Distribuția crono-spațială a numelui Andrei în spațiul carpato-balcanic Joi, Noi 30 2017 

Tradiția populară a reținut, de circa două milenii, ideea conform căreia, în primul secol al erei creștine, Sfântul Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat, a propovăduit Evanghelia printre daco-romanii din provincia Scythia Minor (Dobrogea de azi). Acest fapt este întărit, pe de-o parte, de păstrarea, în calendarul popular a singurului nume de lună derivat de la un patronim, pentru luna care începe după Ziua Sfântului Andrei (30 Noiembrie) – decembrie. Astfel, la daco-români, această lună este numită Îndrea sau Undrea, în vreme ce aromânii o numesc Andreu. Aceste nume confirmă, pe de-o parte unitatea traco-dacilor romanizați, iar pe de alta – creștinarea lor prin adoptarea religiei lui Christos în „haină” lingvistică latină. În sprijinul ideii că populația locală a păstrat, din vremea Sfântului Apostol Andrei, noua credință, vine tocmai forma Îndrea a numelui, în cadrul căreia, a latin nazalizat, din forma greco-romană Andreas a trecut, în română, în î/â. Aceeași evoluție se constată și pentru formele latine manus, panem, angelus, romanus, paganus și altele, devenite, în română, *mânu/mână, pâ(i)ne, înger, român/rumân/ar(u)mân, păgân etc.

În al doilea rând, vechimea creștinării primilor daco-romani din secolul I d. Hr. este întărită de numeroase patronime asemănătoare cu forma Îndrea, păstrate ca nume românești, de la primele atestări medievale (din secolul XIV) până azi: Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul (N. A. Constantinescu, 1963) sau Indreica, Indreiu, Indrea, Indrean – forme atestate și în prezent.

Dar, exceptându-l pe Sfântul Apostol Andrei, care, pe lângă faptul că a propovăduit Evanghelia în mai multe ținuturi atât la sud cât și la nord de Dunăre, fiind, de fapt, și primul Episcop al Bizanțului, denumit, după împăratul Constantin cel Mare, Constantinopolis, numele Andrei a mai fost atestat, din primele secole creștine în spațiul carpato-balcanic? Dacă da, unde anume și când apar primele mențiuni? La aceste întrebări – și nu numai – vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

 

NOTĂ: Ținând cont de faptul că inventarierea sutelor de variante și derivate ale numelui Andrei durează mai mult decât am prevăzut, publicarea restului textului se va realiza ulterior. Mulțumesc pentru răbdare și înțelegere!

Anunțuri

Despre creștinismul românesc: creștinare prin romanizare sau romanizare prin creștinare Luni, Oct 30 2017 

Adoptarea creștinismului de către populația traco-geto-dacă a fost un proces ce a debutat încă din primul secol al existenței noii confesiuni, cu o intensitate mai mare, dup adoptarea, de către Constantin cel Mare a Edictului de la Mediolanum (Milano), în anul 313. Vechimea termenilor religioși din limba română se explică doar prin pătrunderea creștinismului în regiunile balcano-dunărene încă din primele secole după Hristos. Probabil, până în secolul al IV-lea – când împăratul Constantin cel Mare recunoaște creștinismul ca religie oficială, comunitățile de creștini erau mici și puțin însemnate, fără a lipsi, însă, deoarece altfel nu s-ar explica tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei. Înflorirea vieții creștine s-a produs, apoi, mai ales la sud de Dunăre – la Tomis, Remesiana, Tauresium, etc. – dar aceasta s-a putut manifesta și la nord de fluviu, chiar și în Transilvania, așa cum o probează donariul paleocreștin de la Biertan, cu inscripție votivă în limba latină. Dependența – tot din secolul al IV-lea (mai exact, din anul 395 d. Hr.) – de Constantinopol (oficializată prin divizarea în acest an a Imperiului), atât în plan politic, cât și ecleziastic, explică atât refuzul lui Menumorut (la finele secolului al IX-lea) de a-și ceda voievodatul lui Arpad (voievodul crișean susținând că el ascultă de împăratul bizantin), cât și învestirea primilor mitropoliți în Țara Românească și în Moldova (a doua jumătate a secolului al XIV-lea) cu acordul patriarhului constantinopolitan.

Faptul că religia creștină a fost adoptată, încă din secolele I-III d. Hr., întâi de mici grupuri de locuitori din spațiul carpato-balcanic și apoi, din veacul al IV-lea, treptat, de majoritatea comunităților de traco-daco-romani, este dovedit și de preponderența cuvintelor autohtone (traco-dace și, mai ales, latine) din două texte fundamentale ale creștinilor: Tatăl nostru și Crezul.

Iată cele două rugăciuni, atât în varianta latină, cât și în cea românească (ortodoxă, respectiv, romano-catolică)[1]:

 

Pater noster:

Pater noster, qui es in caelis, sanctificetur nomen tuum,

veniat regnum tuum, fiat voluntas tua, sicut in caelo, et in terra.

Panem nostrum cottidianum da nobis hodie

et dimitte nobis debita nostra, sicut et nos dimittimus debitoribus nostris;

et ne nos inducas in temptationem, sed libera nos a malo. Amen![2]

 

Tatăl nostru (ortodox):

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău;

Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.

Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi;

Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri;

Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Amin!

 

Tatăl nostru (romano-catolic):

Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău;

vie împărăția ta; facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ.

Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi;

și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri;

și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău. Amin.

 

 

Credo:

Credo in unum Deum,

Patrem omnipoténtem,

Factórem cæli et terræ,

Visibílium ómnium et invisibílium.

Et in unum Dóminum Iesum Christum,

Fílium Dei Unigénitum,

Et ex Patre natum ante ómnia sæcula.

Deum de Deo, lumen de lúmine, Deum verum de Deo vero,

Génitum, non factum, consubstantiálem Patri:

Per quem ómnia facta sunt.

Qui propter nos hómines et propter nostram salútem

Descéndit de cælis.

Et incarnátus est de Spíritu Sancto

Ex María Vírgine, et homo factus est.

Crucifíxus étiam pro nobis sub Póntio Piláto;

Passus, et sepúltus est,

Et resurréxit tértia die, secúndum Scriptúras,

Et ascéndit in cælum, sedet ad déxteram Patris.

Et íterum ventúrus est cum glória,

Iudicáre vivos et mórtuos,

Cuius regni non erit finis.

Et in Spíritum Sanctum, Dóminum et vivificántem:

Qui ex Patre (Filióque) procédit.

Qui cum Patre et Fílio simul adorátur et conglorificátur:

Qui locútus est per prophétas.

Et unam, sanctam, cathólicam et apostólicam Ecclésiam.

Confíteor unum baptísma in remissiónem peccatorum.

Et expecto resurrectionem mortuorum,

Et vitam ventúri sæculi. Amen.

 

Crezul (ortodox):

Cred întru Unul Dumnezeu,

Tatăl Atotțiitorul,

Făcătorul cerului și al pământului,

văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru Unul Domn Iisus Hristos,

Fiul lui Dumnezeu,

Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,

născut, iară nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl,

prin Carele toate s-au făcut;

Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire

S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt

și din Maria Fecioara, Și S-a făcut om;

Si S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat

și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi;

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu slavă,

să judece viii și morții,

A căruia împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul,

Carele de la Tatăl purcede,

Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit,

Carele a grăit prin prooroci.

Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică;

Mărturisesc Un Botez, spre iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților;

Și viața veacului ce va să vie. Amin!

 

Crezul (romano-catolic):

Cred într-unul Dumnezeu,

Tatăl atotputernicul,

creatorul Cerului și al pământului,

al tuturor celor văzute și nevăzute.

Cred într-unul Domn Isus Cristos,

Fiul lui Dumnezeu,

unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de veci.

Dumnezeu din Dumnezeu. Lumină din Lumină. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,

născut dar nu creat, de o ființă cu Tatăl,

prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire

s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt,

din Maria Fecioară și s-a făcut om.

