Pe la jumătatea toamnei publicam acest serial, legat de originea miniştrilor din guvernele româneşti. Cum, între timp, au avut loc alegeri legislative şi a intrat în funcţie un nou executiv, recent am actualizat concluziile, drept pentru care schimbările survenite au fost cuprinse într-o nouă postare. 

La 5/17 ianuarie 1859, în sala numită „La Elefant” a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi (azi Muzeul de Ştiinţe Naturale), Adunarea Electivă a Moldovei îl alegea drept domn pe Alexandru Ioan Cuza. Câteva zile mai târziu, la 24 Ianuarie/5 februarie, acesta era ales ca domn al Ţării Româneşti şi în Adunarea Electivă a celuilalt principat. Această dublă alegere, de la care, peste aproximativ o lună, se vor împlini 150 de ani, este „certificatul de naştere” al statului român, moment ales de noi ca punct de început pentru această analiză, ajunsă la momentul concluziilor.

Într-un secol şi jumătate de guverne româneşti s-au perindat în fotoliile ministeriale 959 de demnitari, fie că au fost prim-miniştri (numiţi, într-o vreme, preşedinţi de Consiliu de Miniştri), fie miniştri propriu-zişi. Reamintim că fiecare ministru a fost socotit o singură dată (de pildă, Manolache Costache Epureanu, care a avut şansa de a fi fost şi prim-ministru în ambele principate, înainte de 1862, dar şi al României, după acest moment, a fost socotit o singură dată, Petru Groza nu a fost contabilizat ca ministru, deşi a făcut parte dintr-un Guvern Averescu, în perioada interbelică, Petre Roman a fost şi el numărat doar ca premier, nu şi ca ministru de externe în guvernele Victor Ciorbea şi Radu Vasile, iar miniştrii din cabinetul Boc care au mai fost anterior în executiv nu au mai fost luaţi a doua oară în calcul). Hărţile au ţinut cont de 956 de miniştri, excluzându-i, din motive obiective, ţinând, în primul rând, de posibilităţile de reprezentare cartografică, pe cei trei miniştri de origine balcanică, din Macedonia, Serbia şi Bulgaria (dar şi pentru motivul că respectivele regiuni nu au aparţinut niciodată României).

coef-1859-2008-ok

În cei 150 de ani ai analizei noastre, s-au perindat la conducerea cabinetelor româneşti 75 de prim-miniştri. Cum era de aşteptat, cei mai mulţi sunt născuţi în Bucureşti – 20 de prim-miniştri, reprezentând mai mult de un sfert din total. Acest fapt dovedeşte forţa politicii de centralizare statală a autorităţilor române şi aplicarea, aproape fără excepţie, a politicii vizând “statul naţional unitar” (excepţia o constituie primii aproape 20 de ani postbelici, când a funcţionat şi o Regiune Autonomă Maghiară – 1952-1968; deşi au fost înfiinţate cele 8 regiuni de dezvoltare, în 1998, acestea există mai mult teoretic, având doar însemnătate statistică). De fapt, se remarcă mărirea ecartului între Bucureşti şi restul ţării de la intrarea României în intervalul cu regimuri autoritar-dictatoriale, după anul 1938.

A doua poziţie revine, încă, Iaşilor, cu 7 prim-miniştri, deşi fosta capitală moldavă n-a mai avut nici un şef de guvern de dinainte de primul război mondial. Raportul între Bucureşti şi acest loc secund este aproape de 3. Urmează, cu câte 5 prim-miniştri, Argeşul şi Doljul, cu câte 4 – Muscelul şi Tutova şi cu câte 3 – Dâmboviţa, Vâlcea şi Ismail. Se remarcă mai multe aspecte. În primul rând, importanţa vestului Munteniei şi a Olteniei şi în planul „izvorului” de prim-miniştri (zona nord-vestică a Munteniei, după unii şi Oltenia, făcând parte, de fapt, din vechea arie-nucleu a voievodatului Ţării Româneşti), apoi cea a Tutovei (suprapusă pe vechea „ţară” a berladnicilor, mai veche decât Ţara Moldovei, dar şi sediu, în vremea lui Ştefan cel Mare al vornicului Ţării de Jos), precum şi surprinzătoarea prezenţă a Ismailului basarabean, cu doar 3 miniştri, dar toţi – prim-miniştri! Ca şi Iaşii, deşi la o scară mai modestă, Tutova şi Muscelul trăiesc, însă, aproape numai din trecut. Remarcăm şi faptul că, deşi dă un mare număr de miniştri în anii postbelici, Clujul are abia acum primul premier, prin recent intratul „în pâine” Emil Boc.

