Începând cu secolul al IX-lea, izvoarele istorice menţionează un popor romanic nou în spaţiul carpato-balcanic, sub numele de valahi, vlahi, volohi, etc. recunoscându-i pe români. Aceştia s-au organizat în numeroase formaţiuni prestatale (afirmate în veacurile IX-XIII, dăinuind, uneori, până în secolul al XVI-lea[1]), premergătoare statelor medievale româneşti: Ţaratul româno-bulgar, Transilvania (apărute în secolul al XII-lea), Ţara Românească, Moldova, Dobrogea (fondate în veacurile XIII-XIV)[2].

Gh. Ivănescu deosebeşte, spre finalul primului mileniu al erei creştine, tot 4 dialecte ale limbii române, cu o distribuţie spaţială şi cu nume diferite faţă de cele de astăzi. Astfel, aria vestică a românităţii cuprindea pe vorbitorii aşa-numitului dialect rotacizant, în ţinuturile intracarpatice româneşti se situau vorbitorii dialectului bănăţean-crişan-maramureşean-ardelean, în spaţiul extracarpatic, în care intrau şi arii de la est şi nord de Nistru, se regăseau vorbitorii dialectului moldovenesc-muntenesc, iar la sud de Dunăre, în estul şi sudul Peninsulei Balcanice – cei ai dialectului macedoromân-meglenoromân.

Procesele de asimilare etnică au dus, treptat, la fragmentarea şi restrângerea ariei cu vorbitori ai limbii române. Acest proces a fost favorizat şi de migrarea unor grupuri de români din anumite arii. Astfel, încă din secolele IX-X se pare că au migrat, spre sud, o parte a românilor rotacizanţi, situaţi la confluenţa Savei cu Dunărea, aceştia alăturându-se grupului de aromâni din sudul Peninsulei Balcanice. Alţi români rotacizanţi par să fi migrat (în aceeaşi perioadă şi/sau ulterior) şi spre est şi nord-est, către teritoriile actuale ale României, R. Moldova şi Ucrainei. Cauza pare să o fi constituit aşezarea maghiarilor în Câmpia Panonică.

Apoi, în secolele XII-XIII, un alt grup de români, aparţinând aşa-numitului grup al românilor de tip meglenoromân, a migrat din nordul Peninsulei Balcanice, mai ales la nord de Dunăre (mai puţini – spre zonele locuite de strămoşii aromânilor), cauza reprezentând-o marginalizarea, de către boierimea bulgară, a elementului conducător românesc, care, sub dinastia Asăneştilor (păstori români balcanici, purtători ai unui nume cuman) se răsculaseră la 1185 contra bizantinilor şi întemeiaseră Imperiul româno-bulgar, primul stat independent din istorie condus de către români[3].

Sp romanesc sec VII-XIII d Hr bun

Figura 16

 

Analiza antroponimelor – după specificul denominării utilizate de diferitele grupuri etnice – a permis precizarea, aproximativă, a originii unora dintre imigranții veniți în epoca medievală în spațiul românesc. Astfel, pe lângă slavii prezenți în zonă de câteva secole, maghiarii așezați în Europa Centrală din secolul al IX-lea și germanii colonizați de regalitatea maghiară din secolele XII-XIII, s-au mai așezat în acest spațiu, mai cu seamă în Transilvania, originari din nordul Franței, din Italia și chiar din Peninsula Iberică[4].

limba-romana-an-1000-refacut

Figura 17

 

 

 

limba-romana-an-1500-refacut

Figura 18

 

Pătrunderea otomanilor în Balcani şi ocuparea celei mai mari părţi a peninsulei (şi chiar a Panoniei) de către Înalta Poartă (secolele XIV-XVI) au cauzat noi fluxuri migratorii, constituite din români balcanici (mai ales meglenoromâni[5]), în special spre regiunile nord-dunărene, dar şi spre vestul Peninsulei Balcanice, rămas, ca şi extremităţile vestică şi nordică ale Panoniei, sub control austriac.

Alte fluxuri s-au manifestat între regiunile aparţinând azi României şi R. Moldova, mai ales dinspre Ardeal şi Banat, aşa-numiţii ungureni migrând mai ales la est şi sud de Carpaţi şi chiar la sud de Dunăre, în estul Serbiei de azi. Se  mai adaugă colonizări de români la nord de Carpaţi, realizate de Polonia, în Evul Mediu (în special cu ardeleni, maramureşeni şi moldoveni catolici[6]) sau la est de Nistru, de către ţarii ruşi, în secolele XVIII-XIX (unde au fost colonizaţi atât români originari din Transilvania, Banat, Bacea, cât şi români basarabeni).

În secolele XVIII-XIX au migrat din sudul Balcanilor spre Panonia, vestul Peninsulei Balcanice, actualul teritoriu al României, R. Moldova şi chiar al Ucrainei, români sud-dunăreni, afectaţi de războaiele ruso-austro-turce (predominant aromâni). Dinspre Transilvania, Banat şi Bucovina au migrat spre ţinuturile româneşti extracarpatice (dar şi înspre America) numeroşi români, mai ales în veacul al XIX-lea. Pe de altă parte, un mare număr de români basarabeni a fost atras, în aceeaşi perioadă, la est de Nistru, unde continuau să migreze şi români ardeleni (inclusiv păstori).