S-a răstignit, sub Ponțiu Pilat,

a pătimit, și s-a îngropat.

A înviat a treia zi după scripturi

și s-a suit la cer; șade de-a dreapta Tatălui

și iarăși va veni cu mărire

să judece pe cei vii și pe cei morți,

a cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Cred în Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul,

care de la Tatăl și de la Fiul purcede,

care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit

și a grăit prin profeți.

Cred într-una sfântă, catolică și apostolică Biserică.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.

Aștept învierea morților

și viața veacului ce va veni. Amin.

 

Din analiza comparativă a celor două rugăciuni, rezultă că, în cazul textului Tatăl nostru, din 42 de cuvinte, doar 5 sunt de altă origine (în general, slavă, doar a mântui fiind maghiar) – ceea ce însseamnă că 88,1% sunt cuvinte autohtone[3]. În Crezul, varianta ortodoxă are, din 89 de cuvinte, 14 de altă origine (din nou, mai ales slavă, deși există și termeni derivați din maghiară – mântuire, sau neogreacă – a pătimi), 84,3% fiind cuvinte de origine latină și traco-dacică (86,5% – în varianta romano-catolică, în care nu apar slavă și sobornicească). Mai mult, ambele texte religioase se pot transpune făcând apel, exclusiv la moștenirea lingvistică traco-daco-romană[4].

Amprenta mai târzie de secolele VI-VII, când strămoșii noștri intră în contact cu slavii, este evidențiată de cuvintele de origine slavă (multe, dar nu cu ponderi hotărâtoare) și, izolat, de influența maghiară (prin Regatul ungar s-a încercat trecerea la catolicism a românilor din Transilvania) sau de cea (neo)greacă (explicată de autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol, căreia i-au fost subordonate administrativ structurile ecleziastice – episcopii, mitropolii – din spațiul românesc până în secolul al XIX-lea).

Dealtfel, înregistrările din antichitatea târzie și din primele secole medievale, legate mai cu seamă de participanții la Conciliile ecumenice și de ierarhia eclesiastică a spațiului carpato-balcanic, evidențiază această adoptare a creștinismului, încă din primele secole de atestare a noii confesiuni. Astfel, distribuția crono-spațială, oarecum contrastantă, a acestor trăsături este evidențiată de o hartă de sinteză (figura 1), pe baza căreia, pe fondul unei majorități a regiunilor cu valori apropiate de medie, se remarcă mai multe aspecte.

Astfel, o primă clasă (cu roșu) s-a evidențiat în trecut prin prezența mai multor nume, dintre acestea Joannes fiind mai frecvent în trecut (înainte de 1500), în vreme ce azi apar Georgius (atestat mai frecvent și în primul mileniu), Koval/Kovacs și/sau Petrus. Dacă tot ce caracteriza onomastica creștină era specific și sud-estului Turciei, mai ales înainte de 1500, toate elementele menționate se regăsesc în Muntenegru și Polonia.

Unele nume au fost mai frecvente în trecut, în a doua clasă (reprezentată cu albastru), așa cum sunt Theodorus – înainte de anul 1000, Gregorius – până spre 1800, Michael – între anii 1000 și 1800, iar altele au reapărut, sporadic: Cyrillus și Dionysius, atestate din primele secole creștine și reintrate în top, temporar, înainte de 1800. Există și un grup de nume cu continuitate până azi: Constantinus, Georgius, Joannes, Nicolaus. Aceste particularități sunte specifice Greciei și unei mari părți a României. De notat, prezența timpurie, peste medie, a lui Andreas, înainte de anul 600, fapt ce confirmă, pentru români, tradiția creștinării strămoșilor lor de către Sfântul Apostol Andrei, lucru valabil și pentru aromâni, ce constituie și azi unul din grupurile etnice în Grecia.

Top antrop 1-2014 ok

Figura 1

Următoarea clasă (marcată cu verde) se remarcă prin prezența peste medie, în trecut, a unor nume ca Theodorus – înainte de anul 1000 sau Joannes – înainte de anul 1500, în vreme ce în prezent se evidențiază Koval/Kovacs. Dacă pentru estul Turciei, nu mai putem consemna elementele amintite pentru epoca actuală, toate trăsăturile menționate se regăsesc în Vojvodina, nordul Cehiei, vestul Ucrainei, estul și nordul Poloniei.

Constantinus și Petrus au fost consemnate și în trecut și azi ca patronime frecvente în sud-vestul Ucrainei, nord-vestul Bulgariei și Cipru. Astăzi, acestor nume li se alătură și Demetrius, Georgius, Joannes, Nicolaus, acestea fiind caracteristicile celei de-a patra clase (evidențiată cu galben).

În ceea ce privește continuitatea cu frecvență ridicată a celor mai răspândite nume, cu rezervele amintite, ținând cont de dificultățile semnalate, remarcăm faptul că doar două nume au o continuitate aproape completă între primele 10 pentru tot intervalul analizat. Astfel, Gregorius este amintit de la primele înregistrări din era creștină, dar dispare din top după 1800, în vreme ce Joannes pătrunde între numele cel mai des întâlnite după anul 300. Urmează Petrus, cu 4 atestări, fiind menționat, datorită prestigiului apostolului, din primele secole creștine. Constantinus – păstrând memoria împăratului, de origine traco-romană, ce a oficializat creștinismul în anul 313 – este menționat aproape continuu după anul 300. Între numele cu 3 atestări se evidențiază Stephanus, printre primele patronime după anul 300, dar dispărut după 1500, în vreme ce Georgius și Nicolaus apar în top după anul 600, dar, cu o pauză, se mențin până azi. Unele nume amintindu-i pe apostoli au circulat mai frecvent în primele secole: Andreas – de la începuturile creștinismului până spre anul 600, Marcus și Philippus – înainte de anul 300, sau Paulus, amintit printre cele mai răspândite nume între anii 300 și 600. Dintre numele vechi, unele s-au remarcat o vreme: Theodorus (între anii 300 și 1000), Leo (între 600 și 1500), Michael (între 1000 și 1800), iar altele au revenit, temporar în top: Cyrillus, Dionysius (menționate înainte de anul 300 și reintrate, vremelnic, după 1500). Pe de altă parte, unele nume vechi, cu rezonanță, au avut o prezență efemeră între primele: Alexander, Eusebius (între 300 și 600) sau Basilius (între 600 și 1000).

Remarcăm, de asemenea, că dintre numele cu cel puțin 3 intervale în care sunt menționate în top, 5 se regăsesc în zilele noastre între primele 10: Constantinus, Georgius, Joannes, Nicolaus și Petrus. Dacă Joannes și Petrus se regăsesc ca patronime calendaristice atât la ortodocși, cât și la catolici, celelalte 3 antroponime – Constantinus, Georgius și Nicolaus sunt caracteristice, fără întrerupere, de mai bine de un mileniu, doar lumii creștine orientale, ortodoxe.

Pătrunderea creștinismului încă de la începuturile acestei confesiuni, în ținuturile locuite de traco-dacii aflați în curs de romanizare este dovedită și de faptul că, încă dinainte de Edictul de la Mediolanum, unii localnici au îmbrățișat noul cult, cu toate riscurile ce decurgeau din această atitudine. Astfel, în timpul unuia din împărații care au persecutat creștini – Diocletian (284-305 d. Hr.), la Durostorum (în Dobrogea de azi) era atestat, ca episcop, Dasius, purtând un nume traco-dac.

Anterior chiar, în secolul I, unul din discipolii Sfântului Apostol Pavel, a fost Carpus[5], ajuns episcop la Beroe, în sud-estul Bulgariei de azi. În cazul acestui patronim, ar putea fi vorba de un membru al tribului traco-dac al carpilor, localizați în antichitate în partea centrală a Moldovei de azi. După acceptarea creștinismului în limba latină, carpii au „dispărut” din istorie, dându-se romani și creștini, păstrând, însă, prin numele de persoană Carp (întâi, ca nume de botez, apoi – și ca supranume/nume de familie) amintirea vechiului nume tribal[6]. Din informațiile documentare și/sau arheologice, carpii dispar din mențiuni, în secolul al IV-lea (mai exact, din 318 d. Hr.), explicația acestei dispariții fiind legată, în opinia specialiștilor, de însemnatele pierderi militare din cursul conflictelor cu romanii și de dislocările în interiorul Imperiului, realizate de împărații romani începând cu anul 270 d. Hr.

