Alte dovezi ale prezenței românești vechi la nord și est de Nistru Marți, oct. 15 2019 

Lucrez, în ultima vreme (și) la o bază de date legată de evoluția activităților turistice în spațiul românesc în ultimele două milenii (pentru cei cărora li se pare ciudat, citez câteva toponime antice – Germisara, Thermidava, Ad Aquas Herculi Sacras, Aquae – toate legate de prezența apelor termale, valorificate în antichitate, iar, pentru Evul Mediu și începutul epocii moderne – numeroase toponime ce atestă hanurile – Hanul lui Manuc, La Hanuri, Hanul Conachi, Hanul Trei Sarmale – numite și rateșe – Rateșul Cuza, Ratuș, etc, sau antroponime ca Drumeț, Călător, Hangiu și altele). Și, după vechea vorbă românească „unde dai și unde crapă!”, căutând asemenea nume în Ucraina de azi, am dat peste patronime derivate de la Călător și Drumar (care, după DEX, are, în Ardeal, și sens de „călător”).

Astfel, apar, în țara vecină, patronime precum Calatur, respectiv Drumarețcaia (le-am redat în formă românizată și cu alfabet latin), prezente, în mare măsură, la nord și est de Nistru. Și mi-am amintit de davele cu care dacii au „presărat” traseul spre/dinspre Marea Baltică, de unde aduceau chihlimbar – din Insula Gotland, numită și Insula Chihlimbarului – pe care-l vindeau romanilor, de judecii care judecau diverse pricini ale românilor din Galiția de azi, atestați de toponimul Jidaciv (Emil Diaconescu, 1942), de „țările” bronnicilor/brodnicilor și bolohovenilor, localizate de A. V. Boldur, în Istoria Basarabiei, la nord și est de Nistru (cu prelungiri și la sud și vest de acest râu), fapt dovedit de existența unor toponime ca Seret, Homor, Cernăuți, Brăilov, Tecucia, Tulcin, cu dublete asemănătoare și dincoace de Nistru…, sau de numeroasele nume – antroponime și toponime – legate de păstorit, întinse atât spre Pripiat, în nord, cât și spre și dincolo de Nipru, în est…

Acest lucru arată, atât continuitatea activităților comerciale ale dacilor romanizați – numiți wlohy/volohi – de către strămoșii polonezilor și ucrainenilor, cât și existența unor instituții – județi/judecii/judecători, pentru mai multe sate – sau chiar voievozi, conducători ai țărilor amintite, precum Ploscânea sau Onut, ori desfășurarea unor activități agro-pastorale, bazate pe jus valachicum, dovedite și mai târziu, așa cum o demonstrează savantul polonez Gr. Jawor, în lucrarea Așezările de drept valah din Rutenia Roșie.

P.S. http://www.wordpress.com mă anunță că acesta este articolul cu numărul 1000, apărut pe Poianetu’ lui Iocan! 🙂

De când datează unele cuvinte românești de origine latină? Miercuri, sept. 25 2019 

Evoluția latinei carpato-balcanice a cunoscut mai multe faze. Prima a fost cea din vremea Imperiului întreg (până în secolul al III-lea), etapă în care și Dacia nord-dunăreană a făcut parte din teritoriul imperial… Deja, după Edictul lui Caracalla (212 d. Hr.), prin care toți locuitorii deveneau cetățeni romani, interesul traco-dacilor pentru învățarea – mai bine sau mai puțin bine – a limbii oficiale, a crescut…

Așa încât, probabil, de pe la mijlocul secolului al III-lea, asistăm la o creștere sensibilă a numărului de traco-daci bilingvi, care vorbeau și în idiomul local, dar foloseau, în relația cu autoritățile imperiale, limba latină. Această fază a ținut până pe la sfârșitul secolului al IV-lea, când Imperiul se divizează și, de acum încolo, influența latinei oficiale de la Roma – aflată, ea însăși în criză și deci, lipsită (aproape) complet de autoritate (inclusiv în plan lingvistic, așa cum certifică Appendix Probi) – se va diminua până la dispariție.

Probabil, de la începutul secolului al V-lea, până la sfârșitul veacului următor (după 580, latina Imperiului roman de răsărit este eliminată, fiind înlocuită cu greaca), dialectul traco-daco-roman al latinei carpato-balcanice, capătă trăsături tot mai originale… Pe lângă faptul că raportarea la latina oficială de la Roma e(ra) extrem de modestă (Roma este reintegrată la Imperiu, în prima parte a secolului al VI-lea, de un împărat traco-roman, Justinian), latina carpato-balcanică suportă o influență tot mai pregnantă din partea limbii elene. Aceasta era sigur vorbită, atât înainte de 330 (anul stabilirii capitalei imperiale pe malurile Bosforului), cât și după, așa cum o dovedesc atât numele – grecesc! – al noii Capitale – Constantinopolis (deși, împăratul, tot traco-roman, Constantin cel Mare intenționase să o numească Nova Roma, în latină!), cât și cel al bisericii care a devenit, după 535, Hagia Sophia: Megali Ekklesia (tot grecesc!)!… Și nu trebuie să ne mire faptul că, în aceeași vreme, mai multe zeci de locuitori traci, dintr-o așezare din sudul Peninsulei Balcanice, trimit(eau) o petiție către autoritățile (romane) ale localității, scrisă în grecește!… Tot așa se explică și tot în partea sudică a Balcanilor, dăinuirea numelui, cu rezonanțe dacice, al Plovdivului, evoluat din forma traco-dacă (tradusă din greacă, de traci bilingvi) Pulpudava (apoi Pulpudeva) – replică autohtonă a elenului Philippopolis… De fapt, după cum afirmă Gh. Ivănescu (1980) și S. Olteanu (2010), modificarea lui a în e pare a fi o influență elenă asupra graiului traco-dac balcanic din zonă… Tot așa, este posibil ca, în această a treia etapă, mai ales în zonele cu bilingvism greco-latin (Dobrogea, regiunea Sofiei, nordul Greciei), populația traco-dacă, în curs de romanizare (deci, chiar trilingvă, o vreme), să fi preluat și multe elemente specifice limbii grecești…

