Rotacismul lui „l” în limba latină vulgară Vineri, Mai 11 2018 

Zilele trecute am formulat o ipoteză, legată de vechimea rotacismului în spațiul carpato-balcanic. La sugestia unui specialist, am studiat Appendix Probi, text  elaborat în secolele III-IV d. Hr., și am găsit următoarele:

la nr. 77: flagellum non fragellum

la nr. 94: supellex non superlex

În plus, am notat și o posibilă „pseudo-de-rotacizare” (re-transformare, eronată, a unui r în l):

la nr. 125: terebra non telebra

Dacă a doua formă (de la nr. 94) nu e sigură, prima, ca și falsa „de-rotacizare” (de la nr. 125) reprezintă probe ale începutului manifestării, în latina vulgară (populară) a rotacizării lui l, prezentă în unii termeni, nu doar în română, ci și în portugheză (branco, escravo, praia, igreja – a se compara cu termenii spanioli blanco, esclavo, plaja, iglesia) și sardă (cresia – de comparat cu francezul eglise). Chiar și franceza – sau, mai degrabă, occitana, „trădează” o falsă „de-rotacizare” în toponimul Ile du Pegoulier modificat dintr-un *Ile de Pegourier (= „Insula Păcurarului”), localizat în Delta Rhonului. Toate limbile amintite se (re)găsesc în „arii periferice”, care, din momentul în care Imperiul roman a intrat în criză (din a doua parte a secolului al III-lea), au evoluat, cel puțin în parte, diferit de „norma” oficială de la Roma, ilustrată în Appendix Probi prin peste 200 de termeni folosiți „greșit” în latina vremii. Astfel încât, toponimul daco-roman Arutela ar putea să fi evoluat, prin rotacism, dintr-un *Alutela, derivat din hidronimul daco-roman Aluta/Alutus și această formă ar fi prima atestare (cronologică) a prezenței rotacismului într-o „arie periferică” a Imperiului roman (toponimul fiind atestat, prima dată, în anul 138 d. Hr.).

De ce Aluta/Alutus nu a devenit *Aruta/Arutus? Probabil, foarte curând, vocala de după l a căzut, hidronimul devenind *Alta/Altus și, din a doua formă, s-a ajuns,  ulterior, la *Altu și, apoi, la Olt(u), sub influență slavă… Modificarea s-ar fi produs după anul 223, când castrul roman Arutela dispare. Appendix Probi dovedește pierderea unor vocale, arătând, deja, cum se foloseau calda și nu calida (forma corectă – vezi nr. 53), ori virdis și nu viridis (nr. 201).

Reclame

De când datează rotacizarea lui „l” în spațiul carpato-balcanic? Duminică, Apr 29 2018 

În limba română, în toate dialectele sale (deci, și în cele balcanice), rotacismul lui l este un fenomen general. Astfel, termenii latini solem, salem, gelis, caelis, angelus, cavula, etc. au devenit, în română, soare, sare, ger, cer, înger, cavură/ga(v)ură. S-au conservat asemenea forme și în cazul unor termeni de origine dacică, deveniți, în română, abur, măgură, mazăre, viezure și alții, după cum o demonstrează formele albaneze asemănătoare, în care s-a conservat (I. I. Russu, 1981). Mai mult, există și toponime – Sărună, Vârgaria, Cavura/Găvuri, Bihor/Bihar -, dar și antroponime – Nicoară/Nicăruș/Nicuruș – derivate din forme cu l: Salona (numele roman al orașului Thessaloniki/Salonic), Bulgaria, Cavula, respectiv *Nicola (rezultat din latinul Nicolaus sau din grecescul Nikolaos). În cazul toponimelor, cu excepția lui Găvuri – notat de Ion Conea în Munții Retezatului și a lui Bihor/Bihar – prezent în nord-vestul României de azi, respectiv estul Ungariei, toate celelalte se întâlnesc în zonele locuite de aromâni și/sau meglenoromâni. Forma Bihor apare, însă, și în Muntenegru, arie geografică locuită în trecut de morovlahi/morlaci, strămoși ai istroromânilor de azi (S. Dragomir, 1959). În cazul patronimelor, dacă Nicoară apare la dacoromâni, formele Nicăruș/Nicuruș se consemnează la aromâni (N. A. Constantinescu, 1963).