Noi înclinăm spre o altă cauză a presupusei „dispariții” a carpilor. În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum/Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca religie oficială în Imperiul roman. Cum împăratul era de origine traco-romană (fiind născut la Naissus/Niš), era posibil să-i fi chemat pe marii preoți traco-daci și să le propună renunțarea la cultul lui Zamolxis și trecerea la noua confesiune. Se pare că, dacă nu toți, o parte importantă amarilor preoți ai cultului lui Zamolxis au acceptat propunerea împăratului Constantin, fiind urmați de un număr însemnat de traco-daci. Odată cu această trecere, prin adoptarea creștinismului, traco-daco-romanii au adoptat și limba latină, dar și termenul romanus, devenit, în dialectele de mai târziu ale limbii române, român/rumân/ar(u)mân/*rumon/rumăr. 

Acest fapt este întărit de prezența, în terminologia creștină a limbii române a numeroși termeni de origine latină (cruce, creștin, biserică, preot, botez, Dumnezeu, Paște, Crăciun, cuminecare, păresimi, etc.), a numeroase antroponime de origine constantinopolitană (legate de vechea Biserică Creștină a Imperiului roman de răsărit, numit, în timpurile moderne, „bizantin”): Ioan, Nicolae, Andrei, Gheorghie, Vasilie, Dumitru și altele și de prezența, în două din rugăciunile importante ale creștinilor – Tatăl nostru și Crezul – a peste 80% termeni de origine latină (atestați în variantele ortodoxe ale acestor texte religioase). Se adaugă tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei (păstrată de numele popular dat lunii de după ziua Sfântului Andrei: 30 Noiembrie – decembrie: Îndrea/Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni) și circulația unor forme populare pentru numele calendaristice de sorginte constantinopolitană: Ziane/Sânziane, Nicoară/Nicăruș/Sânnicoară, Îndrei/Indrei, Georzu/Giurgi/Sângeorz, Văsâi/Sânvăsii, Medrea/Sâmedru/Sumedru, Sântoader, etc. Cum „dispariția” carpilor din mărturiile documentare s-a produs la câțiva ani după Edictul de la Mediolanum, bănuim că, la fel ca și ceilalți traco-daci (romanizați sau nu), carpii au renunțat la a ataca Imperiul și chiar la a se mai declara… carpi, dar, ca și în cazul unor tradiții precreștine păstrate după creștinare (a da ortul popii – tradiție legată de trecerea în „lumea cealaltă” a lui Hades; cultul „cavalerului trac” devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul și păstrat ca drapel de luptă al oștirii din Evul Mediu până azi, etc.), strămoșii românilor moldoveni de azi au considerat că pot păstra numele lor caracteristic, ca patronim. Acesta a supraviețuit (până azi, chiar), mai întâi ca nume de botez, iar din faza finală a Evului Mediu (secolele XVII-XVIII), s-a încetățenit ca supranume/nume de familie.

 

Romanizarea (mai ales prin creștinare) a traco-dacilor este dovedită și de adoptarea de nume romane de către episcopii regiunilor dunărene: astfel, tocmai din Pannonia, de la Strigonium[7] (azi Esztergom, în Ungaria) a pornit, în anul 325, spre primul Conciliu de la Niceea, episcopul Domnus, în Singidunum (Belgradul actual), rezida, în 335, un episcop (arian) numit Ursatius, iar la Appiaria, în nordul Bulgariei de azi, era atestat, înainte de anul 407, un ierarh cu numele Lupicinus. Mai devreme, în 325, printre participanții la primul Conciliu ecumenic, de la Niceea, s-a numărat și episcopul macedonean Bunius. Tot din aceeași zonă, mai exact din Dardania, în anul 458 este menționat ca ierarh un Ursicinus. Populația locală nu a fost eliminată de pătrunderea, din secolul al VII-lea, a slavilor la sud de Dunăre, o dovadă în acest sens fiind dată de participarea, în 787, la al doilea Conciliu de la Niceea, a unui prelat cu numele Ursus, venit din Abritum (localitate din nord-estul Bulgariei contemporane).

 

Note:

[1] Precizăm că am numărat o singură dată acele cuvinte care se repetă (tată, care, și, cer/ceruri și altele). Cuvintele de altă origine decât cea latină sau traco-dacă au fost redate cu roșu.

[2] Am încercat, cu rezervele de rigoare, să reconstituim cum va fi arătat acestă rugăciune, în secolul al VI-lea d. Hr., în spațiul carpato-balcanic, în (încă) dialectul traco-daco-roman al limbii latine:

Tată Nostru care esti in Ceru, săntesca-se Nume Tău,

Vinie/vină Imperătie Ta, facă-se volie Ta, cumu in Ceru si pre pămentu

Păne nostră cella de tote dzie, dă-ne nouă adzi

Si ne liartă nouă păcate nostre, cumu si noi liertămu pecătosi nostri

Si nu ne duce pre noi in cercare, si ne liberă de celu măru/rău. Că a ta este imperătie, putere si mărire, a Tată, a Filiu si a Săntu Spirit, purure, Amen/Amin!

[3] Vechimea creștinării strămoșilor noștri este întărită și de sensul căpătat în idiomul traco-daco-romanilor de la Dunărea de Jos de termenul latin libertare. Acesta se referea la eliberarea din starea de dependență față de proprietar a sclavilor supuși acestuia, care deveneau liberți – oameni liberi. Cum și proprietarii de sclavi (vorbitori de latină) au aderat la creștinism, sensul termenului a trecut către a absolvi pe cineva de greșeli/păcate. Acest fapt s-a petrecut în faza târzie a Imperiului roman (secolele IV-V), forma libertare>iartare/iertare fiind prezentă și la reto-romani, în expresia Iartats de ce am fat (=Iertați de ce am făcut). Cum evoluțiile fonetice din viitoarele limbi romanice română și reto-romană sunt identice (căderea lui l inițial și a lui b intervocalic), aceasta ar întări existența unei vecinătăți (undeva la contactul între Alpii estici și Câmpia Panonică) între vorbitorii celor două idiomuri cel puțin până la venirea slavilor în această arie. Românii sunt menționați de Anonymus ca trăind în Panonia în secolul al IX-lea și ulterior (N. Drăganu menționează antroponime și toponime românești acolo, în veacurile XI-XIV), iar unele grupuri romanice (probabil vorbitoare ale unui idiom apropiat de reto-romana de azi) sunt atestate în Austria în secolele IX-XIII (interval în care acestea au sfârșit prin a fi germanizate). Că este așa, o confirmă și tratamentul aplicat de vorbitorii de română (căderea lui l) cuvintelor preluate de la vechii slavi (de exemplu – poliana, devenit poiană).

[4] Astfel, Tatăl nostru ar avea forma:

Tatăl Nostru Carele ești in Ceruri sânțească-se Numele Tău,

Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi

Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm păcătoșilor noștri

Și nu ne duce pe noi în cercare, ci ne eliberează de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și mărirea. Amin!

Crezul ar avea forma de mai jos:

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,

Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți anii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iară nu făcut;

Cel de o ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut;

Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră îndreptare

A venit din ceruri și S-a întrupat de la Sântul Spirit și din Maria Fecioara,

Și S-a făcut om;

Si S-a crucificat pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a suferit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi;

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu mărire, să judece viii și morții,

A căruia împărăție nu va avea fine.

Și întru Sântul Spirit, Domnul de viață Făcătorul,

Carele de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit,

Carele a spus prin profeți.

Întru Una, Sântă, Universală și Apostolească Biserică;

Spun Un Botez, spre iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților;

Și viața timpului ce va să vie.

Amin!

