Cine-l păzea pe împăratul Constantin cel Mare? Vineri, iun. 28 2019 

Cu ceva vreme în urmă, am vorbit despre cum i-a convins Constantin cel Mare pe traco-daci să se creștineze învățând limba latină. Am explicat această convertire prin originea comună cu a tracilor a împăratului. Dacă ținem cont de prefacerile însemnate cunoscute de Imperiu, pentru ca asemenea schimbări să se producă și o astfel de domnie să însumeze trei decenii, mai cu seamă pentru un ne-roman ca origine, era nevoie ca el să fie extrem de bine păzit. Cine putea să-l păzească mai bine decât ai săi, traco-dacii? Că a fost așa, o dovedesc siluetele sculptate în partea superioară a Arcului lui Constantin, situat în vecinătatea Colosseum-ului, în Roma. Acolo apar sculptate mai multe siluete de daci, ceea ce confirmă că, dacă exista SPP pe timpul împăratului Constantin cel Mare, acesta era format din traco-daci!

Reclame

Istorie (scurtă) despre fast-food Vineri, iun. 28 2019 

Lumea trăiește cu impresia că unitățile de servire rapidă au apărut recent. Nu este așa, chiar dimpotrivă!

În Evul Mediu, cei grăbiți luau ceva de-ale gurii „al bocca del cavallo”, sau, pe românește, „la botul calului”. Apoi, pe la începutul secolului al XIX-lea, ofițerii ruși, ajunși la Paris după înfrângerea lui Napoleon, grăbiți, intrau în restaurante strigând „Bîstro, bîstro!”… Așa au apărut bistrourile… Abia în ultima vreme, mai ales după al doilea război mondial, s-au răspândit unitățile de tip fast-food, atât de răspândite astăzi.

Despre numele legate de Rusalii Luni, iun. 17 2019 

Deși sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) este foarte veche, datând de la începuturile creștinismului, aceasta nu a lăsat prea multe urme în onomastica românească. Totuși, deși puține, este folositor să le evidențiem.

De la Sfântul Duh, au rămas, în antroponimie, formele Duha, atestat în Moldova, în 1670, numele popei Duhu, prezent în Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, poate și Dușa, cu derivatele sale: Dușul, Duș, Dușe, Dușea, Dușescul, Dușan, Dușca, Dușică, Dușilă, Dușoiu, atestate atât la românii balcanici, cât și la nord de Dunăre, în Banat, Ardeal, Moldova, sau Muntenia. Am notat și toponime ca Dușești sau Dușani (N. A. Constantinescu, 1963).

De la numele sărbătorii de Rusalii a derivat, probabil, forma Rusalu, din care a evoluat toponimul Rusălești.

Despre rădăcini și ramuri… Marți, iun. 4 2019 

Discursul de sâmbăta trecută al Sanctității Sale, Papa Francisc, de la Iași, în care insista ca tinerii, copiii, să nu-și piardă rădăcinile, mi-a amintit de o idee pe care am expus-o prima dată, la o manifestare științifică, în mai 2015, în incinta Cetății Făgărașului, de față fiind și mulți elevi de la liceele de elită din oraș… Eu, ca om, ca reprezentant al familiei și al neamului din care fac parte, mă aflu pe cea mai înaltă „ramură” din „arborele” strămoșilor, care își are rădăcinile în acest pământ, în această țară… Nu eu sunt acolo, ci ei, prin mine, fiindcă, fără rădăcinile strămoșilor, moșilor, părinților, eu n-aș fi fost acolo, n-aș fi fost deloc! Prin ceea ce facem noi (în cazul exemplificat, eu), le răsplătim strămoșilor, înaintașilor, efortul de a ne fi transmis toată credința, învățătura, bunul simț, verticalitatea, competența, iar noi le putem mulțumi făcând cât mai bine ceea ce ne pricepem să facem, conform pregătirii – atât profesional-științifice, cât și spirituale, familiale – pe care o avem! Acolo unde sunt, unde am ajuns, eu nu mă „reprezint” pe mine, ci sunt un rezultat al eforturilor multor generații – din familia și neamul meu – care m-au ajutat, chiar înainte de a mă fi născut, să ajung unde mă aflu!

Poate, de aceea e atât de puternic „cultul morților”, prezent la strămoșii noștri nu de la primii creștini, ci de la traco-daci, sau chiar mai de dinainte! Și, tot de aceea, și ideea că oamenii sunt ai pământului, nu invers, cum, eronat, cred mulți!… Această idee pleacă de la sensul inițial al cuvântului țară = loc unde se fac bucate, sens pe care Ion Conea l-a aflat, încă viu, la localnicii din Țara Vrăncii, la jumătatea veacului trecut. Dar țară, în română, vine din latinescul terra = pământ. Iar, dacă, în română, țară, evoluat din latină, are acest sens, înseamnă că lucrătorii țării, țăranii sunt oamenii pământului!