Prezența acestor forme, în toate dialectele limbii române sugerează faptul că transformarea lui l în r s-ar fi putut produce înaintea anului 1000, după care legătura între dacoromâni și macedoromâni/aromâni s-a rupt. Toponimul aromânesc Vârgaria sugerează faptul că transformarea l>r se putea produce chiar în secolele VII-VIII, după apariția în Balcani a (proto-)bulgarilor türcici și slavizarea lor de către bulgarii slav(ofon)i de azi. Prezența lui â sugerează, pe de altă parte, că, în slava vechilor bulgari slavofoni, numele țării lor devenise *Bâlgaria și că s-a transformat în Bălgaria (denumirea țării balcanice de azi în limba bulgară) după slavizarea și a unui important contingent de români balcanici, de la care bulgarii de azi l-au preluat pe ă (sunet de origine traco-dacică, păstrat în toate dialectele românești, prezent și în albaneză, în forma ë), în vreme ce â/î este slav, fiind împrumutat de români, odată cu asimilarea unor grupuri de slavi.

Dar, de când va fi început această transformare l>r? Un posibil răspuns ne poate fi dat de numele castrului roman Arutela, atestat prima dată în anul 138 d. Hr. și localizat pe Olt, în aria orașului Călimănești, județul Vâlcea. Cum această fortificație romană făcea parte din limes Alutanus, este de presupus că forma inițială, derivată de la numele (daco-)roman al Oltului – Alutus/Aluta, va fi fost *Alutela. În acest caz, fenomenul rotacizării lui l în r ar data chiar de la începutul romanizării traco-dacilor (prima parte a secolului al II-lea d. Hr.) și putem bănui că, în nordul Olteniei de azi cel puțin, exista o arie (sub)dialectală care aplica acest rotacism.

 

Despre numele legate de Bunavestire Duminică, Mar 25 2018 

Astăzi, cu ocazia sărbătorii Buneivestiri, numită și Blagoveștenie, vom spune câteva vorbe despre patronimele legate de sau derivate de la aceasta.

Cel mai răspândit nume legat de această sărbătoare este Blaga. Pentru perioadele mai vechi, N. A. Constantinescu (1963) afirmă, citând diverse surse, că numele este frecvent în Ardeal și Moldova, dar mai rar în Muntenia. O formă asemănătoare este Blagu, menționată mai rar. Ca derivate, sunt amintite Blagea, Blăgan, Blăgoi, Blagot poate și Blaghe și Blaha. În Ardeal, sub influență ucraineană și slovacă, apare forma Blașcă.

Dacă formele de mai sus se leagă de prima parte a numelui sărbătorii, antroponimele Veștea – amintit în Oltenia, Vestea și Vestescu derivă de la partea a doua – vește(nie).

Astăzi sunt atestate următoarele forme: Blaga – în Maramureș (Satul Mare, Maramureș), Crișana (Arad, Bihor, Sălaj), Banat (Timiș, Caraș-Severin), Oltenia (Mehedinți, Gorj, Dolj, Vâlcea, Olt), Ardeal (Bistrița-Năsăud, Mureș, Cluj, Alba, Hunedoara, Sibiu, Brașov, Harghita, Covasna), Moldova (Suceava, Botoșani, Iași, Neamț, Vaslui, Bacău, Vrancea, Galați), Basarabia (Orhei, Criuleni, Sângerei, Călărași, Chișinău, Ialoveni), Dobrogea (Tulcea, Constanța), Muntenia (Argeș, Dâmbovița, Prahova, Buzău, Brăila, Giurgiu, Ilfov, București, Ialomița, Călărași),  Blag(u) – în Crișana (Bihor), Banat (Timiș), Ardeal (Cluj, Alba, Sibiu, Hunedoara), Moldova (Vrancea), Oltenia (Mehedinți, Dolj), Blăgan – în Moldova (Suceava, Bacău, Vrancea), Dobrogea (Constanța), Muntenia (Buzău, București), Oltenia (Vâlcea), Blăgăilă în Crișana (Arad), Ardeal (Hunedoara), Muntenia (Buzău, București), Blagoilă – în Ardeal (Hunedoara), Blăgău – în Crișana (Arad), Moldova (Iași), Muntenia (Buzău), Blage – în Crișana (Arad), Blagea – în Muntenia (Buzău, Blăgean(u) – în Ardeal (Alba), Moldova (Iași, Vaslui), Muntenia (București), Blăgescu – în Ardeal (Brașov), Moldova (Suceava, Neamț), Muntenia (București), Blăgianu – în Moldova (Iași), Blagiu – în Dobrogea (Constanța), Blaghi(i) – în Crișana (Arad), Basarabia (Briceni, Soroca, Criuleni), Blagoci – în Banat (Timiș), Moldova (Iași, Vaslui), Dobrogea (Constanța), Muntenia (Brăila, București), Blăgoi(u) – în Banat (Timiș), Moldova (Iași, Bacău, Neamț), Ardeal (Brașov), Muntenia (Dâmbovița, Prahova, Buzău, București), Blagoș – în Crișana (Sălaj), Blăguță – în Crișana (Bihor), Banat (Timiș), Ardeal (Alba), Muntenia (Argeș), Blăguț – în Ardeal (Hunedoara), Moldova (Iași), Muntenia (Prahova, București), Blăguțiu – în Ardeal (Alba, Sibiu, Mureș, Brașov), Blagoescu – în Crișana (Arad), Banat (Caraș-Severin), Blăguescu – în Banat (Timiș), poate și Blagocin – înregistrat în Moldova (Bacău). Pot fi menționate și forme ca Blago(i)e, prezentă în Banat (Timiș, Caraș-Severin), Oltenia (Mehedinți, Dolj), Moldova (Galați), Blagoe(i)v – consemnată în Banat (Timiș) sau Blagovici – menționată în Moldova (Neamț, Galați). La Chișinău am consemnat formele Blagov și Blagoeva, iar în raionul Glodeni apare Blagova. Reținem, tot aici, patronimele Blagoveștniuc (Bălți) și Blagovescenscaia (Chișinău).