După intervalul 580-602, latina carpato-balcanică (dialectul traco-daco-roman al acesteia) se distanțează și mai mult de latina oficială (cu care, și așa, nu mai avea prea multe legături, transformându-se, până în secolul al IX-lea, într-un idiom neo-latin, limba română… Ruperea ultimelor legături, modeste, cu lumea latinofonă a fost accelerată de înlocuirea latinei cu greaca (580 d. Hr.) și de pătrunderea slavilor la sud de Dunăre (căderea frontierei dunărene a Imperiului – 602 d. Hr.).

Aieste rânduri (și gânduri) constituie o ipoteză de lucru, cu multe semne de întrebare (pe care mi le pun mie, în primul rând!), așa că „nu trageți în pianist!” 🙂

Încă un pas în direcția creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc Miercuri, sept. 18 2019 

Aseară am mai terminat o etapă, pe „drumul”, lung și anevoios, al creării bazei de date administrative, la nivelul spațiului românesc. Am găsit, cu ceva vreme în urmă, datele recensământului românesc din 2002. Cum, și fragmentele de teritoriu ce au aparținut României (din Ungaria, Ucraina, R. Moldova sau Bulgaria) au date, tot la nivel de localitate, cam din aceeași perioadă (exceptând R. Moldova, cu date din 2004, inclusiv Transnistria, toate celelalte țări au efectuat recensăminte în 2001), se poate porni, din perioada actuală, la alcătuirea bazei de date, la nivel de localitate (între informații urmând să intre nu doar numărul total de locuitori, ci și structura etnică a populației, exceptând Ucraina, unde există date pentru structura lingvistică). Etapa încheiată aseară a constat în separarea câtorva sute de comune nou-apărute, după 2002 (în total, în România, după 1989, au apărut peste 300 de comune noi, care se adaugă celor 2950 de municipii, orașe și comune, existente la căderea regimului comunist, cele mai multe – declarate după 2002) și, după verificarea finală, adăugarea și a mai multor sate nou-(re)apărute – cele mai multe, din județul Botoșani, dar, izolat, mai sunt unele și din județele Mureș, Buzău sau Giurgiu…

Urmează completarea datelor referitoare la structura etnică (din 2002, din rațiuni de „intimitate”/„informații confidențiale”, datele sub 5 locuitori, la nivel de localitate și sub 3 – la nivel de unitate administrativă elementară se trec cu semnul „*”; nu ar fi mai simplu ca, după ce specialiștii ar semna, cu bună-credință, un angajament că vor folosi datele doar în scop științific, informațiile COMPLETE ale recensămintelor – e vorba și de cel din 2011, existent, deocamdată, doar la nivel comunal! – să fie accesibile cercetătorilor?).

Apoi va urma o operațiune, probabil, și mai cronofagă: adăugarea semnelor diacritice, față de care administrația românească, în general (și nici cei care au efectuat și definitivat recensămintele nu fac excepție!), are o adevărată oroare. Mă rog, să zicem că, la vremea respectivă, prin anii 2002-2005, când au fost procesate datele, nu exista un soft cu caractere românești (ă, â, î, ș, ț), deși, ca student, în anii 1994-1996, lucrând la redactarea Revistei „Geea” (Revista Studenților Geografi din România), aveam, în Word Perfect, caractere diacritice românești, pe care le-am și folosit, de fiecare dată! Dar din faptul că, matale, funcționar în administrația românească, scrii „FANTINELE”, deci nu „FÂNTÂNELE” și nici măcar „FANTANELE”, ce pot eu să înțeleg, altceva decât lipsă de respect față de ce e românesc, în general și, în cazul dat, față de limba română??? Și asemenea „mo(n)stre” de lipsă de respect față de limba română am văzut și din partea celor care notează toponimia pe hărțile românești (și după 1989, nu doar în perioada comunistă) și chiar a celor care trec pe indicatoare numele de localități, râuri, străzi, etc… Ce să mai ceri unora ca aceștia să respecte regula lui â în interiorul numelor, sau a scrierii numelor masculine cu articolul hotărât –ul complet (în nume precum Râmnicul Sărat, Turnul Măgurele, Satul Mare)???

În fine, va trece și asta… Ulterior, având datele legate de populație, se pot realiza hărțile, la nivel comunal, prin metoda coeficienților de distribuție spațială, nu doar pentru Necoară/Nicoară și celelalte variante și derivate, pentru perioada actuală (că din acest motiv m-am oprit din inventarierea numelui menționat!), ci și pentru celelalte nume. Asta, în condițiile în care, la fondul de hartă, la nivel comunal, pentru perioada actuală, sper să pot adăuga, în timp, atât punctele/poligoanele și codurile pentru localități, cât și elementele legate de decupajul județean și de cel regional. În plus, plecând de la epoca contemporană, în baza de date vor fi adăugate satele dispărute, cele comasate și vechile nume ale celor existente, dar cu alt nume decât cel inițial, ca să nu mai tot „ghicesc”, nu doar pentru antichitate, cât mai ales pentru epoca medievală, unde se află cutare sau cutare sat unde sunt consemnate diferite antroponime, în colecțiile de documente istorice… Nici asta nu știu cât va dura (că e genul de activitate de care știi doar când o începi! 🙂 ), dar, ținând cont de câte bătăi de cap va da, sigur va dur(e)a!…

