Dileme științifico-organizatorice… Sâmbătă, iul. 16 2022 

Geografie istorică and Opinii , Paganel 15:20

Una dintre problemele ce trebuie rezolvate rapid – nu într-o zi-două, ci în câteva ore, ori chiar (zeci de) minute! – este legată de nivelul de detaliere a datelor ținând de populația totală și de structurile acesteia (etnică, lingvistică, confesională) la nivelul cartierelor făgărășene. Mă aflu între „ciocanul” necesității detalierii acestor date pe cartiere mai mici, dar mai multe – spre a putea avea un număr suficient de entități spațiale de acest nivel pentru analiza multivariată – și „nicovala” definitivării unui articol științific în cel mult două săptămâni…

Înclin spre a lăsa (deocamdată) datele deja calculate așa cum sunt. Ele mai trebuie și prelucrate (mai sunt de calculat o mulțime de valori procentuale, pentru mai multe secole!), apoi, pe baza lor, realizate hărțile, apoi scris textul, care mai trebuie și tradus în engleză… Pe de altă parte, recalcularea datelor pe noile cartiere este un fel de „salt în necunoscut”, deoarece nu știu deloc cât timp va lua, dar, aproape sigur, e o treabă care va dur(e)a!… În plus, mai apare o problemă: corelațiile între structura etnică, lingvistică și confesională se referă doar la datele postbelice (pentru care, urmare a extinderii teritoriale a orașului, există un număr suficient de mare de cartiere), astfel încât, momentan, între efortul necesar recalculării acestor date, cu o finalitate modestă (ca interval de timp acoperit) și trecerea la prelucrarea datelor actuale (utilizabile, imediat, pentru toate secolele analizate!), înclin să optez pentru ultima variantă!…

Nu (mă) aștept (la) alte opinii, dar, dacă apar, sunt binevenite! 🙂

 

Cum se… complică (sau nu?) analiza la nivel de cartiere a datelor legate de municipiul Făgăraș… Sâmbătă, iun. 25 2022 

Geografie istorică and Geografie politică and Opinii and Studii de (ne)caz , , , Paganel 17:49

Zilele trecute am definitivat recalcularea, la nivel de cartiere, a datelor legate de structura etnică, lingvistică și confesională a populației, pe o perioadă de câteva secole… Toate bune și frumoase, însă, dacă vreau să folosesc analiza multivariată (mai exact, analiza în componente principale) am nevoie de minim 30 de unități spațiale… Cartierele dese(m)nate deja sunt în număr de 14… Cum și „la case mai mari” (de pildă, pentru cartierele Iașilor, o așezare urbană mult mai mare) s-a procedat în mod similar (adică, au fost redesenate cartiere mai multe și mai… mărunte), aceeași operațiune urmează să o realizez și eu… Și nu e singura treabă (re)desenarea poligoanelor pentru cartiere mai mici, deoarece, concomitent, este necesară recalcularea tuturor datelor – populație totală, densitatea populației, structura populației după etnie, limbă, confesiune – pe noile cartiere… Care, deja, au fost determinate, urmând să purcedem la treabă!…

Știu deja că aiasta va dur(e)a, dar… asta e! Și în asta constă „farmecul” cercetării științifice, nu? 🙂

 

Întrebări legate de dependența populației creștine autohtone față de principalele centre ecleziastice (Roma/Constantinopol) -II… Miercuri, mai 18 2022 

Creștinism and Cultură and Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică and Opinii , , , , , Paganel 19:13

Azi am încercat să lămuresc (cât de cât) întrebările de ieri… Nu prea pot zice că am avansat prea mult, dar… să grăim despre cele aflate…

1. Satele numite Păulești, din Putna și din Prahova: Primul apare în documente în 1507, al doilea – în 1587. Deci, într-o epocă în care ambele state medievale românești se găseau bine „ancorate” în relația cu Patriarhia constantinopolitană, care ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea unor nume de forma Pavelești… Un alt „impediment” al apariției acestor așezări în veacul al XVI-lea este legat de cât de „permisivă” ar fi fost, în acea vreme, elita politică românească (Domnia, boierimea), față de fondarea unor sate de țărani liberi, după cum „trădează” sufixul -ești, utilizat, preponderent, în asemenea situații. Astfel de sate puteau apărea, mai sigur, înainte de fondarea statelor medievale extracarpatice, deci – înainte de 1300… Așa că, pare-se, rămânem la vechiul patronim românesc (nu „catolic”!) Paul, folosit acum un mileniu (poate, până pe la începutul veacului al XIII-lea)… Mai „săpăm”, că doar nu e grabă! 🙂

