Vitomir Stanojević & Čarobnjaci – Dans rumânesc (Timoc) Miercuri, iun. 10 2020 

Vitomir Stanojević – Dans din Homolie (Munții Omului) Marți, iun. 9 2020 

Miorița (Maramureș?) Luni, iun. 8 2020 

Aude-să, D[oa]mne, aude
Peste cel plăiuț de munte,
Un șuier, D[oa]mne, șuier
Că acolo, D[oa]mne,

  1. Sînt numai trei păcurărași
    Doi ce[i]mari
    Și-s ver[i] primari
    Unu-i mic și-i străinel.
    Acel mic și străinel
  2. Că [la] apă l-au mînat.
    Pînă la apă au umblat
    Foarte mult l-au judecat
    Ca pe dînsul să-l omo[a]ră
    Oile să i le éé.
  3. Da el cînd din apă au venit
    El numai au avut
    O mioară zdrăvioară.
    Și înainte au eșit
    Și din grai așa au grăit:
  4. – Drajii mei verișori
    Dacă pe mine mi-ț[i] omorî
    Lîngă mine puneț[i]
    Fluierul de dreapta
    Buciunul de-a stînga.
  5. Că cînd vîntu a sufla
    Fluerul a fluera
    Și buciunul a bucina
    Numai răsunul
    Că mi-a răsuna
  6. Peste munți numai la ai
    mei doi părinți
    Și răsunul și mi-a merje
    Peste brazi la ai mei frați,
    ………………………

Notă: Textul este preluat de aici. Nu am preluat și datarea (sfârșitul secolului al XVIII-lea) deoarece opinia potrivit căreia aceasta ar fi „cea mai veche variantă” a Mioriței cade din considerentul că această creație populară are o vechime de cel puțin un mileniu. Dovada cea mai clară este prezența sa și la aromâni. Știindu-se că aceștia nu au mai fost în contact direct cu dacoromânii (românii carpato-dunăreni) de acum un mileniu – dovada cea mai clară fiind absența cuvintelor de origine maghiară din dialectul aromân – este clar că balada amintită circula deja, de dinainte de anul 1000, poate, cel târziu, din secolul al X-lea. Chiar și varianta culeasă de la Soveja de Alecu Russo (1848) – cea „clasică”, inclusă și în culegerile de literatură populară și în manualele școlare – trebuie să fi fost definitivată, în forma găsită de intelectualul basarabean undeva în veacul al XV-lea, deoarece, altfel, nu se poate explica prezența baciului vrăncean alături de cel moldovean, din moment ce, de-a lungul (aproape) întregii existențe a Voievodatului/Principatului Moldovei, Țara Vrăncii i-a aparținut acesteia. Or, atestarea, în Miorița sovejană a baciului vrăncean este un indiciu de geografie istorică potrivit căreia, la data fixării acestei forme a baladei, Țara Vrăncii ori era, încă, independentă (lucru mai puțin probabil), ori, cu o formă de autonomie extrem de largă, era parte a Țării Românești. Informațiile istorice – și legendele populare – par să confirme încorporarea Țării Vrăncii la Moldova după 1460, în vremea domniei lui Ștefan cel Mare (fapt confirmat și de legenda cu feciorii babei Vrăncioaia)…

Deci, ca să încheiem această „poveste” a „vechimii” Mioriței, varianta sovejană e cu vreo trei secole mai veche decât cea – considerată „cea mai veche” – din Maramureș. Dacă e vorba de vechimea momentului când a fost culeasă, da, doar așa e cea mai veche…

Și mai persistă un semn de întrebare (pus și în titlu, dealtfel): cum o fi balada maramureșeană, dacă scrie, în text că e din Bistrița-Năsăud?

Nicolae Sulac – Miorița Duminică, iun. 7 2020 

Cântece bătrânești – Miorița Sâmbătă, iun. 6 2020 

Ion Caramitru – Miala a laie (Miorița, varianta armână) Vineri, iun. 5 2020 

Importanța Sfinților împărați Elena și Constantin în cadrul creștinării strămoșilor noștri… Joi, mai 21 2020 

Astăzi, în ziua în care sunt prăznuiți Sfinții Împărați Constantin și Elena, venim cu… hai să-i spunem, o poveste, despre influența, hotărâtoare, credem noi, a acestora în procesul de creștinare prin romanizare – sau romanizare prin creștinare – a traco-dacilor

O mică parte a acestora devenise creștină încă din vremea Sfântului Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat… Stă mărturie pentru asta numele vechi, Îndrea, pentru luna decembrie, cea care urmează după Ziua Sfântului Andrei, 30 Noiembrie. Cu un alt prilej, am constatat că, nu doar că această formă a supraviețuit, dar a creat mai multe variante și derivate, semn al utilizării sale onomastice…