Am notat, cu italice termenii înlocuiți, fie cu variante românești mai vechi, fie cu termeni românești (neologisme) de origine neoromanică.

[5] Opinăm că aceasta ar fi prima atestare antroponimică derivată de la numele tribului dacic al carpilor, care a dus, după creștinarea populației locale din Moldova de mai târziu, la extinderea, ca nume de persoană a lui Carp, mai ales în partea estică a spațiului românesc.

[6] Prezentarea acestei evoluții se regăsește în articolul Are the Bearers of Carp Name the Descendants of the Ancient Tribe of the Carpi? – in Lucrările Științifice ale Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”, no. 45, 2017, p. 125-149, Iași, ISSN: 1222-989X;

[7] Toponimul, derivat de la un cuvânt de origine latină, a evoluat spre forma românească strigoi, printr-un intermediar vechi românesc strigoniu. Probabil într-un loc bântuit de asemenea strigoi, spre alungarea lor, s-a ridicat o biserică creștină, devenită, în Evul Mediu, sediul binecunoscutei Arhiepiscopii (maghiare) de Esztergom.

Despre reprezentarea parlamentară a maghiarilor din România (1919-2016) Duminică, Aug 20 2017 

În anul 2018 se vor împlini 100 de ani de la Marea Unire din 1918. Reamintim, în acest an, s-au unit cu Țara Basarabia – la 27 Martie/9 Aprilie, Bucovina – la 15/28 Noiembrie și Ardealul, Banatul, Maramureșul, Sătmarul și părțile ungurene – la 18 Noiembrie/1 Decembrie. Ținând cont de reacția – nu tocmai inspirată – a conducerii UDMR, despre care am relatat aici, inclusiv în limba engleză (variantă verificată de domnul Eugen Vasilescu, căreia îi mulțumesc și pe acestă cale), în completarea acestor rânduri, vom veni cu mai multe exemple de cetățeni români de etnie maghiară care au reprezentat această minoritate în Parlamentul României. Am inclus în acest text doar datele legate de mandatele din Adunarea Deputaților (1919-1948), Marea Adunare Națională (1948-1989) și Camera Deputaților (din 1990 până azi). De asemenea, i-am inclus aici doar pe acei parlamentari maghiari care au avut mandat în legislativ cel puțin 5 legislaturi, consecutive sau nu. În paranteze, sunt trecute abrevierile formațiunilor politice* și perioada în care aceștia au avut mandat parlamentar.

  1. În perioada interbelică (1919-1939) – 7 deputați:

Jósika Ioan (LP/PP/PM, 1920-1938), Willer Iosef (PP/PM, 1920-1938), Bethlen György (PM, 1926-1938), Gyárfás Elémer (PM, 1927-1938), Jakabffy Elémer (PM, 1927-1938), Szentkereszthy Bela (PM, 1927-1938), Szabo Beni (PM, 1928-1938).

Media/deputat: 10 ani și o lună.

2. În perioada comunistă (1946-1989) – 12 deputați:

Banyai Ladislau (UPM/FDP/FUS, 1946-1975), Nagy István (UPM/FDP/FUS, 1946-1969), Takács Ludovic (UPM/FDP/FUS/FDUS, 1946-1980), Fazekas Janos (FDP/FUS/FDUS, 1952-1985), Kovacs György (FDP/FUS, 1952-1975), Uglar Iosif (FDP/FUS/FDUS, 1952-1989), Banc Iosif (FDP/FUS/FDUS, 1957-1989), Fazekas Ludovic (FDP/FUS/FDUS, 1957-1989), Szabó Emeric (FDP/FUS/FDUS, 1957-1980), Vida Geza (FDP/FUS/FDUS, 1957-1985), Fejes Iuliu (FUS/FDUS, 1965-1989), Gere Mihai (FUS/FDUS, 1965-1989)

Media/deputat: 28 de ani și 6 luni.

3. În perioada post-decembristă (1989-2016) – 9 deputați:

Borbély László (UDMR, 1990-2016), Kerekes Károly (UDMR, 1990-2016), Márton Árpád-Francisc (UDMR, 1990-prezent), Varga Attila (UDMR, 1990-2012), Antal István-János (UDMR, 1992-prezent), Kónya-Hamar Sándor (UDMR, 1992-2007), Kelemen Attila-Béla-László (UDMR, 1996-2016), Erdei Dolóczki István (UDMR, 2000-prezent), Kelemen Hunor (UDMR, 2000-prezent).

Media/deputat: 21 ani și 8 luni

De remarcat faptul că Márton Árpád-Francisc este veteranul deputaților maghiari din Parlamentul României, în care acesta a avut mandat, neîntrerupt, de la primele alegeri post-decembriste, până în zilele noastre. Recordmanul în ceea ce privește longevitatea este, însă, Uglar Iosif, care a avut mandat în Marea Adunare Națională 37 de ani (1952-1989), „ratând” doar primele două legislaturi postbelice (1946-1948, 1948-1952)!

*Abrevieri:

LP/PP = Liga Poporului, Partidul Poporului (1920-1926)

PM = Partidul Maghiar (1926-1938)

UPM = Uniunea Populară Maghiară (1946-1952)

FDP = Frontul Democrației Populare (1952-1969)

FUS = Frontul Unității Socialiste (1969-1975)

FDUS = Frontul Democrației și Unității Socialiste (1975-1989)

UDMR = Uniunea Democrată Maghiară din România (1989-prezent)

Ciobănia (și marinăria) salvează România! :) Duminică, Apr 30 2017 

Reacții vesele după ce un vapor cu oi a lovit crunt un vas (de spionaj) rusesc:

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-21738570-revarsare-umor-internet-dupa-incidentul-naval-din-marea-neagra-batalia-ovine-aparut-balada-miorita-varianta-marinareasca.htm

Despre unitate și coeziune socială la români Vineri, Sep 30 2016 

Începând din anul 2007, un institut de cercetare științifică, numit Legatum Institute, cu sediul la Londra, publică un index al prosperității mondiale. Printre componentele ce contribuie la evidențierea statistică și spațială a prosperității umanității, este luată în calcul, din 2009, și capitalul social. Această componentă se referă la cât de bine cooperează între ei, în echipe/grupuri mai mici sau mai mari, cetățenii statului respectiv.

Înainte de a vorbi, însă, despre locul unde se află România și românii la nivel mondial, din acest punct de vedere, să facem o scurtă incursiune istorică, spre a vedea de unde am plecat. Fără a detalia, începem cu prima mențiune despre traco-daci, aceea a lui Herodot, datând de acum circa 2500 de ani, în care „părintele Istoriei” amintește, între altele, că „… dacă s-ar uni, tracii ar fi cel mai puternic neam după cel al inzilor…”. Concluzia acestui fragment este că strămoșii noștri erau dezbinați. Să nu ne mai mirăm, astfel, că urmașii traco-dacilor romanizați – românii apăruți acum mai bine de un mileniu, pe ambele maluri ale Dunării, în spațiul carpato-balcanic, au fost ei evidențiați la multe, dar numai ca fiind uniți nu prea… Statistic vorbind, în afara a câteva decenii în care, mai întâi Burebista (în secolul I î. Hr.) și apoi Decebal (la cumpăna dintre secolele I-II d. Hr.) i-au unit pe strămoșii noștri într-un Regat dac, traco-dacii nu au prea avut ocazia de a trăi între hotarele aceluiași stat. La fel stau lucrurile și cu românii: câteva luni de unitate a Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei sub Mihai Viteazul (mai-septembrie 1600) și circa 22 de ani (1918-1940) de unitate națională a României întregite, ar aduna abia câteva decenii (vreo șapte-opt) dintr-o istorie de peste 3100 de ani (de la Iliada lui Homer, în care, acum circa 3100 de ani, în vremea războiului troian, mai multe triburi trace sunt amintite ca participând la acest conflict). Statistic, cele câteva decenii însumate de unitate a traco-geților și a românilor ar da cam 2,5% din toată istoria strămoșilor noștri. Cam puțin pentru un popor care se pregătește – zice-se – pentru aniversarea centenarului Marii Uniri din 1918…

Revenind la statistica publicată de Legatum Institute, trebuie să amintim, mai întâi, că, în primii ani, numărul de țări analizate abia depășea 100 (de pildă, în 2009, erau 104 state), în vreme ce ierarhia publicată pentru anul 2015 ia în calcul 142 de state. Nu ne vom ocupa de ceilalți sub-indicatori, ci vom stărui un pic asupra acestui capital social sau a coeziunii sociale. Dacă în 2007 și 2008, indicele prosperității mondiale  nu a inclus, ca sub-indicator, această componentă, în anul 2009, din cele 104 țări analizate, România se situa pe locul 102! Grăitoare confirmare statistică a lipsei de coeziune socială a românilor, menționată de noi, succint, de-a lungul istoriei!… Grăitoare, dar și extrem de tristă, în același timp!

