 ori, de către Marea Adunare Națională.

Revenirea la democrație, după răsturnarea regimului totalitar (1989) a dus la reapariția regimului parlamentar bicameral (suspendat, în 1940, de regimul antonesciano-legionar și eliminat de comuniști în 1946). Deși legitimitatea formei republicane de guvernământ este contestabilă, în noua Constituție postdecembristă (votată, în urma unui referendum, în 1991 și revizuită, prin aceeași manieră, în 2003) s-a menținut funcția prezidențială. Maniera de desemnare a șefului statului este, însă, pentru prima dată, cea populară. Pe de altă parte, integrarea României în Uniunea Europeană (2007), a dus atât la extinderea dreptului de a vota și de a fi ales la alegerile desfășurate în țară și pentru rezidenții din celelalte state membre ale Uniunii, cât și la dreptul de a vota și de a fi ales pentru rezidenții români aflați în alte țări din spațiul comunitar. Abia revizuită, Constituția este din nou contestată, inclusiv prin consultările de tip referendar, de genul celei prin care s-a propus reducerea numărului de parlamentari și trecerea, din nou, la un legislativ unicameral (2009)[12].

În tot acest interval, formațiunile și orientările politice au cunoscut un îndelungat proces de cristalizare, dezvoltare și diversificare. Dacă pentru perioada Regulamentului Organic și anii anteriori Unirii Principatelor este extrem de dificil să vorbim despre anumite orientări politice (deși în această vreme s-au cristalizat germenii liberalismului și ai conservatorismului), după 1866 asistăm la conturarea, treptată, a primelor partide politice românești, Partidul Național Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880), care și-au împărțit aproape echitabil perioadele de guvernare. Începuturile diversificării spectrului politic românesc se produc, timid, înainte de 1900 și tot mai clar după 1910, prin apariția Partidului Social-Democrat și a Partidului Național-Democrat, concomitent cu prima sciziune, care a dus la întemeierea, în 1911, a Partidului Conservator-Democrat. Și P.N.L. a cunoscut, în această perioadă, unele disidențe, de scurtă durată și cu impact modest pe scena politică românească.

Această diversificare a spectrului politic românesc a continuat în perioada interbelică, pe fondul dominării vieții politice de către două partide (Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc), fiind întreruptă de instaurarea dictaturii regale (1938). Viața politică românească a renăscut, parțial și pentru scurt timp, în primii ani postbelici, acest reviriment fiind curmat, de instaurarea regimului totalitar comunist, condus de „partidul unic” – P.C.R. (între 1948 și 1965 s-a numit Partidul Muncitoresc Român). Activitatea politică democratică și diversificarea spectrului politic românesc s-a reluat după 1989, deși, după 3 scrutinuri în urma cărora au pătruns în Parlament formațiuni politice din mai multe curente (1990, 1992 și 1996), la următoarele am asistat la o oarecare simplificare. Putem afirma că, cel puțin declarativ, sistemul partidelor parlamentare românești este reprezentat astăzi de social-democrație (P.S.D.), și doctrina populară/creștin-democrată (P.N.L., P.N.Ț.C.D., U.D.M.R.), apropiindu-se de sistemul antebelic-interbelic (cu doar două partide puternice), dar aliniindu-se și doctrinelor dominante în anii postbelici în Parlamentul European.