Forma Blaha este menționată în prezent în Crișana (Arad), Banat (Caraș-Severin) și în Muntenia (Argeș, Prahova, București, Ialomița)

În Maramureș (Satul Mare) și Ardeal (Cluj), apare și forma Blașcă, atestată și în Moldova (Bacău) sau Muntenia (Prahova).

Formele Vește(a)/Veste(a) apar în prezent în Banat (Timiș), Ardeal (Cluj, Brașov), Basarabia (Șoldănești, Chișinău, Hâncești, Ialoveni, Basarabeasca, Leova, Găgăuzia, Căușeni, Anenii Noi, Ștefan Vodă) și Muntenia (București).

Datele pentru România sunt prezentate la nivel de județe (plus Capitala), iar pentru Republica Moldova – la nivel de raioane (plus Chișinău, Bălți și U.T.A. Găgăuzia).

Distribuția numelui Patrichie Sâmbătă, Mar 17 2018 

Astăzi este Saint Patrick’s Day, Ziua Națională a Irlandei. Deși nu suntem nici irlandezi, nici majoritar catolici, putem spune, totuși, câteva cuvinte despre prezența numelui – Patricius (varianta latină), Patrikios (greacă) sau Patrichie (românească medievală, de origine greco-slavă) – în partea central-sud-estică a Europei.

Patronimul în cauză derivă de la termenul latin patricius = patrician. Primele atestări onomastice în spațiul carpato-balcanic sunt din secolele IV-VII, menționând mai mulți prelați creștini, toți localizați în partea asiatică a Turciei de azi.

La români, primele atestări apar începând cu epoca medievală, când am înregistrat formele Patriche (prezent în sudul Moldovei, pe la 1800) sau Patrichia (o formă feminină, atestată tot în Moldova, în secolul al XVII-lea). Astăzi, este menționată forma Patriciu, ca prenume, însă nu exclusiv, precum și Patrițiu. Tot în zilele noastre, dar ca nume de familie apar forme ca Patric în Banat (Caraș-Severin), Patriche – în Banat (Timiș, Caraș-Severin), Oltenia (Vâlcea, Dolj, Olt), Ardeal (Bistrița-Năsăud, Mureș, Brașov), Moldova (Iași, Neamț, Bacău, Vaslui, Vrancea, Galați), Dobrogea (Constanța), Muntenia (Argeș, Prahova, Buzău, Brăila, Ialomița, Ilfov, București), Patrichi – în Banat (Timiș, Caraș-Severin), Oltenia (Dolj, Olt), Ardeal (Cluj, Bistrița-Năsăud, Mureș, Hunedoara, Brașov), Moldova (Suceava, Iași, Neamț, Bacău, Vaslui, Vrancea, Galați), Dobrogea (Constanța,  Tulcea), Muntenia (Argeș, Dâmbovița, Prahova, Buzău, Brăila, Ialomița, Ilfov, București), Patriciu – în Oltenia (Dolj), Ardeal (Cluj), Moldova (Bacău, Vaslui, Vrancea, Galați), Muntenia (Prahova, Brăila, Ilfov, București) sau Patrichie (atestat în Olt).