În ceea ce priveşte distribuţia spaţială a totalităţii celor (aproape) 1000 de demnitari ce au ocupat fotolii ministeriale, din nou se evidenţiază Bucureştii, cu 309 demnitari din 956 (doar cei dintre frontierele ţării, oricare vor fi fost ele, de-a lungul timpului). Aceeaşi dovadă a centralizării în Capitală a puterii de decizie, oraşul de pe Dâmboviţa concentrând aproape o treime din total. Locul secund este deţinut tot de Iaşi, cu 76 de miniştri, raportul între primul şi al doilea în clasament fiind în jur de 4. De această dată, mulţumită faptului că, totuşi, Iaşii au mai dat măcar miniştri propriu-zişi şi după 1918, menţinându-l între primele judeţe în top, poziţia a doua este bine consolidată, încă. Poziţia a treia revine Doljului, cu 37 de miniştri, mai puţin de jumătate din cât a adunat vechea capitală a Moldovei. Urmează Prahova – 31 de miniştri, Argeş – 28, Cluj – 25, Dâmboviţa şi Vâlcea – câte 18, Braşov şi Hunedoara – câte 17, Bacău – 15, Covurlui  şi Mureş – câte 14, Botoşani, Mehedinţi şi Olt – câte 13, Arad, Gorj şi Buzău – câte 12, Neamţ, Tutova şi Teleorman – câte 11, Bihor, Muscel, Satul Mare, Timiş-Torontal şi Constanţa – câte 10 demnitari de acest rang, fiecare. Se remarcă, întocmai ca în cazul prim-miniştrilor, aceeaşi concentrare munteano-olteano-ardeleană, dar şi cu o considerabilă „infuzie” de judeţe moldoveneşti (Bacău, Covurlui, Botoşani, Neamţ, Tutova). Ofensiva ardeleano-banato-crişeană a început, timid, după Unirea din 1918 şi a continuat, tot mai activ, după 1945 şi, mai ales, după 1989, când s-au remarcat Clujul, Mureşul, Satul Mare sau Braşovul, în vreme ce Timiş-Torontalul a pătruns recent în grupul judeţelor cu cel puţin 10 miniştri prin numirea la Educaţie a domnului Anton Anton (născut la Timişoara).

Dezamăgeşte prezenţa modestă a judeţelor dobrogene (fie că ne referim doar la Constanţa şi Tulcea), a celor bucovinene (fie vorba şi doar de sudul regiunii, rămas României după 1940/1944), ori a Maramureşului. Cea mai mare surpriză este, însă, sub-reprezentarea Basarabiei. Deşi sudul basarabean a făcut parte din Moldova (după 1862 – din Principatele Unite/România) în anii 1856-1878, apoi Basarabia a fost prima care s-a unit cu Ţara, într-un moment critic pentru România (primăvara lui 1918), a fost eliberată la doar un an după ultimatumurile sovietice, fiind, din nou între hotarele ţării în anii 1941-1944, doar 19 miniştri originari de aici au ocupat funcţii ministeriale în guvernele româneşti, 10 dintre ei fiind prezenţi în cabinet în perioadele când nici un judeţ basarabean nu (mai) aparţinea ţării. Deşi Basarabia reprezintă mai mult de 10% din populaţia şi suprafaţa ţării, a dat României doar 2% dintre miniştrii ei şi aproximativ 4% dintre prim-miniştri…

Luate individual, în afara judeţelor cu prezenţe modeste, dacă absenţa completă a vreunui ministru din Caliacra, Hotin şi Cahul este oarecum explicabilă (deşi ultimul menţionat a aparţinut ţării, ca şi Ismailul, 47 de ani), surprinde lipsa oricărui ministru din judeţele Câmpulung, Năsăud şi Odorhei. Am putea admite că, fiind un judeţ preponderent maghiarofon, Odorheiul a fost, mult timp, „ocolit”, dar celelalte două judeţe, majoritar româneşti, au peste 8 decenii, fiecare, de apartenenţă la statul român. Iar în cazul Câmpulungului acest lucru este cu atât mai straniu, cu cât este vorba de prezenţa aici a unei formaţiuni prestatale anterioare Ţării Moldovei.

Paradoxal, însă, în componenţa cabinetelor româneşti postbelice din anii totalitarismului, şi-a găsit locul chiar şi un ministru transnistrean, originar din Râbniţa. Totuşi, acesta a fost singurul, neaplicându-se „regula” din fosta RSS Moldovenească: “Dacă vrei să fii ministru/Tre’ să fii de peste Nistru!”…

Un cuvânt despre prezenţa miniştrilor aparţinând minorităţilor. România s-a obişnuit greu (după mai mult de două decenii, de la Unirea cea Mare) cu prezenţa reprezentanţilor „naţionalităţilor conlocuitoare” şi, atunci când a apărut primul (un german) a fost, poate, şi pentru „impresia artistică” (faţă de Germania nazistă, în vara lui 1940). Veniţi cu Armata Roşie, au pătruns în Guvern, din 1945, reprezentanţi ai minorităţilor pe care sovieticii îi considerau „cadre de încredere” ale minusculului (pe atunci) PCR. S-a încetăţenit, încet-încet, „obiceiul” de a intra în cabinet miniştri de etnie maghiară (cei mai numeroşi – obiceiul a fost păstrat şi după 1989), mai rar germană, evreiască, ucraineană, bulgară, armeană… Prin neacceptarea UDMR la guvernare, s-a întrerupt, deocamdată, şirul de miniştri de altă etnie decât cea românească.

Decupajul administrativ şi nomenclatura judeţelor româneşti respectă împărţirea administrativă a ţării din anii interbelici (1925-1937), iar pentru Transnistria – împărţirea acesteia în judeţe din anii 1941-1944, când această provincie s-a aflat în componenţa statului român. Prezentarea acestora se poate găsi accesând Atlasul României, la link-ul http://www.mdlpl.ro/_documente/atlas/a_div_adm.htm, subcapitolul „Evoluţia istorică”.

P.S. Postarea a fost actualizată la 20 ianuarie, în urma depunerii jurământului de către noul ministru de la „Interne”, teleormăneanul Liviu Dragnea.

Anunțuri