În fine, în prima parte a secolului al XX-lea, au fost colonizaţi în România (mai ales în Dobrogea) numeroşi români balcanici (aromâni şi meglenoromâni), o parte a meglenoromânilor (cei de rit musulman) ajungând în Turcia, în aceeaşi perioadă. După 1945, o foarte mare parte din evreii din România – în număr de aproape 400000 (mulţi dintre ei românofoni) –, au emigrat, în următoarele două-trei decenii, în Israel. Pe de altă parte, urbanizarea şi industrializarea socialistă au dus la mutarea în centrele urbane a numeroşi purtători de nume româneşti, originari din regiuni odinioară profund agro-pastorale, mai ales în România, R. Moldova, Ucraina, R. Belarus, etc. Recent, după 1989, numeroşi români au emigrat spre Occident, foarte importante comunităţi româneşti localizând-se, mai ales, în Italia şi Spania.

Toate aceste procese au dus, pe de-o parte, la fragmentarea zonelor cu vorbitori de română de la vest de România, care făceau legătura între dacoromâni şi istroromâni. Această legătură pare să se fi rupt după veacul al XVI-lea, când Imperiul otoman a izolat grupurile de români rotacizanţi din Panonia şi vestul Balcanilor de românii din Bacea, Banat şi Crişana. De asemenea, după ce, încă dinainte de anul 1000, s-a rupt legătura între strămoşii dacoromânilor şi istroromânilor, pe de-o parte şi cei ai aromânilor (prin plecarea unui însemnat grup al acestora din urmă de lângă Dunăre spre sudul Peninsulei Balcanice) (Gh. Ivănescu, 2000), pe la 1500 a devenit evident că şi legătura dintre meglenoromâni şi dacoromâni se pierde, atât din cauza emigrării, mai ales la nord de Dunăre (dar şi spre sud, către regiuni locuite de aromâni), a unui mare număr de români de tip meglenoromân, atât înainte de 1300, cât şi după 1400, cât şi deoarece cei rămaşi au fost mai uşor de asimilat de către strămoşii sârbilor şi bulgarilor de astăzi.

Spre finele procesului de etnogeneză românescă, se pare că arealul care a constituit spaţiul locuit, iniţial, de către români a cuprins atât Pannonia şi o mare parte a Dalmaţiei, cât şi zone situate mult la nord de Nistru (până în aria cursului mlăştinos al Pripetului) sau la est de Nipru[7]. Unele dintre aceste zone au fost colonizate de către români veniţi dinspre Pannonia, Crişana sau Transilvania, după includerea lor la Regatul ungar (secolele IX-XI[8] şi următoarele[9]). Aceste colonizări, realizate în Ungaria, Polonia, Moravia, Silezia sau/şi în cuprinsul fostului Imperiu ţarist (Şt. Meteş, 1977) n-au făcut altceva decât să consolideze, periodic, nucleul traco-dacic, ulterior romanizat, explicând atât însemnătatea antroponimiei legate de păstorit, cât şi particularităţile sale, parţial rotacizante, prezente şi la nord sau est de spaţiul românesc actual.

Asimilarea elementului etnic românesc este ilustrată grăitor, fie că ne referim la cei situaţi la sud de Dunăre (S. Dragomir, 1924), fie mult la nord de vechiul Donaris (Al. V. Boldur, 1992). Din harta toponimică elaborată şi publicată de ultimul autor menţionat[10], se pot selecta mai multe toponime în nord-vestul Ucrainei şi în estul Poloniei de azi, aproape de mlaştinile Pripetului. Aceste toponime, de forma, Voscodavie, Voscodavţi, Voscodavinţi, Wlodawa, etc, „trădează” tocmai situarea traco-geţilor de la nord de Nistru în faza de romanizare. Ei au fost percepuţi de slavi, strămoşii ucrainenilor şi polonezilor de mai târziu, ca v(o)lohi (români), doar că, aflaţi la marginile cele mai nordice ale spaţiului etnogenezei româneşti, aceşti traco-romani vorbitori de română nu îl asimilaseră pe latinul civitas şi nu-l luaseră nici pe slavul grad/gorod/horod, ci îl întrebuinţau, încă, pe dacicul dava pentru aşezările pe care le locuiau. Că aceste dave au fost o realitate a finalului de anticihtate şi a debutului epocii medievale chiar şi mai la nord de acest spaţiu, am atestat cu un alt prilej (I. Boamfă, 2005): probabil, unii geto-daci romanizaţi s-au implicat, în secolele II-III d. Hr. în comerţul cu chihlimbar spre Imperiul roman, chihlimbar adus dinspre Insula Gotland (socotită de mai mulţi autori ca fiind „Insula Chihlimbarului”). Cum insula se află în mijlocul Mării Baltice, iar drumul spre Imperiu presupunea mai multe zile, cu etape de mers şi popasuri, făcute într-un ţinut plin cu migratori, răufăcători, etc, parcursul era „jalonat” de mai multe asemenea fortificaţii, situate în Letonia şi Lituania de azi, cu nume precum: Grendave, Vaidava, Vaišvidava, etc, acestea continuându-se, mai la sud, cu cele deja amintite, din spaţiul polono-ucrainean actual[11].