De aceea basarabenii îi numesc pe localnicii băștinași, ai locului, pământeni, iar oltenii, când vor să știe de unde vii, te întreabă „de unde ești de pământ”. De aceea, poate, o parte a românilor timoceni își zic țăreni, tot un derivat de la țară… Tot de aceea, în romanul Ion, al lui Liviu Rebreanu, pornit și el de la țară, Ion al Glanetașului vorbește cu pământul ca și cu o ființă vie. Este, cred, reverberația cultului zeiței fertilității, Geea (de la care derivă și numele științei geografie), prezent și la traco-daci, prin Zamolxe sau Zalmoxe… Dar, acest nume de zeu traco-dac e apropiat de zeitatea balticilor, Zelmecas, înrudit cu zemlya, al rușilor (de unde vine și termenul cernoziom = pământ negru, cu sensul de fertil…). Și tot de aceea, un alt născut la țară, Mihail Sadoveanu, are, în Frații Jderi, un capitol numit Oamenii pământului… Și asta se leagă (și) de creștinism, prin „pământ ești și în pământ te vei întoarce”, idee la care face trimitere, în Amintiri din copilărie, și Ion Creangă: „ia am fost și eu, acolo, un boț de humă”!…

Apoi, oamenii știu că, în același pământ, sunt îngropați moșii și strămoșii lor, care i-au crescut, le-au dat, pe lângă hrana propriu-zisă, limba, credința, sângele, neamul și numele. Și tot din acel pământ, dacă dă Dumnezeu soare și ploaie la timp, va veni și recolta cu care-și vor crește ei copiii și nepoții, prin care vor fi duse, mai departe, limba, credința, sângele, neamul și numele. O asemenea viziune ar trebui propovăduită tuturor, dar, mai ales, celor „pre(a)ocupați” cu „salvarea planetei” Terra, dar deloc preocupați de a educa oamenii în spiritul respectului reciproc, al bunului-simț, al celor „șapte ani de acasă”, al credinței (trăite, practicate, nu ipocrite!), al caracterului, onestității, bunei-credințe și al altora asemenea!…

Despre aceste lucruri (și numai!) am vorbit atunci și de ele mi-a amintit și discursul Sanctității Sale, Papa Francisc…

Când – și de ce – au schimbat strămoșii noștri alfabetul latin cu cel chirilic? Luni, iun. 3 2019 

Fără să aibă prea multe precizări, P. P. Panaitescu, în Contribuții la istoria culturii românești, p. 38, consideră că acest pas a fost făcut undeva în secolul al X-lea, după creștinarea slavilor și adoptarea de către aceștia a alfabetului chirilic. Cum slavii erau elementul dominant și, pare-se, primicerii/cnejii și ducii/voievozii nord-dunăreni datorau supunere (politică), fie și nominală, țarilor bulgari de la Preslav, odată cu această subordonare politică, prin primirea și hirotonirea unor prelați (cel puțin de rang episcopal), subordonați scaunului ecleziastic arhiepiscopal (și chiar patriarhal) de la Ohrid, strămoșii noștri vor fi schimbat alfabetul latin, păstrat până atunci, cu cel chirilic, care se va menține, apoi, până după Unirea Principatelor, când Alexandru Ioan Cuza, Domnitorul Unirii, decide revenirea la alfabetul latin.

Totuși, cum s-a ajuns aici și de ce, dacă este să-i dăm credit lui P. P. Panaitescu, traco-daco-romanii, în curs de a deveni români, nu au adoptat alfabetul grecesc? În acest caz, considerăm că este necesar să ținem cont de mai multe aspecte..

În primul rând, de la Constantin cel Mare (împărat traco-roman), mai întâi, în anul 313, prin Edictul de la Mediolanum (Milano), creștinismul devine religie oficială. În câțiva ani, până în 318 (când dispar complet incursiunile dacilor liberi, mai ales ale carpilor) împotriva Imperiului, același împărat îi va fi convins pe traco-daci să se creștineze, treptat, aceștia învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină. Apoi, în anul 330, Constantin mută capitala de la Roma pe malurile Bosforului, într-un oraș care se va numi, de acum încolo, mai bine de un mileniu, Constantinopolis.

Câteva secole mai târziu, un alt împărat de origine traco-romană, Justinian, cel care a reclădit Megali Ecclesia, sub numele de Hagia Sophia și cel care (aproape) a reîntregit, cu mari eforturi (în oameni și bani), Imperiul roman, ridică, în anul 535, aproape de localitatea natală, Tauresium (azi satul nord-macedonean Taor), o nouă arhiepiscopie, la Justiniana Prima, căreia i-a subordonat (cel puțin) pe toți traco-romanii balcanici, sau, măcar, pe o mare parte dintre ei. Teritoriul alocat acestei arhiepiscopii a fost desprins din cel al arhiepiscopiei Salonicului, unde, ierarhul locului era vicar papal.

