Din păcate, mai ales din lipsă de timp, reuşesc să revin mai rar pe blog şi, mai regretabil, este faptul că am ajuns să intervin, mai ales, fie spre a anunţa ştergerea  unor  comentarii  injurioase  (postarea  precedentă), fie ca să comunic apariţia unui comentariu  necivilizat,  fie  să  fac  cunoscute  ambele  ipostaze (cazul acestei postări).

Astfel, un asemenea exemplu de comentariu necivilizat este cel postat astăzi, la articolul „Locul traco-dacilor romanizaţi între popoarele europene”, de către cel care se semnează cristi_eu74. Citez:

„eu trebuie sa te contrazic pe tine.in prmul rand tamas in limba daca inseamna ginere.asadar acest cuvant,nume a fost luat de unguri de la dacii din panonia atunci cand ei s-au asezat acolo si nu noi de la ei.apai trebuie spus ca tamas e una si toma a un alt nume deci nu este nici o legatura intre tamas si toma.ungurii stim prea bine ca nu doar acest cuvant tamas l-au luat de la romani ci si farcas care la fel e un nume dacic.sa nu uitam ca diploma din 1247 il numeste ca si conducator al statului romanesc de pe olt pe farcas acesta neputand fi ungur.dealtfel de acolo de unde au venit ungurii ei nici nu puteau sa fi stiut de lupi fiindca nu existau pe teritoriile de unde ei au venit.atunci dragul meu domn ia aminte si mai studiaza ca esti din ala habarnist de-a binelea”

Îl anunţ pe cetăţeanul în cauză că am mai avut parte de critici, chiar mai dure decât cele pe care le aduce (sau, cel puţin, aşa îşi închipuie dumnealui), însă acestea au fost făcute pe un ton civilizat şi fără ca respectivul critic să utilizeaze epitete jignitoare. În altă ordine de idei, de unde acest „tras de şireturi” potrivit căruia ne putem tutui. Mă cunoaşteţi de undeva, stimate domn cristi_eu74? Am fost colegi de clasă, vecini de bloc sau/şi de cartier? Ori suntem prieteni vechi şi am „uitat” eu asta?

Legat de comentariu, care va fi şters, fiindcă este reprodus la această „rubrică” din categoria „nu  faceţi  ca ei”, trebuie să vă fac cunoscute următoarele:

1. Orice idee se argumentează!!! Punctul meu de vedere din postarea în cauză a fost argumentat, iar argumentaţia are „în spatele” ei zeci de lucrări serioase consultate anterior. Poate vă spun ceva lucrările  lui Ion Iosif Russu – „Etnogeneza românilor”, „Limba traco-geţilor”  , Alexandru Rosetti – „Istoria  limbii  române”  -, Sextil Puşcariu (idem), Gheorghe Ivănescu (idem), Vasile Ioniţă – „Nume de locuri din Banat” -, Nicolae Drăganu – „Românii în veacurile IX-XIII  pe  baza  toponimiei  şi  antroponomasticii”,  Adolf  Armbruster  – „Romanitatea românilor: istoria unei idei” -, Matilda Caragiu-Marioţeanu şi colab. – „Dialectologie română” -, George Murnu – „Istoria românilor din Pind” -, Theodor Capidan – „Dialectul  aromân”, „Dialectul megleno-român” -, Nicolae Cuşa – „Macedoromânii pe cărările istoriei”, Domniţa Tomescu – „Numele de persoană la români – o perspectivă istorică” -, Alexandru V. Boldur – „Istoria Basarabiei -, Ion Nistor – „Istoria românilor” -, Stelian Brezeanu – „Identităţi şi solidarităţi medievale”, Valer Butură – „Etnografia poporului român”, etc???…

Îmi face impresia că aparţineţi grupului celor care suţin acea aberaţie istorică (şi, mai ales, isterică!),  potrivit  căreia  romanii  ar  fi  fost  daci şi după care tracii ar fi fost un fel de „buricul  Galaxiei”!  Altfel, aţi fi avut habar despre faptul că evoluţia limbii latine vorbite de traco-geto-dacii romanizaţi s-a  făcut după reguli fonetice clare, pe care le găsiţi – multe! – în lucrările menţionate şi în altele pe  care  nu le-am mai enumerat mai sus, fiindcă şi operele amintite anterior reprezintă, deja, un „reper bibliografic” exhaustiv! Îmi cer scuze, cu anticipaţie, dacă mă înşel!

