Prezența patronimelor de origine latină legate de cărbunărit în spațiul romanic Joi, aug. 12 2021 

Aceste patronime, legate de cărbunărit, se referă la numele privind activitatea de producere a cărbunilor de lemn. La noi, această activitate este evidențiată de patronime precum Cărbunar și Făgar/Făgăraș, despre care am mai vorbit. Astăzi, presupunând că ar fi putut exista și alte derivate din latinescul popular *fagarius, care a dat, în română, mai întâi, făgariu, apoi făgaru/făgărașu, trecute și în onomastică, am demarat o modestă cercetare și… am găsit! Nu multe, dar, totuși, există câteva: Fager – atestat în spațiul francofon, Hayar – în cel hispanofon și Faeiro/Faeira/Faieira – în cel lusofon. În fiecare caz, este vorba de forme care se regăsesc atât în vestul Europei – în Franța, Spania, Portugalia – cât și în America – în Canada, Mexic, R. Dominicană, Chile, Argentina și Brazilia.

Așa cum era de așteptat, formele derivate din latinescul carbonarius, fie ele francofone – Carbonnier/Charbonnier, spaniole – Carboner/Carbonero/Carbonar, portugheze – Carboneiro, sau italiene – Carbonaro/Carbonari sunt mult mai frecvent atestate, cu sute sau chiar mii de purtători. Așa s-ar explica, în tot spațiul romanic, preponderența, frecvența foarte mare a formelor legate de cărbunari, din latinescul carbonarius și dezvoltarea, în paralel, dar cu prezență mai modestă a formelor rezultate din *fagarius, aproape dispărute în Europa romanică occidentală (Franța, Spania, Portugalia), din Italia, poate chiar de mai multă vreme (nu am notat nici un derivat actual, de forma, probabilă, *Faggiaro/Faggaro, consemnând, totuși, un Faggari, dar în Statele Unite!), dar păstrate (chiar mai bine!), peste Atlantic, unde forma franceză apare mai frecvent în Canada, la fel cele spaniole – în America Latină, în vreme ce, formele portugheze apar doar în Brazilia, iar cea (posibil) italiană s-a conservat doar în Statele Unite!… Probabil, fostele colonii europene din America au păstrat forme onomastice mai vechi, între timp (aproape) dispărute în Europa vestică… Ceva asemănător s-a petrecut și în spațiul românesc. Este adevărat că patronimele formate din tema Făgar, aproape exclusiv în forma, diminutivată, Făgăraș, foarte rar – Făgărel, au o frecvență mai mare decât cele rezultate (cu variante și derivate) din Cărbunar, dar, cine dintre vorbitorii nativi de română, mai știe azi că patronimele derivate din făgar/făgăraș/făgărel se referă la cărbunărit?

Deci, în lumea romanică apuseană, utilizarea formelor derivate din *fagarius s-a restrâns, poate, și acolo, sensul inițial al termenului s-a pierdut, fapt reflectat și în numărul mic de purtători ai unor asemenea nume, în vreme ce în partea răsăriteană, unde fondul onomastic este mai bine atestat, sensul termenului a fost uitat, de cel puțin câteva secole!

Acum, după mai bine de 12 ani, se confirmă justețea opiniei domnului Alexandru Ungureanu, referitoare la sensul de cărbunar, pentru purtătorii antroponimului Făgar/Făgăraș/Făgărel. „Mama” latină a limbilor romanice a avut un termen cu acest sens, care a dat derivate patronimice nu doar în română, ci și în limbile „surori” italiană, franceză, spaniolă și portugheză!

Ar fi interesant de analizat distribuția spațială a acestor patronime, semn că, odată, într-un viitor incert (poate, nu prea îndepărtat), va urma inventarierea lor, pe țări…

(Unele) întrebări legate de datele antroponimice din spațiul traco-dacic Luni, aug. 2 2021 

Așa cum și alte activități se desfășoară „printre picături”, alternativ, una sau alta, între ele se găsește și introducerea în calculator, prelucrarea și cartografierea datelor antroponimice din lucrarea Onomasticon Thracicum, realizată de Dan Dana. Apar, în primul rând, două chestiuni: 1. dacă datele se introduc „la comun”, nediferențiat din punct de vedere temporal, sau pe perioade istorice? și 2. în cazurile (nu foarte multe, dar, totuși, destule) în care un nume este atestat și într-o arie carpato-balcanică, dar și într-o regiune din afara acestuia, unde se înscrie acesta? Ar mai fi și 3. dacă datele să se introducă în calculator la nivel de provincii romane sau la nivelul decupajului administrativ regional actual (convențional) al spațiului carpato-balcanic.

În cazul primei întrebări, am remarcat că, pentru multe antroponime, este atestat, cu exactitate, chiar anul emiterii inscripției unde apare el (uneori, este precizată chiar ziua și luna), dar, în destule cazuri, este specificată, aproximativ, perioada – clasică/elenistică (aproximativ secolele III-I î. Hr.), imperială (secolele I-III d. Hr.), târzie/creștină (secolele IV-VI d. Hr,), însă sunt și atestări din secolele I î. Hr-I d. Hr., care intră unde?… Este important, dacă optăm (și) pentru defalcarea antroponimelor pe perioade, pentru că s-ar putea decela particularități regionale pe diferite intervale și chiar diferențieri de la o perioadă la alta. Chiar dacă numărul total al ocurențelor traco-dace este modest – peste 7000 de atestări, la câteva (zeci de) milioane de strămoși traci (deci, mai puțin de 1% din inventarul antroponimic probabil), se pot desprinde unele particularități ale distribuției (crono-)spațiale, oricât de modeste ar fi ele…

În cazul celei de-a doua întrebări, de pildă, un trac, cu nume specific, este amintit într-o inscripție din Egipt sau de la Roma… Nu poate fi consemnat ȘI în Egipt (sau la Roma) ȘI în Tracia, fiind vorba de una și aceeași persoană!… Înclin să optez pentru notarea în regiunea carpato-balcanică de unde era originar, deoarece, cu numele în cauză, a plecat de acolo (și, uneori, tot acolo s-a și întors, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu militari traco-daci, recrutați în legiuni din Britania, să zicem, întorși după stagiul militar în regiunea de baștină)…

A treia întrebare, pe care am adăugat-o deoarece, chiar dacă între timp am decis cum să procedez, las să se vadă câte „bătăi de cap” ridică o asemenea întreprindere onomastico-geografică, s-a „rezolvat” în direcția lui ȘI… ȘI… Adică, chiar dacă asta înseamnă o muncă în plus, datele vor fi consemnate atât la nivelul provinciilor Imperiului roman (după decupajul din secolele II-III d. Hr.), cât și la nivelul regiunilor actuale carpato-balcanice. Pentru ambele decupaje dispunem de fonduri de hartă, primul având, însă, o problemă: sunt câteva nume dacice, atestate în afara provinciei romane Dacia (de lideri ai costobocilor, localizați în Maramureș și Bucovina, ai carpilor, trăitori în Moldova și Basarabia de azi, etc.), dar această chestiune se poate rezolva, convențional, fie prin adunarea la Dacia romană, fie prin fixarea pe hartă, după realizarea sa, în Philcarto, în regiunea unde apare…