Din punct de vedere geografic, condiţiile naturale permiteau dezvoltarea păstoritului transhumant, nu doar în partea central-sud-estică a continentului, unde, de pildă, documentele care-i menţionează pe românii din Pannonia, vorbesc despre o pascua Romanorum[12], urmaşii traco-dacilor romanizaţi fiind numiţi pastores romanorum[13], ci la nivelul întregii Europe. Astfel, W. Rösener precizează că, la începutul Evului Mediu, în regiunile de munte, trecând din Pirinei, Masivul Central Francez, munţii germani de înălţime medie, Alpi, până în Apenini şi Carpaţi existau păduri şi păşuni întinse[14], lucru valabil şi în ceea ce priveşte arealele montane din Peninsula Balcanică[15]. Acestea puteau fi – şi au fost folosite – ca păşuni de vară, în cadrul păstoritului transhumant, dezvoltat în întreaga treime sudică a Europei, din Peninsula Iberică până în spaţiul carpato-balcanic. Zonele de iernat erau, de preferinţă, cele litorale sau/şi cele cu exces de umezeală din preajma râurilor mari sau cu „bălţi” ori mlaştini din regiunile joase.

În asemenea zone, după cum arată Emil Petrovici, la venirea toamnei, păstorii îşi lăsau stânele din spaţiul montan carpato-balcanic (din lanţurile muntoase Carpaţi, Dinarici, Balcani, Rodopi, Pind) şi coborau spre locurile de iernat situate în zonele joase din Balta (lunca) Dunării, bălţile dobrogeano-bugecene din lungul Mării Negre, de la Marea Azov, Marea Egee sau Marea Adriatică, din jurul lacului Balaton, al Pripetului, cele situate în bazinul mijlociu al Prutului, cel al Nistrului sau chiar la est de acest râu. Coborârea se producea în octombrie (brumărel), de regulă după Sâ(n)medru, când, la munte cădea prima brumă sau chiar prima zăpadă. Coborârea turmelor de oi, conduse de mocanii (păstorii) lor a fost legată, în zonele deluroase joase şi/sau în cele de câmpie (locuite de cojanii sedentari, agricultori), de acele ploi de toamnă mărunte, dese şi îndelungate, locuitorii ţinuturilor joase asociind ploaia cu mocanii şi de aici s-a născut şi expresia ploaie mocănească, utilizată de către toţi românii.

Tot unor păstori li se datorează şi transformarea sensului verbului latinesc (i)mergere („a se scufunda”) în cel actual al verbului românesc a merge/mergere („a păşi, a se deplasa”). Acest sens pare a fi fost creat de păstori români balcanici, care, când coborau de la stânele lor montane, „se scufundau” în adâncul pădurii (Gh. Ivănescu, 2000).

limba-romana-an-1900-refacut

Figura 19

 

Pentru epocile şi perioadele mai vechi de anul 602 d. Hr., realizarea unor estimări privind structura etnică a populaţiei este dificil de realizat, lipsind atât informaţiile care să ateste prezenţa efectivă în zonă a vreunui grup etnic, mai mare sau mai mic, dar şi indiciile de natură onomastică. Până în epoca bronzului, puţinii locuitori ce vor fi populat spațiul românesc au fost reprezentaţi de pre-indo-europeni, asimilaţi ulterior de ceea ce, începând cu primele izvoare scrise ale antichităţii, va apărea ca popor indo-european distinct, cel al tracilor. Extensiunea lor teritorială cuprindea un spaţiu aflat între Morava cehă şi gurile Bugului de Sud şi de la Carpaţii Păduroşi, până la sud de Munţii Balcani. Populaţia majoritară şi în zona studiată, până la războaiele daco-romane, era aceeaşi, geto-dacă, ramură nordică a neamului tracic. Alături de aceştia, ţinând cont de seminţiile cu care tracii se învecinau, se găseau, în grupuri mici, sau izolat şi reprezentanţi ai germanicilor, balticilor, sciţilor,  precum şi agatârşi.      

Sfârşitul războaielor daco-romane s-a soldat nu doar cu desfiinţarea Regatului dac, ci şi cu încorporarea unei părţi a acestuia, la Imperiul roman, cu consecinţe şi în ceea ce priveşte viitoarea structură etnică a acestui spaţiu. Astfel, prin intermediul autorităţilor imperiale, fie că a fost vorba de armată, funcţionari, sau prin intermediul şcolilor ce vor fi funcţionat, localnicii traco-geto-daci au învăţat o nouă limbă, pe care se vor deprinde, în decursul a câteva generaţii să o întrebuinţeze, fie că a fost vorba de limba latină oficială – până în 271/275 (perioada secolelor II-III d. Hr. fiind şi cea a apogeului Imperiului) – fie de lingua rustica vorbită şi după aceea, datorită continuării legăturilor cu Imperiul repliat pe linia Dunării. Din motive ţinând de prestigiul Imperiului în apropierea căruia se găseau, de apartenenţa la religia creştină, la care au aderat utilizând limba latină, dar şi de natură psihologică[16], daco-romanii nu vor mai abandona această limbă, mai ales că, după retragerea aureliană, au intrat în contact cu populaţii migratoaregoţi, huni, avari, gepizi, bulgari turanici, sau slavi.