Pe baza corelării evenimentelor politico-electorale cu alte realități istorico-geografice din spațiul românesc și cel european, am realizat o periodizare a acestui interval. Anul-reper pentru cele două perioade a fost ales 1918. Pe de-o parte, votul censitar a fost înlocuit cu cel universal, iar teritoriul național a câștigat mult în suprafață. De asemenea, pentru mulți istorici, acest an este, încă, limita între epoca modernă și cea contemporană (cel puțin în spațiul românesc). Aceste două perioade au fost împărțite, la rândul lor, în mai multe subperioade. O primă subperioadă este cea a Regulamentului Organic (1831-1852), incluzând și desemnarea Adunărilor (Divanurilor) ad-hoc de după Convenția de la Balta-Liman (1849). O a doua subperioadă este cea din preajma Unirii Principatelor până după abdicarea lui Cuza (1857-aprilie 1866), o etapă de trecere de la Adunările ad-hoc și cele Elective din ambele Principate către sistemul electoral unic românesc. Urmează intervalul istoric în care votul censitar s-a desfășurat în colegii electorale (noiembrie 1866-1918), în principal, sub semnul îndelungatei domnii a lui Carol I, timp în care se produc cucerirea Independenței de Stat (1877), pierderea sudului Basarabiei și obținerea Dobrogei Vechi (1878), proclamarea Regatului, trecerea de la 4 colegii electorale la 3 (1884), încorporarea Dobrogei Noi/Cadrilaterului (1913), totul pe fondul dominației politice a Partidului Național Liberal și a Partidului Conservator. Distingem două subperioade (noiembrie 1866-1883 și 1884-1918), cu mai multe subdiviziuni, care s-ar referi la anii premergători Independenței, proclamării Regatului și trecerii la 3 colegii electorale (1866-1883), la intervalul marcat de dominația politică a celor două partide (1883-1911) și la cel al tranziției spre sistemul politic interbelic (apariția altor partide, inclusiv a unei disidențe conservatoare, încorporarea Cadrilaterului, legiferarea votului universal și desăvârșirea unității statale). Prima perioadă se încheie cu Unirea de la 1918, proclamată, atât în Basarabia, cât și în Bucovina și în ținuturile de la vest de Carpați de către adunări desemnate pe cale electivă.

A doua perioadă se împarte și ea în mai multe subperioade: una a democrației interbelice (1919-1937), cea a regimurilor autoritare și totalitare (1938-1989) și cea postdecembristă. Și aici, prima subperioadă ar cuprinde cel puțin două componente: una de tranziție (1919-1926), în care se produce unificarea politico-administrativă și electorală a României și cea propriu-zisă (1926-1937), cu dominanța a două partide (P.N.L. și P.N.Ț.). A doua subperioadă cuprinde intervalul 1938-1941, presărat cu 3 plebiscite și doar un singur scrutin, irelevant, datorită inexistenței alternativei de ales (în 1939 exista doar F.R.N.), cel în care se produce trecerea spre totalitarismul comunist (1946-1948), în cadrul căruia, fie și formal, la alegeri s-au prezentat mai multe formațiuni politice și cel totalitar propriu-zis (1952-1989), din nou cu dominanța „partidului unic”, de data aceasta – de esență comunistă. Chiar și subperioada postdecembristă ar avea trei componente: una de tranziție spre democrație (1990-1996), cea a apropierii de N.A.T.O. și Uniunea Europeană finalizată cu integrarea în aceste organizații (1996-2007), continuate de cea post-aderare, începând cu scrutinurile din 2008-2009. Totuși, această împărțire, care poate stârni discuții, nu a fost respectată decât în linii mari, apărând, după cum vom vedea, particularități specifice capitolelor legate de prezența la vot, de votul pentru diferitele formațiuni politice sau de reprezentarea parlamentară a acestora.

 

NOTE:

[1] Astfel, după capturarea regelui elenistic al Traciei, regele Dromichaites, conducătorul unui stat traco-getic situat în sudul României și în nordul Bulgariei de azi (circa 300 î. Hr.), a decis eliberarea acestuia și a oștenilor armatei sale după consultarea cu Adunarea regatului. Vasile Pârvan, în Getica, vorbește despre „Curtea” regelui traco-get. Aceste elemente confirmă faptul că, sub influența greco-elenistică, traco-geto-dacii – începând cu tracii balcanici și cu geții din apropierea Pontului Euxin – au preluat multe din instituțiile și modul de organizare politico-administrativă ale lumii grecești, inclusiv Adunarea/Consiliul, formate, probabil, din nobili (tarabostes) și reprezentanți ai clerului (marele preot Deceneu este cel mai important sfetnic al lui Burebista, urmându-i la domnie, ca rege al Daciei). În cazul dacilor, aceste influențe s-au interferat, mai târziu, cu cele venite dinspre sud-vest, de la romani.