Deși evit să fac previziuni, inventarierea, ieri, pe foi (că nu aveam calculatorul la îndemână), a circa 100 de ocurențe traco-dace, ar însemna că, dacă mă apuc de această treabă și „mă țin” de ea până la final, în vreo două-trei luni ar putea fi gata de introdus toate datele… Din păcate, având și alte activități, cum aceasta nu prea intră la genul „lucrat alternativ” ȘI la ea, probabil că, pe la toamnă ar exista timp să mă apuc de treabă… Până atunci, sunt de finalizat traduceri de articole – vreo două-trei (în engleză), participări la conferințe (cel puțin trei-patru, în următoarea lună, din care două, în afara țării – una online!) care presupun și realizarea prezentărilor ppt, de definitivat baza de date alfabetic-cronologică cu demnitarii din spațiul carpato-balcanic, de scris (și tradus) un alt articol pentru publicare, de continuat un serial pentru o revistă culturală și altele… Îmi place ceea ce fac, fac din conștiință și pasiune toate astea, iar unele dintre direcțiile amintite aici (dar și altele, nemenționate!) îmi asigură „front de lucru” în activitate până la pensie și chiar și mult după aceea!… Tot ce mi-aș dori ar fi ca acel nesimțit de premier care „își dă” (idioțește) cu părerea despre „educație și cercetare” să mă lase să-mi văd de treabă!…

Despre sursele de documentare pentru evidența demnitarilor din spațiul românesc Vineri, iul. 30 2021 

În realizarea acestei întreprinderi, extrem de migăloase și anevoioase, a fost necesar să apelăm la o mare diversitate de surse. Pentru antichitate, cele mai utile sunt inscripțiile, deși, cel puțin pentru partea finală a acesteia (cel puțin în ceea ce-i privește pe prelații creștini – episcopi, arhiepiscopi, mitropoliți, patriarhi), extrem de folositoare este și lucrarea lui Michel Le Quien (1740), Oriens christianus… Din Evul Mediu, dispunem de lucrări valoroase, adevărate repertorii atât ale demnitarilor din Dieta Transilvaniei – Trócsányi Zsolt (1980), Erdély központi kormányzata 1540-1690, Akadémiai Kiadó, Budapest , cât și ale celor din Sfatul Domnesc din principatele extracarpatice – N. Stoicescu (1971), Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII), Editura Enciclopedică Română, București.

Începând din secolul al XIX-lea, din vremea Regulamentului Organic, listele cu parlamentari apar, de regulă, împreună cu statistica electorală legată de alegerile legislative. Pentru perioada de până la Unirea Principatelor, de un real folos sunt atât volumele din colecția Acte și documente relative la istoria renascerei României, vol. V-VII, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, apărută în anii 1890-1900, cât și cele din corpusul Analele Parlamentare ale României, tom I-XVII, Imprimeria Națională, București, publicat în intervalul 1890-1914. După Unirea din 1859, în Monitorul Oficial s-au publicat atât rezultatele alegerilor, cât și listele cu parlamentarii aleși, până la alegerile din 1939. Perioada comunistă s-a caracterizat, și din acest punct de vedere, prin precumpănirea Partidului (comunist) asupra statului, toate rezultatele electorale, de orice tip (dar și listele cu deputații aleși) fiind publicate nu în jurnalul oficial, ci în oficiosul de partid, Scînteia.

În fine, după 1989, datele se regăsesc pe site-urile Camerei Deputaților și Senatului. La fel stau lucrurile și în R. Moldova, unde informația poate fi accesată, fie pe site-ul Comisiei Electorale Centrale de la Chișinău, fie pe cel al Parlamentului.

Cu toate eforturile noastre, documentarea este (încă) incompletă. Acest lucru nu este valabil doar pentru epocile mai vechi (antichitate, epoca medievală), ci chiar și pentru ultimele două secole: nu am inclus, deocamdată și parlamentarii ce au ocupat locurile rămase libere – fie pentru că, din diferite motive, un parlamentar s-a retras, fie deoarece, în special înainte de 1945, un candidat putea câștiga două sau mai multe mandate, chiar și în județe diferite, și, după ce opta pentru unul, erau completate, de regulă, prin noi alegeri (parțiale), mandatele rămase disponibile. Acest lucru presupune o inventariere detaliată a surselor documentare – mai ales a Monitorului Oficial – lucru pentru care este nevoie de un imens „buget” de timp… Nu avem intenția de a renunța la acest demers, mai ales în condițiile în care, în alte țări – este drept, cu secole de democrație parlamentară (Regatul Unit, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, etc.) – există o asemenea evidență, care este deja în format electronic și se actualizează permanent.

Ajungem, însă, din nou, din păcate, la lipsa de interes a autorităților „statului” român, ilustrată, din „belșug”, nu doar prin absența oricărui răspuns la mesajele legate de Educație (transmise Președintelui țării și la ministerul de resort, chiar către doi miniștri!), ci chiar prin ignorarea propunerilor venite din partea subsemnatului, în 2011 și 2016, la aniversarea a 180, respectiv 185 de ani de viață politică parlamentară românească! Poate, demersul din acest an – când se sărbătoresc 190 de ani de la primele alegeri legislative (și locale) românești – să aibă (mai mult) efect!…

Despre dzâua di Sum-Chetru Marți, iun. 29 2021 

Astăzi, cu prilejul marii sărbători a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ne-am propus să vorbim puțin despre numele românesc vechi al acestei zile, purtat de cel puțin câteva sute de consângeni de-ai noștri, pe ambele maluri ale Dunării.

Astfel, la aromâni, inclusiv sărbătoarea se cheamă Sum-Chetru, formă asemănătoare cu cea (populară) dacoromână Sânchetru, notată și ca Sănchitru, Sănchetriu, Sinchetriu și, probabil, alterat fonetic, de transcrierea în alte limbi – Senchetru, Sinchetru și chiar Sinketru, Synketru. În ambele cazuri, formele amintite s-au conservat de mai bine de un mileniu, lucru firesc, dat fiind faptul că, dacă armânii s-au separat (nu din voia lor) de dacoromâni de dinainte de anul 1000 (lipsesc cuvintele de origine maghiară din dialectul macedoromân), modificarea fonetică Sânpietru>Sănchetriu/Sum-Chetru nu se putea produce, concomitent, pe ambele maluri ale Dunării decât înainte de separarea menționată. Ultima formă, Sum-Chetru apare consemnată în nordul Greciei de azi, în Tesalia, unde, mult timp, în Evul Mediu, s-a manifestat o puternică entitate politică românească, Vlahia Mare. Celelalte sunt amintite, continuu, documentar, în Moldova și Basarabia, mai rar – în Ardeal, de unde, probabil prin colonizări realizate de migranți români, purtători ai acestor nume au ajuns și în vestul Ucrainei de azi, în Zitomyrs’ka oblast’și Rivnes’ka oblast’.