Din păcate, mai întâi incursiunile slavilor (după anul 602) și, apoi un atac al avarilor (în 615) au distrus orașul, iar arhiepiscopia a dispărut. Teritoriul său a reintrat, o vreme sub jurisdicția Salonicului, acesta rămânând sub autoritatea Romei până în anul 733, și păstrând latina ca limbă liturgică. Ulterior, scaunul arhiepiscopal de la Salonic, cu tot cu teritoriul aferent, a trecut sub controlul Patriarhiei Constantinopolului, care a modificat statutul Salonicului la cel de scaun metropolitan.

Putem, deja, după „trecerea în revistă” a acestor fapte, să considerăm că, până în secolul al VIII-lea, cel puțin, strămoșii noștri aflați sub autoritatea împăratului de la Constantinopol, au utilizat nu doar alfabetul latin, ci și limba latină, ca limbă liturgică. Aceasta, chiar și în condițiile în care, după 580, limba oficială în capitala imperiului a devenit greaca, iar regiunile balcanice nordice au intrat, în secolele VII-VIII, sub autoritatea slavilor și, ulterior, sub controlul bulgarilor turanici, care au creat, aici, primul țarat bulgar. Că este așa, o dovedesc toponimele românești din zona Salonicului – Sărună, numele (a)românesc al orașului (derivat din latinescul Salona), Cavura, un mini-golf, din Golful Salonic (rezultat din forma latină cavula), formă veche românească, dezvoltată în gaură (pluralul ei, Găvuri, a fost notat de Ion Conea, în Munții Retezatului), numele pe care și-l dau fărșeroții (rezultat dintr-un greco-latin pharsaliotes = de la Pharsalus), antroponimele Nicăruș, Nicuruș, derivate diminutivale de la Nicoară, evoluat dintr-un latin popular Nicola și chiar numele dat de românii macedoneni primului țarat bulgar – Vârgaria – rezultat dintr-o formă, slavă, *Bâlgaria, de dinainte de preluarea lui ă de la români. Dacă ultima formă a fost afectată, ulterior, de influența greacă (cu B trecut în V, ca în numeroasele Valtos, derivate din românescul Balta, prezente pe litoralul nordic al Mării Egee), TOATE toponimele și antroponimele amintite au suferit modificarea lui l în r, fenomen general la toți românii, produs, cel mai probabil, în secolele VII-IX.

Mai adăugăm că, deși scaunul eclesiastic de la Justiniana Prima a dispărut (ca și orașul ridicat de Justinian), satul natal al împăratului a continuat să fie locuit, de traco-romani, care, chiar dacă, deveniți români, ulterior s-au slavizat, au făcut ca vechiul toponim, Tauresium să se păstreze, până azi, în forma Taor.

Chiar dacă regiunile estice ale Peninsulei Balcanice, aflate sub controlul bulgarilor, mai probabil vor fi avut o altă organizare eclesiastică, păstrarea latinei ca limbă de cult și prezența unor autohtoni traco-romani, nu doar subordonați țaratului de Preslav, dar având chiar rang bisericesc înalt, este revelată de participarea unui episcop de Abritus (azi, Razgrad, în nord-estul Bulgariei), numit Ursus (formă latină, ce poate ascunde, bănuim noi, un stră-român, pe nume Ursu), la Conciliul Ecumenic de la Nicaea (în anul 787).

Toate aceste particularități sunt puse în evidență, din păcate, doar pentru elementul local, autohton, sud-dunărean. Dar, în câteva rânduri, Imperiul roman și-a extins controlul (cel puțin în vremea împăraților Constantin cel Mare și Justinian) și asupra unor regiuni nord-dunărene (din Banat, până în Basarabia), iar în secolele IX-X, așa cum am mai amintit, practic întregul spațiu nord-dunărean locuit de români se găsea sub controlul (fie și doar nominal) al țaratului bulgar sau, eventual, chiar al Imperiului constantinopolitan (așa cum lasă să se înțeleagă chiar voievodul crișean Menumorut, în secolul al IX-lea, în explicația refuzului său de a-și lăsa voievodatul liderului ungur, Arpad). O asemenea (tot nominală) subordonare este „trădată” și în colindele maramureșene, din care se pot cita versurile: „În poartă la Țarigrad/Șade-un fecior de-împărat”! Or, asta presupune, dacă nu o subordonare politică față de „cetatea cezarilor/țarilor” – Constantinopolul, măcar o subordonare administrativă (nominală) față de țaratul bulgar și una bisericească (de rang episcopal, cel puțin?) față de întâi-stătătorul Bisericii de la Constantinopol.

