Despre rădăcini și ramuri… Marți, iun. 4 2019 

Discursul de sâmbăta trecută al Sanctității Sale, Papa Francisc, de la Iași, în care insista ca tinerii, copiii, să nu-și piardă rădăcinile, mi-a amintit de o idee pe care am expus-o prima dată, la o manifestare științifică, în mai 2015, în incinta Cetății Făgărașului, de față fiind și mulți elevi de la liceele de elită din oraș… Eu, ca om, ca reprezentant al familiei și al neamului din care fac parte, mă aflu pe cea mai înaltă „ramură” din „arborele” strămoșilor, care își are rădăcinile în acest pământ, în această țară… Nu eu sunt acolo, ci ei, prin mine, fiindcă, fără rădăcinile strămoșilor, moșilor, părinților, eu n-aș fi fost acolo, n-aș fi fost deloc! Prin ceea ce facem noi (în cazul exemplificat, eu), le răsplătim strămoșilor, înaintașilor, efortul de a ne fi transmis toată credința, învățătura, bunul simț, verticalitatea, competența, iar noi le putem mulțumi făcând cât mai bine ceea ce ne pricepem să facem, conform pregătirii – atât profesional-științifice, cât și spirituale, familiale – pe care o avem! Acolo unde sunt, unde am ajuns, eu nu mă „reprezint” pe mine, ci sunt un rezultat al eforturilor multor generații – din familia și neamul meu – care m-au ajutat, chiar înainte de a mă fi născut, să ajung unde mă aflu!

Poate, de aceea e atât de puternic „cultul morților”, prezent la strămoșii noștri nu de la primii creștini, ci de la traco-daci, sau chiar mai de dinainte! Și, tot de aceea, și ideea că oamenii sunt ai pământului, nu invers, cum, eronat, cred mulți!… Această idee pleacă de la sensul inițial al cuvântului țară = loc unde se fac bucate, sens pe care Ion Conea l-a aflat, încă viu, la localnicii din Țara Vrăncii, la jumătatea veacului trecut. Dar țară, în română, vine din latinescul terra = pământ. Iar, dacă, în română, țară, evoluat din latină, are acest sens, înseamnă că lucrătorii țării, țăranii sunt oamenii pământului!

De aceea basarabenii îi numesc pe localnicii băștinași, ai locului, pământeni, iar oltenii, când vor să știe de unde vii, te întreabă „de unde ești de pământ”. De aceea, poate, o parte a românilor timoceni își zic țăreni, tot un derivat de la țară… Tot de aceea, în romanul Ion, al lui Liviu Rebreanu, pornit și el de la țară, Ion al Glanetașului vorbește cu pământul ca și cu o ființă vie. Este, cred, reverberația cultului zeiței fertilității, Geea (de la care derivă și numele științei geografie), prezent și la traco-daci, prin Zamolxe sau Zalmoxe… Dar, acest nume de zeu traco-dac e apropiat de zeitatea balticilor, Zelmecas, înrudit cu zemlya, al rușilor (de unde vine și termenul cernoziom = pământ negru, cu sensul de fertil…). Și tot de aceea, un alt născut la țară, Mihail Sadoveanu, are, în Frații Jderi, un capitol numit Oamenii pământului… Și asta se leagă (și) de creștinism, prin „pământ ești și în pământ te vei întoarce”, idee la care face trimitere, în Amintiri din copilărie, și Ion Creangă: „ia am fost și eu, acolo, un boț de humă”!…

Apoi, oamenii știu că, în același pământ, sunt îngropați moșii și strămoșii lor, care i-au crescut, le-au dat, pe lângă hrana propriu-zisă, limba, credința, sângele, neamul și numele. Și tot din acel pământ, dacă dă Dumnezeu soare și ploaie la timp, va veni și recolta cu care-și vor crește ei copiii și nepoții, prin care vor fi duse, mai departe, limba, credința, sângele, neamul și numele. O asemenea viziune ar trebui propovăduită tuturor, dar, mai ales, celor „pre(a)ocupați” cu „salvarea planetei” Terra, dar deloc preocupați de a educa oamenii în spiritul respectului reciproc, al bunului-simț, al celor „șapte ani de acasă”, al credinței (trăite, practicate, nu ipocrite!), al caracterului, onestității, bunei-credințe și al altora asemenea!…