Revenind la perioada de început a celui de-al patrulea secol, aceasta îl surprinde pe împăratul Constantin pregătindu-se de bătălia cu concurentul Maxentiu… Înaintea bătăliei, lui Constantin îi apare, pe cer, o cruce și inscripția In hoc signo vinces, iar în noaptea următoare îi apare chiar Iisus Hristos, cu mesajul de a pune pe steagurile oștii sale această cruce… Ceea ce Constantin face, lucru care îi asigură victoria… Era anul 312, toamna: la începutul anului următor, apare vestitul Edict de la Mediolanum (azi, Milano), prin care creștinismul capătă recunoaștere oficială… Ulterior, Constantin merge pe linia consolidării statutului creștinismului în Imperiu, în vremea domniei sale având loc și Primul Conciliu Ecumenic, la Niceea, în anul 325.

Înaintea acestui eveniment, important pentru nou-recunoscutul cult, s-a petrecut, însă, un alt eveniment, care nu este menționat nici în inscripții, nici în documente: discuția (probabilă) a împăratului cu marii preoți traco-daci ai lui Zamolxe. Această posibilă discuție, va fi avut loc cândva, între anii 313 – anul Edictului sus-amintit – și 318 – anul când se produce ultimul atac al carpilor asupra Imperiului roman (și, cu care prilej, a fost consemnată și ultima lor mențiune istorică).

Astfel, într-o zi, împăratul s-a întâlnit cu Marele Preot al lui Zamolxe din Capitala Imperiului, Roma (exista un asemenea Mare Preot deoarece, atât faptul că Imperiul stăpânea ținuturi locuite de strămoșii noștri, cât și prezența lor la Roma, fie ca militari în armata romană, ori ca lucrători, comercianți, etc. erau realități incontestabile). Împăratul i-a solicitat acestuia să încerce să adune cât mai mulți din marii preoți traco-daci, dacă se putea și dintre cei de la nord de Dunăre, dintr-o zonă care nu se mai găsea sub stăpânirea imperială. Marele Preot a acceptat, a trimis veste la ceilalți prelați și, când aceștia s-au adunat, l-a anunțat pe împărat.

Acesta i-a chemat într-o sală și, între altele, le va fi zis ceva în felul următor:

Cinstiți părinți, știți probabil că, zeci de ani, de când eram mic, împreună cu mama mea, împărăteasa Elena, mergeam, frecvent, la Templul Marelui Zamolxe din orașul natal, Naissus (azi, Niș, în Serbia – n.ns.) și țineam toate rânduielile păstrate, de secole, din moși-strămoși. Știți, însă, la fel de bine că, de curând, un semn divin, din partea creștină, m-a convins de faptul că viitorul este al acestui cult. Așa că, cu vorba bună – eu sunt om de stat, nu preot, și n-aș putea să vă impun așa ceva, iar celor care vin de peste Dunăre, și să vreau nu le pot impune ceva! – deci, cu vorba bună, vă zic că viitorul este al creștinismului. Astfel încât, există două posibilități: fie să rămâneți barbari și păgâni, fie să deveniți romani și creștini...

Nu deținem mărturii concrete despre o asemenea discuție, dar faptele de astăzi, care nu puteau avea drept început decât perioada aceea, stau ca mărturie a existenței sale. Iată faptele:

1.Cuvintele din vocabularul creștin de bază sunt de origine latină: Dumnezeu/Dumnidzălu, cruce, creștin, biserică/băsearică, preot/preftu, botez, duminică/dumirecă, cuminecare, Paște, Crăciun/Cârciun, păresimi/păreasimi și altele;

2.Peste 80% din cuvintele din două texte creștine fundamentale – Tatăl Nostru și Crezul – sunt de origine latină, atât în varianta ortodoxă, cât și în cea catolică;

3.Păstrarea a numeroase nume vechi creștine, datând din secolele I-VI (răspândite, cele mai multe, începând cu secolele III-IV, adică exact vremea în care au trăit și au activat Sfinții Împărați Constantin și Elena): Crăciun, Cristu, Ziane/Sânziane, Sâmpietru/Pietru, Îndrea, Giorzu/Sângiorzu/Somdzordz, Văsâi/Sânvăsâi, Nicoară/Sânnicoară, Toader/Sântoader, Medru/Sâmedru/Sumedru, Elie/Sântelie, Înton, Sântămărie, Marin/Sumarin. Aceste nume, ca și cel al împăratului – Constantin – se află, continuu, de la sfârșitul antichității, printre cele mai răspândire patronime în cadrul neamului nostru și cu o extensiune spațială considerabilă, în spațiul carpato-balcanic. Mai mult, datorită importanței sale în calendarul pastoral, întreaga lună octombrie, când, după Sâmedru/Sumedru, turmele încep să coboare spre locurile de iernat, i-a făcut pe aromâni să denumească, în calendarul popular, întreagă această lună Sumedru;