În plus, deși am fost „acuzați” noi, românii, că, spre deosebire de frații noștri neo-latini din partea apuseană a Europei, n-am păstrat toponime, la nord de Dunăre, care să provină din antichitate, pentru localitățile dacice și/sau daco-romane de la nord de fluviu, nu este așa, nici pe departe! Astfel, în Moldova carpato-nistreană, antica Petrodava apare, în documentele medievale sub numele de Piatra lui Crăciun, apoi, Piatra, iar de la Unirea Principatelor – Piatra Neamț. Vechea Paloda (cu un nume derivat dintr-un termen traco-dac, înrudit cu latinescul paludem = loc mlăștinos, cu exces de umezeală) a fost tradus de vechii slavi, iar din slavul berlo (cu sensul de loc cu exces de umezeală) s-a dezvoltat oiconimul Bârlad. Medievalul Civitas Moldaviae, cu sensul de Cetatea/Târgul Moldovei, ar deriva dintr-un termen de origine germanică/gotică, moldă = copaie (cu trimitere la forma albiei râului omonim). Adăugând un sufix slav, -ovo/-ova, s-a ajuns la numele Moldova, dat întâi râului, apoi Țării Moldovei, primei ei capitale și, apoi, întregului teritoriu medieval românesc estic, cuprins între Carpații Orientali și Nistru. Probabil și numele Tighina e tot din antichitate, probabil de la un grecesc Antigonae. Adăugăm antroponimul Carp, care-i atestă, în Moldova și Basarabia, prin mii de purtători, pe urmașii celor din tribul dacic al carpilor, localizat în Moldova, până în secolul al IV-lea și posibila transformare a anticului Kogaionon, din muntele sfânt al lui Zamolxe, în Muntele Sfânt al creștinilor români din Moldova, numit, azi, Ceahlău.

În sud, de la vechiul Turris, latinesc, tradus în gotică, printr-un Thurm, s-a ajuns la forma Turnu, pentru așezarea situată la confluența Oltului cu Dunărea, azi Turnul Măgurele. Tot dintr-un nume vechi, dar traco-dacic, vine și numele așezării de pe apa Buzăului, numită tot Buzău, oiconim evoluat din anticul Buseus.

Iar în Ardeal, e vechi, de prin secolele V-VII, numele Cluj, rezultat dintr-un latinesc (in)clus(us), cu trimitere la Apusenii ce par că „închid”, spre vest, culoarul pe care merge vechiul drum către Oradea (Dragoș Moldovanu). Acesta apare, în primele documente maghiare, în limba latină, în forma Castrum Clus și nu Kolozs(var), forma ungurească (aceasta, dacă românii ar fi ajuns după maghiari în oraș, trebuind să evolueze, probabil, în românește, în *Culușoara). În vecinătatea acesteia, în zona Bihorului, nume de origine traco-dacică, derivat dintr-un *bihalu(s) = bivol, s-a aflat capitala voievodatului lui Menumorut, Biharea. Și tot vechi trebuie să fie și numele capitalei voievodatului bănățean, Urbs Morisena = Cetatea/Târgul/Orașul *Moreșana, evoluat din anticul traco-dac/traco-daco-roman Marisia/Marisus, printr-un intermediar, româno-slav, Moreș. Așa se numea, în documentele de limbă latină ale Regatului Ungariei, actuala așezare Cenad, de pe malul Mureșului. Nu în ultimul rând, de la numele traco-daco roman Dierna, pronunțat, bănățenește, Gierna, sub influență slavă și ținând cont de faptul că afluentul râului se cheamă Bela Reca (Râul Alb), locuitorii din sud-estul Banatului au numit râul, afluent al Dunării, Cerna (Neagra). Și nu am „epuizat” exemplele și nici nu insistăm asupra zecilor de nume de râuri – Dunăre, Nistru, Prut, Siret, Tisa, Iza, Someș, Criș, Mureș, Arieș, Ampoi, Timiș, Bârzava, Caraș, Motru, Olt, Lotru, Argeș și altele – plus numele Carpaților, toate moștenite de la strămoșii noștri.

Revenim la evoluția eclesiastic-administrativă a Peninsulei Balcanice… Având în vedere faptul că, din 934, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut pe liderul bisericesc al țaratului bulgar, ca patriarh, sediul acestei patriarhii bulgare a ajuns, după mai multe „peregrinări”, cauzate și de conflictele bulgaro-bizantine – Preslav, Moglena, Vodena, Prespa – la Ohrid, în anul 990. După (re)încorporarea, de către împăratul Vasile Bulgaroctonul, a fostului țarat la Imperiu (1018), scaunul eclesiastic de Ohrid a rămas doar la nivel de arhiepiscopie, fiind redenumit, în 1157, „arhiepiscopia Justinianei Prima și a întregii Bulgarii”, spre a fi „legată” de episcopia înființată de împăratul Justinian, în prima parte a secolului al VI-lea. Titulatura a fost acceptată de Patriarhie, în 1261, în forma „arhiepiscopia Justinianei Prima, a Ohridului și a întregii Bulgarii”. De notat că, printre cele 32 de episcopii sufagane, la crearea acestei entități eclesiastice, una dintre episcopii se numea a „vlahilor”, deci îi includea, cel puțin, pe românii balcanici, dacă nu, chiar și pe cei nord-dunăreni, așa cum este demonstrat, documentar. Astfel, ceva mai târziu, după cucerirea otomană a Balcanilor, din secolul al XV-lea, Țara Românească și Moldova au fost subordonate Ohridului, când scaunul eclesiastic de aici a fost ridicat, din nou, la rang de Patriarhie, iar mitropoliții și episcopii români nord-dunăreni se subordonau acesteia. Mai târziu, la inițiativa sultanului, în 1767, Patriarhia de Ohrid a fost desființată, teritoriul acesteia fiind acordat Patriarhiei de Constantinopol.