Anul 602 d. Hr. duce, în urma atacurilor repetate ale slavilor, pătrunşi în spaţiul carpato-dunărean, din secolul al VI-lea, întâi în număr mic, apoi în grupuri tot mai compacte, la prăbuşirea limes-ului dunărean. O mare parte a elementului slav se scurge la sud de Dunăre. Slavii rămaşi sunt treptat asimilaţi de daco-romani. În urma acestui proces de asimilare se nasc o limbă nouă, româna, limbă romanică, dar cu un important procent din vocabular de origine slavă şi un nou popor, neolatin, cel român.

Având în vedere atât ponderile deţinute de onomastica de origine slavă, dar şi originea slavă a unora dintre oiconime, am putut aprecia, orientativ, structura etnică a populaţiei zonei, pentru anul 700. Aceasta reprezintă, practic, o medie pentru secolele VI-IX. Celelalte etnii, ce ar mai fi putut completa această estimare deţin ponderi modeste, dovadă fiind şi faptul că n-au lăsat urme în onomastică. Probabil, majoritatea populației, în acest interval, era constituită, la nord de Dunăre, din daco-romani, urmați de un însemnat contingent de slavi, asimilați, treptat, până în secolele IX-X. La aceștia se mai adăugau mici nuclee de avari, germanici (în special în Transilvania și în Moldova), iar spre gurile Dunării și la Marea Neagră – greci, rămași aici din vremea primelor colonii fondate în antichitate. La sud de Dunăre, elementul slav va deveni covârșitor după anul 602, astfel încât, în partea nordică a peninsulei, acesta va asimila atât o mare parte a populației romanice/românești existente, cât și pe bulgarii turanici așezați în secolul al VIII-lea, grecii fiind împinși spre litoralul mărilor Egee și Ionică, iar albanezii, spre zonele muntoase dinspre Marea Adriatică.

Anul 1000 aduce modificări şi în structura etnică a spațiului românesc, pe de-o parte, prin încheierea procesului de asimilare a slavilor (în secolul al X-lea), iar pe de altă parte – prin revenirea, în secolul următor, a Imperiului bizantin la Dunăre şi datorită intenţiilor maghiarilor, manifestate tot în această vreme, de subordonare, treptată, a Transilvaniei. Astfel, în spațiul carpato-dunărean, pe fondul creşterii ponderii românilor – popor neolatin a cărui formare este pe deplin încheiată –, se remarcă prezența, însemnată încă, a slavilor, aproape asimilaţi, spre anul 1000, şi a maghiarilor, care, după anul 1100, vor ajunge să controleze o bună parte a Transilvaniei, ce va fi organizată ulterior ca voievodat autonom în cadrul Regatului maghiar (din secolele XII-XIII). Pe de altă parte, se stabilesc şi în această zonă, grupuri de pecenegi (din secolul al X-lea), iar mai apoi, de cumani (în veacurile XI-XIII) uzi, cirimuși și tătari (în special în regiunile extracarpatice, din secolul al XIII-lea). În Transilvania sunt menționați, în schimb, în aceeași epocă, evreii. De peste Nistru au venit, mai ales în Moldova, poloni și lituanieni, dar, probabil din secolele XIII-XIV, se pot data și primele migrații de ruși (sau de ucraineni), mai ales spre Moldova, dar și spre vestul sau sudul spațiului românesc nord-dunărean (așa cum o arată toponime ca Rusca, Ruschița, Poiana Ruscă – în Banat, Rusciori – în sudul Transilvaniei sau Rușii de Vede – în Muntenia) sau de antroponime ca Rusu, cu varianta maghiară Orosz (prezente în Ardeal, din secolul al XVI-lea). La sud de Dunăre, în nordul Peninsulei Balcanice, se remarcă diferențierea slavilor sudici, dinspre nord-vest spre nord-est – în sloveni, sârbo-croați și bulgari, în extremitatea sudică a peninsulei și pe litoralul pontic continuă să fie prezenți grecii, iar în sud-vestul regiunii, aproape de Marea Adriatică se manifestă albanezii. Pe litoralul dinaric se consemnează, încă, dalmații, popor romanic, intermediar între români și italieni, alături de care se mai pot menționa italieni (în special genovezi și venețieni). Peisajul etnic al Peninsulei Balcanice mai include pecenegi, cumani, evrei, armeni, etc. Marea schismă din anul 1054 va duce la diferențierea confesională între slavii și romanicii din vestul Peninsulei Balcanice (sloveni, croați, italieni, dalmați, istroromâni) – deveniți catolici și ceilalți slavi și romanici – rămași ortodocși. La catolicism vor rămâne atașați și maghiarii, germanii, polonezii, în vreme ce românii, rușii, bulgarii, sârbii, grecii, vor rămâne legați de Patriarhia ortodoxă de la Constantinopol.