În ceea ce privește distribuția crono-spațială a acestui sub-indicator, cu o coeziune socială puternică se evidențiază, în general, țările din Europa Occidentală, dar și America anglo-saxonă, Australia, Japonia, etc. La polul opus, în ideea că o asemenea „companie” ne lasă măcar iluzia că „nu suntem singuri” în lipsa noastră de coeziune socială și de unitate, se situează cam toată Peninsula Balcanică, chiar și Ungaria, dar și Turcia, o serie de țări din Orientul Apropiat și Mijlociu, Asia de Sud și o mare parte a Africii (cu excepția fostelor colonii britanice din sudul și estul continentului sau chiar Nigeria) și chiar câteva de prin America Latină. Putem presupune că, absența coeziunii sociale, dificultatea (dacă nu chiar imposibilitatea) de a construi echipe, oricât de mici (de doi, trei, cinci români…), care să lucreze  împreună, are legătură cu lipsa de prosperitate, cu o guvernanță slabă și cu multe alte elemente, de care ne plângem că nu le avem, dar nu facem (mai) nimic în acest sens… Ca o confirmare a faptului că majoritatea populației de la est de Prut împărtășește cu noi aceleași tradiții și valori, aceeași istorie, și Republica Moldova se află tot în acest grup.

În acest context, despre ce „sărbătorire a centenarului Marii Uniri” și despre ce „proiect de țară” și „Românie educată” putem vorbi, dacă noi nu suntem capabili, fiindcă nu avem încredere unul în celălalt, să creem o echipă măcar de doi-trei oameni, necum una în care să fie angrenată, dacă nu toată populația adultă a țării, măcar majoritatea ei?

Despre carpi Miercuri, Aug 31 2016 

Carpii au fost unul dintre triburile (probabil traco-dace) care au populat partea de est a Regatului dac (probabil, la est de Carpații Orientali), în ultima parte a antichității. Despre rolul lor (mai ales legat de conflictele cu Imperiul roman, în secolele II-IV d. Hr.), se poate citi, aici, un material, cu informații documentate. Din informațiile documentare și/sau arheologice, carpii dispar din mențiuni, în secolul al IV-lea (mai exact, din 318 d. Hr.), explicația acestei dispariții fiind legată, în opinia spcialiștilor, de numeroasele conflicte cu romanii și de dislocările în interiorul Imperiului, realizate de împărații romani începând cu 270 d. Hr.

Și totuși… În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum/Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca religie oficială în Imperiul roman. Cum împăratul era de origine traco-romană (fiind născut la Naissus/Niš), era posibil să-i fi chemat pe marii preoți traco-daci și să le propună renunțarea la cultul lui Zamolxis și trecerea la noua confesiune. Odată cu această trecere, prin adoptarea creștinismului, traco-daco-romanii au adoptat și limba latină, dar și termenul romanus, devenit, în dialectele de mai târziu ale limbii române, român/rumân/ar(u)mân/*rumon/rumăr. Acest fapt este întărit de prezența, în terminologia creștină a limbii române a numeroși termeni de origine latină (cruce, creștin, biserică, preot, botez, Dumnezeu, Paște, Crăciun, cuminecare, păresimi, etc.), a numeroase antroponime de origine constantinopolitană (legate de vechea Biserică Creștină a Imperiului roman de răsărit, numit, în timpurile moderne, „bizantin”): Ioan, Nicolae, Andrei, Gheorghie, Vasilie, Dumitru și altele și de prezența, în două din rugăciunile importante ale creștinilor – Tatăl nostru și Crezul – a peste 80% termeni de origine latină (atestați în variantele ortodoxe ale acestor texte religioase). Se adaugă tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei (păstrată de numele popular dat lunii de după ziua Sfântului Andrei – 30 Noiembrie: Îndrea/Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni) și circulația unor forme populare pentru numele calendaristice de sorginte constantinopolitană: Ziane/Sânziane, Nicoară/Nicăruș/Sânnicoară, Îndrei/Indrei, Georzu/Giurgi/Sângeorz, Văsâi/Sânvăsii, Medrea/Sâmedru/Sumedru, etc.

Cum „dispariția” carpilor din mărturiile documentare s-a produs la câțiva ani după Edictul de la Mediolanum, bănuim că, la fel ca și ceilalți traco-daci (romanizați sau nu), carpii au renunțat la a ataca Imperiul și chiar la a se mai declara… carpi, dar, ca și în cazul unor tradiții precreștine păstrate după creștinare (a da ortul popii – tradiție legată de trecerea în „lumea cealaltă” a lui Hades, cultul „cavalerului trac” devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul și păstrat ca drapel de luptă al oștirii din Evul Mediu până azi, etc.), strămoșii românilor moldoveni de azi au considerat că pot păstra numele lor caracteristic, ca patronim. Acesta a supraviețuit (până azi, chiar!), mai întâi ca nume de botez, iar din faza finală a Evului Mediu (secolele XVII-XVIII), s-a încetățenit ca supranume/nume de familie.

Păstrarea acestui nume se explică și prin continuitatea vieții politico-administrative și religioase la est de Carpați. Astfel, vechea Petrodava (în traducere: Cetatea Piatra) reapare în documentele medievale sub numele Piatra lui Crăciun (Crăciun fiind, probabil, un cneaz local, ce a alăturat mica sa formațiune politică Țării Moldovei). La est de Siret, vechea așezare dacică Paloda (cu un nume autohton, asemănător termenului latin paludem) a devenit, sub influența slavilor, Bârlad, centrul politic al Țării berladnicilor (menționată documentar în secolele XI-XIII) și integrată și ea în aceeași Țară a Moldovei. Pe de altă parte, probabil, așa cum am susținut cu un alt prilej, muntele sfânt al dacilor, Kogaionon, ar fi fost Ceahlăul, transformat, după creștinarea populației locale, în muntele sfânt al românilor moldoveni, așa cum, deja, îl descria Dimitrie Cantemir, cu trei secole în urmă.

Prima mențiune documentară a patronimului Carp datează din 1453, fiind localizată în aria actualei comune Filipești, județul Bacău, fiind urmată, în 1479, de o alta, atestată la Suceava, pe atunci cetatea de scaun a Țării Moldovei. Următoarele atestări, până în secolul al XIX-lea (în documente, înregistrări statistico-fiscale – catagrafii, liste cu deputații aleși în adunările legislative) sunt, aproape exclusiv, moldovenești. Singurele excepții le constituie atestarea, în secolul al XVI-lea, a unui Cărpoi, în Oltenia actuală, în comuna Bobicești, județul Olt, urmată, în veacul al XVII-lea, de o altă mențiune, a unui Carpu, la CârstăneștiOteșani, județul Vâlcea. În catagrafia rusă din 1774 apar 79 de mențiuni, 44 – în forma Carpu și 29 – în varianta Carp, izolat fiind notate și primele forme influențate de ucraineni – un Carpenco, la Toporăuți (fostul județ Cernăuți) și un Carpuc (probabil, Carpiuc), la Vetreanca (fostul județ Hotin). Rar, din secolul al XVII-lea, atât documentele istorice, cât și catagrafiile atestă numele Carp și ca prenume, fapt constatat, atât în perioada interbelică (în Anuarul SOCEC al României Mari, 1925), cât și azi, în Basarabia, deși asemenea situații se întâlesc, izolat, și la vest de Prut (un Constantinescu Carp, la Ploiești, în Anuarul cu abonații telefonici din 1959). Această menținere a prezenței numelui și ca prenume întărește ideea perpetuării sale pe „filiera” nume de trib – nume de botez – nume de familie.