Rămân cel puțin câteva semne de întrebare. Era posibil ca, după 733, (stră-)românii să folosească, dacă nu latina, măcar alfabetul latin, până în secolul al X-lea, când l-au adoptat pe cel chirilic? Este posibil, așa cum, ofensiva (întâi eclesiastică, apoi politică) a Constantinopolului să fi dus, în secolele VIII-XI, la pătrunderea, în română, a unor termeni bisericești, de origine greacă: patriarh, mitropolit, episcop, arhimandrit, paraclis, iconostas, parastas, naos, pronaos, schit… Faptul că slavona și alfabetul chirilic au fost utilizate și de ierarhii bisericești din Ardeal, arată că acestea au fost adoptate înainte de începutul cuceririi Transilvaniei de către unguri (sau a celei mai mari părți a acesteia), care a început, masiv, abia după anul 1000, după cum afirmă P. P. Panaitescu. Era posibil ca, deși subordonarea episcopală față de Roma să fi încetat în secolul al VIII-lea, iar din secolul X să fi dispărut din viața religioasă românească și alfabetul latin, să fi avut, totuși, unele „insule” care să fi devenit, după 1054, comunitățile de români catolici (localizați mai ales în Moldova)? Acești români, catolici, au la bază, în parte și (foști) catolici unguri, italieni, armeni, cumani, germani, poloni…, dar, în bună măsură, respectivele comunități erau românești, mai de dinainte, deoarece altfel nu se poate explica asimilarea, treptată, a celorlalte (mici) grupuri de catolici ne-român(ofon)i.

O cercetare, detaliată, cât mai (apropiat) exhaustivă, a mărturiilor documentare, epigrafice, arheologice, a tradițiilor, onomasticii acestor comunități de români catolici, ar putea aduce lămuriri, măcar în parte. Dacă acești români catolici sunt urmașii celor care au ascultat (mai) mereu liturghia în latină, vorbind între ei, întâi, în dialectul traco-daco-roman al latinei, apoi, în stră-română și, în final, în românește, aceștia ar fi continuatorii „seminței” creștinismului traco-daco-roman „sădite” aici, în spațiul carpato-balcanic, în primele secole creștine, de Sfântul Apostol Andrei și/sau de Constantin cel Mare.

Despre Tricolor Luni, mai 13 2019 

Tricolorul românesc are o vechime foarte mare, multi-seculară și chiar milenară, părând să fie moștenit de la strămoșii traco-daci. Într-o reprezentare, stilizată, stindardul traco-dacic, balaurul cu cap de lup, colorat, ar fi arătat cam așa.

Drapel traco-dacic

În acest caz, se explică mai lesne, de ce, lăcașul de cult creștin cel mai impunător din Constantinopol (oraș ridicat la rangul de Capitală a Imperiului roman, în anul 330, de împăratul traco-roman Constantin cel Mare), Biserica Sfânta Sofia (reconstruită, modernizată și extinsă în vremea altui împărat traco-roman, Justinian, în secolul al VI-lea) a fost pictată (și) în culorile caracteristice traco-dacilor, între timp romanizați și ei. Dovadă stau frescele (re)descoperite după ce vechiul lăcaș de cult din Istanbulul contemporan a devenit muzeu.

Cromatica utilizată pentru gruparea celor trei culori a permis inclusiv crearea unor asociații coloristice în formă de cruce, în care se regăsesc aceleași trei nuanțe, așa cum se poate observa în imaginea de mai jos.

Pătrunderea însemnelor traco-dacice, inclusiv a balaurului cu cap de lup, colorat în roșu, galben și albastru, între elementele specifice statului imperial roman, continuat, în vestul Europei de entitățile politice medievale, explică reprezentările occidentale din secolele IX-XI. Una dintre ele se regăsește mai jos:

Cam în aceeași vreme, din romanizarea, prin creștinare, a traco-dacilor, a rezultat un popor neo-romanic nou, poporul român, care a păstrat aceste culori, inclusiv, sau mai ales, în pictura din lăcașurile de cult, exact ca (traco-)romanul Justinian, în veacul al VI-lea. Un prim exemplu, este Mănăstirea Cozia, ctitorie al voievodului Țării Românești, Mircea cel Bătrân, în secolul al XIV-lea.

Cele trei nuanțe se regăsesc și în stema Țării Românești, folosită în epoca medievală.

Permanența acelorași nuanțe se regăsește și spre finalul epocii medievale, într-o altă ctitorie domnească, Mănăstirea Horezu, ridicată de domnitorul-martir Constantin Brâncoveanu, la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Aceleași trăsături coloristice se regăsesc și în Moldova, așa cum o dovedesc imaginile dintr-o altă ctitorie domnească, Mănăstirea Putna, ridicată, la jumătatea secolului al XV-lea, de domnitorul Ștefan cel Mare.