Despre aceste lucruri (și numai!) am vorbit atunci și de ele mi-a amintit și discursul Sanctității Sale, Papa Francisc…

Reclame

Când – și de ce – au schimbat strămoșii noștri alfabetul latin cu cel chirilic? Luni, iun. 3 2019 

Fără să aibă prea multe precizări, P. P. Panaitescu, în Contribuții la istoria culturii românești, p. 38, consideră că acest pas a fost făcut undeva în secolul al X-lea, după creștinarea slavilor și adoptarea de către aceștia a alfabetului chirilic. Cum slavii erau elementul dominant și, pare-se, primicerii/cnejii și ducii/voievozii nord-dunăreni datorau supunere (politică), fie și nominală, țarilor bulgari de la Preslav, odată cu această subordonare politică, prin primirea și hirotonirea unor prelați (cel puțin de rang episcopal), subordonați scaunului ecleziastic arhiepiscopal (și chiar patriarhal) de la Ohrid, strămoșii noștri vor fi schimbat alfabetul latin, păstrat până atunci, cu cel chirilic, care se va menține, apoi, până după Unirea Principatelor, când Alexandru Ioan Cuza, Domnitorul Unirii, decide revenirea la alfabetul latin.

Totuși, cum s-a ajuns aici și de ce, dacă este să-i dăm credit lui P. P. Panaitescu, traco-daco-romanii, în curs de a deveni români, nu au adoptat alfabetul grecesc? În acest caz, considerăm că este necesar să ținem cont de mai multe aspecte..

În primul rând, de la Constantin cel Mare (împărat traco-roman), mai întâi, în anul 313, prin Edictul de la Mediolanum (Milano), creștinismul devine religie oficială. În câțiva ani, până în 318 (când dispar complet incursiunile dacilor liberi, mai ales ale carpilor) împotriva Imperiului, același împărat îi va fi convins pe traco-daci să se creștineze, treptat, aceștia învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină. Apoi, în anul 330, Constantin mută capitala de la Roma pe malurile Bosforului, într-un oraș care se va numi, de acum încolo, mai bine de un mileniu, Constantinopolis.

Câteva secole mai târziu, un alt împărat de origine traco-romană, Justinian, cel care a reclădit Megali Ecclesia, sub numele de Hagia Sophia și cel care (aproape) a reîntregit, cu mari eforturi (în oameni și bani), Imperiul roman, ridică, în anul 535, aproape de localitatea natală, Tauresium (azi satul nord-macedonean Taor), o nouă arhiepiscopie, la Justiniana Prima, căreia i-a subordonat (cel puțin) pe toți traco-romanii balcanici, sau, măcar, pe o mare parte dintre ei. Teritoriul alocat acestei arhiepiscopii a fost desprins din cel al arhiepiscopiei Salonicului, unde, ierarhul locului era vicar papal.

Din păcate, mai întâi incursiunile slavilor (după anul 602) și, apoi un atac al avarilor (în 615) au distrus orașul, iar arhiepiscopia a dispărut. Teritoriul său a reintrat, o vreme sub jurisdicția Salonicului, acesta rămânând sub autoritatea Romei până în anul 733, și păstrând latina ca limbă liturgică. Ulterior, scaunul arhiepiscopal de la Salonic, cu tot cu teritoriul aferent, a trecut sub controlul Patriarhiei Constantinopolului, care a modificat statutul Salonicului la cel de scaun metropolitan.

Putem, deja, după „trecerea în revistă” a acestor fapte, să considerăm că, până în secolul al VIII-lea, cel puțin, strămoșii noștri aflați sub autoritatea împăratului de la Constantinopol, au utilizat nu doar alfabetul latin, ci și limba latină, ca limbă liturgică. Aceasta, chiar și în condițiile în care, după 580, limba oficială în capitala imperiului a devenit greaca, iar regiunile balcanice nordice au intrat, în secolele VII-VIII, sub autoritatea slavilor și, ulterior, sub controlul bulgarilor turanici, care au creat, aici, primul țarat bulgar. Că este așa, o dovedesc toponimele românești din zona Salonicului – Sărună, numele (a)românesc al orașului (derivat din latinescul Salona), Cavura, un mini-golf, din Golful Salonic (rezultat din forma latină cavula), formă veche românească, dezvoltată în gaură (pluralul ei, Găvuri, a fost notat de Ion Conea, în Munții Retezatului), numele pe care și-l dau fărșeroții (rezultat dintr-un greco-latin pharsaliotes = de la Pharsalus), antroponimele Nicăruș, Nicuruș, derivate diminutivale de la Nicoară, evoluat dintr-un latin popular Nicola și chiar numele dat de românii macedoneni primului țarat bulgar – Vârgaria – rezultat dintr-o formă, slavă, *Bâlgaria, de dinainte de preluarea lui ă de la români. Dacă ultima formă a fost afectată, ulterior, de influența greacă (cu B trecut în V, ca în numeroasele Valtos, derivate din românescul Balta, prezente pe litoralul nordic al Mării Egee), TOATE toponimele și antroponimele amintite au suferit modificarea lui l în r, fenomen general la toți românii, produs, cel mai probabil, în secolele VII-IX.