2. Prezența antroponimului Bogdan: Pe lângă atestarea, ca nume de persoană, la Păncești, într-o arie cu romano-catolici, în veacul al XVIII-lea (după Catagrafia rusă din 1772-1774), oiconimele (nume de localități) cu același sufix -ești, cu rol de plural colectiv, pentru localități dezvoltate din obști țărănești, deci, de forma Bogdănești, pe lângă prezența lor în zone românești majoritar ortodoxe din Oltenia (Vâlcea), Muntenia (Prahova), Basarabia (Hotin, Bălți) și Ardeal (Alba), este consemnată atestarea, în Moldova, în aceleași condiții, atât în arii ortodoxe (din județele interbelice Fălciu, Tutova, Baia), cât și în județe unde atestările sunt atât din arii ortodoxe, cât și în cele catolice (în județele interbelice Bacău și Iași).

Deocamdată, ne abținem de la concluzii… Tot „săpăturile” – pentru toponimie, dar, mai ales, întru descoperiri antroponimice detaliate (atât în timp, cât și în spațiu!) – vor clarifica situația! A(ve)m niște presupuneri, dar este prematur să le dăm „glas” aici!…

 

Câteva rânduri despre evoluția structurii etnice a populației cartierelor făgărășene în ultimele (aproape) 4 secole… (I) Marți, apr. 19 2022 

Geografie istorică and Geografie politică and Opinii , , Paganel 19:43

Ideea a „încolțit” de mai multă vreme, cel puțin din momentul în care am reușit să determin atât evoluția teritorială a orașului, cât și a populației cartierelor sale, pentru ultimul mileniu. Ultimul „impediment” era constituit, până la finalul săptămânii precedente, de faptul că nu reușisem să descarc datele pentru oraș din Conscripția austriacă din 1819-1820. Sâmbătă și duminică am definitivat acest „pas”, trecând, imediat, la efectuarea calculelor atât pentru Urbariile Țării Făgărașului din secolul al XVII-lea (aproximativ, anii 1632-1648), cât și pentru Conscripția austriacă din 1721-1722. Au urmat datele din Anuarul SOCEC al României Mari, din 1925 și cele din cartea de telefon a României din 1959. Ultimul moment, cu cele mai detaliate date, a fost reprezentat de listele electorale din 2004, centralizate pe cartiere în cursul zilei de ieri. Astfel, până în perioada interbelică, am beneficiat de date, la „distanță” de circa un secol, pentru (aproximativ) anii 1640, 1722, 1820, 1930 (am „legat” datele din 1925 de Recensământul populației), urmate de anii 1956 (cel mai apropiat Recensământ de datele din cartea de telefon) și 2002 (Recensământ cu date apropiate de cele din listele electorale).

Intervalele nu sunt egale (era și greu de obținut așa ceva!), dar, cu toate acestea, oferă informații interesante și, zicem noi, credibile. În secolele XVII-XVIII, doar 6 din actualele cartiere aveau spații construite și locuite – Centru, Titu Perția, Galați, Tudor Vladimirescu, Vasile Alecsandri și Vetaranilor. De la începutul veacului al XIX-lea încep să se schițeze și cartierele (de azi) 13 Decembrie și Negoiu, pentru ca, în perioada interbelică, după construcția căii ferate Sibiu-Brașov, să se dezvolte și cartierul Gării, tot atunci apărând și primele instalații industriale în Combinat (dar fără locuințe, până după ultimul război mondial). În perioada comunistă apar toate celelalte cartiere: înainte de 1960 – Combinat și Florilor, iar după acest moment – Meltea, Ion Creangă și Vlad Țepeș.

Până pe la 1800, actualul cartier Centru a deținut, continuu, circa jumătate din populația totală, structura etnică a acestei arii influențând, semnificativ, configurația etnică generală a târgului. Dezvoltarea ulterioară a orașului, apariția noilor cartiere a făcut ca ponderea zonei centrale să scadă, din perioada comunistă aceasta fiind depășită, sub aspect demografic de cartiere mai noi, „înzestrate” cu numeroase locuințe de tip colectiv (blocuri): 13 Decembrie și Tudor Vladimirescu. Totuși, nici unul dintre cartiere nu a mai ajuns la mai mult de un sfert din totalul populației urbei.