La fel s-a întâmplat și în Ardeal, unde, la o altă ctitorie brâncovenească, Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș, apar aceleași trei culori…

Și nici nu putea să fie altfel, ținând cont de faptul că drapelul ardelenesc avea, într-o vreme când românii majoritari erau doar „tolerați”, aceleași nuanțe, doar ordinea dispunerii fiind diferită! Astfel, așa arăta stindardul Transilvaniei în 1765:

Iar acesta este din vremea împărătesei Maria Tereza:

Și o altă reprezentare, folosită înainte de Unirea Transilvaniei cu România:

În secolul al XIX-lea, însemnele heraldice ale Țărilor Române utilizează aceleași nuanțe, doar dispunerea cromatică fiind, din nou, diferită. Astfel, în reprezentările de mai jos, apar drapelele Țării Românești și Moldovei, la jumătatea veacului amintit.

Cele trei culori apar, în toate cele trei regiuni românești – Transilvania, Moldova și Țara Românească – în vremea frământărilor revoluționare de la 1848-1849:

Firesc, după Unirea Principatelor, noul stat, denumit ulterior, până astăzi, România, a păstrat aceleași trei culori, dispunerea lor inițială fiind pe orizontală, nu pe verticală, cum s-a încetățenit, după 1866, odată cu urcarea pe tronul țării a domnitorului (și, din 1881, regelui) Carol I.

Aceleași însemne apar și în stema Ducatului Bucovinei, aflat sub stăpânire habsburgică.

Și tot la cele trei culori s-au gândit și basarabenii, în perioada 1917-1918, după desprinderea de Imperiul țarist și înainte de Unirea cu Țara. De remarcat că, exact ca și în cazul României, actuala Republica Moldova folosește aceleași culori dispuse, nu pe orizontală, ca în urmă cu un secol, ci pe verticală.

Și ținuturile locuite de români care nu s-au regăsit niciodată între hotarele statului român au folosit aceleași nuanțe (uneori alăturându-se și altele, dar, întotdeauna, apar roșul, galbenul și albastrul). De exemplu, la aromânii din Epir:

Și în vremea Revoluției de la 1848, regăsim, la aromâni, aceleași nuanțe:

Acestea apar și în anii celui de-al doilea război mondial, când, în mijloc a fost adăugată… stema României!…

Sursa: http://www.zazzle.com

Tot la aromâni, apare și o altă cromatică, amintind, pentru niște români macedoneni (macedo-români/macedo-armâni), legătura cu stindardul lui Alexandru Macedon, strămoșul lor:

Mergând puțin mai la nord, în vechea Țară a Șopilor („balaurilor”) – situată la triplul confinium între R. Macedonia de Nord, Bulgaria și Serbia – apare acest drapel:

Este izbitoare asemănarea cu drapelul/drapelele aromânești, dar și cu stema rumânilor timoceni din Tribalia (imaginea de mai jos):

Organizația rumânilor (vlahilor) din Timoc (Serbia) are un drapel propriu, reprezentat în imaginea următoare:

Un drapel cuprinzând aceleași nuanțe are și Istria, peninsulă unde, de secole, trăiesc urmașii mauro-vlahilor/morlacilor, istro-românii…

Iar Școala din Weiden (landul austriac Burgenland), unde vlahii de acolo, slavizați prin trecerea la catolicism (dar aflați într-o avansată fază de germanizare), s-au așezat, venind de pe valea râului Una (toponim românesc), situat la granița croato-bosniacă, are desenat, de copii, numele în nuanțele din imagine:

Sursa: http://www.formula-as.ro

Aceleași trei culori – roșu, galben și albastru – se regăsesc și în însemnele heraldice ale Moraviei cehe, unde a existat, până acum un secol, o Valahie românească…

La fel, un drapel cu aceleași nuanțe, se consemnează în Galiția-Lodomeria, arie unde, în Evul Mediu, au existat numeroase așezări românești (volohe) și chiar alcătuiri (pre)statale românești (Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor), iar o parte a acesteia (Pocuția) a aparținut, vremelnic (în secolele XV-XVI), Moldovei:

Până acum câțiva ani (2011), drapelul oficial al Budapestei (în vigoare din 1873) a fost cel din imaginea următoare. Prezența celor trei culori se explică prin apartenența malului estic al Dunării la Regatul Daciei, în timpul lui Burebista (secolul I î. Hr.) și a celui vestic – provinciei romane Panonia (secolele I-V d. Hr.).