Despre forme vechi ale numelor creștine românești Duminică, sept. 15 2019 

Cel care a lămurit cel mai bine încadrarea diferitelor variante și derivate la un nume comun, numit nume-tulpină a fost N. A. Constantinescu (1963). Plecând de la această încadrare, forme ca Oană, Onea, Ionuț, Nuțu, Ionescu, Ivan, etc se încadrează în numele-tulpină Ioan, iar forme precum Ghiță, George, Gică, Ghițulică, Georgescu, Giurgiu și altelesunt incluse în numele-tulpină Gheorghie. Dar, numele românești cu caracter religios – numite nume calendaristice – au numeroase forme vechi, intrate în limba română din perioada în care traco-dacii, convinși de împăratul de origine traco-romană Constantin cel Mare, au decis să se romanizeze, prin creștinare, învățând, direct în latinește, Tatăl Nostru și/sau Crezul…

Numărul formelor moștenite din perioada secolelor IV-VI (cea în care atât Imperiul roman a mai avut latina ca limbă oficială, înlocuită cu greaca, în anul 580, dar și prezența la Dunăre a Imperiului a fost o realitate – până în anul 602, în care slavii au pătruns în Peninsula Balcanică) sunt foarte numeroase, fie și dacă ne luăm doar după cele consemnate de autorul citat, în Dicționar onomastic românesc.

Este vorba, mai întâi, de forme vechi ale numelui Cristofor: Chrestus, Cristus (forme atestate în antichitatea traco-daco-romană), Crestu, Crestina, Crestâna, Cristu, Cristul, Crist, Criste, Cristea, Cristescu, Cristel, Cristache, Cristiian, Cristian, Cristănel (nume purtat de un vlah/român din Galiția, atestat în 1476), Cristin, Cristina, Cristiu, Criștiu, Cristocea, Cristoman, la care se adaugă și toponime precum Cristești, Cristinești. Toate derivă de la apartenența neamului nostru la Legea lui Iisus Christos, religia creștină. În ierarhia numelor românești, patronimul Cristian se situa pe locul 21, în Evul Mediu (secolele XI-XV) și are poziția 17 – în zilele noastre.

Crăciun a lăsat și el mai multe forme: Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel Crăciuna, Crăciunaș, Crăciunu, Cârciun, unele dintre ele și cu reflectare toponimică: Crăciunești, Kracunov (în Macedonia de Nord), Karacunov (în Ucraina), Crăciuneni, Crăciunel, Crăciuna. Merită amintit faptul că, din secolul al IV-lea, Sărbătoarea Nașterii Domnului – 25 Decembrie – este menționată, în calendarul popular, cu forme precum Crăciun – la dacoromâni, sau Cârciun – la aromâni. În Evul Mediu, numele ocupa locul 63, iar astăzi se află pe poziția 47.

Patronimul Ioan are numeroase forme vechi: Ziane, Zana, Ziianu, Zeanu, Zan, Zana, Zană, Zance, Zanciu, Zancea, Zănco, Sânzian, Sânzianu, Sâmzian, Sânzioana, Sâmzeană, Simzian, Simzean, Simzeana, Simziana, Simdziana, Sănziene, Sâmziene, Sâmzuiene, Sânziene, Sânzenii, Sănză, Cosânzeana, iar, ca toponime – Sâmzinești, Osinziani. Mai amintim și numele sărbătorii Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul – Sânziene. Numele, extrem de frecvent, era primul în ierarhie în epoca medievală, iar azi este al doilea, după Popa.

De la numele Petru au derivat forme ca: Pietrea, Pietra, Pietro, Pietrul, Pietrana, Pietrimanul, Peatră, Chetrian, Chetroiu, Sâmpietru, Sempietru, Simpetriu, Simpetru, Simpietru, Simpătru, Sânpetru, Sănpătru, Sănchitru, Sum-Chetru, cu reflexe toponimice, de pildă, în formele Pietrilești, Pietrimanul. Amintim că și numele sărbătorii este, în varianta populară, Sâmpietru, Sum-Chetru (această formă – la românii balcanici). În Evul Mediu, numele se afla pe poziția a treia, iar în prezent ocupă locul 11.

De la numele Sfântului Apostol Andrei au rezultat formele Îndrea, Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrea, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul, Undrea. De la numele sfântului, luna care începe după 30 Noiembrie (Ziua Sfântului Andrei) – decembrie – poartă, de aproape 2000 de ani, un nume derivat de la acesta: Îndrea, Undrea (aromânii îi spun Andreu). Patronimul era al doisprezecelea în Evul Mediu și are locul 33 în zilele noastre.

Gheorghie are o mulțime de variante și derivate vechi: Giorzu, Giorzul, Giordzu, Gorza, Jordzeanul, Joarză, Zorza, Sors, Zorzi, Jurge, Zorge, Zorj, Zorzilă, Zuze, Zuza, Sângeorz, Sângeors, Sămgiorz, Sângiorgi (atestat și la aromâni), Sângeorgiu, Sânjorz, Somdžordz (notat la meglenoromâni), Sânzor, care se regăsesc și în plan toponimic: Giordzești, Sângeorzeni, Sângeordz, Sângeorz-Băi. Ținând cont de importanța sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, Purtătorul de Biruință (continuator al legendei cavalerului trac), rămas, din Evul Mediu, un sfânt militar (a fost și este protectorul Armatei), Ziua Sfântului Gheorghe se cheamă, la toți românii, Sângeorz, Sângiorgi. În ierarhia medievală, patronimul era pe locul 8, iar în prezent deține locul 4.