Datele demografice, în parte estimate, de până în veacul al XIX-lea, lasă să se întrevadă, pe ansamblul localității, o scădere continuă a ponderii românilor, de la 58,3% la jumătatea secolului al XVII-lea, la 48,7 – în 1722 și la 42,8% – în 1820. Adevărații „câștigători” ai „reculului” românesc au fost, inițial maghiarii, cu un „salt” de la 13,3% în 1640, la 23,2% – în 1722 și germanii – care au crescut de la 16,1% în 1722, la 21,9% – în 1820. Putem bănui că, înainte de 1700, administrația princiară a Transilvaniei (care a și folosit Făgărașul pentru desfășurarea a numeroase Diete ardelene!), a favorizat elementul maghiarofon, în vreme ce, de la începutul veacului al XVIII-lea, instalarea controlului Curții vieneze asupra Principatului a dus la o creștere a prezenței german(ofon)e în oraș. În aceeași perioadă, țiganii, al patrulea grup etnic ca importanță, au crescut, ușor, cam cu 1% pe secol: 6% în 1640, 7,9% – în 1722, 8,6% – în 1820. Celelalte grupuri etnice cu prezență, cât de cât, semnificativă – evreii și armenii – au deținut ponderi modeste: primii, cam 1-2%, cu evoluții oscilante, ceilalți – sub 0,5%. Nici celelalte etnii (nespecificate) nu au cunoscut ponderi prea mari, sub 2,5%, în scădere în acest interval.

Nu avem date (la nivel de cartiere), din păcate, legate de evoluția ponderii principalelor etnii din Făgăraș pentru perioada dualistă, dar, din analiza datelor pentru 1925, reiese faptul că maghiarii par a fi fost favorizați: aceștia dețineau, la mijlocul perioadei interbelice, 23,7% din total, pondere mai mare și decât maximul consemnat cu două secole mai devreme, în timp ce germanii au scăzut la mai puțin de jumătate din cât dețineau în prima parte a veacului anterior: sub 11%, în 1930. Românii, în schimb, au revenit la o pondere aproape similară cu cea avută în veacul al XVII-lea – 58,9%, în vreme ce țiganii dețineau doar 0,6%. În acest caz este vorba de o subevaluare, prezentă și la recensămintele ungurești de după 1867 și continuată și de administrația românească de după Unirea din 1918. Dacă evreii, în schimb, ajunseseră la 4,4%, armenii erau, deja în declin, deținând doar 0,03%. Nici ponderea altor etnii nu era însemnată: doar 1,4%.

Dispunem de date, din recensămintele austriece (1850, 1857) și cele maghiare dualiste (1869 și, din 1880, până în 1910, la fiecare 10 ani), însă, numai la nivel de oraș, plus fosta comună Galați. Am putea realiza recalculări, pe cartiere, pe baza datelor totale la nivel de localitate, prin interpolarea datelor între 1820 și 1925/1930, chestiune aflată, încă, „în studiu”…

Cele mai mari bulversări le-au adus, însă, a doua conflagrație mondială și instaurarea regimului comunist. Astfel, atât maghiarii, cât și evreii și chiar țiganii au cunoscut scăderi. Maghiarii au ajuns, în 1956, la 9,5%, evreii au coborât la 1%, iar țiganii – la doar 0,4%. Aflați, deja, la un nivel modest, armenii au mai „coborât” un pic – la 0,02%, în vreme ce toate celelalte grupuri etnice, nespecificate, au totalizat 0,6%. Singurii câștigători ai acestor schimbări politico-militare și social-economice au fost românii, a căror pondere a crescut la 81,4%.

Și la începutul mileniului al treilea, majoritatea celorlalte grupuri etnice au continuat să scadă, atât numeric, cât și ca pondere, singura excepție fiind țiganii, care au revenit peste 1% (la 1,2%), dar tot la un nivel de subînregistrare au rămas. Peste 1% au mai rămas doar maghiarii (cu 4,6%, în 2002), germanii adunând numai 0,9%, iar evreii – 0,01. Armenii, aproape dispăruți – 0,005% – și alte grupuri etnice (0,1%) totalizau ponderi extrem de modeste. Pentru prima dată în istoria orașului, Făgărașul a ajuns la o pondere a elementului românesc chiar mai mare decât media românilor la nivel național: 94,1%.