2. În acest sens, mi se par cel puţin aberante afirmaţii potrivit cărora Tamaş ar fi dacic! Pe ce vă  bazaţi?  Puteţi argumenta, pe baza regulilor de evoluţie ale idiomului vorbit în Dacia romană, de   la  ce  nume  a derivat acest presupus „dacic” Tamaş”? Eu  pot  argumenta  cu  faptul  că  ungurescul  Tamas  este  apropiat     ca formă de englezescul, francezul şi germanul Thomas sau de polonezul Tomasz. În  fiecare  caz, la începuturile lor, înainte ca unii să fi trecut la creştinismul în variantă protestantă, au primit acest nume în calitatea lor de creştini romano-catolici. De la asemenea catolici au luat şi ungurii respectivul nume, în momentul când s-au decis să se creştineze, supunându-se, din punct de vedere ecleziastic, Papei de la Roma. Iar când am precizat că formele românizate Tamaş şi Tămaş (după ungurescul Tamas) sunt echivalente ca sens cu românescul Toma, am specificat că numele respective au fost preluate de românii veniţi din Ardeal, pentru care administraţia ungarofonă schimbase deja numele româneşti cu unele maghiarizate.

3. În legătură cu Farkas şi echivalentele sale românizate Farcaş şi Fărcaş (care au, la rându-le, şi derivate), trebuie să ştiţi, stimate domn, dacă nu aţi avut până acum habar,  că, dacă maghiarii au intrat în contact cu românii încă înainte de anul 900 (vă las pe dumneavoastră să specificaţi în ce zonă a spaţiului românesc şi în ce context), până la 1247 trecuseră deja peste trei secole de contacte româno-maghiare. Timp suficient ca, din asemenea contacte, să se fi ajuns, anterior, undeva în Ardeal, ca un Farkas, ungur, să fi devenit, la un moment dat, român (cel puţin, în zonele mixte, unde apare bilingvismul, acest lucru este posibil!), şi să fi trecut peste munţi, cu numele, românizat, Fărcaş/Farcaş, şi în calitate de conducător român!  Nu  trebuie  uitat  faptul  că,  întocmai  ca  în  cazul  Ţării  Oltului, care se întindea, la un moment  dat  şi  la  nord  şi  la  sud  de  Munţii  Făgăraşului,  şi unele formaţiuni prestatale de la vest de Olt (adică din Oltenia de astăzi) aveau control şi în sud-vestul  Transilvaniei, în Ţara Haţegului. Este cazul formaţiunii vecine cu cnezatul lui Farcaş, voievodatul  lui  Litovoi, care controla, într-o primă fază, şi Haţegul. În urma unui conflict cu regalitatea ungară, fratele  lui Litovoi, Bărbat, este  făcut  prizonier  şi  îşi  obţine  răscumpărarea  cu  o  mare  sumă  de  bani  (ceea  ce trădează o dezvoltare  economică  deosebită  a  „ţării”  lui  Litovoi!),  dar  voievodatul  respectiv  pierde Haţegul. „Amintirea”  stăpânirii  lui  Litovoi  şi  Bărbat  în  Ţara  Haţegului  pare  să  fi  fost  păstrată de numele unui  râu,  care  se  cheamă  Râul  Bărbat  (formă  românească  foarte  veche  derivată direct din latină, din vremea când româna nu folosea, încă, articolul posesiv – altfel apa respectivă s-ar fi numit Râul lui Bărbat).