Probabil, această modificare fonetică, veche, s-a conturat și a circulat cu varianta din care a rezultat – Sâmpietru/Sâmpetru -, alături de care a circulat, printre români, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Astfel, Sâmpietru este atestată atât în Balcani, în sud-vestul Bulgariei de azi (în vechea Țară a Șopilor) și în Macedonia de Nord și Albania actuală, fiind atestată, inițial și în nordul Greciei de azi, în paralel cu forma derivată – Sum-Chetriu. De fapt, și la nord de Dunăre, formele originare – Sâmpietru/Sâmpetru sunt atestate – în Basarabia, Moldova și Ardeal, în paralel cu Sănchitru, Sănchetriu. Ulterior, bănuim noi, atât ținuturile aromânești tesaliene, cât și Ardealul, Moldova și, mai ales, Basarabia, au funcționat ca arii lingvistice românești marginale, periferice, care au conservat acest fonetism străvechi. Astfel, în lipsa protecției unei entități politice autohtone, românești, din Evul Mediu încoace, la sud de Dunăre forma Sâmpietru a dispărut (iar Sum-Chetru a devenit izolată), în timp ce, la nord de fluviu, Sâmpetru, apare mai ales în Oltenia, Muntenia și Dobrogea, circulând în paralel cu cealaltă formă și în Moldova, dar nu și la est de Prut. Ca și la aromâni, în Basarabia s-a conservat, după 1800, doar forma modificată – Sânchetriu. Așa se face că, astăzi, formele Sînpietru/Sâmpetru, cu aproape 800 de purtători, dețin preponderența în regiunile românești actuale, localizându-se, mai ales în Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Ardeal, în vreme ce Sinchetriu/Sinchetru se localizează, preponderent, în Basarabia istorică, inclusiv în Bugeac, totalizând aproape 300 de ocurențe. Notăm că dispariția formei Sâmpietru nu s-a produs doar în Balcani, ci, după 1800 – și în Oltenia, unde anterior apar variante ca Sămpietru sau Sănpătru…

Este posibil ca, la vest de Prut, în actuala Românie, să fi intervenit și o re-literalizare (oficială) a formelor Sâmchetriu/Sâmchetru, prin apropierea cu numele Petru, folosit și oficial, lucru care, dată fiind situarea Basarabiei sub ocupație străină în (aproape) ultimele două secole, nu s-a întâmplat…

P.S. Două observații, oarecum, „legate” între ele: 1. Popular, ziua de azi „trimite” doar la Sfântul Petru, celălalt celebrat, Sfântul Pavel/Paul nefiind amintit!… Lucru cel puțin curios…

2. Păstrarea formelor Sâmpietru/Sâmchetriu/Sum-Chetru, asemănătoare cu formele italiene San Pietro/Sanpietro, „trădează” o veche și puternică „pecete” a Romei, al cărei prim episcop a și fost Apostolul Petru, „piatra” de temelie a Bisericii lui Christos… Chiar Biserica Creștină (de limbă latină), din secolele IV-VI (poate, și VII-VIII, deoarece împăratul traco-roman Justinian a subordonat teritoriile traco-romane ale episcopiei Justiniana Prima, Romei, nu Constantinopolului, până înspre finalul veacului al VIII-lea!) a contribuit la răspândirea formelor cu sanctus ale numelui Apostolului, Petrus. Intrat într-un „con de umbră”, în aceeași vreme, celălalt episcop – al vechiului Byzantion – Andreas, fratele lui Petrus, și-a conservat amintirea în forma populară (moștenită din primul secol creștin, din vremea persecuțiilor) fără sanctus, devenit Îndrea/Andreu. De fapt, prezența unor sate cu numele Păulești în regiuni românești extracarpatice, majoritar ortodoxe (în vechile județe Prahova sau Putna), derivate din Paul (ca formă românească evoluată din latinescul Paulus), e posibil să nu se datoreze campaniei agresive catolice a Regatului maghiar (din secolele XII-XIII, când a funcționat, la curbura Carpaților, acea episcopie a Cumaniei), ci unei influențe latin(ofon)e a Bisericii romane, mai vechi, de dinaintea secolului al IX-lea…

Atlas de geografie electorală românească (AGER) Luni, iun. 28 2021 

După aproape două decenii de activitate – pe două planuri – a sosit, poate, momentul ca, măcar la nivelul spațiului românesc, acestea să fie re-unite. De prin 2003 am început să fiu preocupat de distribuția (crono-)spațială a realităților electorale românești. Am extins, din 2006, aceste preocupări și la nivel internațional – în primul rând, la nivel european (din 2007, alegătorii români, inclusiv subsemnatul, au început să voteze ȘI pentru alegerile europarlamentare! – dar și la nivel mondial, atât în general, cât și, pentru anumite țări cu o democrație electorală avansată, atât ca nivel, cât și ca tradiție (Statele Unite, Canada, Australia, Japonia, etc.). Din alăturarea acestor planuri, a ieșit, în 2013, Geografia electorală.

Pe de altă parte, rămânând „ancorat” mai bine în spațiul românesc, de prin 2007-2008, „a prins contur” un Atlas electoral al spațiului românesc. Multe din hărțile de acolo au ajuns (și) în Geografia electorală, dar nu toate… În plus, succesiv, acest Atlas a tot fost „reconfigurat”, completat, revizuit, nefiind, însă, definitivat niciodată. Nici acum nu este!… De fapt, din păcate, până și Geografia electorală, publicată în 2013, se bazează pe versiunea dată cu aproape un an de zile mai devreme la editură și are cele mai „recente” date de prin 2009-2010… Și nu e vorba, în acest caz, de „lentoarea” procedurilor birocratice, ci, în primul rând, de caracterul „fluid”, în continuă schimbare, al realităților electorale, indiferent dacă ele sunt analizate la nivel național (românesc), continental (european) sau mondial…

Zilele trecute am purces la o altă reconfigurare, pe capitole, a Atlasului, care, de această dată, a fost, și el, redenumit: Atlas de geografie electorală românească (AGER), cu intenția de re-unire, măcar la nivelul spațiului românesc a preocupărilor evidențiate în Geografie electorală cu cele care au stat la baza acestui Atlas. Pe de altă parte, spre a nu mai munci de două ori (sau chiar de mai multe!), am trecut, într-un document word, o listă (de fapt, un început de listă!) cu hărțile făcute sau de făcut (ori, chiar – de re-făcut!), pe (noile) capitole… Cum și Geografia electorală urmează să fie actualizată (se lucrează la acest aspect!), cursul și Atlasul nu se suprapun, nu se „dublează”, ci vor fi cel mult complementare, în „completare”. Astfel, de pildă, Atlasul va putea prezenta, detaliat, prezența la vot a alegătorilor la fiecare tip de scrutin, dar și repartiția crono-spațială a acestei variabile (inclusă și în Geografia electorală), dar cursul va aborda și realități electorale extra-naționale – din Uniunea Europeană, din Europa, de pe alte continente și, în primul rând, la nivel mondial, pe țări (aspecte ce nu fac, deloc, obiectul Atlasului). În plus, Geografia electorală se adresează, în primul rând, unui segment interesat de domeniu – studenți, masteranzi, doctoranzi, cadre didactice, cercetători – în vreme ce Atlasul are un „public-țintă” eterogen, extrem de larg.