Și… ne întoarcem (aproape) de unde am plecat, într-o altă (fostă) capitală, la Istanbul, unde, în zona Sultan Ahmed, aproape de Sfânta Sofia, în magazinele cu suveniruri, am întâlnit numele orașului, în mai multe locuri, în cromatica de mai jos:

Imaginile de mai sus sunt semne că, chiar turcizat și islamizat de secole, orașul transformat în Capitală imperială de traco-romanul Constantin cel Mare și al Sfintei Sofia, extinse/renovate de alt traco-roman, Justinian, a păstrat ceva din elementele caracteristice strămoșilor noștri… Și, când se va serba, de acum încolo, Ziua Drapelului de Stat, sau Ziua Drapelului Național, să ne amintim că aceste trei culori – roșu, galben și albastru – au mari șanse să vină din străvechimea traco-dacică…

Armindenul – 1 Mai Miercuri, mai 1 2019 

Cum știu că, din nou, se vor înghesui „inteligenții” din „mass-media” să „propovăduiască” această zi ca „ziua muncii”, revin cu semnificațiile mult mai vechi, datând din perioada romană și cea a creștinării strămoșilor noștri. O voi face până când aceiași „inteligenți” vor sublinia, mai întâi, înaintea semnificației primite, pe filieră socialisto-comunistă, de acum circa un secol, de „sărbătoarea celor ce muncesc”, pe aceea despre care voi vorbi mai la vale…

Pentru aceasta, îi vom da „cuvântul” învățatului Alexandru D. Xenopol, profesor la Universitatea din Iași, care, în Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, p. 176-178, descrie conținutul unei inscripții ce conține cheltuielile colegiului fabrilor din Alburnus Maior (Roșia Montană), pentru serbarea zilei de 1 Mai. Istoricul ieșean glăsuiește:

„La unele zile de sărbătoare se țineau ospețe comune, la care luau parte toți membrii cei ce primiau ajutoare. Ni s’a păstrat socoteala cheltuelei unui asemenea ospăț, făcut de dregătorii colegiului ca act justificativ. Banii trebuincioși pentru întâmpinarea acestei cheltueli se văd a fi fost adunați în decursul lunei lui Aprilie. Așa se vede notat pe o parte a tabulei cerate ce ne-au transmis acest interesant menu al străbunilor noștri, banii încasați înainte de sărbătoare. […]

La ziua întâi a fiecărei luni se țineau la Romani sărbătorile familiare ale zeilor casnici, Larii, căror se vede că li se făcea la 1 Mai o cinste mai deosebită, când natura întreagă reînvia sub suflarea caldă a primăverei. Pe pajiștile înverzite ale Daciei mâncară acei străbuni ai Românilor miel fript cu salată și ca vrednici Romani udară această mâncare cu libațiuni îmbelșugate de vin. Poate că vinul cel bun însemnat pe lista cheltuielilor să fi fost chiar pelin! Serbară deci Armindinul pe care îl serbăm și astăzi cu miel și vin pe iarbă verde. Deși obiceiul este învederat roman, numele ce’l însamnă astăzi este slavon.”

Am reprodus textul așa cum apare el în ediția a III-a a operei savantului, publicată, în anul 1925, la Editura „Cartea Românească” din București.

Așa cum subliniază și Xenopol, numele Arminden, dat zilei de 1 Mai se leagă, din perioada conviețuirii româno-slave, de doi termeni slav(on)i: Irmin/Armin = Ieremia/Irimia și den’ = zi, adică Ziua lui Ieremia. Nu este deloc o întâmplare că numele sărbătorii este marcat, până azi, și în toponimie tot în Ardeal, atât de denumirea unui sat din județul Alba – Ormindea, cât și de un toponim referitor la locul situat în cuprinsul Dealul Galaților, la nord de Făgăraș – Fața lu’ Arminden (I. Boamfă, 1996). Acest nume definește un versant cu expoziție sudică, însorită, unde localnicii ieșeau la iarbă verde.

Numele vechi și persistența lor în onomastica românească Luni, apr. 22 2019 

Între primele mențiuni medievale de conducători ai unor entități politice românești și/sau locuite (și) de români, se numără cea a lui Gelu Românul, liderul unui voievodat din nordul Ardealului (cu reședința la Dăbâca), în secolul al IX-lea. Un altul este Niculiță, intrat în conflict cu împărăția de la Constantinopol, un secol la târziu, conducătorul unui stat românesc (cu sediul la Larisa), în Tesalia, numit Vlahia Mare (care va dăinui până la cucerirea sa de către otomani, în veacul al XIV-lea). Apoi, cel mai mare conducător al țaratului româno-bulgar (cu capitala la Tărnovo) a fost Ioniță cel Frumos (Caloian), care a domnit în prima parte a secolului al XIII-lea (cel mai de seamă reprezentant al dinastiei românești a Asăneștilor).