În altă ordine de idei, preluarea unor nume de către români de la unguri (sau chiar invers!) mai are şi alte corespondenţe, oarecum din aceeaşi perioadă. Astfel, antroponime precum Mircea, Vlad, Bogdan, Vâlcu/Vulcu sunt slave la origine dar sunt purtate azi de români, despre care nimeni nu spune că ar fi „slavi”! Ultimele două nume – care au şi numeroase derivate, româneşti, sunt „fraţi” buni cu Farcaş/Fărcaş, fiindcă, la origine, însemnau tot „lup, în limba slavilor. La fel, preluate de la cumani, în jurul anului 1000, s-au încetăţenit la români nume precum Basarab(ă), Toxabă, Tartabă, Tâncabă, Talabă, Odobă (cu derivatul Odobescu), Hârjoabă şi altele şi, de asemenea, nu putem spune, despre cei care poartă, azi, asemenea nume că ar fi „cumani”!

4. La venirea maghiarilor în Panonia, în secolul al IX-lea, mai erau daci acolo? Cu ce puteţi argumenta? Toţi specialiştii serioşi (lingivişti, istorici, onomasticieni)  afirmă  că,  în  urma  procesului de convieţuire dintre daco-romani şi slavi (plasat în timp în secolele VI-IX),  putem  vorbi,  spre finalul veacului al nouălea, de români (consultaţi-l,  între altele, pe Gheorghe Ivănescu, care  descrie şi câte „dialecte” avea româna acum mai bine  de  un  mileniu şi  care  era  distribuţia  lor  spaţială!). Deci, de unde „daci” în Panonia (şi, în general, în Europa), pe la 850-900?  Poate,  cel  mult,  daco-romani, în curs de a deveni români, dar nu daci! Procesul de etnogeneză românească a fost  sincron cu cel de formare a popoarelor romanice occidentale, de pildă, a poporului francez, care, cam după anul 800, se transformă, din element galo-roman,  prin  convieţuirea  cu germanicii franci, în popor francez.

Şi închei cu trei precizări:  a) chiar dacă ideile de mai sus au argumentaţie solidă, pe tărâm ştiinţific (şi mai cu seamă, în acest domeniu al onomasticii) toate opiinile trebuie să păstreze şi o doză de prudenţă, de moderaţie, de rezervă, tocmai fiindcă nimeni dintre oameni nu este deţinătorul adevărului absolut, ci doar a celui relativ…

b) autorul comentariului este „certat” cu normele limbii române! Înţeleg, poate, absenţa semnelor diacritice, dar de ce, stimate domn, nume precum Tamaş şi Farcaş sunt scrise, în comentariul dumneavoastră cu literă mică („tamas”, „farcas”)? S-au schimbat normele limbii române şi n-avem

noi ştire, încă, de acest lucru? Sau, am dori să ne daţi de ştire de când o propoziţie se începe cu literă mică? Dacă tot „combateţi” atât de vehement pe tărâmul „ideilor dacismului”, arătaţi că vă respectaţi, între altele, limba pe care o vorbiţi şi în care comunicaţi! Mai ales că este limba strămoşilor ale căror „interese” le susţineţi atât de categoric (poate cam prea categoric, chiar!)! Susţin şi eu idei potrivit cărora, strămoşii noştri au avut o contribuţie deosebită la istoria, cultura, civilizaţia spaţiului carpato-balcanic, dar cu măsură şi cu argumente! Şi mai ales, pe un ton civilizat, pe bază de cuvânt „rostit”, echilibrat, cumpănit şi nu „răstit”!

c) limbajul utilizat de cel care a postat comentariul trădează mari lacune în ceea ce priveşte „cei  şapte  ani de acasă”! Motiv pentru care comentariul a fost şters!

P.S. Îmi cer scuze pentru (in)estetica aşezării în pagină a textului, dar vina, în acest caz, nu-mi aparţine!