Asemenea forme, dar și altele apar și la est de Prut. Astfel, am notat patronimul Patriche în raionul Cahul, Patrichi – în Cahul și la Chișinău, dar și forme mai mult sau mai puțin slav(izat)e: Patricenco și Patricencu – în Cahul, Patricheev, Patricheos – la Chișinău și Patrichios – în raionul Cimișlia. Forme ca Patricenco, Patricencu par să fi suferit o influență ucraineană, Patricheev este posibil să fie un derivat pe „teren lingvistic” rusesc, iar Patricheos și Patrichios să redea derivate de la forma greacă Patrikios.

Distribuția geografică arată o prezență mai consistentă a numelui mai ales în jumătatea sudică a spațiului românesc. În nord, din Crișana, Maramureș, o mare parte a Bucovinei, până în nordul Moldovei și al Basarabiei, nu sunt consemnate atestări ale patronimului. Această constatare este valabilă, cel puțin, pentru epoca actuală.

Despre numele de triburi traco-dace păstrate în onomastică Miercuri, Mar 14 2018 

Cu ani în urmă, citind o lucrare legată de toponimia occitană, am aflat că, în onomastica locală din sudul Franței de astăzi se regăsesc 8 nume de triburi galice, care au rezistat și romanizării și influenței german(ic)e a francilor. Mă gândeam, oarecum invidios: „la noi nu s-a păstrat nimic din vechile nume de trib traco-dace”. Asta era atunci… Între timp, lucrurile au început să se mai schimbe: astfel, pe „filiera” nume de trib-nume de botez-nume de familie, carpii nu s-au îndurat să renunțe la vechiul lor nume, supraviețuind prin mii de moldoveni și basarabeni ce poartă, astăzi, numele Carp.

Sp traco-dacic sec V-II i Hr+triburi atestate bun

 

Pe lângă numele carpilor, singurii atestați în spațiul românesc actual, la sud de Dunăre, o situație asemănătoare se consemnează în ceea ce privește păstrarea numelui neamului tracic al serdilor în denumirea (bulgară) Sredec (Sredeț) păstrată, până în Evul Mediu de actualul oraș Sofia (antica Serdica, probabil reședința tribului menționat), după cum afirmă Ion Iosif Russu (2009: 160), a numelui tribului tracic (traco-ilir) al dardanilor, în cel al strâmtorii Dardanele, care face legătura între Marea Marmara și Marea Egee și a numelui tribului tracic al mygdonilor în patronimul Mivdoniia (N. A. Constantinescu, 1963: 108). Este posibil ca și numele moesilor să se fi păstrat, atât în toponimie, cât și în antroponimie, prin apelativul moș, dar această opinie trebuie privită cu prudență.

Deci, deja ar fi vorba de 5 (sau, măcar 4) nume de triburi ce au supraviețuit. Nu e mult, dar, totuși, e ceva…

Despre răspândirea numelor derivate de la prăznuirea celor 40 de sfinți (mucenici) Vineri, Mar 9 2018 

Termenul mucenic, cu varianta măcinic, este vechi în română, fiind de origine slavă – dintr-un mučeniku. Acest lucru e dovedit de atestarea onomastică, la italieni (vecini și ei cu lumea slavă) a patronimului Mocenigo, nume al unui doge din Veneția medievală. Apelativul se referă la Cei 40 de mucenici, prăznuirea celor 40 de martiri din Sevastia, ce cade pe 9 Martie, și colacii ce se duc la biserică în acea zi, respectiv la colăcel fiert cu nuci pisate și cu miere, care se face la această sărbătoare (L. Șăineanu, 1929). Local, acest colac mai este numit și sfințișor – în Moldova și bradóș – în Oltenia (A. Scriban, 1939).

În spațiul românesc, numele derivat din termenul amintit a fost consemnat, în secolele trecute, în forma Mucenic – în nordul Munteniei, sau Mucinicu – în Oltenia. Mai frecvente par formele derivate de la măcinic: Măcenic – menționat în Ardeal și în Oltenia, Măcinic sau Macinic – ambele, din nou, în Ardeal. De la ultima formă, prin apocopă, a rezultat și numele orășelului nord-dobrogean Măcin (N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, Editura Academiei, București, 1963, p. 113).