4.Tribul carpilor nu a dispărut, așa cum lasă să se întrevadă absența știrilor despre ei după anul 318, ci s-au dat romani!… Nu și-au uitat rădăcinile, transformând vechiul nume de trib în patronim, pe filiera nume de botez-nume de familie: din Evul Mediu (secolele XIV-XV) până azi, numele Carp are cea mai mare frecvență în Moldova dintre Carpați și Nistru, adică exact acolo unde era atestat tribul carpilor în antichitate. Că este așa o probează, chiar cu trei veacuri mai devreme, prezența în ținuturile balcano-dunărene, a unui episcop Carpus, ucenic al Sfântului Apostol Andrei. Pe lângă aceasta, vechiul Kogaionon, muntele sfânt al lui Zamolxe a devenit Ceahlăul de mai târziu, până azi, munte sfânt al românilor creștini, unde toponimia creștină abundă: Toaca, Panaghia, Pârâul Călugărilor, Schit, Poiana Maicilor și altele;

5.Luând numele romanus, odată cu christianus, traco-dacii, care au învățat latina, au devenit români/ar(u)mâni/rumoni/rumări/rămăni… Numele neamului – și, după Unirea Principatelor – și al țării locuite de acesta, România, trimite, clar, la Roma și la romani (A. Armbruster, 1993).

6.Mențiunile unor episcopi creștini, traco-daco-romani, precum Betranion, la Tomis, în secolul al IV-lea, ale unor descoperiri arheologice de la nord de Dunăre, ca donariul paleocreștin de la Biertan, cu text în limba latină – Ego Zenovius votum posui -, crucea paleocreștină de la Napoca/Cluj, martiriul lui Sava Gotul, înecat în apa Buzăului și altele.

7.Păstrarea culorilor de pe steagul de război al traco-dacilor, balaurul cu cap de lup, pictat, cu vopseluri naturale, în roșu, galben și albastru, în culorile folosite, din Evul Mediu, de toți românii – aromâni, meglenoromâni, români timoceni, moravi, istroromâni, românii din Bacea, ca și de cei din România și R. Moldova…

8.Metamorfoza, în viața creștină, a imaginii cavalerului trac – un cult războinic, militar, al strămoșilor noștri în icoana Sfântului Gheorghe omorând balaurul, unde Sfântul Gheorghe a rămas, din epoca medievală, până azi, protectorul Armatei.

9. Păstrarea, chiar și după romanizare, a mai multor nume de triburi traco-dace: pe lângă numele carpilor, singurul care pare a fi dăinuit, la nord de Dunăre, s-au păstrat mai multe asemenea nume în Balcani: moesi, dardani, serdi, migdoni;

10.Păstrarea a numeroase tradiții cu caracter politico-administrativ, moștenite de la traco-daci – obștea țărănească, având în frunte Sfatul bătrânilor, ales de comunitate – și de la romani: jude, județ, duca/duce, domn, primicer. Dăinuirea organizării comunitare în obști țărănești constituite din mari familii patriarhale, având în frunte un moș întemeietor este confirmată și de numeroasele așezări din spațiul carpato-balcanic cu nume formate cu sufixul -ești, evoluat din traco-dacicul -isc/-isk. De asemenea, importanța și continuitatea acestor instituții străvechi este probată și de distribuția spațială a antroponimelor Moș și Bătrân, nu doar în spațiul românesc actual, ci la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic.

Înrâurirea romană asupra strămoșilor noștri – în special în secolele IV-VI – este probată de numeroasele efective de militari traco-daci înrolați în armata romană, dintre care nu puțini au ajuns ofițeri, chiar generali – ca Belisarius sau Priscus – consuli ai Imperiului, senatori (cum a fost chiar Constantin cel Mare) și, mai mult, în această epocă, 17 dintre împărați au fost traco-daci… Cine privește Arcul lui Constantin de lângă Colosseumul din Roma, va vedea că, pe frontispiciul acestuia sunt sculptate chipuri de… daci, ca și cum SPP-ul împăratului era format din militari de un neam cu împăratul (care era trac)! Între 235 și 580, nu doar că traco-dacii au dat Imperiului numeroși împărați, dar, adesea, s-au succedat împărați din aceeași familie, traco-dacă: Maximinus Trax îi lasă tronul fiului său, Basiliscus, după Constantius Chlorus, urmează Constantin, care lasă tronul fiului său Constantius. Justinian este urmat de fiul său, Justin… Toată această enumerare de militari, generali, consuli, senatori, împărați, arată nu doar că romanizarea a avut efect asupra strămoșilor noștri traco-daci, ci că aceștia au considerat Imperiul ca fiind AL LOR, dându-i atâtea cadre, atât armatei, cât și administrației imperiale.