Patronimul Vasilie are atât forme vechi, derivate de la forma latină Basilius – Basu, Basa, Băsa, Basea, Băsăscul, Băsan, Băsanul, Băseanu, Basina, Băsica, Basâna, Basoc, Băsoc, Băsoi, Basilca, Basoba, Bascu, cât și de la cea de influență greacă, Vasilios – Vasiiu, Vasâi, Vasii, Vasi, Vasâe, Vasieș, Văsiia, Văsie, Vasiica, Vasăi, Văsiu, Văsiescu, Văsioiu, Văsâiu, Văsăiu, Văsiian, Văsâian, Văsăian, Sânvăsâi, Sânvăziiu, Sânvăzii. O parte a acestor forme se regăsește și în toponimie: Șiul, Băsăști, Băsești, Băseni, Basinți, Văsieni, Văsâești), iar sărbătoarea populară se numește, până azi, Sânvăsâi. Antroponimul deținea locul 45 în Evul Mediu, iar azi se află pe poziția 19.

Teodor are și el o mulțime de forme vechi: Toader, Toadăr, Toadir, Toadea, Toador, Doder, Toager, Toadru, Toadin, Toadina, Sântoader, Sân-Toadir, Sintoader, Sâmtoader, care au pătruns și în toponimie: Todirești, Toderești, Todireni, Toderița, Toager. Și numele sărbătorii a rămas, în popor, Sântoader. În epoca medievală, numele ocupa poziția a unsprezecea, iar azi se află pe locul 7.

La fel se întâmplă și cu Dimitrie: Medru, Medra, Medre, Medrea, Mădrin, Medrega, Sâmedru, Sămetru, Sămedru, Simiedriu, Sumedru (prezent la aromâni), Sumedrea, Simedru, Simedriu, Simedrea, Asimedria (la aromânii din Grecia), care are și derivate toponimice: Simidreni, Semendria (azi – Smederevo, în Serbia, probabil, de la un Sâmedru), Sâmedru (numele vechi al Romanului, atestat ca Târgul lui Sâmedru, în veacul al XIV-lea, apoi – Târgul lui Romașcu și abia după 1394 – Târgul Romanului). Având, ca și Sângeorzul, importanță în calendarul pastoral, nu doar Ziua Sfântului Dumitru (26 Octombrie), ci chiar toată luna respectivă, se numește, în calendarul popular al aromânilor Sumedru. Patronimul se afla, în Evul Mediu, pe locul 17, iar în prezent se găsește pe locul 5.

De la numele Sfântului Prooroc Ilie au rezultat formele Elie, Eliescu, Elișor, Iliat, Sinteliia, Sântilie (nume purtat și de un român din Serbia medievală), Sântiliie, Sântilia, Sântiliei, Sindile. Asemenea forme se regăsesc și în toponimie Sântilia (sat medieval în Vlahia Mică balcanică), Sâmptilia (nume purtat de o biserică la Suceava). Menționăm și faptul că, în calendarul popular, sărbătoarea din 20 Iulie se cheamă Sântilie. De la locul 30, în epoca medievală, patronimul a urcat pe poziția 22, în zilele noastre.

Nicolae a dat o multitudine de forme, care întăresc vechimea derivatelor de la (greco-)latinul Nicola(s), prin prezența rotacizării lui l, trecut în r: Necora, Necorescu, Necoriț, Necorița, Necoriciu, Necoar, Necoară, Necurea, Necurca, Nicoară, Nicoarea, Nicora, Nicorie, Nicoră, Nicore, Nicoreța, Nicoriță, Nicorescu, Nicorici, Nicăruș, Nicuruș (aceste două forme circulă la aromâni), Micor (atestat în Croația), Micora, Micurici, Coru, Corescu, Corici, Coricescu, Sânnicoară, Simnicoară, Simnicoră, Sâmnicoară, Sânicoară, Sâmnicon (ultima – în Banat). Asemenea forme se regăsesc și în toponimie: Nicorești (în Moldova), Nicoriță (numele unei biserici ieșene), Nicoreni (în Basarabia), Sânnicoară (în Ardeal). Ultima formă toponimică este și cea cu care este marcată sărbătoarea, în calendarul popular, la 6 Decembrie – Sânnicoară. Antroponimul era al doilea în Evul Mediu, iar azi se situează pe locul 14.

Numele Marin are și el numeroase forme: Marin, Mărin, Marinici, Marinescu, Marinete, Marinică, Marinicu, Marinicea, Marinicel, Marinciu, Mărinaș, Mărinel, Mărinoiu, Marincaș, Măriniciu, Mărânca, Sumarin, Sumarina, Samarina. La fel, unele dintre ele se constată și în plan toponimic: Marinești, Marineanca, Marinici, Samarina (acesta din urmă – sat aromânesc, în Munții Pindului), Sumarinești, Samarinești (localitate în Oltenia). În izvoarele medievale, numele se afla pe poziția 114, urcând, în zilele noastre pe locul 10.

Patronimul Anton este atestat rar în forme vechi – Întonie (consemnată în Ardeal)dar, tocmai pentru că apare o asemenea formă, l-am inclus aici. În Evul Mediu, patronimul se afla pe poziția 78, coborând, în zilele noastre pe locul 96.

Și încheiem această enumerare cu numele Sfintei Fecioare Maria – de la care derivă fie antroponime – Simtă Mărie, Sântămărie, Stămărie – fie nume de localități – Sântămăria-Orlea – fie, cel al sărbători(lor): Sântămărie, Stămărie (această ultimă formă – la aromâni). În epoca medievală, antroponimul se afla pe poziția 64, iar azi se situează pe locul 65.