Pe baza datelor din 1930 și 1956 se pot calcula, prin interpolare, datele la nivel de cartiere pentru recensămintele din 1941 și 1948, iar după datele din 1956 și 2002, se pot obține interpolări ale datelor pentru 1966, 1977 și 1992. De asemenea, putem considera că, la nivel de cartiere, schimbările din 2011, față de 2002/2004 nu sunt semnificative, spre a avea, astfel, date și pentru acest ultim recensământ publicat, la același nivel de detaliere.

Cum chestiunea e, încă, „în studiu”, nu știm dacă să purcedem la asemenea calcule și pentru structura etnică pe cartiere pentru perioada de dinainte de 1640…

Despre evoluțiile structurii etnice a populației făgărășene la nivel de cartiere – într-un episod viitor!

 

Etapele desprinderii autohtonilor carpato-balcanici de sub oblăduirea Romei… Luni, apr. 11 2022 

Geografie istorică and Geografie politică and Opinii , , Paganel 19:57

Precizăm că această desprindere nu a fost (tocmai) benevolă, ci determinată de circumstanțele crono-spațiale de moment/loc, din secolele VIII-XIII…

Astfel, primul semnal a fost preluarea, de către Constantinopol (733) a episcopiilor de Justiniana Prima (Ohrid) și Salonic, puse din secolul al VI-lea de împăratul traco-roman Justinian, sub jurisdicția Romei… Împăratul era convins că grecii din Capitala imperiului vor elimina curând latina (s-a întâmplat în anul 580) și a vrut să se asigure că (traco-)romanii din Balcani vor rămâne, pe mai departe, sub ocrotirea Romei…

Unele zone de la nord de Dunăre au intrat – poate, mai mult nominal – sub influența Constantinopolului, așa cum o confirmă declarația voievodului crișean Menumorut, în secolul al IX-lea, că datorează supunere împăratului de la Bizanț… Altele par să fi rămas, în aceeași epocă (secolele IX-XI), sub ocrotirea Romei, așa cum par să fi procedat acele arii unde apar Ohabele, dar și alte elemente, catalogate de Silviu Dragomir (1921), ca fiind de influență occidentală (francă), transmise fie de slavi (prin intermediul croaților panonici), fie de români (frâncii alungați de maghiari din vechea marcă panonică francă/carolingiană). Intermediarul (sârbo-)croat a dat, pentru marchizi/marc-grafi, termenul bani, iar pentru marcă – banatul/bănia, prezente în sud-vestul României, în Banat și Oltenia. În plus, în Țara Oltului, antroponimul Greavu pare a vorbi tocmai despre acești marc-grafi…

După anul 1000, prin creștinarea maghiarilor sub Voicu/Szent Istvan, situația românilor ardeleano-bănățeni s-a complicat: ungurii au primit protecția Romei, astfel încât, românii de la vest de munți au căutat protecția Bizanțului… Unii au trecut la sud și est de Carpați (cu Negru Vodă sau/și Bogdan Vodă), așa explicându-se numeroasele atestări de nume Frâncu și/sau Cârlea/Cârloman în regiunile extracarpatice, dar, cel puțin până în secolul al XIII-lea (care a debutat cu ocuparea Constantinopolului de către „latini”, în 1204), nu a existat o orientarea clară, decisivă, spre Bizanț… Așa se poate explica, de pildă, atât prezența unor sate Păulești (în Prahova și Putna, zone majoritar ortodoxe), cât și faptul că, în Moldova, comunitățile romano-catolice sunt constituite, adesea, din români, nu din maghiari, polonezi, italieni, etc… În plus, aceleași comunități catolice moldave au, frecvent, numele Frâncu… Nehotărârea poate fi explicată (și) de acceptul lui Ioniță cel Frumos, cel mai mare conducător al Țaratului româno-bulgar, de a primi un episcop catolic… Conflictul țaratului cu „latinii” va (re)aduce împărăția balcanică la alianța cu bizantinii, „pecetluind”, după invazia tătară, reorientarea majorității românilor spre lumea slavo-greacă (ortodoxă).