Mai adăugăm că, deși scaunul eclesiastic de la Justiniana Prima a dispărut (ca și orașul ridicat de Justinian), satul natal al împăratului a continuat să fie locuit, de traco-romani, care, chiar dacă, deveniți români, ulterior s-au slavizat, au făcut ca vechiul toponim, Tauresium să se păstreze, până azi, în forma Taor.

Chiar dacă regiunile estice ale Peninsulei Balcanice, aflate sub controlul bulgarilor, mai probabil vor fi avut o altă organizare eclesiastică, păstrarea latinei ca limbă de cult și prezența unor autohtoni traco-romani, nu doar subordonați țaratului de Preslav, dar având chiar rang bisericesc înalt, este revelată de participarea unui episcop de Abritus (azi, Razgrad, în nord-estul Bulgariei), numit Ursus (formă latină, ce poate ascunde, bănuim noi, un stră-român, pe nume Ursu), la Conciliul Ecumenic de la Nicaea (în anul 787).

Toate aceste particularități sunt puse în evidență, din păcate, doar pentru elementul local, autohton, sud-dunărean. Dar, în câteva rânduri, Imperiul roman și-a extins controlul (cel puțin în vremea împăraților Constantin cel Mare și Justinian) și asupra unor regiuni nord-dunărene (din Banat, până în Basarabia), iar în secolele IX-X, așa cum am mai amintit, practic întregul spațiu nord-dunărean locuit de români se găsea sub controlul (fie și doar nominal) al țaratului bulgar sau, eventual, chiar al Imperiului constantinopolitan (așa cum lasă să se înțeleagă chiar voievodul crișean Menumorut, în secolul al IX-lea, în explicația refuzului său de a-și lăsa voievodatul liderului ungur, Arpad). O asemenea (tot nominală) subordonare este „trădată” și în colindele maramureșene, din care se pot cita versurile: „În poartă la Țarigrad/Șade-un fecior de-împărat”! Or, asta presupune, dacă nu o subordonare politică față de „cetatea cezarilor/țarilor” – Constantinopolul, măcar o subordonare administrativă (nominală) față de țaratul bulgar și una bisericească (de rang episcopal, cel puțin?) față de întâi-stătătorul Bisericii de la Constantinopol.

În plus, deși am fost „acuzați” noi, românii, că, spre deosebire de frații noștri neo-latini din partea apuseană a Europei, n-am păstrat toponime, la nord de Dunăre, care să provină din antichitate, pentru localitățile dacice și/sau daco-romane de la nord de fluviu, nu este așa, nici pe departe! Astfel, în Moldova carpato-nistreană, antica Petrodava apare, în documentele medievale sub numele de Piatra lui Crăciun, apoi, Piatra, iar de la Unirea Principatelor – Piatra Neamț. Vechea Paloda (cu un nume derivat dintr-un termen traco-dac, înrudit cu latinescul paludem = loc mlăștinos, cu exces de umezeală) a fost tradus de vechii slavi, iar din slavul berlo (cu sensul de loc cu exces de umezeală) s-a dezvoltat oiconimul Bârlad. Medievalul Civitas Moldaviae, cu sensul de Cetatea/Târgul Moldovei, ar deriva dintr-un termen de origine germanică/gotică, moldă = copaie (cu trimitere la forma albiei râului omonim). Adăugând un sufix slav, -ovo/-ova, s-a ajuns la numele Moldova, dat întâi râului, apoi Țării Moldovei, primei ei capitale și, apoi, întregului teritoriu medieval românesc estic, cuprins între Carpații Orientali și Nistru. Probabil și numele Tighina e tot din antichitate, probabil de la un grecesc Antigonae. Adăugăm antroponimul Carp, care-i atestă, în Moldova și Basarabia, prin mii de purtători, pe urmașii celor din tribul dacic al carpilor, localizat în Moldova, până în secolul al IV-lea și posibila transformare a anticului Kogaionon, din muntele sfânt al lui Zamolxe, în Muntele Sfânt al creștinilor români din Moldova, numit, azi, Ceahlău.