Patronimul a pătruns și în toponimie. Un sat din comuna Moara, județul Suceava, poartă numele Moara Carp, un altul, aflat în comuna Țibănești, județul Iași a purtat numele Tungujei-Carp, denumirea mai veche a satului Mihail Kogălniceanu, comuna Țigănași (același județ) a fost Rateș Carp, o localitate basarabeană din fostul județ Cahul se numește Cărpești (deși apare și varianta Cârpești, mai des întâlnită), iar un deal situat la sud de comuna Coarnele Caprei, județul Iași este denumit Dealul Cărpoaiei.

Începând din perioada interbelică, numele începe să pătrundă și în ținuturile intracarpatice, unite cu România în 1918, după ce, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începuse să fie atestat și în sudul țării (de exemplu, la Buzău). Tot în perioada interbelică este atestat, izolat, chiar și în Cadrilater, în fostul județ Durostor. În forma Carpina este prezent și la aromâni (T. Papahagi, Antologia aromână, 1922).

Să precizăm ce explicații s-au dat până acum legat de semnificația patronimului. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, citat de https://dexonline.ro, afirmă că numele derivă de la: gr. Kάρπος < ϰαρπός „fruct”. Ținând cont, însă, de repartiția geografică a numelui, atestat, continuu, în Moldova carpato-nistreană în ultimele peste 5 secole (și chiar și la est de Nistru), suntem de părere că, pe baza argumentelor de mai sus, putem lua în considerare ideea ca patronimul Carp să continue prezența, din partea finală a antichității, a vechiului trib al carpilor, ai cărui urmași sunt românii moldoveni de astăzi.

Făgăraș – 725 de ani! Vineri, Mar 11 2016 

La data de 11 martie 1291, într-un document, sunt menționate ca posesiuni ale lui Ugrinus, revendicate și acordate de conducerea Regatului Ungariei, Făgărașul și Sâmbăta (nu se precizează în document dacă este vorba de Sâmbăta de Jos sau de Sâmbăta de Sus). Momentul este un prilej spre a ura Făgărașului, celor două sate Sâmbăta din Țara Oltului, făgărășenilor și sâmbătenilor, oriunde s-ar afla, un sincer „La Mulți Ani!” cu sănătate, pace, prosperitate și cât mai multe realizări!

Aspecte geografice evidențiate de folclor Duminică, Feb 21 2016 

Există mai multe surse de documentare legate de evidențierea unor particularități geografice. Deși poate părea surprinzător, printre ele se află și folclorul. Iată niște exemple.

În melodia „Bate vânt de la Orade”, Floricile Bihorului confirmă unele particularități fizico-geografice. Astfel, ținând cont de faptul că, la vest de Oradea și, în general, de actuala frontieră apuseană a României, nu există comunități românești închegate, rezultă că satul spre care „bate vântul” în cântecul amintit, este situat la est de Oradea (și Tinca), undeva în Dealurile Vestice sau/și în Munții Apuseni, lucru firesc, deoarece, direcția dominantă a maselor de aer este dinspre vest/nord-vest.

În cântecul următor, „Pleacă oile la munte”, marea „Doamnă a cântecului păstoresc”, răposata Lucreția Ciobanu – Dumnezeu să o ierte! – marchează activitatea de transhumanță, în cadrul căreia, ciobanii din Mărginimea Sibiului, foloseau traseul spre/dinspre Munții Iezerului (din Grupa Făgărașului) în drumurile lor spre iernat/vărat. Aceasta înseamnă că aceștia se însoțeau că păstorii făgărășeni spre locurile de iernat (toamna) și reveneau împreună, spre cele de văratic, primăvara.

Despre Bacea Duminică, Noi 1 2015 

Scriu acest material, oarecum, sub „presiunea timpului” și, tocmai de aceea, așa cum precizează Cristea Sandu Timoc, în Cuvântul înainte al cărții sale Vlahii sunt români (1997), „ar putea fi unele scăpări, pentru care cerem scuze cititorilor”. Apariția acestui text este și o consecință, indirectă[1], a unei excelente manifestări culturale, desfășurate la Iași, în acest sfârșit de săptămână.

În urmă cu aproape două decenii (1998), într-una din multele și îndelungile discuții din cadrul unor tabere școlare tematice, desfășurate la Ciric sau la Muncel, românul Pătru Iancu Timoceanu, din Bor (oraș din partea sârbească a Timocului), mi-a precizat că, în vremurile trecute, în transhumanța lor, ciobanii cu turmele de oi din Carpații timoceni se coborau spre locurile de iernat, spre finele lui octombrie, trecând, spre sudul Banatului prin vadul de la Sâmedru (sârbizat – Smederevo), spre a ajunge în Bacea, ținutul bacilor, situat între Dunăre și Tisa. Ținutul respectiv este împărțit, astăzi, între Ungaria (partea nordică – peste care se suprapune, parțial, comitatul numit Bács-Kiskun) și Serbia (partea sudică, ce formează, sub numele Bačka, sectorul vestic al provinciei Vojvodina)[2].

Informația a rămas, ulterior, în stand-by, până prin 2003-2006, când am inițiat o documentare (întâi pe site-ul companiei ungare de telefonie fixă – http://www.telefonkonyv.hu, apoi – pe cel al companiei similare din Serbia – http://www.belestrane.988info.rs/site/), completată, ulterior (până în 2010), cu informații cuprinse în site-urile altor companii de telefonie (fixă și/sau mobilă) din alte țări din spațiul carpato-balcanic, pe baza cărora am putut reconstitui, secvențial, aria de distribuție spațială a purtătorilor unor nume ce atestă migrația dinspre Bacea a strămoșilor celor ce poartă asemenea nume. Astfel de nume se regăsesc, atât în forme nerotacizate – Băcean(u) sau Bățean(u) – acestea fiind influențate, în bună măsură, de modificarea fonetică, la aromâni, a lui ce/ci, în țe/ți, fie în cele afectate de rotacizarea lui n intervocalic – Băcear(u) sau Bățear(u). Distribuția spațială a acestor nume este evidențiată în hărțile de mai jos.

Bac(z)eanu-Bac(z)earu-total coef ok

Bac(z)eanu-total coef ok

Bac(z)earu-total coef ok

Baceanu-total coef ok

Distribuţia spaţială a patronimului Băcean scoate în evidenţă prezenţa urmaşilor emigraţilor din Bacea în special în vecinătatea acestui ţinut al bacilor: Croaţia, Serbia, România, Ungaria, cu unele prelungiri spre nord şi est, înspre Ucraina, R. Belarus şi R. Moldova.

Varianta sa rotacizată, Băcear, cunoaşte o distribuţie asemănătoare, în primul rând în vecinătatea Bacei – Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Slovacia (suprapusă peste aria unde se regăseau odinioară românii vestici, rotacizanţi, din nou cu prelungiri spre părţile estice ale României, spre Ucraina sau R. Belarus.

Bacearu-total coef ok

Băţean, variantă influenţată de fonetismul grecesc, scoate în evidenţă o concentrare mult peste medie în nordul Greciei şi în Muntenegru, arie influenţată de aceeaşi modificare fonetică, probabil din vremea dominaţiei medievale bizantine asupra zonei, dar şi în Serbia, Bosnia-Herţegovina şi Croaţia, unde fonetismul se poate datora aceleiaşi cauze sau este rezultatul erorilor de transmitere ale funcţionarilor imperiali ai Curţii vieneze. O explicaţie asemănătoare credem că are şi prezenţa acestei variante în Ucraina – mai ales în partea sa vestică, fost teritoriu aflat sub stăpânire austriacă – de unde purtătorii numelui vor fi emigrat spre estul şi sudul ţării, dar şi spre R. Belarus.