În prezent, patronimul, în forma Mucenic(u) este înregistrat în Crișana (Arad), Banat (Timiș), Ardeal (Cluj, Mureș, Sibiu, Alba, Hunedoara), Oltenia (Gorj, Vâlcea, Dolj), Muntenia (Argeș, Dâmbovița, Prahova, Buzău, Călărași, București), Moldova (Neamț, Bacău), Dobrogea (Constanța), iar în forma Mucenica/Mucenică – în Banat (Caraș-Severin), Oltenia (Vâlcea), Ardeal (Hunedoara, Sibiu), Moldova (Iași, Vaslui, Bacău, Vrancea, Galați), Muntenia (Dâmbovița, Prahova, Ilfov, București) și Dobrogea (Constanța). La Chișinău apare antroponimul Mucinic, iar la Iași este consemnată și varianta Mucinică. Poate, de la o formă cu apocopă, se consemnează patronimele Mucin (Argeș) și Mucinoiu (Teleorman).

Forma Măcinic este atestată în Crișana (Arad), Ardeal (Cluj, Mureș, Alba, Covasna), Moldova (Suceava), Muntenia (Prahova, Buzău, Călărași, București), iar Măcinică este consemnat în Banat (Timiș), Ardeal (Cluj, Mureș, Alba, Hunedoara) și Moldova (Neamț), în vreme ce Măcenică apare doar în Dobrogea (Constanța). Derivate, din varianta cu apocopă Măcin, pot fi considerate și formele Măcina – consemnate în Banat (Timiș) și în Muntenia (Buzău), Măcinoi  atestate în Moldova (Iași, Vaslui) și la București, precum și în raionul basarabean Rezina și Măcinoiu, notate în județul Iași și la București. În raionul Anenii Noi am notat și o formă, slavizată, Macinev. Pe de altă parte, la Brăila, Bârlad și Caransebeș este consemnat antroponimul Măcineanu, ce evidențiază o imigrare dinspre Măcin.

După cum se observă, atestările documentare mai vechi evidențiază o prezență în jumătatea sudică a spațiului românesc actual (Ardeal, Oltenia, Muntenia și Dobrogea). În schimb, localizarea actuală a patronimelor derivate de la termenii mucenic/măcinic arată o extensiune teritorială ceva mai largă, ce acoperă sudul Crișanei, Banatul, Ardealul, Moldova (inclusiv sudul Bucovinei), Basarabia, Dobrogea, Muntenia și Oltenia. Doar Maramureșul (în sens larg) nu are astfel de atestări. De fapt, întreaga arie nordică a spațiului românesc actual pare să nu aibă nici o mențiune a vreunui asemenea patronim, aici intrând nordul Crișanei, al Ardealului, cel al Moldovei și al Basarabiei. Ținând cont de consemnările din secolele anterioare – care nu aveau cum să fie exhaustive – este de presupus ca localizarea acestor patronime să fie, azi, asemănătoare cu cea din veacurile trecute.

 

Despre sufixul traco-dacic -isk, devenit, în română, -escu/-ești Vineri, Mar 2 2018 

După lingvistul Iorgu Iordan, sufixul -isk ar fi traco-dac și acesta stă la baza sufixelor românești –escu (utilizat în antroponimie) și -ești (folosit la crearea multor toponime)[1]. El se regăsește, în primul rând, într-o serie de toponime din spațiul carpato-balcanic, atestate între secolul IV î. Hr. și prima parte a secolului VII d. Hr.: Siscia (azi, Sisak, în Croația), Alisca (la vest de Dunăre, în partea central-sudică a Ungariei de azi), Partiskon (în raza orașului Szeged, în sud-estul Ungariei), Tibiscum (în aria satului Jupa, în Banat), Securisca (în hotarul satului Černovica, aproape de Oescus, în nordul Bulgariei), Scretisca (în zona așezării Kostinbrod, la nord vest de Serdica/Sofia, vestul Bulgariei), Transmarisca (tot în Bulgaria, în aria actualului oraș Turtucaia, în dreptul vărsării Argeșului în Dunăre), Kremniskoi (în Bugeac, azi, în Ucraina), Bormiskos (în nordul Greciei, la est de Salonic) sau Boliskos (localizat în insula Chios)[2]. S-ar putea ca unul din numele Argeșului sau al așezării situate la vărsarea acestuia în Dunăre să fi fost *Marisca, după cum și forma din care a derivat numele românesc Timiș, va fi evoluat din hidronimul Tibiscus, pe malurile căruia se afla și acea așezare daco-romană Tibiscum.