Urmare a ofensivei regalităţii maghiare, elementul românesc din Transilvania a fost greu încercat în veacul al XIII-lea, mai ales în prima sa parte, înaintea invaziei tătare din 1240-1241. Aceasta a dus, pe de-o parte la o oarecare diminuare a ponderii românilor şi, datorită colonizărilor ce au urmat, la creşterea ponderilor deţinute de germani şi de maghiari. Invazia tătară şi intrarea pentru circa un secol a ducatului făgărăşan în componenţa Ţării Româneşti stopează această evoluţie în ținuturile intracarpatice și mai ales în partea sudică a Transilvaniei. Replierea unei părţi a elementelor alogene – în special a germanilor, fie datorită refugierii din calea tătarilor, fie prin asimilarea lor de către români – duce la creşterea ponderii acestora. Apar pentru prima dată – atestaţi şi documentar – ţiganii. Ca urmare a înaintării otomane în spaţiul balcanic (spre sfârșitul secolului al XIV-lea), creşte, dar nu semnificativ, numărul refugiaţilor – sârbi, bulgari, greci – venind din sud-estul Europei.

Chiar dacă, până în secolul al XV-lea, regalitatea maghiară va reuși să își reinstaureze controlul asupra Transilvaniei, politica de colonizare a alogenilor în zonă nu mai este reluată, astfel încât, chiar dacă a fost exclus, treptat, din viaţa politică a Ardealului, elementul românesc va rezista tendinţelor asimilaţioniste. Pe lângă etniile menţionate, se înregistrează, acum, ca refugiaţi din Peninsula Balcanică (pe lângă sârbi, bulgari şi greci) şi mici grupuri de albanezi. De asemenea, tot dinspre ținuturile ocupate de Imperiul otoman (Caucaz, Asia Mică), se așează, în prima fază, mai ales în Moldova, grupuri de armeni (începând cu secolul al XIV-lea), iar din secolele XVI-XVII, în Maramureș și în nordul Moldovei se așează ruteni și evrei, emigrați din Regatul polon. Din secolul al XVI-lea, o parte din armenii din Moldova au trecut în Transilvania, contribuind la dezvoltarea unor orașe: Gheorgheni, Gherla, Târnăveni.

Pe de altă parte, elementul românesc din Maramureș, nordul Transilvaniei și din Moldova a fost atras în colonizarea ținuturilor Galiției (în secolele XIII-XV), Podoliei și Transnistriei, atestată mai ales toponimic: Lopușanka, Ardzelusza, Moghilău, Berliadka, Cernăuți, Soroca, Dubăsari însă astfel de fluxuri de populație au venit chiar și din Muntenia sau Dobrogea – atestate onomastic de forme ca Brăilov, Tulcin sau chiar dinspre sudul Transilvaniei, al Crișanei și din Banat – Poplavka, Širiaevo și Pančeve. De fapt, migrația românească de la sud de Dunăre spre sudul Moldovei și chiar la est de Nistru a continuat, dovada fiind dată din nou de onomastică: Dobrogea, Dobrogeanovca, Moldovanca, etc. La nord de Nistru, încă din secolele XI-XIII, s-au dezvoltat toponime-dublet, cu o formă dezvoltată în Podolia și o alta – la sud de Nistru: Seret-Siret, Homor-Humor, etc.

Fluxuri de imigranți sud-dunăreni vor continua să se manifeste și în secolele următoare, până în jurul anului 1800. Pe de altă parte, în regiunile balcanice, otomanii au colonizat elemente musulmane (turci, dar și kurzi, lazi, arabi, cerchezi), proces la care se adaugă și trecerea – benevolă sau forțată – la Islam a unor grupuri de creștini, fie dintre bulgari (pomacii), greci (mai ales în Macedonia, dar și în Creta), albanezi (o mare parte a acestora), sârbi (mai ales în Bosnia) și români (meglenoromânii din orașul Nânta/Notia). În regiunile nord-dunărene, Reforma bisericească va duce (în secolul al XVI-lea) la trecerea unei părți a maghiarilor la confesiuni protestante (reformată, unitariană), dar și a majorității germanilor din spațiul românesc la luteranism. După încorporarea Transilvaniei la Imperiul habsburgic (1699), Viena reușește să îi atragă pe o parte din românii ardeleni la noua confesiune, greco-catolică (din 1701), „ofensiva” curții imperiale în acest sens cunoscând mai multe episoade, în special pe parcursul veacului al XVIII-lea. Cam în aceeași vreme, reformele inițiate de țarul Petru cel Mare, îi silesc pe o parte dintre rușii (numiți, ulterior, lipoveni) mai atașați de vechile tradiții religioase, să emigreze, mulți stabilindu-se, în acest secol, în nordul Moldovei sau în Delta Dunării