După Introducere, vor urma 16 capitole, în versiunea actuală. Doar „inventarierea” hărților din primele 4 capitole a „acoperit” 10 pagini și circa 200 din cele aproape 700 de slide-uri cu materiale electorale (cele mai multe – hărți, dar sunt și câteva grafice), în condițiile în care o parte din materialul cartografic abia urmează să fie realizat.

O simplă enumerare a capitolelor poate fi edificatoare: Repartiția crono-spațială a unor variabile electorale în spațiul carpato-balcanic în Antichitate și Evul Mediu; Repere geopolitice europene (1830-2020); Construcția teritoriului statal românesc și evoluția vieții politice; Repartiția crono-spațială a prezenței la vot a alegătorilor (1831-2020); Repartiția crono-spațială a opțiunilor politice ale alegătorilor la alegerile parlamentare din Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Repartiția crono-spațială a mandatelor legislative în spațiul carpato-balcanic (1200 î. Hr.-1500 d. Hr.), Țările Române (1500-1830), Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Alegerea Senatului în România (1859/1864-2020); Alegerile europarlamentare în România (2007-2019); Alegerea conducătorilor statului în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830) și în spațiul românesc (1842-2020); Vot și reprezentare politică la nivel regional și local în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830). Alegerile locale în Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1995-2021); Plebiscite și referendumuri (1864-2020); Reforma administrativă și reprezentarea cetățenilor; Distribuția crono-spațială a variabilelor electorale în spațiul românesc (1831-2020); Reprezentarea parlamentară a românilor în regiuni din apropierea statelor românești; Originea prim-miniștrilor și miniștrilor din statele românești (1831-2020); Particularități ale comportamentului electoral al alegătorilor în spațiul românesc (1831-2021).

Introducerea va include o scurtă prezentare a structurii Atlasului, urmată de metodologia de cercetare și de problemele întâmpinate (și soluționate) în efortul metodologic, precum și de definirea spațiului românesc. Nu vom lucra doar cu acesta, dar o mare parte din realitățile geografico-electorale analizate se vor referi la acest spațiu.

Primele capitole – Repartiția crono-spațială a unor variabile electorale în spațiul carpato-balcanic în Antichitate și Evul Mediu; Repere geopolitice europene (1830-2020); Construcția teritoriului statal românesc și evoluția vieții politice; – au în vedere, pe de-o parte „preistoria” electorală de dinaintea epocii moderne (deoarece specificul electoral românesc are „rădăcini” străvechi și multe dintre elementele sale moderne/actuale au la bază astfel de elemente vechi!), iar pe de alta – ideea că, mai ales pentru ultimele două veacuri, modernitatea românească și dezvoltarea edificiului politico-administrativ și electoral românesc s-a bazat pe intervenția, susținerea și acordul Europei.

Urmează cea mai consistentă parte a lucrării – Repartiția crono-spațială a prezenței la vot a alegătorilor (1831-2020); Repartiția crono-spațială a opțiunilor politice ale alegătorilor la alegerile parlamentare din Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Repartiția crono-spațială a mandatelor legislative în spațiul carpato-balcanic (1200 î. Hr.-1500 d. Hr.), Țările Române (1500-1830), Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1990-2021); Alegerea Senatului în România (1859/1864-2020); Alegerile europarlamentare în România (2007-2019); Alegerea conducătorilor statului în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830) și în spațiul românesc (1842-2020); Vot și reprezentare politică la nivel regional și local în spațiul carpato-balcanic (înainte de 1830). Alegerile locale în Principatele Române (1831-1862), România (1862-2020) și R. Moldova (1995-2021); Plebiscite și referendumuri (1864-2020); Reforma administrativă și reprezentarea cetățenilor; Aceasta tratează diferitele variabile electorale – prezența la vot a alegătorilor, opțiunile politice ale acestora, dar și ale mandatelor (pe familii și/sau partide politice), atât la nivel legislativ (Adunarea/Camera Deputaților și precursorii acesteia, plus Senatul), cât și la nivel europarlamentar, al desemnării, prin vot, al conducătorilor statului, dar și al aleșilor locali, precum și al diferitelor inițiative cu caracter plebiscitar și referendar. Această parte se încheie cu un capitol care privește spre… viitor, legat de „corelarea” unei (viitoare) reforme administrative cu reprezentarea cetățenilor, la diferite nivele: de la alegerea europarlamentarilor, a deputaților și senatorilor, până la desemnarea, prin vot, a aleșilor regionali, județeni și locali.

Următoarea parte e puțin mai „scurtă”: Distribuția crono-spațială a variabilelor electorale în spațiul românesc (1831-2020); Reprezentarea parlamentară a românilor în regiuni din apropierea statelor românești; Originea prim-miniștrilor și miniștrilor din statele românești (1831-2020); Urmărim, aici, mai întâi, distribuția crono-spațială, pe cincinale electorale a unor variabile electorale – prezența la vot și/sau opțiunile pe familii politice ale alegătorilor – pentru întregul spațiu românesc la alegerile legislative, nu doar din statele românești, ci și din părțile de teritorii românești aflate în componența unor state vecine. Apoi, avem în vedere, reprezentarea parlamentară a românilor (considerați, acolo, minoritari) în țările din jurul spațiului românesc. Ca reflex al alegerilor (legislative), executivele românești (atât din Principatele Române/România, cât și din entitățile românești independente, efemer – în 1917-1918: Basarabia, Bucovina, Transilvania-Banat, ori după 1990 – R. Moldova, continuatoare, de fapt, a RASS Moldovenești, fondată peste Nistru, în 1924, și a RSS Moldovenești, apărute în 1940 în Basarabia) au avut o componență – ca origine geografică a demnitarilor prezenți acolo – care poate explica, măcar în parte, dezvoltarea – sau nu! – a diferitelor regiuni românești…

În încheiere – Particularități ale comportamentului electoral al alegătorilor în spațiul românesc (1831-2021) – urmărim să „devoalăm”, cu ajutorul analizei în componente principale – „profilul” alegătorilor pe regiuni și perioade istorice, prin corelațiile dintre variabilele electorale – prezența la vot a alegătorilor, opțiunile politice ale acestora (la toate tipurile de scrutin: legislative, europarlamentare, prezidențiale, locale) – și diferiți indicatori social-demografici, economici și culturali.