În sud, de la vechiul Turris, latinesc, tradus în gotică, printr-un Thurm, s-a ajuns la forma Turnu, pentru așezarea situată la confluența Oltului cu Dunărea, azi Turnul Măgurele. Tot dintr-un nume vechi, dar traco-dacic, vine și numele așezării de pe apa Buzăului, numită tot Buzău, oiconim evoluat din anticul Buseus.

Iar în Ardeal, e vechi, de prin secolele V-VII, numele Cluj, rezultat dintr-un latinesc (in)clus(us), cu trimitere la Apusenii ce par că „închid”, spre vest, culoarul pe care merge vechiul drum către Oradea (Dragoș Moldovanu). Acesta apare, în primele documente maghiare, în limba latină, în forma Castrum Clus și nu Kolozs(var), forma ungurească (aceasta, dacă românii ar fi ajuns după maghiari în oraș, trebuind să evolueze, probabil, în românește, în *Culușoara). În vecinătatea acesteia, în zona Bihorului, nume de origine traco-dacică, derivat dintr-un *bihalu(s) = bivol, s-a aflat capitala voievodatului lui Menumorut, Biharea. Și tot vechi trebuie să fie și numele capitalei voievodatului bănățean, Urbs Morisena = Cetatea/Târgul/Orașul *Moreșana, evoluat din anticul traco-dac/traco-daco-roman Marisia/Marisus, printr-un intermediar, româno-slav, Moreș. Așa se numea, în documentele de limbă latină ale Regatului Ungariei, actuala așezare Cenad, de pe malul Mureșului. Nu în ultimul rând, de la numele traco-daco roman Dierna, pronunțat, bănățenește, Gierna, sub influență slavă și ținând cont de faptul că afluentul râului se cheamă Bela Reca (Râul Alb), locuitorii din sud-estul Banatului au numit râul, afluent al Dunării, Cerna (Neagra). Și nu am „epuizat” exemplele și nici nu insistăm asupra zecilor de nume de râuri – Dunăre, Nistru, Prut, Siret, Tisa, Iza, Someș, Criș, Mureș, Arieș, Ampoi, Timiș, Bârzava, Caraș, Motru, Olt, Lotru, Argeș și altele – plus numele Carpaților, toate moștenite de la strămoșii noștri.

Revenim la evoluția eclesiastic-administrativă a Peninsulei Balcanice… Având în vedere faptul că, din 934, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut pe liderul bisericesc al țaratului bulgar, ca patriarh, sediul acestei patriarhii bulgare a ajuns, după mai multe „peregrinări”, cauzate și de conflictele bulgaro-bizantine – Preslav, Moglena, Vodena, Prespa – la Ohrid, în anul 990. După (re)încorporarea, de către împăratul Vasile Bulgaroctonul, a fostului țarat la Imperiu (1018), scaunul eclesiastic de Ohrid a rămas doar la nivel de arhiepiscopie, fiind redenumit, în 1157, „arhiepiscopia Justinianei Prima și a întregii Bulgarii”, spre a fi „legată” de episcopia înființată de împăratul Justinian, în prima parte a secolului al VI-lea. Titulatura a fost acceptată de Patriarhie, în 1261, în forma „arhiepiscopia Justinianei Prima, a Ohridului și a întregii Bulgarii”. De notat că, printre cele 32 de episcopii sufagane, la crearea acestei entități eclesiastice, una dintre episcopii se numea a „vlahilor”, deci îi includea, cel puțin, pe românii balcanici, dacă nu, chiar și pe cei nord-dunăreni, așa cum este demonstrat, documentar. Astfel, ceva mai târziu, după cucerirea otomană a Balcanilor, din secolul al XV-lea, Țara Românească și Moldova au fost subordonate Ohridului, când scaunul eclesiastic de aici a fost ridicat, din nou, la rang de Patriarhie, iar mitropoliții și episcopii români nord-dunăreni se subordonau acesteia. Mai târziu, la inițiativa sultanului, în 1767, Patriarhia de Ohrid a fost desființată, teritoriul acesteia fiind acordat Patriarhiei de Constantinopol.