Pare oarecum surprinzător faptul că nu avem asemenea atestări de la numele împăratului Constantin cel Mare, și nici de la cel al mamei sale, împărăteasa Elena. Pe de-o parte, însă, este posibil ca asemenea forme să fi rămas identice, asemănătoare, la români, cu cele ale vecinilor – slavi (bulgari, sârbi, macedoneni), greci, albanezi…, iar pe de alta, discreția cu care a acționat Constantin cel Mare (nu au rămas mărturii documentare ale întâlnirii sale cu marii preoți ai lui Zamolxe, pe care i-a convins să devină preoți creștini, undeva între anii 313 și 318) ar putea explica o asemenea absență… În orice caz, ambele nume, și mai ales cel al lui Constantin – cu variantele și derivatele sale -, compensează această lipsă prin situarea lor, continuă, din Evul Mediu, până azi, între numele cu frecvență ridicată (în Evul Mediu, Constantin era al 22-lea, iar Elena – pe locul 73, iar astăzi, Constantin e al treilea, după Popa, Ioan și înaintea lui Gheorghie, în vreme ce Elena nu se mai află în top 100).

De asemenea, se observă că, dintre numele feminine, doar cel al Maicii Domnului este prezent aici, fapt, de altfel, explicabil: cultul Maicii Domnului este bine răspândit la români, nu doar la cei (greco-)catolici, ci și, mai cu seamă, la cei de confesiune ortodoxă.

Se observă, din cele menționate, că, în funcție și de numărul mare de variante și derivate vechi (folosite continuu, de la finalul antichității), numele amintite se regăsesc, în general, între primele 50, în ierarhia medievală și/sau actuală (cu mici excepții – parțial, Crăciun, Marin, în Evul Mediu, Anton, Maria), dar toate se află, din epoca medievală spre zilele noastre, în „top 100” (inclusiv Constantin și, parțial, Elena). Mă rog, aici trebuie adus amendamentul că, în ambele perioade – și în cea medievală, și în cea actuală – inventarierea și însumarea tuturor variantelor acestor patronime, la numele tulpină este incompletă.

Pe lângă rotacism (l trecut în r), prezent în formele derivate de la Necoară/Nicoară, notăm și modificarea lui a nazalizat (an) latinesc în î (în/ân), prezentă în forme ca Îndrea, Întonie, dar și în cele în care san(ctus) latinesc a evoluat spre sân(tu) românesc: Sânziene, Sânjorz, Sâmpietru, Sânvăsâi, Sâ(n)medru, Sântilie, Sânnicoară, Sântămărie… Toate aceste modificări s-au petrecut, probabil, începând cu romanizarea prin creștinare a traco-dacilor și înainte ca strămoșii noștri să preia de la slavi actuala formă – sfânt(u)/sfânta. Probabil, după ce formele sanctus/sancta au circulat, o vreme, în variante traco-daco-romane – *săntu/*sănta (până prin secolele VIII-IX, probabil), ulterior, după creștinarea slavilor balcanici (veacul al IX-lea) și adoptarea lui î/â de la ei, de către români (prin asimilarea acelor slavi care conviețuiau cu strămoșii noștri), formele n(tu)/sânta au circulat, o vreme, în paralel cu cele preluate de la slavi (sau, mai degrabă, hibride) – sfânt(u)/sfânta, care, probabil din vremea impunerii slavonei ca limbă bisericească și a alfabetului chirilic (undeva, prin secolele XII-XIV), au devenit formele oficiale ale ierarhiei religioase românești până astăzi.

Notăm și atestarea – mai rară, e adevărat – a unora din formele amintite, la românii din afara spațiului românesc actual (unii dintre ei – dispăruți, în epocile medievală și/sau modernă): în Croația, Serbia, Bulgaria, Macedonia de Nord, Albania, Grecia, dar și în Ungaria, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Slovacia, Cehia…

În loc de concluzie, dacă formele vechi, rezultate de la aceste nume, sunt așa de numeroase, cât va dur(e)a până vor fi inventariate toate, măcar la nivelul spațiului românesc, dacă nu al spațiului carpato-balcanic, măcar pentru perioada actuală, dacă nu de la finalul antichității până azi? Am (o parte de) răspuns: acum o lună am început inventarierea variantelor și derivatelor de la Necora, Necoară, Nicora, Nicoară, etc, doar pentru perioada actuală și treaba nu este, încă, finalizată…

Și, la final, această modestă trecere în revistă a numelor creștine vechi, moștenite de români, se vrea și un răspuns tuturor acelora care se tot uită la „maica Rusie” ca la „mama” tuturor „pravoslavnicilor” creștini! Când s-au creștinat rușii, pe la sfârșitul secolului al X-lea (în 986!), poporul român avea deja câteva secole bune de când SE NĂSCUSE CREȘTIN! CREȘTINISMUL ROMÂNESC ÎȘI ARE RĂDĂCINILE DE LA ROMA (UNDE ÎMPĂRĂȚEA CONSTANTIN CEL MARE, ÎN 313, CÂND A OFICIALIZAT CREȘTINISMUL), EVENTUAL CONSTANTINOPOL (UNDE ACELAȘI ÎMPĂRAT TRACO-ROMAN A MUTAT CAPITALA IMPERIULUI, ÎN 330!), ÎN „HAINE LATINEȘTI”, NU DE LA MOSCOVA, ÎN „VEȘMINTE RUSEȘTI”!

Geografie istorică+Antroponomastică geografică Miercuri, aug. 28 2019 

Au apărut, zilele acestea, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, lucrările Geografie istorică și Antroponomastică geografică.

Geografie istorică este rodul a aproape 20 de ani de muncă, începând din toamna anului 1999, când, după intrarea la doctorat, s-a născut prima parte a cursului, legată de boierii din Țara Oltului. Mă rog, preocupările în domeniu erau mai vechi (începând chiar din anii 1993-1996, cu prilejul diferitelor documentări în zonă, legate de unele articole științifice sau de lucrarea de licență), dar trecerea la o viziune structurată, care să treacă la un nivel supra-regional (național și chiar internațional) s-a conturat în ultimele două decenii.