Încă un amănunt: mulți neagă puterea romanizării asupra strămoșilor noștri, deoarece se limitează la cei 165 de ani de stăpânire romană la nord de Dunăre, în Dacia traiană… Uită însă, aceiași, că, la fel de locuite de strămoși de-ai noștri erau și Moesia Inferior, Moesia Superior, Dardania, Thracia, Macedonia… care au stat sub romani, nu 165 de ani ci peste 6 secole!… Între aceste ținuturi se află și Dobrogea, parte a Moesiei Inferior, pentru care este documentată, inclusiv epigrafic, o foarte bogată viață romană și creștină, înainte de anul 602, când frontiera dunăreană a Imperiului s-a prăbușit, sub loviturile avarilor și slavilor… În plus, în aceste regiuni balcanice locuiesc, și azi, ramurile sud-dunărene ale românității: românii timoceni, aromânii, meglenoromânii și istroromânii, mult mai importanți – și numeric și procentual – în secolele anterioare, vitalitatea lor fiind capabilă să dea pe un Niculiță, conducător român al Tesaliei, în veacul al X-lea (viitoarea Vlahie Mare, independentă până în secolul al XIV-lea și, apoi, acceptând, ca și Țările Române nord-dunărene să plătească tribut Înaltei Porți), sau dinastia – probabil meglenoromână -, a Asăneștilor, care a condus, între 1185 și 1280, Țaratul Româno-Bulgar…

Și a mai fost ceva: traco-romanul Justinian, care a reconstituit, pe locul acelei Megali Eklesia (ridicată, după legendă, chiar de Constantin cel Mare), viitoarea catedrală Sfânta Sofia (în veacul al VI-lea), a înființat, pe meleagurile natale Episcopia Justiniana Prima, pe care a subordonat-o nu Patriarhiei din Constantinopol – deja în curs de grecizare – ci Romei, la fel cum s-a întâmplat și cu eparhia de la Salonic, Săruna aromânilor! Abia în secolul al VIII-lea, Patriarhia a preluat controlul asupra acestei eparhii. Nu e greu de bănuit ce limbă liturgică se folosea în cuprinsul episcopiei, în secolele VI-VIII: latina! Așa se explică mai bine de ce, în veacul al VIII-lea, un episcop din ținuturile balcano-dunărene, participant la Conciliul de la Niceea (787) se numea Ursus. Era un traco-roman, sau, poate, chiar un (stră)român!… Tot în acea vreme, unul din conducătorii primului țarat bulgar a fost Sabin (aflat la conducere în anii 765-766)…

Tocmai asemenea fapte ne fac să credem că abia în secolele IX-X, după creștinarea slavilor – a bulgarilor slavofoni, mai ales – și după ce Regatul Ungariei, cu tendințe expansionist-asimilaționiste se creștinează, sub influența papalității, românii au acceptat să rămână sub tutela Constantinopolului grecofon: o spune, primul, Menumorut, ducele de la Biharea (azi, în Crișana), prin secolul al IX-lea, când le specifică trimișilor ducelui maghiar, Arpad, că datorează supunere împăratului de la Constantinopol… Și tot de legăturile cu Bizanțul, cu Cetatea Cezarilor vorbește, sub influență slavă, și binecunoscutul vers al unei corinde maramureșene: În poartă la Țarigrad… Și scrisul românesc a schimbat, probabil, tot pe atunci, alfabetul, din cel latinesc, în cel chirilic

La final, câteva vorbe și despre mama împăratului, Sfânta Împărăteasă Elena: se pare că, în multe situații, probabil și în ce privește oficializarea creștinismului, mama împăratului a avut o înrâurire decisivă asupra lui Constantin… Adăugăm faptul că, pe lângă că era o credincioasă pioasă, aparținea tot neamului traco-dacic, fiind născută în Bithynia, în nord-vestul Asiei Mici…

Distribuția spațială a purtătorilor numelor Moș și Bătrân (II) Luni, mai 11 2020 

Continuăm această analiză cu evidențierea repartiției geografice a numelui Bătrân, cu variante și derivate. La o scară mai redusă decât în cazul patronimului Moș, și în privința acestui antroponim, la nivel mondial, se constată o prezență a numeroase variante și derivate identice – formal – cu cele din spațiul românesc, astfel încât ne limităm, din nou, la spațiul carpato-balcanic.