[2] Adunarea provincială a Daciei – Concilium trium Daciarum – este menționată în timpul domniei împăratului Severus Alexander (222-235 d. Hr.) – Istoria României în date, Mica întreprindere editorial-poligrafică „Crai-nou”, Chișinău, 1992, p. 33. De asemenea, orașele par să fi beneficiat, în perioada romană, de o conducere proprie, constituită din mai mulți reprezentanți ai cetățenilor (consiliu), un Senat, o Adunare populară și o registratură. În vechile colonii grecești din zona Mării Negre, reprezentanții orașelor erau numiți arhonți, fiind în număr de 5 (de exemplu, la Tiras, pe Nistrul inferior, în intervalul cuprins între domniile împăraților Domitian și Severus Alexander) – Frank Frost Abbott, Allan Chester Johnson, Municipal Administration in the Roman Empire, Princeton University Press, Princeton, 1926, p. 541.

[3] Sfatul Bătrânilor pare să-și aibă originile în organizarea comunităților rurale grecești din antichitate, preluată de romani. Cum traco-geto-dacii au fost influențați atât de greci (în Balcani și/sau pe litoralul vest-pontic), cât și de romani (care au transformat o mare parte a teritoriului carpato-balcanic în provincii romane), instituția putea să fi supraviețuit epocii migrațiilor, până în vremea întemeierii statelor medievale românești.

[4] N Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova – secolele XIV-XVII, Editura Academiei, București, 1968, p. 55.

[5] Op. cit., p. 57-58.

[6] Idem, p. 60.

[7] Alegătorii primari desemnau un delegat la fiecare 50 dintre ei. Acest delegat era mandatat spre a exprima votul direct pentru reprezentantul ales în Parlament.

[8] Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 117 și 143-144.

[9] Înainte de 1848, Banatul, regiunea de la vest de Munții Apuseni (viitoarea Crișană, după 1918), Sătmarul, Maramureșul erau reprezentate în Dieta Ungariei (cu sediul la Pesta), dominată de nobilime (https://hu.wikipedia.org/wiki/Magyarorsz%C3%A1gi_orsz%C3%A1ggy%C5%B1l%C3%A9si_v%C3%A1laszt%C3%A1sok, 21 martie 2016)

[10] Primul legislativ otoman s-a constituit în 1847, când a fost desemnată o Adunare Consultativă, cu rol de soluționare a unor chestiuni locale, organism care a activat doar două luni.

[11] Electoratul dobrogean și cel timocean au votat pentru trimiterea în Camera Deputaților de la Istanbul a 6 membri, în circumscripția electorală a vilayetului (provinciei) Tuna (Dunărea), iar aromânii – pentru desemnarea reprezentanților din vilayeturile Yania (Ianina) și Monastir.

[12] Aplicarea deciziilor aprobate prin acest referendum, salutar pentru că prevede reducerea numărului de parlamentari, ar pune unele probleme, dacă se revine la un legislativ unicameral. Astfel, ambele regimuri cu caracter totalitar (guvernarea legionar-naționalistă, din perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, înlocuită cu una militar-naționalistă, filo-germană, până la 23 august 1944, precum și cea controlată de comuniști, inaugurată la 6 martie 1945, cu largul concurs al sovieticilor) fie au desființat complet Parlamentul (în septembrie 1940), fie au eliminat Senatul (în 1946). Astfel, susținătorii parlamentului unicameral se află într-o „companie” politică deloc agreabilă. Pe de altă parte, un legislativ unicameral ar fi mai ușor de controlat de către un șef de stat cu tendințe autoritare.