Dacă toponimul pare a fi atestat, în egală măsură, atât la nord, cât și la sud de Dunăre, formele antroponimice apar, în secolele III-VI d. Hr., exclusiv la sud de bătrânul Donaris.

Carpato-Balcania-sufixul isk

 

 

Acest lucru ne îndreptățește să presupunem că forma antroponimică Basiliscus, consemnată ca nume al unui traco-roman, așa cum apare deja prin unul din împărații traco-romani din secolul al V-lea, poate fi un strămoș al numelui românesc Vasilescu de mai târziu. Patronimul este atestat, tot în secolul al V-lea, fiind purtat de un prelat de la Palaeopolis (Caria), în vestul Asiei Mici (azi provincia turcă Aydin), prezent la Conciliul ecumenic de la Chalcedon (anul 451) și în veacul al VI-lea, chiar în Dacia mediterranea, pentru episcopul din Serdica, participant la Conciliul ecumenic de la Constantinopol (anul 553). Neatestarea documentară mai târzie a acestei forme nu trebuie să ne surprindă, de la sfârșitul secolului al VI-lea, latina cedând locul elenei ca limbă imperială oficială, iar, după anul 602, Imperiul a pierdut o mare parte a regiunilor balcanice romanizate. Atestarea numelui în vestul Asiei Mici se explică fie prin difuziunea lui la populația locală traco-frigiană (lucru puțin probabil, deoarece aceasta a sfârșit, încă din secolele IV-V prin a fi grecizată), fie prin imigrarea unor traco-romani din Balcani, la sud-est de ținuturile trace romanizate. Dealtfel, un martir, Basiliscus apare la Comana Pontica, în nordul Asiei Mici (în prezent, în provincia Trabzon), la sfârșitul secolului al III-lea, iar mai târziu, tot în vestul Asiei Mici, este atestat un Pabiscus, ca reprezentant al localității Apollonis (Lydia, azi – în provincia turcă Manisa), la Conciliul ecumenic de la Efes (431)[3].

 

Note:

[1] Forma românească veche pare să fi fost -esci.

[2] După http://dare.ht.lu.se/places/, 30 octombrie 2017

[3] Acest fapt demonstrează posibila utilizare a sufixului, atât cu rol toponimic, cât și antroponimic, din moment ce este atestat pentru cel puțin două nume de persoană diferite (Basiliscus, Pabiscus).

Țiganii să fie numiți ȚIGANI, nu „r(rrrrrr)omi”, deoarece insultă un întreg popor! Marți, Feb 27 2018 

De peste un deceniu asist la umilirea, insultarea unui întreg popor cu o istorie multimilenară, prin asocierea românilor, neamul din care fac parte, cu o populație, de etnie țigănească, numită, tendențios, rău-voitor „de etnie rrrromă”! Dacă minoritatea respectivă, obișnuită (poate nu din vina ei) cu furtul, cerșetoria și alte activități cu conaotație negativă, ar avea obișnuința de a merge la școală, la muncă, de a respecta normele, regulile societății/comunității în care trăiește, o asemenea „asociere” „români-rrromi” nu ar fi o problemă! Însă, deoarece minoritatea respectivă este SINGURA din România care nu respectă asemenea norme (orice altă minoritate din România le respectă, fie că este vorba de maghiari, germani, ucraineni, albanezi, turci, greci și alte etnii), eu, personal REFUZ o asemenea asociere, pe care o consider jignitoare, între români și țigani!

Petiția se regăsește aici:

https://www.petitieonline.com/iganii_s_fie_numii_igani_nu_romi_deoarece_acest_termen_insult_un_intreg_popor#form

Despre răspândirea patronimului Drag la români Luni, Feb 26 2018 

Fuse alaltăieri și Dragobetele, așa că, iarăși, cu o mică întârziere, ne vom învrednici să spunem câteva cuvinte, nu neapărat despre sărbătoarea populară în sine, cât, mai cu seamă, despre patronimul Drag, care pleacă de la substantivul omonim.

Termenul drag este de origine slavă. Vechimea sa și frecventa utilizare onomastică, au făcut ca numele Drag să aibă o sumedenie de forme, mai ales derivate: Drag, Draghi, Dragu, Draga și altele, multe – nume compuse (N. A. Constantinescu, 1963: 264-266). Unele dintre ele provin direct din forme slave, fie bulgare – Dragn(a), Dragan, Dragić, Dragoš, fie sârbo-croate – Dragn(a), Dragan, Dragić, Dragoš, Draguš, Drakša, mai rar cehe – Dragan.