Înainte de a prezenta distribuția spațială a purtătorilor acestui patronim, să amintim că, exact ca și în cazul lui Moș, și numele Bătrân are atestări onomastice încă din antichitate: în secolul al IV-lea, în Dobrogea de azi, a trăit și activat, ca episcop la Tomis, Betranion, care, așa cum amintește Dicționar religios (1994), l-a înfruntat pe împăratul roman Valens, susținător al ereziei ariane, apărând dogmele Sinodului ecumenic de la Niceea (325). De asemenea, a fost în strânsă legătură cu sfântul Vasile cel Mare, cu care a purtat o corespondență activă. Pentru activitatea sa deosebită a fost sanctificat, fiind celebrat pe 25 ianuarie.

La nivelul spațiului carpato-balcanic, s-au consemnat peste 6300 de purtători ai acestui nume. Ponderile cele mai semnificative se localizează în România – 50,02%, R. Moldova – 26,76%, Ucraina – 12,23%, Slovacia – 5,81%, Cehia – 1,21%, Polonia – 1,12%, Grecia – 0,8%, Bielorusia – 0,58%. Această distribuție prilejuiește câteva remarci:

-concentrarea a trei sferturi dintre purtătorii numelor în cele două state românești, România și R. Moldova;

-prezența, alături de spațiul românesc actual, a statelor slav(ofon)e nord-dunărene: Ucraina, Bielorusia, Polonia, Cehia, Slovacia;

-modesta păstrare a unor asemenea forme în partea balcanică a ariei analizate, unde singura țară cu o pondere mai însemnată (modestă, totuși) rămâne Grecia (unde subzistă, încă, grupuri de români balcanici, vorbitori ai dialectelor aromân și meglenoromân); în rest, atestările, izolate, se mai remarcă, în Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, R. Macedonia de Nord, Bulgaria, Cipru, Turcia;

-am notat, de asemenea, ponderi modeste și în unele state nord-dunărene: Austria, Ungaria.

La nivelul regiunilor românești, cele mai importante concentrări ale purtătorilor numelui se regăsesc în Basarabia – 20,35% din totalul carpato-balcanic, Muntenia – 11,87% , Crișana – 11,19%, Moldova – 7,38%, Oltenia – 6,7%, București-Ilfov – 5,52%, Chișinău – 4,58%, Ardeal – 4,09%, Dobrogea – 2,61%, Transnistria – 1,81%.

Dacă ne referim la entitățile administrative din restul spațiului carpato-balcanic, cu ponderi notabile se evidențiază Moravskoslezsko – 0,31%, Jihovýchod – 0,22% (Cehia), Západné Slovensko – 5,64%, Dolnoslaskie – 0,42%, Warminsko-Mazurskie – 0,38 (Polonia), Mahilëu – 0,3% (Bielorusia), Zakarpats’ka oblast’ – 5,49%, Ternopils’ka oblast’ – 1,2%, Donec’ka oblast’ – 0,82%, Vinnyc’ka oblast’ – 0,71%, Cernăuți – 0,57%, Dnipropetrovska oblast’ – 0,41%, L’vivska oblast’, Odes’ka oblast’ și Kyiv – 0,38% fiecare, Charkivs’ka oblast’ – 0,31%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 0,25% (Ucraina), Sredisnja i Istocna (Panonska) Hrvatska – 0,22% (Croația), Yugozapaden – 0,25% (Bulgaria), Attiki – 0,58% (Grecia).

Din această „trecere în revistă” a unităților administrative cu prezențe semnificative ale purtătorilor numelui Bătrân (și nu numai), se remarcă mai multe concentrări transfrontaliere (chiar dacă, în unele regiuni, ponderile înregistrate sunt foarte modeste). Astfel, o primă grupare adună la un loc vestul Slovaciei, estul Cehiei (Moravia) și sudul Poloniei. O alta pornește din estul Poloniei, prin Bielorusia și vestul Ucrainei, „bordând” spațiul românesc pe la est (Basarabia și Transnistria moldovenească), până spre Marea Neagră. În Balcani, o primă concentrare pornește din estul panonic al Croației și, prin Vojvodina trece Dunărea, iar, prin Banatul românesc, se „leagă” de vestul spațiului românesc actual, care, prin Crișana, se prelungește și în estul Ungariei. De asemenea, sud-vestul Bulgariei se continuă prin R. Macedonia de Nord, în nordul Greciei (Kentriki Makedonia, Thessalia). Pe lângă faptul că, în Balcani, fiecare grupare se suprapune, măcar în parte, peste vechea arie de locuire a românilor balcanici (istroromâni, meglenoromâni, aromâni), mai notăm că, în estul Croației, prezența purtătorilor numelui a rămas înscrisă și în toponimie, prin oiconimul Batrina. De asemenea, celelalte grupări, nord-dunărene, se suprapun peste arii cu vechi prezențe român(ofon)e: Moravia, Silezia, zona Munților Tatra, bazinul Prypyatului, Galiția, Podolia… În estul Ucrainei, în schimb, credem că avem de-a face cu rezultatul unor migrații mai recente, dinspre spațiul românesc, fie din perioada țaristă (după 1700), fie din cea sovietică.