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.

De la traco-daci la români (XI) Luni, Ian 22 2018 

După „lupte seculare”, ce au durat câteva săptămâni, am ajuns la finalul prezentării evoluției crono-spațiale a strămoșilor noștri, de la începuturile traco-dace de dinainte de Dromichaites și Burebista, până la Decebal, la desfășurarea procesului de romanizare a acestui neam și până la destinul – departe de a se fi încheiat – al poporului românesc… În loc de… happy-log (ca să nu spun „epilog”), am pregătit, în mare măsură, pe baza umor estimări, cum va fi evoluat neamul traco-dacilor, trecând prin romanizare, spre a deveni românesc. Momentele alese sunt: 100 î. Hr., 100 d. Hr., 600, 1000, 1500, 1820, 1910 și 2010. Pentru primele 4 momente dispunem doar de estimări, bazate, într-o oarecare măsură, pe onomastica locală, dar și pe vitalitatea ramurilor poporului nostru în a crea formațiuni (pre)statale în vremea trecerii de la primul la al doilea mileniu. De pe la 1500 dispunem de unele informații, incomplete, disparate, completate și de colecțiile de documente, de toponimie și antroponimie, în vreme ce statisticile ultimelor două secole dau o imagine mult mai apropiată de realitate a specificului etno-lingvistic al spațiului carpato-balcanic.

Prin acest spațiu considerăm, strict convențional, întregul teritoriu al statelor (actuale) care se suprapun, integral sau parțial, peste spațiul legat de Carpați și de unitățile fizico-geografice (podișuri, dealuri, câmpii), create de rețeaua hidrografică originară din acești munți, respectiv suprapuse, într-o măsură mai mare sau mai mică, peste Peninsula Balcanică. Pentru comparabilitatea informațiilor, la nivel de diferite epoci și perioade istorice, vorbim, deci, de teritoriul actual al acestor entități politice. Astfel, ne vom referi la teritoriile din prezent ale statelor R. Belarus, Ucraina, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Austria, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Kosovo, Serbia, R. Macedonia, Albania, Grecia, Cipru, Turcia, Bulgaria, România și R. Moldova.

În orice caz, această prezentare finală din cadrul serialului de față este, deocamdată, mai degrabă, un eseu și, tocmai de aceea, trebuie privită ca atare.

Astfel, cu un secol înainte de începutul erei creștine, spațiul carpato-balcanic însuma 13,7 milioane locuitori, dintre care traco-dacii totalizau aproape 2,4 milioane (circa 17,5%), fiind cel mai important neam după greci, care, mai ales după extensiunea limbii elene favorizată de statele elenistice, ridicate pe ruinele Imperiului macedonean, aduna cam o treime din populația totală. Nu după multă vreme (cam jumătate de secol), Burebista va aduna o mare parte din neamul tracic, într-un Regat al Daciei cu aproximativ 2 milioane de locuitori (dintre care, cam 1,7 milioane, deci majoritatea, erau traco-daci). Așa putem recunoaște că Herodot cam exagerase când socotise neamul tracic printre primele din lume, la acea vreme, dar, totuși, era printre cele mai importante măcar în centrul și sud-estul Europei.

După două secole, în care romanizarea avansase, ajungând la Dunăre, dintr-o populație totală de 12,7 milioane locuitori (scăderea poate fi pusă și pe seama războaielor din regiune), deja cam 700 de mii dintre traci se romanizaseră (toți aceștia loclaizându-se la sud de Donaris), restul de aproape 2 milioane formând, încă, importantul neam traco-dac, dintre care, o bună parte i se va opune, curând, sub conducerea regelui Decebal, marelui împărat roman Traian. Tracii romanizați ajunseseră la aproape 5,6%, în vreme ce traco-dacii erau cam 15,7%, ceea ce înseamnă că, în spațiul carpato-balcanic, un om din 5 era traco-dac, fie el romanizat sau nu. Neamul tracic își menținea poziția a doua, după greci (puțin afectați de romanizare, din moment ce însemnau, încă, 30% din populație).