Rămân cel puțin câteva semne de întrebare. Era posibil ca, după 733, (stră-)românii să folosească, dacă nu latina, măcar alfabetul latin, până în secolul al X-lea, când l-au adoptat pe cel chirilic? Este posibil, așa cum, ofensiva (întâi eclesiastică, apoi politică) a Constantinopolului să fi dus, în secolele VIII-XI, la pătrunderea, în română, a unor termeni bisericești, de origine greacă: patriarh, mitropolit, episcop, arhimandrit, paraclis, iconostas, parastas, naos, pronaos, schit… Faptul că slavona și alfabetul chirilic au fost utilizate și de ierarhii bisericești din Ardeal, arată că acestea au fost adoptate înainte de începutul cuceririi Transilvaniei de către unguri (sau a celei mai mari părți a acesteia), care a început, masiv, abia după anul 1000, după cum afirmă P. P. Panaitescu. Era posibil ca, deși subordonarea episcopală față de Roma să fi încetat în secolul al VIII-lea, iar din secolul X să fi dispărut din viața religioasă românească și alfabetul latin, să fi avut, totuși, unele „insule” care să fi devenit, după 1054, comunitățile de români catolici (localizați mai ales în Moldova)? Acești români, catolici, au la bază, în parte și (foști) catolici unguri, italieni, armeni, cumani, germani, poloni…, dar, în bună măsură, respectivele comunități erau românești, mai de dinainte, deoarece altfel nu se poate explica asimilarea, treptată, a celorlalte (mici) grupuri de catolici ne-român(ofon)i.

O cercetare, detaliată, cât mai (apropiat) exhaustivă, a mărturiilor documentare, epigrafice, arheologice, a tradițiilor, onomasticii acestor comunități de români catolici, ar putea aduce lămuriri, măcar în parte. Dacă acești români catolici sunt urmașii celor care au ascultat (mai) mereu liturghia în latină, vorbind între ei, întâi, în dialectul traco-daco-roman al latinei, apoi, în stră-română și, în final, în românește, aceștia ar fi continuatorii „seminței” creștinismului traco-daco-roman „sădite” aici, în spațiul carpato-balcanic, în primele secole creștine, de Sfântul Apostol Andrei și/sau de Constantin cel Mare.

Armindenul – 1 Mai Miercuri, mai 1 2019 

Cum știu că, din nou, se vor înghesui „inteligenții” din „mass-media” să „propovăduiască” această zi ca „ziua muncii”, revin cu semnificațiile mult mai vechi, datând din perioada romană și cea a creștinării strămoșilor noștri. O voi face până când aceiași „inteligenți” vor sublinia, mai întâi, înaintea semnificației primite, pe filieră socialisto-comunistă, de acum circa un secol, de „sărbătoarea celor ce muncesc”, pe aceea despre care voi vorbi mai la vale…

Pentru aceasta, îi vom da „cuvântul” învățatului Alexandru D. Xenopol, profesor la Universitatea din Iași, care, în Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, p. 176-178, descrie conținutul unei inscripții ce conține cheltuielile colegiului fabrilor din Alburnus Maior (Roșia Montană), pentru serbarea zilei de 1 Mai. Istoricul ieșean glăsuiește:

„La unele zile de sărbătoare se țineau ospețe comune, la care luau parte toți membrii cei ce primiau ajutoare. Ni s’a păstrat socoteala cheltuelei unui asemenea ospăț, făcut de dregătorii colegiului ca act justificativ. Banii trebuincioși pentru întâmpinarea acestei cheltueli se văd a fi fost adunați în decursul lunei lui Aprilie. Așa se vede notat pe o parte a tabulei cerate ce ne-au transmis acest interesant menu al străbunilor noștri, banii încasați înainte de sărbătoare. […]

La ziua întâi a fiecărei luni se țineau la Romani sărbătorile familiare ale zeilor casnici, Larii, căror se vede că li se făcea la 1 Mai o cinste mai deosebită, când natura întreagă reînvia sub suflarea caldă a primăverei. Pe pajiștile înverzite ale Daciei mâncară acei străbuni ai Românilor miel fript cu salată și ca vrednici Romani udară această mâncare cu libațiuni îmbelșugate de vin. Poate că vinul cel bun însemnat pe lista cheltuielilor să fi fost chiar pelin! Serbară deci Armindinul pe care îl serbăm și astăzi cu miel și vin pe iarbă verde. Deși obiceiul este învederat roman, numele ce’l însamnă astăzi este slavon.”