Cealaltă lucrare, Antroponomastică geografică a apărut ca urmare a preocupărilor din ultimii ani, legate de realizarea Tezaurului Antroponimic al Țării Oltului. Am extins, în timp, documentarea legată de semnificația geografică a numelor de persoană, la nivel național și chiar internațional. Lucrarea e doar un „semnal”, deocamdată, urmând a fi extinsă, amplificată și adaptată, cum, dealtfel, va fi și celălalt curs, antemenționat.

Ambele cărți sunt un modest omagiu adus eforturilor făcute de cei care, de-a lungul multor ani, au făcut posibilă Unirea din 1859, Independența din 1877 și Unirea din 1918. Lucrările sunt dedicate Centenarului și nu e nici o greșeală că n-au apărut anul trecut: Centenarul, din punctul meu de vedere, a început în 27 August 2016 (atunci s-a împlinit un secol de la intrarea României în Războiul pentru Întregire, când primele trupe ale Armatei Române au intrat în Ardeal și Bucovina) și se va încheia la 28 Octombrie 2020 (când se va împlini un veac de la semnarea de către Regatul Unit, Franța, Italia, Japonia și România a Tratatului care a recunoscut Unirea Basarabiei cu Țara).

De asemenea, ambele – dar, mai ales Geografie istorică – se constituie într-un răspuns dat domnului Filip (localnic din Vidin), care, cu prilejul aplicației geografice a Congresului SGR din iunie 2015 a remarcat, cu obidă: „Să vă fie rușine, românilor din România, că în cărțile voastre nu scrie nimic despre noi, românii din dreapta Dunării!” Acum, am conștiința împăcată: este cineva care a scris (și) despre ei și nu într-o carte, ci în două! Mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor acelora care au făcut posibilă apariția lor și sper ca aceste cărți să ajungă și la românii de la sud de Dunăre!

Despre câteva toponime din regiunea Dunării de Jos Miercuri, aug. 21 2019 

Continuăm „periplul” toponimic de acum câteva zile, cu câteva cuvinte despre mai multe nume din aria sudică a Basarabiei (Bugeac) și din Dobrogea (inclusiv Cadrilaterul).

Dacă spre litoral toponimele autohtone vechi – traco-dace și traco-daco-romane – sunt mai rare, înspre Dunăre ele apar mai des. Menționăm aici numele Carsium, Durostorum, Altinum, care au evoluat spre toponimele Hârșova, Dârstor (azi, Silistra), Oltina. Probabil, tot un nume vechi e și cel al Tighinei, dacă el va fi evoluat dintr-un vechi grecesc Antigonae.

Influența slavă se observă în nume precum Cernavoda, Rasova, Somova, Lipnița și altele. Primul nume slav are și un echivalent turc – Carasu, nume purtat de un mic curs de apă pe care a fost construit o parte din traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră (ambele având semnificația de „apa neagră”). Probabil, între numele slav și cel turcesc, a existat și o formă medievală românească.

Stăpânirea otomană de mai mult de patru secole, ca și influența tătară în Bugeac, explică numărul mare de toponime turco-tătare: Bugaz, Tuzla, Tatarbunar, Erdec-Burnu, Bașpunar, Murighiol, Babadag, Beștepe, Siutghiol, Techirghiol, Tatlageac, Suiugiuc, Alfatar, Accadânlar și multe altele. Tot de origine turcă pare a fi și numele Dobrogei, derivat dintr-un Dobrodji-ili = „țara/ținutul lui Dobrotici/Dobrici„, cel mai de seamă conducător al regiunii. Numele Bugeacului, despre care am mai vorbit, este de origine cumană.

Totuși, prezența românească este o realitate veche, chiar și spre litoral, așa cum o dovedesc nume ca Nerușai (deformare a unui Norocei), Halilești, Sărata, Babele, Reni – din Bugeac, Crișan, Lacul Roșu – din Delta Dunării, Niculițel, Măcin, Dăeni – din nordul Dobrogei, Năvodari, Mamaia – din partea centrală a regiunii, Vlahlar, Vlahchioi – din sudul Dobrogei, astăzi, la Bulgaria. De fapt, tot acolo, în zona stațiunii Albena, există o rezervație naturală, numită Baltata, în cuprinsul numelui căreia doar sufixul -ta e bulgăresc.

Ca o paranteză, că tot am pomenit de renumita stațiune, aceasta a apărut pe locul-zis La Mamaia, lângă care se afla și locul numit La Tataia (ambele apăreau pe harta topografică antebelică). Dacă primul nume amintit a rezistat, La Tataia a dispărut, de mai bine de un secol… Numele Năvodari are, pe de altă parte, legătură cu pescuitul.

Încheiem cu câteva cuvinte despre numele Mării Negre. Grecii au numit-o, inițial, Pontus Axeinos – „mare inospitalieră”, dar, temându-se de reacția „Zeului Mării”, Poseidon, au rebotezat-o „Pontus Euxinos„, nume păstrat și de romani, și de bizantini. Instaurarea dominației otomane, în veacul al XV-lea, a dus la consacrarea numelui actual. Din Kara-Deniz, prin traducere au rezultat „Marea Neagră” – în română, „Cerno(e) More” – în rusă, ucraineană și bulgară. Numele n-are legătură cu nuanțele mai întunecate ale apei, ci cu poziția nordică, prin raport cu Asia Mică, nucleul Imperiului otoman, dar și al Turciei de azi. „Kara” = nord, „Ak” = sud: astfel, numele Mediteranei, situată la sud de Turcia, este Ak-Deniz = „Marea Albă”.