Perioada următoare a fost una extrem de frământată. Dacia romană a fost prima provincie abandonată, urmând, după aproximativ un secol, împărțirea în două a Imperiului roman. Cea mai mare parte a traco-dacilor, în mare parte, deja romanizați, în jurul anului 600, au rămas sub stăpânirea și/sau influența părții răsăritene. Creșterea extrem de lentă a populației totale, la 13,9 milioane locuitori, nu s-a regăsit și la nivelul traco-dacilor, ce totalizau, la acest moment, tot 2,7 milioane, dar cu o preponderență a traco-dacilor romanizați – peste 2 milioane, în vreme ce numai circa 650 de mii de traco-daci nu învățaseră, încă, limba latină (aceștia localizându-se, în nordul Moldovei de azi, al Maramureșului și la nord de aceste zone). Ponderea traco-dacilor, romanizați sau nu era de 19,7%, din care 15% erau elemente locale latinizate.

Oficializarea limbii elene în Imperiul roman de răsărit, urmată de prăbușirea limes-ului dunărean al Imperiului, au adus alte modificări configurației etnice din regiune. Astfel, în jurul anului 1000, populația totală trecuse de 17,1 milioane, dar, dintre aceștia, în urma încheierii procesului de etno-geneză, poporul român, urmaș al traco-dacilor romanizați, totaliza puțin peste 2 milioane de locuitori (12,1%). Acest declin se explică, în bună măsură, prin asimilarea unei părți a strămoșilor noștri, în special de către slavi, dar, în mai mică măsură, de greci, maghiari, etc. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică și asimilarea, atât la nord, cât și la sud de Dunăre, a multor reprezentanți ai altor etnii, a făcut ca, în ciuda diferențierii lor etnice, slavii să devină cel mai numeros grup din spațiul carpato-balcanic, cu peste 28,1%, fiind urmați de greci – cu doar 23,5%.

După alte câteva veacuri, în anul 1500, ne aflăm după alte câteva modificări importante în peisajul etno-lingivstic și social-politic al spațiului carpato-balcanic. Astfel, în anul 1054 se produce schisma între creștinii occidentali (patronați de Roma) și cei orientali (rămași sub ascultarea Constantinopolului), maghiarii înaintează în centrul și sud-estul Europei, închegând un regat puternic, la fel și polonezii, deși ultima invazie barbară, a tătarilor (1240-41) le mai limitează elanul. În anul 1453, un alt neam venit din Orient, otomanii, cuceresc Constantinopolul, care va deveni, până în 1920, sub numele de Istanbul, capitala Imperiului creat și extins de urmașii lui Osman. În aceste condiții, deși numărul românilor crește, la 2,9 milioane, procentul acestora scade la 10,6%, deoarece populația totală a ajuns la 27,3 milioane. Deși românii ajung mai numeroși ca grecii, aflați în declin în urma expansiunii otomane (mai înseamnă doar 8,4% din populația carpato-balcanică), polonezii (10,9%) și turcii (10,7%) dețin primele locuri ca importanță în plan demografic. O observație ce poate lămuri faptul că, deși românii se situează între primele popoare din zonă, marea lor extensiune spațială – în cadrul căreia, frecvent, trăiesc amestecați cu reprezentanți ai altor popoare – și fărâmițarea statală explică de ce însemnătatea numerică nu se reflectă în importanța politico-militară.

Mai mult, după alte 3 secole, deși numărul românilor se dublează (apropiindu-se de 6,5 milioane, în jurul anului 1820), importanța ca pondere se diminuează, la 9,7% din cei 66,7 milioane de locuitori ai spațiului carpato-balcanic. Alături de polonezi (12,3%), turci (10,3%), ucrainenii (13,6%) și germanii (9,5%) sunt în ofensiv, deși, cu excepția turcilor și a germanilor, celelalte neamuri se găsesc și ele sub controlul altor state.