Afirmarea, după 1300, a statelor românești medievale independente (Țara Românească și Moldova – care, la începuturile lor, au „cochetat” și ele cu lumea catolică – Vlaicu Vodă, în sud, Lațcu Vodă – în est!), i-a determinat pe cârmuitorii Regatului maghiar să apeleze la unio trium nationum (1366), prin care românii (ortodocși) erau excluși de la trebile politice ale Ardealului, dacă nu deveneau catolici…

Astfel, după ce, din secolele XI-XII, românii au renunțat, treptat, la alfabetul latin (P. P. Panaitescu afirmă, în Biruința scrisului la români, că strămoșii noștri au folosit acest alfabet până în veacul al X-lea!), înlocuit cu cel chirilic, s-au văzut nevoiți să caute ocrotirea Bizanțului, spre a evita maghiarizarea (începând cu elementul românesc din Transilvania). Așadar, românii nord-dunăreni, primind, din veacul al XIV-lea, mitropoliți „unși” la Constantinopol, s-au „salvat”, dar s-au slavizat/grecizat, o mare parte din cei balcanici… Cum, din acest secol, „centrul de greutate” al românității se mutase, deja, la nord de Dunăre, și pentru că cei sud-dunăreni nu mai aveau elite proprii, se pare că argumentul propriilor state independente a „cântărit” în mod decisiv…

 

Unul dintre antroponimele românești legate de păstorit – argument în favoarea continuității traco-daco-romane și românești la nord de Dunăre Miercuri, apr. 6 2022 

Cultură and Etnografie and Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , , , Paganel 19:30

În cursul de Geografie istorică, publicat în 2019, la Editura Universității ieșene, am analizat, într-un capitol amplu, particularitățile istorico-geografice ale păstoritului, nu doar în spațiul românesc, sau, la un nivel superior, în cel carpato-balcanic, ci incluzând în analiză și evoluțiile din spațiul romanic (vest-)european. La acest nivel, limbile romanice au moștenit, cu intensități diferite, formele pecorarius și berbecarius, de la care au rezultat diferite nume. În cazul celui de-al doilea, am presupus că, la un moment dat, probabil, începând cu veacul al IV-lea d. Hr., în latina populară, s-a trecut la o formă mai scurtă – *bercarius, care a dat pe Bergeiro – în portugheză, Bergar – în spaniolă și catalană, Bergier – în occitană, Berger – în franceză, Bercaro – în italiană și Bercar – în română.

Ca urmare a faptului că, spre finalul secolului al III-lea, mai exact în anii 271-275 d. Hr., armata și administrația romană s-au retras din Dacia nord-dunăreană, arealul fostei provincii n-a participat la această inovație lingvistică, păstrând un derivat de la forma lungă, berbecarius – și anume, pe Berbecar. Româna este, astfel, singura limbă romanică în care s-au conservat atât această formă, mai veche – Berbecar, cât și cea scurtă, apărută după inovația amintită – Bercar. Cel mai bun argument în acest sens este dat de hărțile repartiției celor două forme în spațiul carpato-balcanic, publicate în cursul amintit, la p. 209 (pentru Berbecar, cu varianta Berbecaș) și la p. 210 (pentru Bercar). Astfel, majoritatea regiunilor românești – inclusiv Basarabia și Transnistria, precum și Dobrogea – au coeficienți mai mari ca 1 (superiori mediei carpato-balcanice), frecvența mai mare a acestui nume la nord de Dunăre (inclusiv în sudul Ungariei!) putând fi explicată prin conservarea formei derivate din cea latinească mai veche (berbecarius), în vreme ce forma mai scurtă (evoluată din *bercarius) se regăsește mai ales în vecinătatea arealului pontic (Dobrogea, sudul Basarabiei și al Transnistriei, Crimeea), în arii ce au aparținut și după secolul al III-lea Imperiului roman. Atestarea acestei ultime forme și în Muntenia, Moldova, părțile centrală și nordică ale Basarabiei și Transnistriei se poate explica prin migrarea, ulterioară, dinspre zona pontică a unor purtători ai numelui Bercar.