Românii au utilizat alt nume, atunci când au dat unul. Astfel, Mircea cel Bătrân (1388), se intitula „singur stăpânitor… până la Marea cea Mare„, iar Roman Vodă Mușat (1394) – „mare voievod și domn… de la munte până la Mare„. Sintagma muntenească – Marea cea Mare – lasă să se înțeleagă că românii aveau contact cu mai multe mări – istroromânii/morlacii, cu Marea Adriatică, aromânii, cu mările Ionică și Egee, iar meglenoromânii, ca și dacoromânii munteni și moldoveni, cu Marea Neagră – considerată cea mai întinsă dintre mările cunoscute în Evul Mediu de români.

Dealtfel, românii au și navigat în epoca medievală pe Marea cea Mare, în veacurile XIV-XV fiind frecvent amintite corăbiile muntenești și, mai ales, pânzarele moldovenești. Tradiția de navigatori a fost reluată în epoca modernă, fapt ilustrat fie prin cărți/filme – de pildă, „Toate pânzele sus!” – fie prin relatările lui Iuliu Popper, membru al SRRG, care a ajuns până în Țara de Foc. Acesta a trimis cu regularitate scrisori către SRRG (se pare că Radu Tudoran s-a inspirat, în cartea amintită, din relatările lui Popper). Pe urmele lui Iuliu Popper a fost, cu mai bine de un secol mai târziu, geograful ieșean Gheorghe Romanescu, originar din satul Malcoci, de lângă Tulcea…

Despre câteva toponime vechi de pe Litoralul românesc al Mării Negre Duminică, aug. 18 2019 

Vom începe cu câteva nume moștenite din Antichitate, care au dăinuit, în forme mai mult sau mai puțin modificate. Astfel, dintre toponimele create de coloniștii greci, se evidențiază Tomis și Callatis. Ultimul nume a trecut prin formele Pancallatis, Pangalia, ajungând la noi în forma Mangalia. Vechiul Tomis a fost redenumit, în secolul al IV-lea, Tomis Constantiana, devenind apoi Constantia și, în final, Constanța.

Mai amintim și numele Caliacra, din Cadrilater, care este de origine greacă. În schimb, oiconimul Cavarna este unul vechi românesc, fiind evoluat dintr-o formă stră-românească – Cărbuna – influențată de fonetismul greco-bizantin, ce a dus la forma Cărvuna, modificată, ulterior, în Cavarna, prin apropiere (fonetică și geografică) de Varna.

Probabil, tot un nume vechi este și cel al orașului Vâlcov, situat aproape de gura de vărsare a brațului Chilia în mare. Se pare că toponimul a evoluat din anticul grecesc Lycostoma = brațul/gura Lupului și a ajuns la actuala formă slavă, printr-un intermediar daco-roman/românesc.

De fapt, chiar și numele Chilia este antic, tot grecesc, fiind derivat din numele Aquilea. Și, fiindcă a venit vorba de brațul Chilia, una dintre ramificațiile Dunării, să precizăm că acest nume, ca și cel al Nistrului și chiar cel al Niprului, sunt de origine traco-dacă, evoluând din formele Donaris, Danastris și Danapris.

Despre câteva toponime din bazinul Prahovei Joi, aug. 15 2019 

Primul dintre aceste nume este chiar cel al râului Prahova. Toponimul se referă fie la rupturile de pantă (praguri, ca în cazul numelui Praga, scris și pronunțat, în cehă, Praha), fie, mai degrabă, la aspectul „prăfos” al picăturilor de apă, asemănătoare cu praful în bătaia soarelui, din zonele acelorași rupturi de pantă.

Tot legat de aspectul accidentat al reliefului, care impune atât o viteză mare a apei, cât și căderi de apă învolburate, sunt de amintit toponimele Clăbucet – ce evidențiază curgerea apei „cu clăbuci” și Urlătoarea, numele bine-cunoscutei cascade, unde apa care cade zgomotos pare că „urlă”. Și, dacă tot am amintit câteva particularități ale reliefului, să spunem câte ceva și despre Predeal. Numele derivă de la un apelativ, cu sensul de „înșeuare”, prezent și în alte areale de contact slavo-romanic, așa cum este zona frontierei sloveno-italiene. Acolo, în Alpii Iulieni, este consemnată o trecătoare, numită Predel – în slovenă și Predil – în italiană.

Prezența vegetației inițiale, fie de pădure, fie ierboase este atestată atât indirect – Poiana Țapului, Bușteni (toponime care relevă activitățile de înlăturare a vegetației forestiere), cât și direct, așa cum este cazul numelui Bucegilor. Toponimul se referă la prezența vegetației ierboase alpine, termenul de la care provine fiind preluat de păstori din regiunile stepice, de la cumani. Toponimul se include în grupul care cuprinde și numele Bugeac, Bucecea, Buceaci/Buceci, Buceag, Buceciul, întâlnite din vestul Ucrainei, nordul Moldovei, sudul Basarabiei, Dobrogea, până în Carpații Meridionali (Munții Lotrului). Activitățile pastorale sunt atestate în zonă, prin numele orașului Comarnic.

Trecând la numele legate de umanizarea zonei, primul care merită amintit este Sinaia. Toponimul a apărut la sfârșitul secolului al XVII-lea, prin construirea Mănăstirii Sinaia, care și-a luat numele de la Muntele Sinai. Lăcașul de cult are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Aproape două veacuri mai târziu, Principele Carol I, viitorul Rege al României, a decis, în 1875, ridicarea Castelului Peleș, ca reședință regală. Tot suveranul este cel care a hotărât schimbarea numelui așezării, din Podul Neagului, în Sinaia.