Bateanu-total coef ok

În fine, ultima variantă a numelui, Băţear, concentrată doar la nivelul Greciei, este o vie ilustrare a afirmaţiilor bizantine (G. Murnu, 2003), potrivit căreia strămoşii aromânilor ar fi venit, undeva înaintea sfârşitului primului mileniu al erei creştine dinspre nord. Ştim, inclusiv pe baza onomasticii, că nu toţi aromânii şi meglenoromânii de astăzi sunt urmaşii unor imigranţi dinspre Dunăre (Gh. Ivănescu, 2000), dar şi de unde anume, mai exact, au venit strămoşii lor. Este vorba despre zona Bacei, de unde, ca băceni, au decis să plece spre sud, probabil, cel mai târziu, imediat după aşezarea maghiarilor în Panonia (fapt argumentat de absenţa oricărui cuvânt unguresc la românii sud-dunăreni). Cum zona era afectată de rotacism în acea perioadă, în paralel cu forma Băceanu, circula şi Băcearu, aceasta, utilizată de emigranţii panonici fiind modificată sub influenţă elenă în cea actuală.

Batearu-total coef ok

Pe aceste baze am presupus că vechimea ca toponim a numelui Bacea ar putea coborî spre sau chiar înainte de anul 1000 al erei creștine. O asemenea constatare asigura acestui choronim o vârstă ce îl plasa printre cele mai vechi regionime din spațiul carpato-balcanic și (sigur) printre cele create de strămoșii noștri.

Între timp, activitatea de documentare a continuat. Ne-a atras atenția, recent, un citat preluat de Nicolae Iorga (1937), după Procopius din Caesarea: in Bacensi est civitate. O așezare, numită Bassiana, este menționată, pentru secolele V-VII, și de surse mai vechi (Iordanes, Getica 53, Geogr. Ravennat, Cosmographia, p. 214, 16). Așezarea era localizată între Dunăre și Sava, la sud de Bacea, în actualul Srem, parte a Vojvodinei sârbești. Nicolae Iorga se întreabă (Histoire des Roumains, vol. II, p. 278) dacă de la această mențiune derivă denumirea slavă Bačka. Această mărturie confirmă prezența unor băceni la finalul antichității în zona regiunii numite Bacea și faptul că termenul, probabil de origine traco-dacică, fusese păstrat și era utilizat de localnicii romanizați, dintre care, măcar o parte erau, și atunci, păstori.

Astfel, izvoarele documentare citate, care pomenesc o fortificație cu numele Bassiana (scrierile lui (Iordanes, Geograful Ravennat) sau menționând că „in Bacensi est civitate” (Procopius din Caesarea) plasează vechimea toponimului cu cel puțin patru secole înainte de anul 1000, undeva prin veacul al VI-lea. Așezarea fortificată Bassiana se găsea în hotarul localității actuale Donji Petrovci (Vojvodina, Serbia). Sensul celor două forme ale numelui – Bassiana/(in) Bacensi (est civitate) – se completează reciproc. Cum limba latină (și cea greacă) nu avea(u) fonemul ș acesta a fost transcris prin ss. Probabil și un posibil ă (prezent în limba traco-dacilor, dar nu și în latină) a fost redat prin a. Am avea, astfel, o primă formă latină (Bassiana), care ar reproduce pronunția locală *Bășeana/*Bășiana, în vreme ce a doua expresie (in Bacensi est civitate) s-ar traduce prin „în (ținutul) Băcenilor este cetate/fortificație”. O cetate a Băcenilor, numită chiar *Băciana/*Băceana (după graiul local, probabil *Bășiana/*Bășeana nu ar fi o surpriză, deoarece locuitorii din Bacea (situată puțin mai la nord) puteau traversa zona în transhumanța lor spre/dinspre Carpații timoceni (și în secolele V-VII, când, o mare parte din timp, sudul Banatului nu se găsea sub autoritatea Imperiului, acest drum putea constitui o alternativă la cel ce trecea la nord de Dunăre, prin vadul de la Sâmedru/Smederevo de mai târziu) și aceștia vor fi fost chiar fondatorii localității. În fine, și alternanța fonetică *Băciana/*Bășiana are o explicație, probabilă, chiar posibilă. Respectivii păstori, traco-daco-romani, știau că pronunția „corectă”, „literară” era cea cu ci/ce (*Băciana/*Băceana), dar foloseau, frecvent, un fonetism local, „popular”, cu și/șe (*Bășiana/*Băciana), fonetism păstrat, în apropiere, până în zilele noastre, în Banatul actual, fie în expresii de tipul „șie să fac” – prezentă în folclor (în locul literarului „ce să fac”), fie în toponimie: un toponim, probabil slav la origine, diminutiv al lui reka (= râu la slavi), a devenit Recița, dar, în nomenclatura locală (inclusiv în cea oficială) s-a impus forma populară – Reșița (pronunțat, adesea, Rieșița). Pronunția cu șe/și în loc de ce/ci  se regăsește, de fapt, și la românii timoceni, care mergeau cu oile la iernat în Bacea și aceștia mai știu acest lucru, după spusele lui Pătru Iancu Timoceanu (1998) din Bor (în versuri din diferite cântece populare timocene: vesălia când să fașie, izvoriel cu apă rieșe, șie mi-a fost mai drag pră lumie, etc.).

Pe de altă parte, dacă Bassiana se transcrie nu *Bășiana, ci *Bășeana, ar trebui reconsiderată opinia potrivit căreia sufixul de singular -ean (și pluralul -eni/-ani) ar fi slave, aceste forme putând fi autohtone, traco-daco-romane, forma *Bășiana putând fi o pronunție locală (de singular feminin) a unei *Bășeana, așa cum, până astăzi, ardelenii pronunță Ardial, în loc de Ardeal sau tot ei (dar și aromânii) spun valia, nu valea. În fine, Procopius din Caesarea, ori face o măruntă confuzie între Bacea de la nord de Dunăre și Bassiana ca fiind în (ținutul) Băcenilor, ori exprimarea sa vorbește de o cetate a Băcenilor (Bacensis), originari din Bacea, numită Bassiana. În sprijinul importanței activităților pastorale ale băcenilor în Srem (dar și în zonele învecinate – Slavonia, Bacea, Banat, Timoc etc.) stau și mărturiile antroponimice (concentrarea aici a multor patronime derivate de la Băcean/Băcear – originar din Bacea) și toponimice (cu trimitere la numeroase stâne, sălașe și hodăi ale acestor păstori). Aceste nuclee pastorale s-au păstrat până pe la începutul secolului trecut, așa cum o confirma și harta topografică austriacă, pe baza acesteia fiind realizată reprezentarea cartografică de mai jos, cu toponimele referitoare la activitățile pastorale. De asemenea, prezența elementului românesc în Bacea (este drept, din ce în ce mai modest ca număr și pondere) este confirmată până astăzi[3].

Toponime pastorit ok.ai

Aceste elemente, corelate, ar face din Bacea cel mai vechi nume de regiune locuită de strămoșii noștri (și denumită chiar de ei) cu o vechime de chiar 2000 de ani. Astfel, confom site-ului http://imperium.ahlfeldt.se/places/13848.html, accesat la 28 octombrie 2015, localitatea Bassiana apare atestată între anii 30 î. Hr. și 640 d. Hr., însă nu știm dacă, anterior secolelor VI-VII a purtat același nume. Ținând cont, însă, de faptul că romanii (din necesități practice, în primul rând) au utilizat neschimbate, secole la rând, aceleași toponime, credem că toponimul în cauză datează de peste două milenii, mai exact din perioada de început a administrației romane în Moesia. Dacă Bassiana era o formă locală a unui *Băciana, acesta ar fi prima confirmare a unui termen traco-dacic – baci (I. I. Russu, Etnogeneza românilor, 1981, p. 253-254) – cu ajutorul onomasticii.