În urmă cu un secol, în jurul anului 1910, românii depășiseră 11,2 milioane, dar ponderea lor era tot în declin (7,8% din 144,2 milioane locuitori). Abia în ultimul veac se consemnează un ușor reviriment, cei peste 21,8 milioane de români din zilele noastre reprezentând aproximativ 8% din totalul de 273 milioane de locuitori carpato-balcanici. Cu aceste valori, românii se situează în urma turcilor (54,7 milioane – 20%), ucrainenilor (38,4 milioane – 14%) și a polonezilor (37,4 milioane – 13,7%).

 

De la traco-daci la români* (X) Duminică, Ian 21 2018 

Putem adăuga câteva informații referitoare la prezența actuală a comunităților românofone în spațiul carpato-balcanic, exceptând aria la care ne-am referit anterior, ca spațiu românesc actual. Astfel, în afara acestuia din urmă, în tot arealul carpato-bacanic apropiat, se regăsesc aproape 500 de mii de români (inclusiv aromâni, meglenoromâni și istroromâni). La nord de Dunăre, cea mai însemnată comunitate este cea din Ucraina[1], care, fără regiunile amintite anterior, concentrează aproximativ 40 de mii de români. În Ungaria, cu excepția celor de lângă granița românească, se mai înregistrează peste 10 mii[2]. În Serbia, atât în vestul Banatului, cât și în Timoc, se localizează aproape 65 de mii de români, aproximativ egal distribuiți atât la nord, cât și la sud de Dunăre, cu o ușoară preponderență a timocenilor. În regiunile balcanice propriu-zise[3], cele mai însemnate comunități sunt cele din Grecia cu aproape 186 de mii de români (două treimi dintre ei fiind aromâni[4]), Albania, unde se concentrează aproape 110 mii (aromâni, în întregime) și R. Macedonia, cu peste 11 mii (majoritatea aromâni, dar și meglenoromâni). Comunități mai puțin numeroase[5] se înregistrează în Bulgaria – sub 5000 (majoritatea – înregistrați ca vlahi) și în Turcia, unde se concentrează meglenoromânii musulmani, emigrați după războiul greco-turc (1920-1922).

Dacă ne referim la procentele deținute de elementul românesc în țările din apropierea statelor românești – România și R. Moldova – cele mai însemnate ponderi se consemnează în Albania (aproape 3,8%), Grecia (2,45%), Cipru (2,12%), Austria (1,07%), Serbia și Ucraina (0,91% fiecare), R. Macedonia (0,56%) și în Ungaria (0,36%).

Pe grupări dialectale, aromânii au rămas reprezentanții celui de-al doilea dialect românesc (după cel dacoromân), cu aproape 244 de mii de locuitori – concentrați în special în Grecia și Albania, aceștia fiind urmați, la mare distanță, de meglenoromâni – mai puțin de 10 mii – localizați în Turcia, Grecia și R. Macedonia – și istroromâni – doar circa 1500, înregistrați doar în Croația. Din punct de vedere confesional, exceptându-i pe istroromâni, care sunt toți romano-catolici și pe meglenoromânii musulmani emigrați în Turcia la începutul secolului trecut, toți ceilalți sunt de religie ortodoxă.

Distribuția și ponderea pe perioade istorice a românilor balcanici este evidențiată în tabelul de mai jos.