Atlasul va avea și câteva anexe (probabil, de format A0/A1, pliate): Scara timpului geografico-istoric, Scara timpului politico-electoral, Distribuția voturilor la toate tipurile de scrutine în intervalul 1831-2020 (%). Dacă Geografia electorală a beneficiat și de Rezumat în engleză, franceză și rusă, intenționez ca textul Atlasului să fie cvadrilingv: în română, engleză, franceză și rusă.

Deocamdată, însă, până la scris textul (în română!), e necesar să termin de făcut/re-făcut hărțile! 🙂 Pe urmă – mai vedem! 🙂

Poate că nu e o coincidență că prezentarea succintă a acestui Atlas de geografie electorală românească vine exact în ziua în care a început prăbușirea frontierelor României interbelice, la 28 iunie 1940…

24 Iunie – Sânzienele Joi, iun. 24 2021 

Astăzi este prăznuită Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Derivată din perioada romană, într-o vreme când, acceptând creștinismul, strămoșii noștri traco-daci au preluat învățătura creștină în „haină lingvistică” latină, din Sanctus (Dies) Ioannis, s-a ajuns, mai întâi, la o formă, traco-daco-romană, *Sandiane/*Săndiane, apoi, la una românească veche Sân(d)ziane și, în final, la forma actuală, Sânziene. Aceste forme apar, dintru început, pe ambele maluri ale străvechiului Donaris, fiind consemnate pe teritoriile (actuale ale) României, Bulgariei, Greciei, Albaniei, Kosovo, Macedoniei de Nord, Bosniei-Herțegovina, Croației, dar și în Ungaria, Slovacia, Polonia, Ucraina.

Din Evul Mediu timpuriu apar atestări în Bulgaria, Grecia, Bosnia-Herțegovina, Croația, Slovacia, în vestul și sudul Ucrainei de azi, în sudul Poloniei, dar și în Basarabia, și chiar în Turcia, Bielorusia și Cehia. Aceste realități au dăinuit și în epoca modernă, cu excepția regiunilor turce, cehe și bieloruse. În ultimul secol, la statele amintite în epoca medievală, se adaugă și estul Ungariei (poate, cu atestări mai vechi, dar la care nu am avut acces, încă). În zilele noastre, aceste atestări se regăsesc în România, Basarabia, mai multe regiuni din Ucraina, Polonia, Ungaria și, izolat – chiar în Austria.

Dintre formele vechi, având mai bine de un mileniu de atestare, amintim: Sândza, Sâmdziana, Sândziac, Sândzic, Sândziuc, Sânziane, Sânzioana, Sâmzian, Sâmzean, Sânzianu, Simzea, Sănză, Sâmzin, Sânzinici, Sânziuc. Primele forme, care au păstrat fonetismul vechi românesc, cu dz, derivat din cel latin, cu d, se localizează în Moldova, vestul Ucrainei și sudul Poloniei. Acest fapt „trădează” prezența străveche (cel puțin medievală) a unor comunități românești acolo – apropiate ca vorbire românească de cele moldo-maramureșene – comunități care, deși au fost slavizate (sau, tocmai de aceea!) au conservat acest fonetism românesc străvechi. De-altfel, comunitățile românești din vestul Ucrainei au supraviețuit, pare-se, mai multă vreme, dovadă fiind circulația (și a) formei mai noi, Sânziuc, alături de Sândziuc și Sândzic.

De fapt, această concentrare a formelor (stră)vechi, cu dz merită o analiză (crono-)spațială mai detaliată, pe care sper(ăm) să o putem definitiva cât de curând.

Despre onomastica traco-dacă din spațiul carpato-balcanic și nu numai… Duminică, iun. 13 2021 

În excelenta lucrare ONOMASTICON THRACICUM, Dan Dana se ocupă, în partea introductivă, și de repartiția spațială a ocurențelor pan-trace în spațiul carpato-balcanic. Pentru partea sa septentrională, situată mai ales la nord de Dunăre – dar cuprinzând și areale de la sud de fluviu – este amintit un teritoriu cu onomastică daco-moesiană, diferită – cel puțin până acum – de restul onomasticii trace. Problema principală, în precizarea mai exactă a caracteristicilor onomasticii daco-moesiene, este sărăcia (sau chiar absența!) materialului epigrafic din arealul dacic nord-dunărean, nu doar din regiunile rămase în afara provinciei romane Dacia, ci chiar din interiorul acesteia (de pildă, în părțile estică și sudică ale Ardealului).

Probabil, dacă s-ar realiza o campanie amplă în acest sens, având ca rezultat descoperiri epigrafice semnificative, s-ar acoperi mulțumitor golul actual, poate chiar cu adăugarea unor trăsături ale onomasticii daco-moesiene ce ar apropia-o mai mult de restul materialului onomastic tracic.

Oricum ar fi, trebuie să precizez că, chiar și cu riscul de a nu fi de acord cu Dan Dana, continuu să cred în unitatea traco-dacică a strămoșilor noștri, pe ambele maluri ale Dunării. În fond, putem să ne înțelegem că nu ne-am înțeles și să rămânem în relații cordiale 🙂 … Ideea unității traco-dace – și nu a unor „limbi” separate: daco-moesică, tracă, bitinică! – este întărită atât de afirmațiile mai multor autori greci (Herodot, Acornion) și romani (Dio Cassius), contemporani cu neamul tracic (din secolul al V-lea î. Hr., până în veacul al III-lea d. Hr.), cât și de prezența, la nord-est de arealul locuit de tracii vorbitori ai dialectului daco-moesian, a altor traci (propriu-ziși!), menționați și de Dan Dana (în sudul Ucrainei de azi, până în Crimeea) și amintiți și anterior, de alți savanți, în frunte cu cercetătorul clujean I. I. Russu… Ce „logică” (geografică, în primul rând!) ar avea ideea unor daci diferiți de tracii balcanici, dar vecini (fără a fi înrudiți cu ei) și cu alți traci (la est de Nistru), rude cu cei balcanici (fără a fi vecini cu ei), dar nu și cu dacii cu care se învecinau???