Aceleași cauze explică de ce, deja din Evul Mediu, numele Drag și derivatele sale se situau pe locul 11, ca frecvență în Țările Române.Forme asemănătoare au circulat și la românii balcanici – de pildă, Draghia, nume purtat de un vlah din Serbia (atestat în 1348), Dracsin, atestat în zona Vidinului  – dar nu se regăsesc mai la sud, la aromâni*.

Și în zilele noastre, numele, cu variante și derivate, se află pe locul 17, în onomastica românească, cele mai frecvente forme fiind Drăgan/Drăghici/Dragomir. Și la est de Prut, în R. Moldova, Drăgan se află pe poziția 66.

Frecvența cel puțin la fel de mare a numelui explică de ce, la slavii balcanici, numele este important și azi: în Muntenegru, formele Dragojević/Dragović ocupă locul 32, în Bulgaria, Draganov este pe poziția 69, iar în Croația, Dragićević se situează pe locul 109, aceeași formă fiind prezentă și în Serbia, pe locul 136. Influența slavă se resimte și în spațiul albanofon, în Kosovo fiind prezentă forma Dragusha (locul 148), probabil – un împrumut de la sârbi.

De remarcat faptul că, deși de origine slavă, atât substantivul drag, cât, mai ales antroponimele create pe baza lui, au o frecvență mai mare astăzi în spațiul românesc.

De la drag a rezultat și numele sărbătorii Dragobetelui. Chiar și Dragobetele a dus la crearea unui antroponim derivat. Este vorba de patronimul Rogobete (N. A. Constantinescu, 1963). Notăm, de asemenea, ca nume de sărbătoare derivat tot din substantivul drag, Drăgaica (Sânzienele).

Interesant este faptul că, în lucrarea lui A. Philippide, Originea românilor, vol. I (1925), este amintită (coincidență?) o formă tracă: Dragilis.

 

* Această absență a unui termen slav – cu tot cu numele derivate de la el – este un bun argument în favoarea atât a autohtoniei aromânilor în sudul Peninsulei Balcanice (asemenea patronime nu apar nici la macedonenii slavi, dar nici la albanezi – să vedem cine le va contesta autohtonia acolo unde se află ei!), cât și a prezenței (daco)românilor lângă Dunăre, de o parte și de alta a fluviului. Influența vechilor slavi – după o perioadă de ședere la nord de Dunăre a unei mari părți dintre ei – s-a manifestat atât imediat la sud de vechiul Donaris, cât și la nord de fluviu, dar a ajuns într-o proporție modestă în regiunile sudice ale Peninsulei Balcanice. Atât de modestă, încât aromânii de azi zic vreari în loc de dragoste/iubire, vrută în loc de dragă/drăguță și Eu ti voi!, în loc de Eu te iubesc! Pe baza acestor constatări, influența slavă asupra (daco)românilor a fost importantă în secolele VIII-XIII, dar a rămas nesemnificativă în ceea ce-i privește pe (macedo)români/(macedo)armâni, care au rămas „insensibili” la pătrunderea Dragobetelui.

 

Distribuția crono-spațială a numelui Teodor în spațiul carpato-balcanic Duminică, Feb 25 2018 

Ieri a fost Sâmbăta Sfântului Teodor (Sântoader) – zi de pomenire a celor răposați. Cu o mică întârziere, vom povesti câte ceva, despre numele Teodor, mai exact, despre răspândirea sa la nivelul spațiului carpato-balcanic.

Patronimul a evoluat din greacă, din forma Theodoros (= darul Domnului), tradusă în ebraică – Nathanael, latină – Deodatus și slavă – Bogdan. Noi vom folosi, în această prezentare varianta latină derivată din cea greacă – Theodorus.

Primele mențiuni ale numelui apar în Asia Mică, unde sunt menționați mai mulți prelați numiți Theodorus, care au participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea (325 d. Hr.), ca reprezentanți ai unor episcopii din Cilicia, Isauria și Pisidia.

În partea sud-estică a Europei, în secolele IV-VI, patronimul este atestat în Grecia de azi și în partea europeană a Turciei. Chiar dacă arealul de difuzie nu este foarte mare, deja antroponimul era al doilea ca frecvență în spațiul carpato-balcanic, după Joannes, poziție păstrată până la sfârșitul primului mileniu al erei creștine.

În secolele VII-X, numele este atestat în sud-estul Bulgariei, Grecia, Cipru și în partea europeană a Turciei.