 

Tabelul 12

Tabel romani balcanici 1490-2016

 

În fine, chiar fără a avea date complete, pentru toate perioadele analizate, se observă faptul că vorbitorii dialectelor sud-dunărene ale limbii române au înregistrat și înregistrează, în continuare, un regres, din ce în ce mai accentuat, atât numeric, cât și procentual, mai ales în ultimul secol. În tabelul de mai sus este evidențiată evoluția numerică și procentuală a românilor balcanici în ultimele cinci secole[6]. După cum se observă, timp de mai bine de trei secole, pe lângă o creștere numerică a elementului românesc balcanic, acesta a păstrat și un ritm de creștere destul de apropiat de media întregului spațiul balcanic, astfel încât, dacă în jurul anului 1500 se consemna un procent de 5,45% români, în 1876-78 acesta scăzuse ușor, la 4,46%. Adevăratul declin s-a produs de la finalul secolului al XIX-lea – în 1897, procentul românilor scăzuse la jumătate (2,31%) – continuând pe parcursul ultmului veac: 1,8% în 1908 și doar 0,69% în prezent. De asemenea, dacă până la Războiul ruso-româno-turc (1877-78) s-a consemnat o creștere numerică a românilor, de la circa 240 de mii în jurul anului 1500, la 736 de mii, ulterior am consemnat doar scăderi ale totalului românilor balcanici: 496 de mii în 1897, 461 de mii – în 1908 și numai 376 de mii în prezent.

Pe lângă deplasările de populație (România a colonizat, în perioada interbelică, câteva zeci de mii de aromâni și meglenoromâni în Dobrogea, a cărei populație nu am înregistrat-o la spațiul balcanic, alte câteva mii de români balcanici emigrând, în special în ultimii 150 de ani, spre alte țări din vestul Europei sau America de Nord) și numeroasele războaie (conflicte sârbo-bulgare, cele două războaie balcanice, cele două conflagrații mondiale, războiul greco-turc din 1920-1922, etc.), care au produs scăderi elementului românesc, o bună parte a declinului acestuia se datorează înregistrărilor censitare naționale sub alt nume, în cadrul altui element etnic a unei bune părți a românilor balcanici, adesea și ca urmare (sau, în primul rând, ca o consecință) a politicii de asimilare a acestora de către autoritățile statelor balcanice independente, apărute începând cu veacul al XIX-lea (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania și altele).

 

NOTE:

[1] La nivelul întregii țări se consemnează aproape 410 mii români (inclusiv cei declarați ca „moldoveni”).

[2] Recensământul din 2011 a înregistrat peste 35 de mii de români.

[3] În regiunile balcanice am realizat o medie ponderată între datele oficiale/oficioase (care tind să minimalizeze prezența românească) și cele neoficiale (care au tendința de a da valori mult mai mari). Este cazul Greciei, Albaniei, dar și al Croației.

[4] În acest total nu au fost incluși sărăcăcianii, considerați de unii ca greci, de alții – ca vlahi/aromâni grecizați. Aceștia ar însuma peste 96 de mii, dintre care 80 de mii – în Grecia, 15 mii – în Bulgaria și o mie – în R. Macedonia. Unul dintre argumentele ce ar putea susține originea vlahă/românească a sărăcăcenilor este posibila derivare de la un termen-poreclă *sărăcuț>*sărăcuțan>sărăcățan, transformat, în greacă, în sarakatsan(os).

[5] Nu am luat aici în calcul comunitățile românești din Austria (92 de mii), Cipru (aproape 25 de mii) și Cehia (peste 14 mii), care, ca și cei aproape 57 de mii de români din Grecia constituie comunități de (daco-)români, stabiliți în aceste țări în ultimele două-trei decenii.

[6] Datele referitoare la românii balcanici și la populația totală se referă la teritoriul integral statelor actuale Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Albania, Kosovo, R. Macedonia, Bulgaria, Grecia și Cipru și la suprafața balcanică a Serbiei (fără Vojvodina) și a Turciei (estul Traciei). Evaluările comunităților românești se bazează, până la începutul secolului trecut, pe înregistrări otomane, iar pentru perioada actuală – pe datele furnizate de recensămintele naționale.

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.

Pagina următoare »