Fluxuri mai reduse au dus și la treceri ale unor români nord-dunăreni la sud de fluviu, mai ales dinspre Ardeal, Banat, Oltenia, Muntenia și Moldova, către zona Timocului, nordul Bulgariei și Dobrogea, dar – mai rar, chiar și spre Serbia centrală, Bosnia și Croația (atestate de nume ca Erdeljanovič, Olčan(ovič), Munčan(ovič), Moldovljanovič, Moldovanov[17], sau de toponime ca Jeiăni, Almajan), ori chiar spre sudul Bulgariei sau spre Macedonia. Au existat și fluxuri de la sud de Dunăre la nord de fluviu, atestate, onomastic, de toponime precum Crușoveni, Macedonia, Dioști, Artanu, Silistraru, de microtoponimia stradală (de exemplu, în zona centrală a Bucureștilor s-a păstrat, până astăzi, numele străzii Gabroveni), sau de antroponime: Gabroveanu, Cladoveanu, Machidon, Tărcoleanu, Bitoleanu, Cândroveanu, Viscopoleanu și altele.

Au continuat și fluxurile intra-românești de o parte și de alta a Carpaților, cu o pondere mai însemnată a celor dinspre Transilvania și Banat, cauzate atât de densități superioare în regiunile ardeleano-bănățene, cât și de factori economici, sociali, politici și confesionali. Aceste migrații sunt atestate atât documentar, cât și statistic, toponimic sau antroponimic. Așa se explică numeroasele așezări care au în componența numelui forma Ungureni, mai frecvente în regiunile subcarpatice moldo-muntene, dar și nume de locuri ca Sălăgeni, Bârgăoani, Ciucani, Bârsani, Mocani, Olteni, ori dublete (arătând emigrarea dinspre Banat sau Transilvania spre ținuturile extracarpatice, inclusiv la est de Nistru sau la sud de Dunăre): Zegujani, Almăj, Georoc, Sopot, Crișan, Galeș, Lisa, Rucăr, Berivoiești, Voila, Perșunari/Perșinari, Briscani, Oșlobeni, Cașin, Panciova, Șiriaevo, Poplavca  și altele. Și antroponimele atestă asemenea migrații: Ungureanu[18]/Ungurjanovič[19], Ardeleanu, Sălăjan, Crișan, Mureșan, Topliceanu, Bilboreanu, Ciucanu[20], Hațegan, Mărgineanu[21], Olteanu, Bârsan, Făgărășanu, Avrigeanu și altele. Aceste migrații sunt ilustrate și de documente, așa cum sunt cele rusești, austriece și muntene ce dovedesc emigrarea dinspre Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (înainte de 1772) a câtorva mii de ardeleni în Moldova[22] sau a altor mii din sudul Transilvaniei spre nordul Munteniei și al Olteniei în jurul anului 1785 (mai ales după reprimarea răscoalei țărănești condusă de Horea, Cloșca și Crișan)[23]. Mai rar, au existat și fluxuri moldo-munteneano-oltene spre Banat și Transilvania, atestate fie toponimic – Globul Craiovei, Bănia și altele – fie antroponimic: Moldovan (foarte frecvent mai ales în sudul și centrul Transilvaniei[24], dar atestat și în estul regiunii – Moldvan/Moldován) și, izolat, chiar în Câmpia Tisei[25], Vrânceanu (menționat și el în estul Transilvaniei, în formele Vrencsan/Vrencean[26]), Bârlădeanu, Tăslăoanu/Te(o)sloveanu[27], Munteanu[28], Argeșanu[29], Piteșteanu, Giurgiuvan, Craioveanu, etc.

Același fenomen al unor așezări-dublet, cu punctul de pornire de la nord de fluviu se întâlnește și în zona Dunării de Jos: Vaidomir>Aidemir, Maltezi>Maltezeni, Chirnogi>Chirnogeni etc, fenomen atestat și antroponimic (de antroponime ca Vrânceanu, Nadoleanu – emigrant din satul basarabean Anadol – în nordul Dobrogei). Asemenea dublete se întâlnesc și în lungul Nistrului: Vadul Rașcu-Rașcov, Dubăsarii Vechi-Dubăsari și altele. De la nord și est de Nistru, curenții migratori sunt documentați atât toponimic – în Moldova sunt atestate mai multe sate numite Podoleni –, cât și antroponimic: Podoleanu[30], Vozian, (Za)porojan și altele. Și între cele două state românești extracarpatice au existat curenți migratori, atestați, de asemenea, onomastic de patronime ca Moldovan[31], Bârlădeanu, Gălățeanu etc. în Muntenia și Oltenia, sau de nume ca Munteanu[32], Brăileanu, Târgovișteanu, Giurgiuvan și altele – în Moldova, dar și de toponime ca Moldoveni, Milcoveni ­– în sudul țării, Dragosloveni, Rucăreni[33], Câmpulungeanca, Câmpineanca – la est de Carpați. Migrația dinspre raialele otomane de la nord de Dunăre (Turnul, Giurgiu, Brăila, Tighina, Hotin) este atestată toponimic de nume ca Răileanca, iar antroponimic de patronimul Răileanu.