Cum spațiul românesc este singurul care conservă și varianta mai veche – devenită Berbecar în română -, probabil, aceasta a fost păstrată, în fosta provincie romană Dacia (la nord de Dunăre), după retragerea aureliană, de daco-romanii rămași pe loc! Deși ideea este amintită mai mult cu caracter de ipoteză (urmând să vedem, prin consultarea surselor onomastice mai vechi, care a fost difuzia anterioară a celor două forme în spațiul românesc), este demnă de luat în seamă!…

 

Alte completări legate de semnificația toponimelor de forma Ohaba Sâmbătă, apr. 2 2022 

Cultură and Geografie istorică and Geografie politică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , , , Paganel 10:16

Aseară am finalizat inventarierea datelor onomastice, atât pentru numele Frâncu, cu numeroase variante și derivate (câteva zeci), cât și pentru Cârlea și Cârloman. A urmat prelucrarea informației, atât la nivel mondial pe țări, cât și la nivel de regiuni carpato-balcanice și la cel al județelor din spațiul românesc. Hărțile legate de localizarea coeficienților de distribuție spațială evidențiază, la nivel regional, toate regiunile spațiului românesc – inclusiv Basarabia! – pentru numele Frâncu, plus Croația panonică (semn că nu toți frâncii = românii panonici – ce au fost incluși în marca creată, în vestul Ungariei de Imperiul franc condus de Carol cel Mare – au plecat de acolo în secolele X-XI; tot ei au creat, prin evoluția, sub influență slavă, în secolul al IX-lea, a lui a urmat ȘI de r, nu doar de n, în â, de la Carolus Magnus formele Cârlea și Cârloman, aduse și păstrate, ulterior, în spațiul românesc actual). Numele Cârlea iese în evidență, mai ales în Ardeal și Oltenia, dar și Moldova și București-Ilfov, în vreme ce derivatul său, Cârloman, mai rar atestat azi, este localizat doar în regiuni extracarpatice: Moldova, Muntenia și Dobrogea.

Notăm, însă, că, dacă utilizăm cartografierea, prin analiză multivariată (cu ajutorul clasificării ierarhice ascendente), ce permite reprezentarea, pe aceeași hartă, a mai multor variabile, repartiția spațială a numelor Ohaba (toponime), Frâncu și Cârlea+Cârloman (antroponime) evidențiază, atât la nivel județean, cât și la nivel regional, pentru toate cele trei nume, Banatul, Oltenia și Ardealul! Dacă la nivel județean ies în evidență, alături de toate județele bănățene (Timiș-Torontal, Severin, Caraș), doar Hunedoara (din Ardeal) și Gorj (din Oltenia), repartiția regională peste medie a acestor nume acoperă, pentru toate 3 antroponimele, exact cele trei provincii istorice românești: Banat, Ardeal și Oltenia! Există și clase în care ies în evidență, peste medie, câte două nume, sau doar unul, dar singurele arii în care apar toate cele trei nume sunt regiunile menționate!

Quod erat demonstrandum!

 

Noi completări legate de semnificația toponimelor de forma Ohaba… Luni, mart. 28 2022 

Creștinism and Cultură and Geografie istorică and Geografie politică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , , , , Paganel 19:12

De ieri seară, profitând de minutele de ne-somn 🙂 de dinainte de a adormi, au „încolțit” câteva idei:

–Ohabele trebuie puse „în legătură” atât cu extensiunea Daciei romane – care acoperea, în lini mari, Banatul, Oltenia și Ardealul – cât și, ca o consecință a acestei romanizări timpurii și intense (cu începuturi în secolele II-III), cu prezența, între hidronime, a mai multor nume de ape, date și unor cursuri mici, moștenite din aceste vremuri…

-dacă opiniile lui Silviu Dragomir, potrivit căruia instituțiile românești/româno-slave anterioare pătrunderii ungurești în Transilvania și Banat provin, mai degrabă, ca semnificație, nu de la Bizanț, ci dinspre Imperiul carolingian (!) sunt veridice, concordând, astfel, cu cele avansate de P. P. Panaitescu – care opina că, până în veacul al X-lea, limba română s-a scris cu caractere latine (urmare a legăturilor cu Roma și cu Occidentul franc!), trebuie văzută aria de extensiune a frâncilor, despre care, de vreo două decenii, am bănuieli că nu sunt romanici (italieni și/sau francezi) catolici, ci români alungați, din veacul al X-lea, de maghiari, din fosta „marcă” pannonică a Imperiului carolingian (dovezile ar fi atât numele Frâncu, cât și patronime precum Cârlea și Cârloman, create doar de români „vestici” care l-au rotacizat și pe n, nu doar pe l, așa cum fac, până azi, la „extremele” ariei cu rotacizanți, atât istroromânii, cât și moții și maramureșenii, ori muntenii slavizați din Carpații polono-slovaci)