Surprinde, legat de atestările actuale ale variantelor și derivatelor lui Bătrân, absența acestora din Maramureș și sudul Bucovinei, ambele aflate în componența României, mai cu seamă în condițiile în care, în ambele cazuri, părțile acestor regiuni rămase în componența Ucrainei (Transcarpatia, Cernăuți), dar și alte regiuni ucrainene vecine lor (Lviv, Ivano-Frankivsk, Vinnița) au procente notabile. De asemenea, dacă în Secuime nu este o surpriză consemnarea unui procent de doar 0,08%, atestarea doar a 0,58% în Banat este cel puțin curioasă, mai ales că regiunea se învecinează cu altele în care ponderile sunt semnificative – Crișana, Ardeal și Oltenia. Dacă în Găgăuzia – 0,02% – se repetă, cumva, situația din Secuime (o zonă cu majorități alogene, neromânești), dimpotrivă, oarecum o situație asemănătoare celei a Banatului se remarcă și în cazul Bugeacului, cu atestări modeste – doar 0,13%, deși, atât partea moldovenească a Basarabiei, cât și Moldova carpato-pruteană, Dobrogea și Transnistria (cu ambele părți, și cea moldavă și cea ucraineană), au prezențe însemnate ale numelui Bătrân…

(va urma)

Distribuția spațială a purtătorilor numelor Moș și Bătrân (I) Vineri, mai 8 2020 

Am optat pentru prezentarea împreună a formelor antroponimelor Moș și Bătrân, cu numeroasele lor variante și derivate, deoarece, în spațiul românesc, ambele au avut, de la început (și) semnificație de membru al Sfatului Bătrânilor. Moș, de origine traco-dacă, pare să fi avut primul acest sens, dar și pe cel legat de conducerea Sfatului. După romanizarea traco-dacilor, din latinescul veteranus, care avea, în latina populară, forma vetranus și începuse să aibă și înțelesul de soldat vârstnic, noul termen, bătrân a preluat semnificația de membru al Sfatului, iar pentru liderul acestuia s-a încetățenit cuvântul jude. Astfel, moș a continuat, cu un sens mai restrâns, să însemne (doar) întemeietorul unei familii patriarhale – de la Bucur, Badea, Botuș, Mircea, Vlad, Radu, Vasiu, Jurj/Giurgi etc, plus sufixul, evoluat din traco-dacul -isc/-isk, -escu, sau cel de origine slavă -(e)anu, rezultând nume (de familie) ca Bucurescu, Bădescu/Bădeanu, Botușescu/Botușanu, Mircescu, Vlădescu/Vlădeanu, Răd(ul)escu/Rădeanu, Vasiescu/Văsianu, Jurjescu/Giurgeanu și altele. De asemenea, tot moș a păstrat sensul de întemeietor al unei așezări, derivată dintr-o mare familie patriarhală, o obște țărănească liberă, cu nume plecând de la moșul întemeietor, dar cu formele de plural ale sufixelor sus-amintite -esci – devenit, ulterior, -ești, respectiv -eni/-ani: București, Bădești/Bădeni, Botoșești/Botoșani, Mircești, Vlădești/Vlădeni, Răd(ul)ești/Rădeni, Văsiești/Văsieni, Jurjești/Giurgeni și altele.