 

NOTE:

[1] Aşa cum este Vlahia menţionată în Burgenland, într-un document de la 1517, condusă de un vaida (voievod) Kunić/Cunici. Prezența unor voievozi (Gvozden cu Đorđe Dobrojević, Blaže Pejašinović resepectiv Radovan) este atestată în zonă și în secolul al XVII-lea în Krajina croată, aici existând și un episcopat și o mănăstire ortodoxă Lipovina/Lepavina, căreia Vasile Lupu le-a trimis ajutoare bănești (Vasile V. Muntean, Istoria bisericii românești, p.140). În apropiere, la Križevci, a fost înființat (la 17 iunie 1777) un Vicariat Apostolic al Valahiei (http://www.catholic-hierarchy.org/diocese/dkrby.html, 7 mai 2017)

[2] O prezentare sintetică, interactivă, a evoluției traco-dacilor spre traco-daco-romani și mai apoi români (cu accent pe românii balcanici) se găsește la adresa: http://www.proiectavdhela.ro/index.php?pag=media&id_media=5, accesată în 29-31 iulie 2016.

[3] Această migrație dinspre Peninsula Balcanică (dintr-o arie ce s-ar suprapune peste Serbia, vestul Bulgariei și Republica Macedonia) ar fi demonstrată și de onomastică, atât prin patronimul Scheau/Schiau, cât și prin toponime precum Șcheauța, Valea Scheaului, Schei, Șcheia, poate și Ștei, localizate la nord de Dunăre, inclusiv în Transilvania și Moldova. Numele pare vechi (fiind folosit în secolele VI-IX) și îi atestă pe originarii slavi, (unii – probabil bilingvi, slavo-romanici), numiți în izvoarele greco-bizantine Σκλάβηνοι/Sklábēnoi,  Σκλαύηνοι/Sklaúēnoi, Σκλάβινοι/Sklábinoi, iar în cele de limbă latină: SclaueniSclaviSclauini, Sthlaueni = Sklaveni). Vechimea acestei forme este confirmată de evoluția, în română, a lui sclav(in)us în scheau, cu trecerea grupului de litere cl în ch(e)/ch(i), modificare prezentă și în italiană unde sclavus a dat schiavo.

[4] Ș. Turcuș (coord.), A. Dincă, M. Hasan, V. Vizauer, Antroponimia în Transilvania medievală (secolele XI-XIV). Evaluare statistică, evoluție, semnificații, vol. I, Editura MEGA, Cluj, 2011, p. 109, 111.

[5] Migraţia respectivă este dovedită de prezenţa unui i epentetic în multe cuvinte pronunţate de urmaşii acestor români balcanici (Gh. Ivănescu, 2000). Epenteza lui i pare să fie un fenomen datând din antichitate, când tracii balcanici utilizau acestă modifcare fonetică, se pare sub influență celtică, influenţă ce a marcat și limba greacă (S. Olteanu, 2010). Astfel de migraţii pot fi dovedite, nu doar lingvistic, ci inclusiv onomastic, până în sudul Transilvaniei (Gh. Ivănescu, 2000, I. Boamfă, 2007) sau al Moldovei. Astfel de migraţii de meglenoromâni s-au produs şi spre sud, spre ariile locuite de aromâni (Gh. Ivănescu, 2000), fapt atestat şi de creaţii folclorice (I. Boamfă, 2006).

[6] O asemenea origine are, se pare, chiar Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea (cunoscut sub numele de Karoł Woityla). Domnia Sa cunoştea acest lucru (migraţia, în secolele XVII-XVIII, a strămoşilor săi moldoveni catolici, din cauza tătarilor), permiţându-le apropiaţilor să-i spună padre Voicila (D. Mărtinaş, 1997).

[7] Alexandru V. Boldur, Istoria Basarabiei, p. 66-67, 108-117.

[8] Idem, p. 70-71.

[9] Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti (ediţia a II-a), 1977, p. 22-70.

[10] Alexandru V. Boldur, op. cit., p. 114-115.

[11] Ionel Boamfă, Pe urmele strămoşilor noştri cu ajutorul onomasticii, în Terra, volum dedicat aniversării a 130 de ani de la înfiinţarea Societăţii de Geografie din România, an XXXII-XXXIV, nr. LII-LV, (2002-2005), Bucureşti 2002/2005, p. 101. Din cercetările făcute până în prezent, rezultă că sufixul –dava prezent în componenţa toponimelor menţionate nu are nici o legătură nici cu limbile slave, nici cu cele baltice. Totuşi, menţionăm toponimele în cauză cu prudenţă.

[12] Adolf Armbruster, op. cit., p. 37-38, inclusiv notele infrapaginale.

[13] Idem, p. 39-40 şi notele infrapaginale.

[14] Werner Rösener, Ţăranii în istoria Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 59.