Am reprodus textul așa cum apare el în ediția a III-a a operei savantului, publicată, în anul 1925, la Editura „Cartea Românească” din București.

Așa cum subliniază și Xenopol, numele Arminden, dat zilei de 1 Mai se leagă, din perioada conviețuirii româno-slave, de doi termeni slav(on)i: Irmin/Armin = Ieremia/Irimia și den’ = zi, adică Ziua lui Ieremia. Nu este deloc o întâmplare că numele sărbătorii este marcat, până azi, și în toponimie tot în Ardeal, atât de denumirea unui sat din județul Alba – Ormindea, cât și de un toponim referitor la locul situat în cuprinsul Dealul Galaților, la nord de Făgăraș – Fața lu’ Arminden (I. Boamfă, 1996). Acest nume definește un versant cu expoziție sudică, însorită, unde localnicii ieșeau la iarbă verde.

Despre adaptarea la modernitate a neamului nostru… Joi, apr. 11 2019 

Pe la finalul antichității, după ce împăratul (de origine traco-romană) Constantin cel Mare îi va fi convins pe marii preoți ai cultului lui Zamolxe să se creștineze (cu tot cu comunitățile lor de traco-geto-daci), strămoșii noștri au învățat Tatăl Nostru și Crezul, în latină, iar din romanus și-au spus români/rumoni/ar(u)mâni/rămăni/rumări/rumâni… Au uitat, însă, aproape tot din vechea lor limbă, traco-dacă, din care au supraviețuit, după I. I. Russu, doar vreo 170-180 de cuvinte în limba română…

În a doua parte a veacului al XIX-lea, societatea românească a intrat într-un curent de modernizare, de europenizare. Asta a presupus renunțarea la vestimentația și obiceiurile orientale, turco-fanariote – adică la șalvari, ilic, giubea, turban, narghilea, zaiafet… – și preluarea costumației apusene, inclusiv a multor franțuzisme, de unde și porecla dată acestor reprezentanți ai „modernității” apusene, de bonjuriști și chiar ridiculizarea lor – de către V. Alecsandri, în ciclul dedicat Chiriței – prin furculision, fripturision, etc… Problema este, însă că, odată cu această modernizare, a dispărut, dintr-o mare parte a ținuturilor locuite de români (Moldova, Ardeal, …), cimpoiul, instrument popular, probabil, de sorginte traco-dacă (termenul amintit nu este nici grec, nici latin, dar nici slav, maghiar, cuman, german). Faptul că s-a cântat la cimpoi în (aproape) tot spațiul românesc este trădat de numărul mare de purtători (de ordinul sutelor!) ai numelor în variantele Cimpoieș(u) – în Moldova, Cimpoier(u) – în Ardeal, Cimponer(u) – în Banat, consemnând chiar și forma Csimpolyas (Cimpoiaș) – în Ungaria. Probabil, mulți boieri de origine fanariotă îndrăgeau cântecele la cimpoi, motiv pentru care lăutarii noștri s-au… „reprofilat” spre alte instrumente…, cimpoiul supraviețuind până azi doar în sudul țării și la românii balcanici…

Căderea regimului comunist, în 1989, a însemnat, între altele, (re)racordarea societății românești actuale la specificul occidental, de care am fost rupți, brutal, după 1945… Regăsirea specificului apusean a dus și la (aproape) dispariția costumului popular românesc, asociat, în memoria colectivă, cu nesfârșitele „ode conducătorului iubit” de la „festivalurile Cântarea României”, în timpul cărora, „oamenii muncii”, țărani, muncitori, intelectuali…, dedicau osanale conducerii „de partid și de stat”. Exceptând arii rurale mai izolate, din nordul țării – Maramureș, Bucovina… – unde inclusiv copiii se îmbracă în port popular, marea majoritate a românilor nu mai au nici o treabă cu această tradiție străveche. Pare ciudat, în condițiile în care, în Bucureștii interbelici, potrivit Anuarului SOCEC al României Mari, apărut în 1925, existau mai multe magazine care vindeau „haine naționale” (= costume populare) și însăși Familia Regală a României, în frunte cu Regina Maria, se îmbrăca în port popular…