Prin vechimea sa mai mare, moș a dezvoltat și alte sensuri: de la forma feminină moașă (de la care a derivat cea masculină) a rezultat verbul a moși, cu sensul de femeie care ajută la nașterea unui copil. Proprietatea – un teren – păstrată de la un (stră)moș a primit termenul de moșie, iar de aici, pentru proprietarul ei s-a creat cuvântul moșier, iar clasa acestor proprietari a devenit moșierime. Țăranii care stăpâneau, împreună, moșia devălmașă a satului de țărani liberi/a obștii țărănești au devenit, mai ales în Oltenia și Muntenia – dar nu exclusiv! – moșneni/moșteni, iar cei care primeau de la înaintași o asemenea moșie, numită și moștenire au devenit moștenitori, creându-se și verbul a moșteni... De asemenea, moș a rămas, dintotdeauna, de pe vremea când – în epocile preistorice și în antichitate – era practicat cultul strămoșilor – strâns legat de pomenirea înaintașilor răposați. De aici și numele dat acestor zile de pomenire: Sâmbăta Moșilor, Moșii de Iarnă, Moșii de Rusalii, Moșii de Toamnă…

Încă o dovadă a vechimii considerabile a celor doi termeni, dacă ne referim la reflexul antroponimic al acestora, este numărul mare de variante și derivate. Astfel, de la moș au rezultat 180 de forme antroponimice – la care se adaugă alte 10, derivate de la moașă, 4 – de la moșie și 14 – de la moșnean/moștean/moștenire. Asta înseamnă, în total, peste 200 de variante și derivate. Termenul bătrân, fiind ceva mai nou și „concurând” cu traco-dacicul moș, are, totuși, și el, 54 de variante și derivate.

Notăm și faptul că ambii termeni se regăsesc în toate dialectele limbii române, cu o mențiune specială pentru moș: probabil, aproape la fel de vechi ca și termenul sunt și numele de trib al moesilor, de la care romanii au creat numele de provincie Moesia, cu sensurile de moși, respectiv de Moșia/Țara Moșilor (o idee pe care, în stadiul actual al analizei, o amintim cu prudență…). Formele prezente în dialectele limbii române sunt moașă – la aromâni/macedoromâni și moș – la dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. Celălalt termen are forma bătrân în dialectul dacoromân, bitărnu – la aromâni, bitǫra – la meglenoromâni, betăr – la istroromâni. Acestea trebuie puse în legătură și cu varianta oltenească bătârn, care, ca și cele trei forme balcanice, derivă dintr-o formă veche, comună, *betărn, apropiată de cea latinească inițială, veteranus, și, mai ales, de cea populară – vetranus – din care au și evoluat.

Trecând la repartiția spațială a formelor onomastice prezente azi în lume, nu vom insista pe răspândirea geografică la nivelul statelor lumii deoarece în multe țări în care apar forme identice cu cele românești este vorba doar de o coincidență pur formală, sensul termenilor de la care pornesc aceste antroponime fiind diferit. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul antroponimelor derivate de la moș, în cazul lui bătrân asemenea situații apărând mai rar.

Astfel, la nivelul regiunilor carpato-balcanice, se consemnează peste 23 de mii de purtători ai unor asemenea nume. Pe țări, cei mai mulți purtători se consemnează în România – 37,61%, Ucraina – 18,31%, R. Moldova – 11,81%, Turcia – 9,52%, Polonia – 8,65%, Ungaria – 3,19%, Serbia – 2,16%, Bulgaria – 1,92%, Grecia – 1,82%, Cehia – 1,44%, Albania – 0,81%, Bielorusia – 0,67%.

Chiar dacă, în nord-vestul Turciei de azi, inclusiv la sud de Marea Marmara, a existat, în antichitate, un contingent însemnat de traco-frigieni și, după 1920, o parte din meglenoromânii din Nânta (nordul Greciei), fiind musulmani, au optat să emigreze, nu în România, ci în Turcia, ne îndoim că multe din formele consemnate în această țară au aceeași semnificație cu cele din restul spațiului carpato-balcanic. În schimb, faptul că ponderile antroponimelor derivate de la moș sunt însemnate în jumătate din țările spațiului carpato-balcanic confirmă atât vechimea termenului, cât și vechimea prezenței în aceste zone a elementului traco-dacic, romanizat, care a transmis comunităților majoritare azi asemenea forme, păstrate în onomastică.