Chestiunea unității etno-lingvistice (pan-)trace se leagă, strâns, de cea a unității etno-lingvistice românești! Fără a intra în „tabăra” naționaliștilor de sorginte național-comunistă, am mai mare încredere în spusele unor autori – greci și/sau romani – contemporani cu tracii, care includ în marele neam tracic ȘI pe geto-daci, decât în afirmațiile unor oameni care au trăit cu multe secole mai târziu, mulți contemporani cu mine, care NU i-au cunoscut și NU i-au auzit vorbind pe traco-daci!… Am impresia că, în destule cazuri, „fragmentarea” tracilor în mai multe „neamuri”, „popoare”, derivate dintr-un neam „proto-tracic” comun, servește anumite interese oculte, la care, din naivitate, necunoaștere sau ignoranță, se raliază și specialiști de bună-credință! În mod similar, „fragmentarea” neamului românesc, prin separarea de vorbitorii dialectului daco-român (localizați, în principal, în România și R. Moldova, precum și în arealele imediat învecinate acestor state) a celor aparținând dialectelor românești balcanice – aromân/macedo-român/macedo-armân, megleno-român, istro-român – servește tot unor interese, cel puțin suspecte… Dealtfel, chiar și pentru vorbitorii idiomului românesc din țară (al dialectului daco-român) au existat – în ultimul veac – și mai există și azi (din păcate) „experți” interesați în „inventarea” unor idiomuri noi: „limba moldovenească”, cu alfabet chirilic (promovată, agresiv, din perioada interbelică, stalinistă sovietică), în „vigoare”, și în prezent, în așa-zisa „Republică Moldovenească Nistreană”, dar și o „limbă vlăhească”, „inventată” de Serbia, pentru românii timoceni (scrisă cu alfabet chirilic, bazat pe cel al limbii sârbe).

De fapt, în Balcani, statele din proximitatea României – Serbia, Bulgaria, R. Macedonia de Nord, Grecia -, au acreditat (și continuă să pledeze pe) existența unei „noi etnii”, diferite de românii nord-dunăreni, a vlahilor. Se uită, însă, că, în tot Evul Mediu, până în secolul al XIX-lea, chiar, și românii din actualul spațiu românesc – reprezentat, în acea vreme, de principatele Transilvania, Țara Românească, Moldova – apar, frecvent, în documente, hărți, înregistrări statistico-fiscale, însemnări ale unor călători străini, etc – sub numele de vlahi, valahi, volohi, olachi și altele (începând cu sursele bizantino-grecești, slave balcanice, maghiare, polone, rusești, otomane, etc.)… Să se citească, în acest sens, excelenta lucrare a lui Adolf Armbruster – Romanitatea românilor – istoria unei idei, ori valoroasa operă a istoricului Gheorghe BrătianuPoporul român – o enigmă sau un miracol istoric. Și, deși inclusiv românii timoceni (vorbitori ai dialectului daco-român al românei, care continuă să se încăpățâneze să se auto-denumească rumâni) sunt trecuți la categoria vlahi, părintele Boian Alexandrovici din Malainița (ctitorul primei biserici ROMÂNEȘTI din Timoc!) relatează că, participând, ca vlah la o adunare de vlahi, la Skopje, a fost dat afară din sală de ceilalți vlahi, pe motiv că e… român! Închei acest paragraf cu următoarea invitație, în acest caz, pentru toți susținătorii „neromânității” românilor balcanici (și în special, a aromânilor, unii dintre aceștia, prezenți, din păcate, chiar și printre… aromâni!): să demonstreze, fără a apela la graiurile dialectului daco-român al limbii române, că urarea Ghini viniși! din dialectul aromân al aceleiași limbi n-are legătură, deloc, cu limba română!

Lucrurile nu sunt 100% „limpezi”, nici pe departe, însă, din punctul meu de vedere un lucru e clar, cu toate semnele de întrebare care persistă (și, mă tem, vor persista întotdeauna, pentru că adevărul omenesc e relativ, sigurul adevăr absolut fiind la Dumnezeu!): a existat un neam tracic, traco-dacic, mai exact, reprezentat de vorbitorii a (cel puțin) trei dialecte – bitinic, tracic (propriu-zis) și geto-dacic – care, după cucerirea romană – și, mai ales, după oficializarea creștinismului! – s-a creștinat, învățând Tatăl Nostru, Crezul și multa noțiuni ale religiei creștine în limba latină (începând din primul secol al erei creștine, și, mai cu seamă, după anul 313 d. Hr.). Acest neam, devenit unul vorbitor al „dialectului” traco-daco-roman al limbii latine (în secolele IV-VI) a evoluat, mai ales după dispariția Imperiului roman de apus (476 d. Hr.) și, în special, după grecizarea administrației Imperiului roman de răsărit (580 d. Hr.) și pierderea de către acesta a frontierei dunărene (602 d. Hr.), spre un popor nou, atestat pe ambele maluri ale Dunării, vorbitor al unei limbi romanice, poporul român și limba română (începând cu secolul al VIII-lea, sau, mai degrabă, al IX-lea). Și acest popor romanic s-a diferențiat, de la început în dialecte, ajunse, după o îndelungată evoluție, la cele actuale: daco-român, aromân/macedo-român, megleno-român și istro-român! Recomand, călduros, spre lectură, în acest sens, mai multe istorii ale limbii române, scrise, succesiv, în ultimul (mai bine de un) secol de Ovid Densușianu, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Gheorghe Ivănescu.

Alte considerații legate de distribuția (crono-)spațială a demnitarilor din adunările legislative… Plus dileme istorico-electorale… Miercuri, mai 26 2021 

Am însumat datele referitoare la demnitarii din diferitele adunări legislative din antichitate și epoca medievală, atât la nivel de regiuni, pentru spațiul carpato-balcanic, cât și la nivel județean, pentru spațiul românesc. La o privire repede, în spațiul carpato-balcanic, până la formarea statelor medievale românești extracarpatice (secolul al XIV-lea), „centrul de greutate” al prezenței acestor demnitari a fost, mai degrabă, la sud de Dunăre, după 1400 dispărând, practic, orice fel de reprezentare de acest nivel a elementului românesc sud-dunărean. Principala cauză a acestei dispariții este legată de pătrunderea în Balcani și avansarea spre centrul Europei și spre Dunăre a otomanilor. Aceasta a avut ca urmare, în general, dispariția a însăși elitelor politice ale popoarelor balcanice: bulgari, sârbi, albanezi, greco-bizantini, astfel încât situația românității balcanice nu (mai) este o excepție…

În spațiul românesc, se confirmă cele spuse cu o altă ocazie… O analiză statistică, ale cărei date nu dorim să fie absolutizate, arată că, dacă Transilvania (în sens larg) a avut cel puțin un demnitar din aproape toate județele (interbelice) de peste munți – 22 din 23, adică 95,65% (doar Carașul nu a avut deloc) iar Moldova carpato-nistreană – 14 din 26, reprezentând 53,55%, în Țara Românească județele care au avut cel puțin un demnitar sunt în minoritate: 10, mai exact 43,47%. Spațiul românesc, în general, are o pondere de 63,89% din județe cu reprezentare în adunările legislative antice și/sau medievale…