Deși ideea mai trebuie „șlefuită”, după cele trei exemple amintite mai sus, se pare că există un fel de „cod genetic” al acestui neam, ca odată cu modernizarea, cu adaptarea la un nou context cultural, social, economic, etc, să elimine și elemente ce țin de tradițiile sale autentice… Facem asta și la nivel individual, fie prin concetățeni plecați o vreme prin străinătăți, care „se fac”, la revenirea în țară, că nu mai „știu” românește, sau chiar prin cei aflați tot aici, printre noi, care vorbesc/scriu un fel de „păsărească”, numită „romgleză”, cam la fel ca bonjuriștii de altă dată, cu furculision-ul și fripturision-ul lor, care azi ar „suna” furculyshion sau fripturyshion…

De ziua Sfântului Ioan… Luni, ian. 7 2019 

LA MULȚI ANI! cu sănătate și multe bucurii, tuturor Ioanelor și Ionilor, cu ocazia zilei onomastice! Și câteva dedicații:

Capra la Sărmaș (Harghita) Sâmbătă, ian. 5 2019 

Sfârșit de An (Vechi), început de An (Nou)… Luni, dec. 31 2018 

A trecut anul 2018… Au mai rămas câteva clipe dintr-un an ce putea fi mai bun, dar și mai rău… A trecut, cu bine, zicem noi, în condițiile date, și Centenarul Marii Uniri, pe care, până în ultima zi a anului, ne-am străduit să-l cinstim cum se cuvine! Să cinstim memoria înaintașilor noștri, care și-au dat viața pentru Țară, pentru neam, pentru credința strămoșească și pentru pământul sfânt, dar și pentru democrație, bun-simț, anti-corupție, corectitudine, caracter și coloană vertebrală!… Nu știm cât de bine vom fi reușit, dar asta o va aprecia Viitorul și, mai ales Cel de Sus!

Acum, la cumpăna dintre ani, să (ne) urăm, pentru toți, Țării și Lumii, pace, sănătate, bucurii, tihnă și toate cele dorite! AN NOU 2019 FERICIT! LA MULȚI ANI!

Grupul de datini și obiceiuri „Cercănelul” din Borșa – Colinde din Maramureș Sâmbătă, dec. 29 2018 

Ansamblul folcloric „Opincuța” din Chișinău – Datini și obiceiuri de iarnă din Moldova Vineri, dec. 28 2018 

Răspândirea numelor derivate de la Sfinții Împărați Constantin și Elena Miercuri, dec. 26 2018 

Ziua în care sunt celebrați cei doi sfinți este 21 mai. Pe de-o parte, atunci eram „aglomerat” cu o mulțime de activități, iar pe de alta, a vorbi acum, în zilele Sărbătorii Sfinte a Crăciunului este cam la fel de potrivit, deoarece împăratul Constantin cel Mare este cel care a oficializat creștinismul ca religie în Imperiul roman (în anul 313, prin Edictul de la Mediolanum/Milano), adică exact religia propovăduită de Iisus Hristos și ucenicii săi, cu trei secole mai devreme…

Prima mențiune a unui Constantinus în spațiul carpato-balcanic, datează din anul 448, fiind legată de un episcop armean localizat în Armenia secunda (în estul Turciei de azi), fiind urmată de o alta în 451, amintitnd un episcop din Cipru prezent la Conciliul de la Chalcedon. Imediat după, în anul 458, este amintit un alt prelat cu acest nume, în Achaia grecească. Pentru secolele VI-VII, avem consemnări frecvente, din cuprinsul actual al Ciprului, Turciei, Greciei, Albaniei.

Din veacurile VIII-X există atestări, la fel de numeroase, din Turcia, Cipru, Grecia, Albania, Bulgaria și Ucraina, aceleași și în secolele XI-XV, pentru ca, în veacurile XVI-XVIII să consemnăm mențiuni doar în Grecia și Bulgaria

În spațiul românesc, primele mențiuni documentare apar din secolul XI, mai întâi în Ardeal, apoi și în Moldova și în Țara Românească, în forme precum Constantin, Co(n)standin, Costu, Coste(a), Costescu, Costache, Costa, Costin și altele. Mențiuni medievale apar și la românii balcanici, fie la cei din nordul Bulgariei, fie în sudul Balcanilor, la aromânii fărșeroți. În Evul Mediu, numele se găsea pe locul 9 în Moldova, 30 – în Țara Românească și 81 – în Transilvania, pe ansamblul spațiului românesc formele derivate și/sau diferitele variante ale lui Constantin situându-se pe poziția 22.