[15] Christian Vandermotten, Bernard Dézert, L’identité de l’Europe. Histoire et géographie d’une quête d’unité, Armand Colin, Paris, 2008, p. 133.

[16] Gh. Ivănescu, Istoria limbii române, p. 9-12. Începuturile desprinderii limbii vorbite în spaţiul carpato-dunărean de limba latină oficială ar trebui fixate chiar spre finele secolului al III-lea şi acest proces se va manifesta, lent, până la sfârşitul veacului al VI-lea, apoi din ce în ce mai accelerat. Intervin, în modificarea limbii latine, pe lângă influenţa slavă, factorul psihologic, baza de articulaţie, specifică traco-geto-dacilor şi faptul că Imperiul nu se mai afla în apropierea Dunării, ca limba vorbită să se mai poate raporta la varianta literară.

[17] Acest patronim (prezent la Sofia, în Bulgaria) și precedentul (atestat în Timocul sârbesc) s-ar putea referi la o migrație din aria localităților bănățene Moldova Veche sau Moldova Nouă.

[18] Patronim atestat, de exemplu, în perioada interbelică, pe Valea Bistriței, în județul Neamț, la Herța, Pomârla, județul Dorohoi și în multe așezări din sudul țării: Negrași, județul Argeș, Rușețul, județul Brăila, Cernătești, județul Dolj și altele.

[19] Această formă este atestată în mai multe localități din Timocul sârbesc.

[20] Numele este frecvent atestat în vestul Moldovei, imediat la est de fostul comitat/județ al Ciucului. Astfel, în 2001, se consemnau 25 de purtători ai numelui (11 – în varianta diminutivată, Ciucănel) la Ceahlău, județul Neamț, 18 purtători – în comuna Agăș, 7 – în comuna Asău, ambele în județul Bacău, etc.

[21] În numeroase cazuri, numele atestă faptul că strămoșii purtătorilor lui sunt originari din Mărginimea Sibiului.

[22] Catagrafia rusă din 1772 a consemnat, numai în actualul județ Bacău, peste 300 de persoane (3,75%) originare din regiunile centrale și vestice ale României, atestați de nume ca Ungurean (2,2%), Mocan (1,1%), Bârsan (0,2%), Ardelean, Alban, Brașovean, Cârțan, Oltean și altele.

[23] După calculele noastre, aplicând diferența dintre sporul natural prezumptiv dintre 1750/1766 și 1820 (aplicat și intervalului 1750/1766-1784/1787), numărul estimat al celor plecați din satele Țării Oltului în afara acestei zone (majoritatea – spre Țara Românească) în jurul anului 1785 ar depăși 7700 persoane.

[24] Numele Moldovan are o frecvență considerabilă în partea centrală a Transilvaniei, de exemplu – în județul Mureș, unde, la începutul mileniului al treilea, potrivit site-ul http://www.portal.edu.ro, 3,05% dintre absolvenții de clasa a VIII-a din anul 2002 poartă acest nume (140 din 4587). În sudul Transilvaniei, ponderile sunt ceva mai modeste – cuprinse, în general, între 0,1 și 0,4% – dar atestările documentar-onomastice au o durată mai mare în timp, așa cum este cazul Țării Oltului, unde numele este atestat, continuu, începând cu urbariile din secolul al XVII-lea.

[25] Gh. Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului: de acum două veacuri cu un excurs istoric până la 1752 și însemnări istorice politice ulterioare, Editura Marineasa, Timișoara, 2005, p. 26. Se precizează că, la 1746, la Șiclău, localitate din actualul județ Arad, existau 4 locuitori cu numele Moldovan.

[26] Prezent la Miercurea-Ciuc.

[27] Forme atestate la Toplița.

[28] Începând cu urbariile Țării Făgărașului, întocmite după 1600, și până astăzi, numele Munteanu apare în Țara Oltului pe primele poziții (în secolele XVII-XVIII – chiar pe primul loc), cu frecvențe ce depășesc, în fiecare secol, 0,5% (calculate, în fiecare caz, prin raportarea la un total de câteva mii de nume din zona studiată).

[29] Atestat în prezent, pe Valea Trotușului.

[30] Prezent în numeroase așezări din Basarabia și Moldova, dar atestat, mai rar, și în sudul țării (de exemplu, în localitatea Teiul, județul Argeș, în perioada interbelică, conform Anuarului SOCEC al României Mari).

[31] Antroponim atestat în Muntenia, cel puțin din perioada interbelică, așa cum o relevă Anuarul SOCEC al României Mari, la Pârlita, județul Brăila, Urziceni, județul Ialomița, etc.

[32] Potrivit catagrafiei ruse din 1772, procentul purtătorilor acestui nume ajunge la 3,46%.

[33] Originarii din Dragoslavele și Rucăr (Muscel, Muntenia) au întemeiat aceste sate, care formează astăzi comuna Soveja. În condițiile în care Rucărul muscelean pare a fi fost întemeiat de originari din satul omonim din Țara Oltului, avem în acest caz, o legătură între cele trei state românești medievale (Transilvania, Țara Românească, Moldova).

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.