De notat, ca „tradiție” multi-milenară, prezența reprezentanților clerului în adunările legislative, din antichitate până în… perioada comunistă și, izolat, chiar până în 1990! Astfel, în adunările regale ale Daciei, de la Burebista la Decebal, au avut loc și marii preoți, Deceneus și Avesina,… în Evul Mediu sunt consemnați, în Dieta Transilvaniei și/sau în Sfatul Domnesc din Țara Românească și Moldova, reprezentanții de rang înalt ai cultelor creștine (catolici și/sau protestanți – peste munți, ortodocși – în principatele extracarpatice), iar, din 1831, mitropoliții și episcopii au avut loc în Adunările Obștești de la București și Iași, deveniți, după 1864, senatori de drept, până în 1939, alături și de reprezentanții altor culte, după 1918 (mitropolitul și episcopii greco-catolici, precum și prelați ai romano-catolicilor, luteranilor, reformaților calvinilor, mozaicilor, musulmanilor). Până și regimul comunist a alocat mandate cel puțin unora dintre aceste culte, în Marea Adunare Națională. Astfel, din 1948, în legislativul comunist apar atât patriarhii României, cât și reprezentanți ai cultului mozaic și ai celui musulman, pentru ca, în 1990, să se regăsească, în primul Parlament post-decembrist, un prelat ortodox…

Pe de altă parte, apar niște dileme… Cum să fie consemnați demnitarii din 1831 până azi (parlamentari -deputați și/sau senatori, mulți desemnați prin vot), la nivelul fiecărei unități administrative: notând „mecanic” numărul de reprezentanți ai fiecărui județ, pentru fiecare perioadă, sau ținând cont de demnitarul care a reprezentat (cel mai frecvent) acea unitate administrativă (adesea, mai multe legislaturi), chiar și câteva decenii? Înclin spre ultima variantă, oarecum „echivalentă” cu consemnările de dinainte de 1831, care au ținut cont de demnitari, ca persoane, nu de funcția pe care au fost înregistrați. Mai rămâne să cumpănim, dar, firește, orice sugestie este bine-venită!… 🙂

„Greauă” mai iaste și știința aiasta! 🙂

Din nou, despre toponimul Braniște (III) Luni, mai 17 2021 

Am avut dreptate, zilele trecute, să consider inventarierea toponimelor de forma Braniște ca având un „final provizoriu”… Între timp, încercând să văd, totuși, dacă nu există (și) forme ungurești (în Ungaria propriu-zisă și/sau în Secuimea majoritar maghiarofonă), am căutat pe Internat forma Branistye. Aceasta a returnat un număr de mai multe lucrări – 3, format .pdf și două, cu link dedicat, toate în limbile maghiară sau germană – care au făcut să crească numărul total al acestor toponime, dar nu unde căutasem eu, ci în Transilvania, în sens larg, care are, acum peste 30 de asemenea ocurențe (31, mai exact), cu cel puțin dublarea numărului lor total, pe regiuni, în Maramureș (de la două, la 4) și, mai ales, în Ardealul român(ofon) (de la 9 la 22).

Pe lângă faptul că aceste ocurențe se regăsesc, în principal, în județe vestice din arealul de dincolo de Carpați – Satul Mare, Cluj, Turda – și că, prin acestea și cele găsite și în centrul Ardealului (în Târnava Mică), peste munți se conturează un areal continuu, acum, din sudul zonei (județele Brașov, Făgăraș, Sibiu, Târnava Mare), până în nord-vestul țării (Sălaj, Satul Mare), concentrarea multora dintre cele nou găsite în două comune clujene (Vultureni, cu 6 ocurențe și Borșa – cu una), vecine cu… Dăbâca. Această concentrare servește drept cel mai puternic argument în favoarea unei legislații de protecție a fondului forestier, elaborată chiar de Gelu Românul, acoperind această arie vest-ardelenească. Important este faptul că, în două asemenea surse (maghiare), se menționează astfel de toponime (în aria comunei actuale Vultureni) încă din veacul al XVIII-lea, cu atestări din anii 1754 și 1799. Cum, la acea vreme, românii din zonă aveau un statut de țărani aserviți (iobagi), perioada în care, fie nobilimea românească, fie chiar niște lideri locali (voievozi, cnezi) români ar mai fi putut „implementa” o asemenea „legislație” este de dinaintea jumătății secolului al XIV-lea, deoarece, după 1366, prin acel Unio trium nationum, românii (ortodocși) au devenit doar tolerați în Transilvania.  Deci și toponimele apărute pe baza existenței acestor „arii protejate” sunt, cel puțin, tot din acea vreme, dacă nu mai vechi, fiind păstrate, ulterior, până când au fost consemnate, în sursele maghiare și germane, în veacurile XVIII-XIX.

În acest fel, acestei opinii, tendențioase, căreia i s-a dat răspuns, i se dă, acum, o replică și mai clară, pe care am mai afirmat-o, într-un cadru mai restrâns. Dacă opinia autorilor maghiari amintiți, potrivi căreia toponimul „slav” Braniște de la Dăbâca a fost preluat, la venirea lor în Transilvania de maghiari, cum se face că, în Secuimea maghiarofonă și în Ungaria NU ÎNTÂLNIM DELOC ASEMENEA NUME, în vreme ce majoritatea celor din spațiul carpato-balcanic – 137 din 146 (adică 93,8%) – SE REGĂSESC ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC, INCLUSIV ÎN ZONELE MAJORITAR ROMÂNEȘTI DIN ARDEAL, SECUIME, MARAMUREȘ, CRIȘANA ȘI BANAT?

Astfel, așa cum am amintit deja, acum, la nivelul întregului spațiu carpato-balcanic, inventarul toponimelor de forma Braniște a crescut la 146, din care 137 se regăsesc în spațiul românesc. Pe mari regiuni românești, Transilvania (cu Banatul) numără, acum 31 de ocurențe, Moldova (în sens larg) – 37, iar Țara Românească – 69, adică mai mult decât jumătate din totalul întregului spațiu românesc. Marile modificări s-au produs peste Carpați, unde Ardealul – cu 22 ocurențe – se menține pe poziția a patra, dar mult mai aproape de primele trei (Oltenia, Muntenia și Moldova), iar Maramureșul – cu 4 atestări – se află la egalitate cu Bucovina.