Deși în primele secole ale celui de-al doilea mileniu al erei creștine, patronimul își extinde aria de difuzie, frecvența sa este mai modestă, ceea ce face ca Theodorus să nu mai figureze între primele 10 nume în spațiul analizat. Pentru secolele XI-XV, acesta este atestat în Ucraina, Serbia, sud-estul Bulgariei, Grecia și în partea europeană a Turciei. Din acest interval datează și primele mențiuni ale numelui în spațiul românesc, toate fiind localizate în sudul țării: un mitropolit cu acest nume este atestat în Dobrogea, la Vicina, la sfârșitul secolului al XIII-lea, iar un  altul – la Curtea de Argeș, la începutul secolului al XV-lea. Dealtfel, frecvența mare a numelui în Țările Române, a făcut ca, în această perioadă, Teodor să ocupe poziția a zecea printre numele de persoană românești.

În secolele XVI-XVIII, aria de difuzie a numelui rămâne destul de largă, dar însemnătatea sa continuă să se diminueze. Mențiuni ale patronimului apar, de pildă, în Serbia, dar există atestări și din spațiul românesc, din nou – în Țara Românească.

Pentru perioada actuală, dispunem de informații la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic, conform cărora, patronimul menționat se situează pe locul 24 pe ansamblul zonei. Numele este atestat mai frecvent în România, unde antroponimele Toader/Teodorescu/Tudor/Tudorache se situează pe locul 7, Bulgaria prin variantele Todorov/Todorova – pe locul 8, Grecia, unde apar formele Theodorou/Theodoridis/Theodoropoulos/Theodoropoulou – pe poziția 12, R. Macedonia, prin numele Todorov/Todorova/Todorovska/Todorovski și Bosnia-Herțegovina, prin formele Todorović/Durakovic  – în ambele țări, pe poziția 14, Serbia – Todorović și Cipru – Theodorou, ambele fiind pe poziția 20 în aceste state, Ucraina, unde formele Fedorenko/Doroshenko se află pe poziția 32, Muntenegru – cu Todorović, situat pe locul 37 și R. Belarus – unde Fedorovich se află pe poziția 86..

Se remarcă o continuitate de atestare frecventă în Grecia, dar și în partea europeană a Turciei (aici, doar înainte de anul 1500), precum și în Bulgaria și, cu intermitențe, în Ucraina, Serbia și Cipru. Mai observăm și faptul că, exceptând R. Belarus, Ucraina și România, patronimul, cu variante și derivate specifice fiecărei țări, este caracteristic lumii ortodoxe slave și grecofone balcanice.

Din al doilea mileniu al erei creștine, numele capătă o frecvență deosebită în spațiul românesc, unde acesta se află chiar în „ofensivă”: poziția a 10-a în Evul Mediu, locul 7 – în prezent. Deși nu avem atestări de dinainte de anul 1200, credem că patronimul a circulat la români și mai devreme, dovadă stând forma populară a numelui sărbătorii – Sântoader.

Fiind vorba de traducerea în slavă a lui Theodoros, vom spune câteva cuvinte și despre numele Bogdan. Acesta, preluat de români de la vechii slavi, a căpătat o extensiune în întregul spațiu românesc, în Evul Mediu situându-se pe locul 55. Prima atestare a sa este din Bihor, unde apare pe la 1200-1235 (N. Drăganu, 1933). Patronimul este prezent și la românii balcanici, fiind atestat, de pildă, în Serbia, în secolele XIV-XV. În anumite zone – Maramureș, Țara Oltului, Moldova, frecvența sa era chiar mai mare. De fapt, s-a ajuns ca otomanii să denumească Țara Moldovei Bogdania sau Kara-Bogdan, iar pe locuitorii ei – Bogdani (N. A. Constantinescu, 1963).

Astăzi, numele este prezent, cu forme caracteristice fiecărei țări, în special în lumea slavă, mai frecvent fiind în R. Belarus – cu formele Bogdanov/Bogdanova/Bogdanovich (locul 25), Bulgaria – Bogdanov/Bogdanova (poziția 60), dar și în România, unde Bogdan se află aproape de poziția ocupată în epoca medievală (locul 57).

Deși mai rar, Nathanael a lăsat și el urme în antroponimia românească, fiind atestat în tot spațiul românesc, în forme ca Athanail – în Moldova, Naftailă – în Muntenia și altele. Având continuitate din Evul Mediu, în Țara Oltului, apar forme ca Naftanailă/Năftănăilă, cu același sens ca și patronimele amintite mai sus.

Pagina următoare »