La nivelul strict al regiunilor din spațiul românesc, ponderile pe ansamblul spațiului carpato-balcanic se distribuie astfel: Basarabia – 8,92%, Moldova – 7,81%, Muntenia – 7,17%, Ardeal – 5,57%, Crișana – 5,11%, București-Ilfov – 3,25%, Banat- 2,12%. Dintre celelalte unități administrative din spațiul carpato-balcanic se evidențiază cu ponderi notabile Istanbul – 1,8% (Turcia), Attiki – 0,94% (Grecia), Shqiperija – 0,81 (Albania), Severna Makedonija – 0,5%, (R. Macedonia de Nord), Yugozapaden – 0,51%, Yuzhen tsentralen – 0,48% (Bulgaria), Vojvodina – 0,78%, Juzna i Istocna Srbija, Sumadija i Zapadna Srbija – 0,5% fiecare (Serbia), Közép-Magyarország – 1,11%, Észak-Alföld – 1,03% (Ungaria), Cernăuți – 1,49%, Odes’ka oblast’ – 1,47%, Donec’ka oblast’ – 1,34%, Kirovhrads’ka oblast’ – 1,27%, Cerkas’ka oblast’ – 1,1%, Dnipropetrovska oblast’ – 1,03%, Ismail – 0,98%, Poltavs’ka oblast’ – 0,97%, Kyiv – 0,96%, Cernihivs’ka oblast’ – 0,94%, Zakarpats’ka oblast’ – 0,79%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 0,61%, Luhans’ka oblast’ – 0,56%, Krym (Respublika) – 0,54%, Vinnyc’ka oblast’, Zaporizzs’ka oblast’ – 0,52% fiecare, L’vivska oblast’ – 0,48%, Chersons’ka oblast’ – 0,45%, Charkivs’ka oblast’ – 0,43% (Ucraina), Slaskie – 3,31%, Wielkopolskie – 1,4%, Malopolskie – 0,87%, Dolnoslaskie – 0,78%, Opolskie – 0,48% (Polonia), Moravskoslezko – 0,58% (Cehia) și altele.

După cum se observă, în afara faptului că toate regiunile spațiului românesc – inclusiv Secuimea (România) și Găgăuzia și Transnistria (R. Moldova) au mai mult de 100 de purtători ai unor asemenea nume (adică, peste 0,43%), asemenea ponderi se regăsesc în zeci de alte unități administrative carpato-balcanice, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Prezența, între acestea a unor regiuni din vestul Bulgariei și din partea balcanică a Serbiei par să confirme bănuiala noastră că moesi și Moesia ar putea avea legătură, ca semnificație, cu românescul moș…

(va urma)

1 Mai – Armindenul Vineri, mai 1 2020 

Voi continua să scriu despre asta până când așa-zișii „jurnaliști” din „spațiul carpatodanubianopontic” vor pricepe: așa zisa „zi a muncii” (celebrată prin stat degeaba!) NU este prima și nici singura formă de sărbătorire a acestei zile! Plecând de la o sărbătoare romană, precreștină, dedicată Zeilor Mani, ocrotitori ai familiei – când se ieșea la serbări câmpenești, la iarbă verde, normal, în familie (acest lucru întâmplându-se acum aproape două milenii), după adoptarea creștinismului, s-a marcat Armindenul. Numele zilei este slav, semnificând Ziua Sfântului Prooroc Ieremia. Explicația acestei evoluții se leagă de faptul că, în perioada conviețuirii româno-slave, unele nume de sărbători au fost traduse în limba slavă veche, integral, cum s-a întâmplat cu Armindenul, sau parțial – de pildă, Boboteaza (=Botezul Domnului), un hibrid româno-slav, trecut printr-o formă, mai veche, *Bog-Botează (unde Bog=Dumnezeu, la slavi).

Semnificația de serbare câmpenească, în care se ieșea la iarbă verde s-a menținut și după creștinarea strămoșilor noștri. Mai mult, tocmai spre a întări vechimea și importanța sărbătorii, la români, aceasta a intrat și în toponimie. Un oiconim – Ormindea (în județul Hunedoara) și numele unei porțiuni de deal cu expoziție sudică – Fața lu’ Arminden (în Țara Oltului) trimit la această sărbătoare câmpenească! Destinația de loc unde se ieșea la iarbă verde este mai mult decât explicită în cazul toponimului făgărășean (localizat la nord de Olt, în aria fostului sat Galați, azi – cartier al municipiului de pe râul amintit), deoarece apelativul față se referă la o porțiune de deal (sau munte) aflată mereu în bătaia soarelui (deci, cu expoziție sudică), prin contrast cu dos (porțiune umbrită a unui deal/munte, orientată spre nord).

Insistența cu care se menționa „ziua muncii” își are rădăcinile în perioada comunistă, când se și ieșea „la defilare” (am prins și eu așa ceva, în copilărie!), deși, în fățărnicia și ipocrizia lor, comuniștii au omis, mereu, să amintească faptul că, pentru prima dată, ziua de 1 Mai s-a sărbătorit, ca zi liberă („a muncii”) în anul 1939, când România nu numai că nu era țară „comunistă”, dar mai era condusă și de un rege!…

Așa că le recomandăm, călduros, gurnaliștilor ce proslăvesc „ziua muncii” și tuturor celor care-i „urmează”, să mai pună mâna să se mai documenteze!…

Pagina următoare »