„Sărind” peste câteva veacuri, ajungem în secolul al XIX-lea, în Imperiul austro-ungar, unde s-au născut Gheorghe Pomuț, Nicolae Tesl(e)a și Ion Caba, toți etnici români. Gheorghe Pomuț, născut la Jula (Gyula), și-a făcut studiile la Brașov (familia lui era originară din Săcele) și, pentru că a participat la Revoluția din 1848-49, de teama represaliilor imperiale, a plecat în Italia, de unde, cu un vapor, a ajuns în Statele Unite. Ulterior, în anii războiului de secesiune, a intrat în armata nordistă, cu rang de ofițer. După război, a fost trimis ca reprezentant al guvernului american la Sankt Petersburg, fiind cel care a cumpărat Alaska de la ruși, pentru Statele Unite. Nicolae Tesl(e)a s-a născut în Dalmația, a plecat și el peste Ocean și acolo s-a afirmat ca inventator, dar a sfârșit sărac, uitat de lume, într-o cameră de hotel din New York. În fine, despre Ion Caba am relatat ieri: originar din Ardeal, a emigrat în Statele Unite, a intrat în armata americană, ajungând la gradul de căpitan. Ca trimis american, s-a documentat la Chișinău și în Basarabia, în general (1919), scriind, ulterior, un raport care prezenta obiectiv situația regiunii sub administrație românească. Raportul a dus la schimbarea opticii delegațiilor americană și britanică în privința Basarabiei, spre o atitudine favorabilă României.

În ambele „secvențe temporale” – secolele IX-XIII, respectiv XIX-XX – este vorba despre purtători ai unor antroponime legate de numele Gheorghe, Nicolae și Ioan, extrem de vechi (datează din perioada creștinării prin romanizare a traco-dacilor) și situate, continuu, printre cele mai răspândite nume românești (Ioan și Gheorghe se situează între primele 3 nume ca frecvență, iar dovada că Nicolae este din aceeași vreme este dată de forma rotacizată Nicoară, prezentă și la românii balcanici/aromâni în formele Nicăruș și Nicuruș!). Coincidență sau nu, formele medievale sunt diminutive ale acestor nume – Gelu, dintr-un Georgel(u), de la Gheorghe/George, Niculiță, de la Nicolae și Ioniță – de la Ioan – iar, prin cei trei români, născuți în Imperiul austro-ungar și emigrați în Statele Unite, în veacul al XIX-lea, apar și în această epocă, semn că specificul onomastic românesc a rămas neschimbat, peste veacuri (inclusiv la românii balcanici)…

Respectul românilor față de proprietatea privată, ieri și azi… Marți, mart. 26 2019 

Cei care „visează” (că înțeleg că era vorba de „vise”) că va dispărea proprietatea privată, ar fi bine să citească extrem de atent aceste rânduri…

Lucrez într-un domeniu care analizează semnificația unor realități ale trecutului, cum ar fi sensul numelor de locuri (al toponimelor). În acest spațiu, fie că te uiți pe hărțile topografice, fie pe un inventar de asemenea nume cules de la cine știe care din „înțelepții satelor” românești, găsești nenumărate nume de tipul: Dealul lui Gheorghe, Pârâul lui Ion, Pădurea lui Stan, Valea Popii, etc… Acestea semnifică faptul că, un localnic, Gheorghe, Ion, Stan, Popa, era proprietar al (unei părți) din dealul, pârâul, pădurea sau valea amintite mai sus! O asemenea denominare arăta recunoașterea, de către comunitatea locală a acestor proprietăți, toți membrii comunității fiind conștienți, că, la rândul lor, și proprietatea lor este recunoscută!

După instaurarea comunismului, printre măsurile regimului, alături de colectivizare (care a comasat nenumărate mici parcele țărănești, proprietatea câte unui Gheorghe, Ion, Stan, Popa…), s-au numărat și ștergerea sau neînregistrarea, pe hărțile topografice, a numelor acestor parcele, urmărindu-se ca numele lor să se uite, să se piardă!


Ce a urmat, după 1989? În ciuda declarațiilor unei fosile comunist(oid)e – la Focșani, în 2001! – cum că proprietatea privată „este un moft!”, dacă vă uitați pe statisticile Eurostat, România este țara cu cei mai mulți proprietari de locuințe – peste 96%! Eu văd o legătură strânsă, o continuitate, între mesajul, dinspre trecut, al toponimelor, și realitatea statistică actuală: ROMÂNII AU RESPECTAT ÎNTOTDEAUNA PROPRIETATEA PRIVATĂ!

Despre strămoșii numelui Vasilescu Duminică, mart. 3 2019 

Azi este prăznuit, în calendarul creștin-ortodox, alături de mai mulți sfinți, și un martir, amintit în forma Vasilisc. Acesta a fost prelat în Comana Pontica (în nordul Asiei Mici), sfârșind ca martir la începutul veacului al IV-lea.

Ținând cont de faptul că numele, atât în forma sa traco-dacă, cât și în cea latin(izat)ă, era Basiliscus, prin influența Bisericii Constantinopolului, devenită grecofonă, din secolul al VI-lea și ortodoxă – de la jumătatea celui de-al XI-lea, calendarul medieval românesc a preluat forma grecizată – Vasilisc (probabil, dintr-un Vasiliskos) – care explică (și) cum s-a ajuns la forma românească actuală – Vasilescu!

Pagina următoare »