Ar mai fi multe de spus, însă vom încheia acest periplu onomastic cu câteva cuvinte despre numele Munților Baiului, ce flanchează Valea Prahovei la est. Numele pornește de la patronimul Baiu(l). Acesta circulă și în prezent ca antroponim, fiind atestat la Brașov, prin forma derivată, Baiulescu.

Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului Marți, aug. 6 2019 

Astăzi, creștinii ortodocși și catolici prăznuiesc Schimbarea la Față a Domnului Nostru Iisus Hristos. Cu acest prilej, locuitorii așezărilor de la poalele Ceahlăului marchează Sărbătoarea Muntelui. Se pare că acest masiv, încreștinat, odată cu trecerea, prin învățarea latinei, a traco-dacilor, de la învățăturile lui Zamolxe, la Legea creștină, continuă vechiul munte sfânt al dacilor, Kogaionon. Argumentele în favoarea acestei evoluții sunt prezentate aici.

Din cercetările efectuate până acum, se pare că, de la numele acestei sărbători, cunoscută în popor și ca Probojenia, nu a rămas nici un patronim sau toponim.

Răspândirea patronimului Pantelimon Luni, iul. 29 2019 

Cu oarece întârziere (și cu scuzele de rigoare pentru aceasta), vom vorbi astăzi despre răspândirea numelui Pantelimon, sfânt ocrotitor al medicilor și bolnavilor, prăznuit pe 26 iulie.

Vechimea numelui – a apărut în secolul al III-lea – când se naște, la Nicomedia, în Asia Mică, sfântul omonim (numit, inițial, Pantaleon) – dar și importanța sa au făcut ca acesta să cunoască o mulțime de variante și derivate, după cum explică, în Dicționar onomastic românesc, p. 126-127, N. A. Constantinescu.

Astfel, de la patronimul Pantelimon, notat și Panteleimon, au rezultat forme ca Panteleiu (amintit în Moldova, în veacul al XVI-lea), Pentelei (notat, prima dată, în Moldova, în 1600), Pântelei (atestat în 1655), Panteleț (consemnat în veacul al XVI-lea), Antilie (prezent, în sudul țării, în veacul al XVII-lea), Pintilie (frecvent în Moldova și în Maramureș), etc.

Formele ipocoristice Pante, Pănte, Pânte, Pinte au generat patronime prezente în tot spațiul românesc: Panta (în Muntenia și Oltenia), Pante/Pantea (în Moldova, Ardeal), Panteș (în Oltenia), Pantia (în Ardeal), Pantoc (în Oltenia) și altele. Păntea apare în Moldova, Păntel – în Muntenia, iar Pânte – în Oltenia, în vreme ce, în Maramureș sunt consemnate formele Pente, Pantea. Am mai notat formele Pinte (frecvent în Maramureș), Pintea (atestat de multe ori în Ardeal), Pintescu (în Moldova), Pintoi (în Ardeal) sau Pintie (în Moldova).

N. A. Constantinescu consideră că formele Pancu, Pancoi, Panca, Pănciu, Panciova, etc. derivă tot de la Pantelimon, deși există și opinia că ar fi derivate, pe „teren lingvistic” (neo)slav, de la Ștefan/Stepan, prin formele Stepanco/Stepancio

Apar și derivate rezultate din evoluția părții a doua a numelui – (Pan-)Telimon: Teleman, Teliman, Tileman. Dintr-un Telemon au rezultat și ipocoristicele Tell, Telul, Teloe, Tele, Telescul, Teli, ș.a.m.d., prezente în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Ardeal…

Numeroase sunt, apoi, derivatele din forma Pandeleimon: Pandelimon, Pandele, Pandalia, Pandia, Pandu, Păndic, Pandușca, Pande, Pandi – prezent, și în trecut și azi, în Oltenia, Moldova, Muntenia, Ardeal și la aromânii fărșeroți.

Mai adăugăm și formele derivate de la radicalul Mon – pentru care este greu de lămurit dacă au evoluat din Pantelimon, sau de la numele Simon, Solomon, Filimon, Paramon, Timon: Mon, Monu, Monea, Mone, Monescu și altele.

Din formele antroponimice amintite au rezultat, frecvent, și toponime: Panteleești, Pânteleești, Penteleu, Antelești, Pentenoaica, Pâncota, Păncăuți, Panciu, Păncești, Panciova, Teleasca, Telești, Telea, Teliu, Telița, Teliuc și altele, atestate în Moldova, Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana, Banat, Dobrogea, Basarabia, dar și în regiuni locuite de români din Balcani.

De-altfel, numele este prezent, și azi, în ierarhia statelor din spațiul carpato-balcanic, pe locuri importante. Astfel, în Cipru – Panteli/Pantelides (locul 33), Serbia – Pantelić/Pantić (locul 40), Muntenegru – Pantović (locul 133), poate și Ucraina – Panchenko (locul 58), diversele variante ale numelui se află în top (dacă, în ultima țară menționată, nu este vorba de un derivat de la Stepan).

Și în spațiul românesc actual, numele este între primele 100, de pildă în Țara Oltului (locul 83), unde am notat formele: Pantelimon/Pantelemon/Panteleimon/Pantilimon/Pandel/Pandea/Pantalon/Panta/Pante/Pantea/Pantilă/Pantili/Pantiş/Pintilie/Pintilei/Pintilii/Pântea/Pîntea/Pintea/Pancu/Pâncu/Pîncu/Pîncoschi/Pincoschi/Telea/Teleucă/Pintea-Ion . Aici apar, de fapt, și derivatele de la patronimul Mon (locul 99), care are, ca forme, Mon/Mone/Monea/Monar/Monariu. Ca și în restul spațiului românesc, în Țara Oltului, primele mențiuni au apărut în Evul Mediu (mai exact, în secolul al XVII-lea): Pintie, Panciuc, Telia.

Pagina următoare »