-dacă „marca” pannonică era condusă de un marchiz, ca toate „mărcile” de graniță (un fel de districte militare), pe filieră româno-slavă – atât prin frâncii români alungați de maghiari din Pannonia, cât și prin sârbo-croații din vestul Balcanilor – a pătruns, la noi, instituția banatului/băniei, condusă de un ban, dezvoltată atât în actualul Banat și în Oltenia de azi (numită, secole la rând, Bănia Craiovei), cât și la sud de Dunăre, după cum o atestă toponimul Bănișor, notat, ca nume de stradă, la Sofia, capitala Bulgariei. Probabil că ar trebui „săpat” pentru a vedea ce extensie au atât toponimele de forma Băneasa, Valea luban = Valea lui Ban și altele, cât și antroponimele derivate de la tema Ban…

Din inventarierea, incompletă, a distribuției numelui Frâncu/Frîncu în spațiul românesc, se întrevede o prezență importantă atât în aria cu vechile Ohabe (sincer, nu sunt surprins!), cât și în diferite arii extracarpatice „atinse” atât de migrația ardelenească, cât și de persistența, până azi, a catolicilor… Probabil, după anul 1000, al creștinării maghiarilor, sub Vajk/Voicu-Szent Istvan/Sfântul Ștefan, care „privea” spre Roma, mai ales prin ardeleni și bănățeni, s-a insistat, din veacul al XI-lea, ca noi, românii, să rămânem sub oblăduirea Bizanțului, acceptând ortodoxia și formele onomastice greco-slave, hirotonirea de mitropoliți de către Constantinopol, slavona, ca limbă de cult și alfabetul chirilic, pentru limba română… Dacă am fi rămas și noi, în continuare, sub „umbrela” Romei, probabil, mulți dintre noi am fi vorbit, azi, ungurește!… În schimb, este posibil ca, rămânând atașați de Roma, să fi supraviețuit românii balcanici, pentru că n-ar mai fi „căzut” sub asimilarea greco-slavă!…

Ipoteza e „în lucru”, are „goluri”, dar unele lucruri încep să se (între)vadă!…

 

Repartiția geografică a toponimelor de forma Ohaba Duminică, mart. 27 2022 

Geografie istorică and Geografie politică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , , Paganel 11:55

Plecând de la un articol publicat, în perioada interbelică, de Silviu Dragomir, în revista clujeană Dacoromania, am reușit, ieri, să definitivez (provizoriu, probabil! 🙂 ), fișierul Microsoft Excel cu datele legate de toponimele de acest tip. Pe lângă forma Ohaba apar și variante, diminutivale, Ohăbița sau Hobița. Se adaugă, în județul Hunedoara, și toponimul Hobiceni, care, în forma Hobiceni-Uricani este fostul nume, de până în 1918, al actualului oraș Uricani. Acesta nu (prea) poate fi luat în calcul, însă, deoarece atestă migrația întemeietorilor așezării din vechile sate hațegane Hobița și Uric.

Așa cum amintește, în respectivul articol, reputatul profesor ardelean, frecvența acestor nume este însemnată – eu am găsit 31, adăugând și statisticile lui Silviu Dragomir, care citează monografii ungurești ale comitatelor ardelene și bănățene, se ajunge la 59 de ocurențe. Oricum ar fi, toată această concentrare se găsește în colțul sud-vestic al spațiului românesc, acoperind Banatul, Oltenia și mare parte din Ardeal (marginile sale vestică și sudică). Repartiția toponimelor de acest fel – legate de slavul ohabiti = a ocroti, a scuti de dări – acoperă, atât la nivel județean, cât, mai ales, regional, teritoriul Daciei romane și sugerează dezvoltarea, acum circa un mileniu, a unei alcătuiri statale românești (sau româno-slave), anterioare pătrunderii maghiarilor în Transilvania și Banat.

Cum, în această dimineață, am definitivat și hărțile brute, după prelucrarea lor – și a celor legate de numele Țăran – materialele cartografice pentru articolele de prezentat la Conferința Societății Geografice Române de la Focșani vor fi, practic, finalizate! Exact la timp, deoarece mai sunt și alte (multe) lucruri de făcut!… 🙂

P.S. Definitivarea hărților se amână deoarece am… uitat de inventarierea variantelor occidentale romanice derivate de la latinescul terra – Terran, Teran, Terrien ș.a.m.d. – care vor trebui cartografiate, de asemenea, la nivel mondial pe țări și la cel european – pe regiuni (NUTS2 sau echivalent).