Din nou, despre toponimul Braniște (II) Sâmbătă, mai 15 2021 

Dintre toponimele consemnate de acest tip, 122 din cele 131 se localizează în spațiul românesc (93,13% din total). Cu două amendamente: n-am inclus aici numele Brăniștari din Timoc, dar apare satul (redenumit) Braniște din fostul județ Caliacra, azi în opștina Dobrici, așezare căreia i-a fost acordat acest nume de către administrația bulgară, după 1940. Așa încât, exceptând Transnistria, la nivel de regiuni (provincii) istorice, toate au câte o asemenea ocurență. Acestea sunt extrem de rare, fie în zonele cu întinse areale (silvo)stepice – Basarabia, Dobrogea, Banat, Crișana – fie în cele de mici dimensiuni – București-Ilfov (în toate arealele amintite avem câte o singură atestare) și Maramureș (unde apar două înregistrări). Tot cu mai puține ocurențe se înscriu și Secuimea (doar 3) și partea din Bucovina rămasă României (4 mențiuni). Deja Ardealul are aproape 10 asemenea consemnări (9, mai exact), în vreme ce Moldova (32), Muntenia (33) și Oltenia (34 mențiuni) se situează, aproape, la egalitate, cuprinzând, singure, peste trei sferturi din toate aceste numiri.

La nivelul județelor (interbelice), ierarhia unităților de acest tip cu cel puțin 10 ocurențe arată astfel: Dolj – 16, Mehedinți – 12 și Tecuci – 10 consemnări. Deci, regiunile cu număr mare de astfel de toponime reușesc aceasta și pentru că, la nivel județean, atestările sunt numeroase, lucru valabil și pentru Muntenia, unde, deși nici un județ nu atinge pragul de 10 atestări, Oltul și Vlașca numără câte 8 ocurențe fiecare.

De remarcat faptul că toate județele menționate au întinse suprafețe de câmpie, care, dacă braniștile reprezentau „arii protejate” forestiere, aceasta înseamnă că suprafețele cu păduri acopereau, odinioară, arii întinse și din regiunile joase (fiind vorba fie de acele zăvoaie = păduri de luncă din lungul râurilor mari -Dunărea, Oltul, Siretul – fie de areale forestiere cu păduri de câmpie, formate din arborete de stejari, inclusiv cerete, gârnițete sau chiar gorunete). De-altfel, multe dintre toponimele de acest tip se referă chiar la păduri, care existau, încă, atât în a doua parte a secolului al XIX-lea (când au fost consemnate în Marele Dicționar Geografic al României), cât și în perioada interbelică (apărând pe harta topografică românească): Pădurea Braniștea – Cudalbi (Covurlui), Oinacul, Roata de Jos (Vlașca), Didești (Teleorman), Poiana, Seaca (Olt), Balta Verde (Mehedinți), Pădurea Brăniștioara – Perieți (Olt), Pădurea Brăniștiori – Desa (Dolj) și altele. Aceeași situație se întâlnește și în regiunile deluroase și/sau de podiș, așa cum se întâmplă cu Braniștea Neamțului (Subcarpații Moldovei) sau cu Pădurea Braniștea din aria satului Sângătin (Dealurile Târnavelor, Ardeal).

Deși situate peste munți, într-o regiune intrată, de timpuriu, acum mai bine de un mileniu, sub influența politico-administrativă a Ungariei, unele județe ardelenești „adună” mai multe asemenea ocurențe – câte 3, așa cum se întâmplă cu Făgărașul și Mureșul. Dacă primul se suprapune, în mare parte, peste vechea Țară a Oltului, cu o autonomie românească bine conservată și după încorporarea sa la voievodatul/principatul transilvan, Mureșul – situat la marginea vestică a Secuimii – apare în această postură oarecum surprinzător. Atestările onomastice de acest tip se întâlnesc, însă, în Câmpia deluroasă a Transilvaniei, o arie cu majorități etnice românești. Aceasta se continuă, de fapt, spre nord și nord-vest, cu județele Someș, Sălaj și Satul Mare, formând un „nucleu” nord-vestic (aproape) continuu. De-altfel, atestarea a două numiri în județul Someș, care face ca toponimul dat unui pârâu din vecinătatea vechii fortificații de la Dăbâca a lui Gelu Românul să pară a fi chiar din acea vreme, precum și faptul că aceste numiri se înscriu într-o arie mai largă cu astfel de ocurențe, par a confirma vechimea acestei „legislații”, de mai bine de un mileniu. Toponimele din vestul Crișanei, prelungite și în vechiul Sătmar, ar putea data din vremea voievodului Menumorut, contemporan cu Gelu Românul și, probabil, și acea atestare (deocamdată, singulară) din Banatul montan (fostul județ Severin) să fi apărut din vremea voievodatului lui Glad, în același secol al IX-lea.

Surprinde, aparent, absența, chiar din județe extracarpatice oltene, muntene și/sau moldovene, a unor asemenea atestări: Vâlcea, Râmnicul Sărat, Putna, Tutova sau Vaslui se numără printre ele… Putem pune această (pseudo)absență fie pe inventarierea (incompletă) de pe hărți, fie pe faptul că, probabil, asemenea forme onomastice fac parte din categoria microtoponimelor, care pot fi inventariate doar printr-o anchetă directă la teren… Nu surprind, în schimb, atestările inexistente din zonele (silvo)stepice (Bărăgan, cea mai mare parte a Dobrogei, Bugeac, stepa Bălților, Transnistria, Câmpia Tisei…).

Pe de altă parte, bănuim că, la sud de Dunăre, ca și în partea sârbă a Timocului, și în vestul Bulgariei este posibil ca toponimele atestate pe hărțile topografice să fi apărut (și) cu contribuția comunităților român(ofon)e medievale, extrem de importante în zonă, atât în nord-vestul Bulgariei, cât și în aria actualei capitale bulgare, Sofia, care a găzduit și formațiune prestatală românească vestita Țară a Șopilor, având, până azi, numeroase (alte) toponime românești: Vakarel, Pasarel, Cerbu, Vidrare, Gurguliat, Bănișor și altele.

De fapt, ultimele două paragrafe (re)aduc în actualitate necesitatea unui proiect mai vechi, legat de inventarierea (de pe hărțile românești și străine) a tuturor toponimelor și gruparea lor, atât pe categorii, cât și în vederea stratificării istorice a toponimelor, care ar putea evidenția, mai bine (și) realitățile etnice mai vechi, din epoca medievală sau prima parte a celei moderne… Tentativa, din anii trecuți, de a pune studenții să inventarieze, experimental, toponimia de pe harta topografică românească de după 1989 a eșuat, din păcate, datorită indolenței și neseriozității unora dintre cei puși să facă această treabă… Așa că, din păcate, decât să trebuiască să verific, la fiecare foaie topografică, dacă numele au fost extrase corect și complet, mai bine fac eu toată treaba, când voi avea vreme (și) de asta!… Ca sî nu mai spun că, pentru sutele de foi topografice ale hărții sovietice, pe care denumirile apar în alfabet chirilic, chiar că trebuie să mă ocup (tot) eu de o asemenea operațiune…

Pagina următoare »