În prezent, numele Constantin/Constantinescu/Costache/Costea/Costin/Dinca/Dinu etc., se găsesc, în România, pe locul 3, după Popa și Ioan, iar în R. Moldova – pe locul 152. În restul spațiului carpato-balcanic, formele Constantinides/Constantinidou/Constantinou/Konstantinou/Costa se situează, pe poziția a treia, în Cipru, Konstantinou/Konstantinidis/Konstantinidou/Konstantopoulos/Kostas/Kostopoulos/Kostopoulou – pe locul 5, în Grecia, Kot/Kotov/Kotova – pe locul 6, în Bielorusia, Constantinides/Constantinidou/Constantinou/Konstantinou/Costa – pe locul 8, în R. Macedonia, Kostenko/Kostyuk/Kot/Kotov/Kotova – pe locul 9, în Ucraina, Kostadinov/Kostadinova/Kostov/Kostova/Dinev/Dineva – în Bulgaria, pe locul 10, Kostadinović/Dinić/Kostić/Kocić/Kojić – pe locul 11, în Serbia, Kostić – pe locul 50, în Muntenegru, etc.

După cum se observă, numele este frecvent doar în țările de confesiune creștin-ortodoxă, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Explicația se regăsește în atașamentul lumii ortodoxe față de împăratul care a oficializat religia creștină în Imperiul roman, dar, în cazul românilor – unde, după cum am văzut, numele nu doar că și-a păstrat o frecvență ridicată, din Evul Mediu, dar a urcat chiar între primele 3 patronime ca frecvență, mai există o mențiune specială: împăratul Constantin era trac romanizat, mama sa, împărăteasa Elena era traco-frigiană, originară din Bithynia și așa se explică, pe de altă parte, frecvența ridicată a numelui la traco-dacii romanizați. În plus, dacă acea întâlnire a lui Constantin cu marii preoți ai cultului zamolxian a avut loc și, în urma ei, traco-dacii au fost convinși, prin vorbă bună, să se romanizeze, învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină, explicația pentru actualul loc 3 al numelui este și mai clară. Că traco-dacii (inclusiv cei nord-dunăreni) au acceptat, probabil nu imediat și nu toți, să se creștineze romanizându-se este dovedit atât de vechimea unor termeni creștini – cruce, creștin, Dumnezeu/Dumnidzălu, biserică/băsearică, botez, cuminecare, Paște, Crăciun/Cârciun, etc. – toți, de origine latină, cât și de ponderea de peste 80% termeni latini din cele două rugăciuni sus-amintite, sau de numele Îndrea/Undrea/Andreu, păstrat de români (inclusiv de cei balcanici), pentru numele popular al lunii de după ziua Sfântului Andrei (30 Noiembrie), încreștinătorul traco-daco-romanilor – luna decembrie, ori păstrarea unor forme rotacizate derivate de la numele greco-latin *Nicola – Nicoară/Nicoriță/Nicuruș/Nicăruș/Nicorescu și altele.

Patronimul Elena nu are o frecvență la fel de mare, dar este cel puțin la fel de vestit, fie și doar dacă amintim că de la acest nume derivă bine-cunoscutul Ileana Cosânzeana, extrem de vechi (probabil, din perioada traco-daco-romană). De la Elena am consemnat, din Evul Mediu, forme ca Lena, Lenă, Elina, Eliana, Ileana, Ileanu, Lean, Lencu, Lencă, Leancă, Leancu, Ilinoiu, Lina, Elenca, Elencu, Elenița, Elenuța, Lenuța, Leana și altele, consemnate fie la aromâni, fie, în Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Ardeal, Maramureș, Moldova sau Basarabia. În epoca medievală, numele apare pe locul 44 în Transilvania, 80 – în Țara Românească și 100 – în Moldova. Pe ansamblul spațiului românesc medieval, acest patronim ocupa locul 73. În zilele noastre, patronimul nu mai apare în primele 100 nume românești.

În spațiul carpato-balcanic, prezență între primele 100 de nume a variantelor și derivatelor de la Elena se consemnează doar în Cipru – Ellinas (locul 84).

Pagina următoare »