 

Considerații legate de distribuția geografică a patronimului Țăran (II) Sâmbătă, mart. 26 2022 

Geografie istorică and Lingvistică and Onomastică and Opinii and Turism , , , , Paganel 19:21

Am definitivat azi, în linii mari, inventarierea purtătorilor numelui Țăran, de la nivel comunal și județean pe spațiul românesc, la nivel regional – pentru spațiul carpato-balcanic și, respectiv, la nivel de țări, pe Glob.

Plecând de la cel mai general nivel – cel al statelor Lumii – trebuie să spunem, dintru început, că din cei peste 12600 de purtători ai acestui nume – cu zeci de variante și derivate – 10500 se regăsesc în spațiul românesc. În România se găsesc 54,7% dintre aceștia, urmată de R. Moldova – 23,7% și Ucraina – 8,7%. Cu peste 100 de ocurențe se mai remarcă Rusia, Bielorusia, Polonia, Bulgaria, Grecia, Germania. Cu excepția Germaniei și a Rusiei – unde este posibil să fie vorba, mai ales, de migranți plecați din spațiul românesc -, în celelalte țări este vorba, probabil, de român(ofon)i, mai mult sau mai puțin asimilați de etnia majoritară.

Preponderența atestărilor în spațiul carpato-balcanic este ilustrată de cele aproape 12 mii de consemnări. Dintre regiunile românești, doar Crișana și Oltenia adună sub 1% fiecare (mai puțin de 90 de ocurențe), lucru valabil, peste Prut, doar pentru Găgăuzia (doar 25 de atestări). Chiar și Transnistria are câteva sute de atestări, lucru valabil și pentru regiunea Odesa și pentru Bugeac. La sud de Dunăre, unde atestările nu ating, în nici o regiune, 100 de înregistrări, se remarcă regiunea nord-vestică a Bulgariei, dar și Attica și Macedonia Centrală din Grecia. Extremitatea nord-vestică a Bulgariei aparține regiunii timocene, cu o veche populație românească, la fel și zonele macedonene grecești, de aici având loc, probabil, migrații spre aria capitalei elene.

În spațiul românesc, la nivel de județe, cele mai multe atestări se regăsesc în fostul județ bucovinean Câmpulung, cu peste 1000 de ocurențe (aproape 10%)!… Cu peste 300 de consemnări se remarcă, în ordine descrescătoare, Timiș-Torontal, Constanța, Neamț, Bacău, Mureș, București, Vlașca. În câteva județe – Dorohoi, Olt, Odorhei, Tutova, Bichiș, Cenad, Jugastru, Tulcin, Caliacra – nu am consemnat nici un asemenea nume. Dacă județele din vestul Crișanei, cele transnistrene sau cel de pe litoralul sud-dobrogean se remarcă atât prin intervale mici de apartenență la statul român, cât și prin ponderi modeste ale elementului românesc, dintre județele ce se găsesc și azi (în altă configurație administrativă) între hotarele României, doar pentru Odorhei există o explicație – ponderea modestă a elementului românesc. Absența unor asemenea atestări în Dorohoi, Tutova și Olt este, însă, cel puțin surprinzătoare.

Există, totuși, posibilitatea ca, pe viitor, pe măsură ce vom face completări acestor date, să găsim atestări și aici. Așa cum am mai văzut și cu alte ocazii, pe de-o parte, mai există astfel de situații, oarecum curioase, iar pe de alta – datele au mai fost completate, ulterior primelor constatări cu noi descoperiri.

Încheiem aceste scurte considerații cu mențiuni (deocamdată) ale unor nume din lumea romanică occidentală, derivată de la termeni precum terre, terra, tierra…, evoluați din latină, ca și românescul țară: Teran, Terran, Terrien, Terrano și altele. Rămâne să inventariem și aceste forme, a căror prezență – în italiană, franceză, spaniolă, portugheză… – arată convergența și vechimea atât a lor, cât și a celei românești, în mod similar cu atestările, numeroase, ale unor forme romanice vestice, asemănătoare numelor vechi creștine românești!…

 

Pagina următoare »