Note:

[1] Păstrarea în toponimia administrativă a celor două țări a acestor nume este o confirmare a preluării și adaptării numelui, românesc la origine, al ținutului tiso-dunărean, Bacea.

[2] În discuțiile din cadrul manifestării (și mai ales din preajma ei) a reieșit ideea că românii nu au fost (mai) deloc creatori de „structuri supra-teritoriale”, fapt reflectat de cvazi-absența unor choronime/regionime create de ei înșiși. Deși ideea rămâne (o bună parte dintre aceste choronime fiind la origine creații ne-românești, iar cele românești, acolo unde apar, sunt creații recente: Crișana, Transnistria), ea nu poate fi nici absolutizată și nici măcar exagerată: unele asemenea nume sunt creații românești la „bază” – Maramureș – choronim ce a definit, inițial, o țară românească, la fel ca și Moldova, Basarabia – „extins” de ocupantul rus, în 1812, de la numele dat, de pe la 1350, sudului teritoriului pruto-nistrean (Bugeacul), eliberat de tătari sub conducerea dinastiei muntene a Basarabilor, sau pleacă de la termeni geografici populari românești – Bucovina, derivat de la cuvântul local nord-moldovenesc bucovină, cu sensul de „loc cu fagi, făget”, poate chiar și Muntenia – nume sub care moldovenii au cunoscut, de la începuturile sale, viitorul voievodat sud-carpatic dezvoltat inițial în/sub munte. Nu știm cât de românești sunt nume ca Ardeal (dar, dacă N. Drăganu nu are dreptate în a-l încadra ca unguresc și se dovedește a fi dacic?), Banat (deși o instituție a banilor, conducători ai unor ținuturi de margine – „mărci” a preluat o tradiție românească, de origine sud-vest slavă, cea a băniilor, prezentă și în vechiul nume, românesc, al Olteniei, Bănia Craiovei) sau Dobrogea (intrat în istorie, ca regionim, după transformarea ținutului dunăreano-pontic în pașalâc, după numele despotului său, Dobrotiță, care nu se știe dacă era român, bulgar sau… bizantin).

[3] Prezenţa până târziu a românilor în Bacea este confirmată atât de documente, de statistici, cât şi de onomastică. Astfel, într-un document din veacul al XVIII-lea, autorităţile oraşului Kecskemét (situat în centrul Bacei, azi – în sudul Ungariei) atrăgeau atenţia locuitorilor să nu mai vândă case păstorilor români, deoarece aceştia erau deja prea numeroşi în localitate. Românii sunt menţionaţi în această aşezare şi în a doua jumătate a secolului următor, într-un articol publicat în Dacoromania, VIII, 1934-1935, ca participanţi la o Societate de lectură (Ion Breazu, Literatura Tribunei, p. 11). Antroponimia din vestul ţării atestă patronimul Bacican, care face trimitere la urmaşii unor originari din Bacea (numită Bačka de către sârbi), deci a unor români veniţi din regiune după extinderea numelui slav asupra (sudului) zonei. De asemenea, românii mai sunt menţionaţi ca prezenţi în câteva localităţi din vestul regiunii Bačka şi de recensămintele sârbeşti de după anul 2000.

Bibliografie:

 

Boamfă Ionel (2007), Ţara Oltului – studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relaţiilor cu toponimia, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi (reeditare 2008), ISBN: 978-973-7742-59-9;

Boamfă Ionel (2011), Spatial Distribution of Pastoral Activities in Romania based on  Anthroponimy – in Analele Universităţii din Craiova, Seria Geografie, vol. 14 (serie nouă), 2011, p. 70-89, Craiova, p-ISSN: 1224-4112, e-ISSN: 2069-6191;

Boamfă Ionel, Horea-Șerban Raluca-Ioana, Camară Gabriel, Camară Iosif (2012), Features of the Pastoral Activities in the European Romanic Space reflected by Anthroponimy, Charles University in Prague, Faculty of Science, Department of Social Geography and Regional Develoment, The Institute of History, Academy of Sceinces of the Czech Republic, Czech Geographical Society, p. 126, http://www.ichg2012.cz/en/book-of-abstracts, http://www.yumpu.com/en/document/view/4959951/book-of-abstracts-international-conference-of-historical-geographers, ISBN: 978-80-904521-8-3;

Boamfă Ionel, Camară Gabriel, Camară Iosif (2015), Elements of historical geography reflected in the anthroponomy of Olt Country in the 1500-2004 period, în International Conference of Historical Geographers 2015, Royal Geographical Society (with IBG), London, 5 to 10 July 2015, http://www.ichg2015.org/wp-content/uploads/ICHG-2015-Programme-Book.pdf;

Boamfă Ionel, Camară Gabriel, Camară Iosif (2015), Cartographic Representation of Anthroponyms of Historical Moldavia, în 27th Cartographic Conference, 16th General Assembly, August 23-28, Rio de Janeiro / Brazil, ICC 2015, http://www.icc2015.org/abstract,208.html, ISBN 978-85-88783-11-9;

Dragomir Silviu (1959), Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Editura Academiei, București;

Drăganu Nicolae (1933), Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București;

Iorga N. (1937-1945), Histoire des Roumains, vol. I-X, București;

Ivănescu Gheorghe (2000), Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi;

Jawor Grzegorz (2013), Așezările de drept valah și locuitorii lor din Rutenia Roșie în Evul Mediu Târziu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași;

Meteş Ştefan (1977), Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti (ediţia a II-a);

Murnu George (2003), Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, Editura Europa Unită, Bucureşti, ISBN: 973-96238-0-4;

Nandriş Grigore (1934-1935), Păstoritul românesc în Carpaţii poloni în lumina Atlasului linguistic al Poloniei subcarpatine Dacoromania, anul VIII, 1934-1935, p. 138-148, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti;

Russu I. I. (1981), Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;

* * * (1888-1916), Harta topografică austriacă, ediția 1886-1916, scara 1:200000, Wien;

* * * (1893-1986), Hărțile topografice românești, edițiile 1893, 1917-1944, 1963-1973, 1996, București;

* * * (1973-1984), Harta topografică sovietică (Peninsula Balcanică), ediţia 1973-1984, scara 1:50000, Moskva;

http://edh-www.adw.uni-heidelberg.de/home, 15 octombrie 2013-04 septembrie 2014;

http://en.pkt.pl/yellow-pages/, 28 martie 2008, 22 februarie 2009;

http://eu.ixquick.com/do/phone.pl, 21 martie 2008;

http://imperium.ahlfeldt.se/places/13848.html, 28 octombrie 2015;

http://mapire.eu/en/, 27 iulie-21 octombrie 2014;

http://mercury.odessa.ua/search/, 25 august 2009;

http://phone.fin.cz/, 27 martie 2008, 22 februarie 2009;

http://soltdm.com/, 15 iunie 2011-18 septembrie 2014;

http://tiraspol.telkniga.info/, 12 noiembrie 2013-17 august 2014;

http://tis.telekom.si/, 27 martie 2008, 28 decembrie 2009, 22 iulie 2010;

http://www.bessarabia.ru/d_d1.htm, 14 octombrie 2014;

http://www.bcci.bg/services/directory.htm, 25 martie 2008;

http://www.belestrane.988info.rs/site/, 17 septembrie-8 octombrie 2006, 21 februarie 2009-15 februarie 2010, 30 iulie 2010;

http://www.bhtelecom.ba/index.php, 28 martie 2008, 18-22 iulie 2010;

http://www.bol.bg, 18 septembrie-12 octombrie 2006;

http://www.diadiktion.com/diadiktiondirectory-whitepagescyprus.htm, 17-18 iulie 2010;

http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/nepes.htm#studrom, 12 ianuarie 2006-17 martie 2014;

http://www.infobel.be, 18 martie 2008-15 februarie 2010, 28-31 august 2010;

http://www.lviv.net/tel/, 25 august 2009;

http://www.moldtelecom.md, 25 octombrie 2008-23 februarie 2010, 18 iulie-8 august 2010, 17 octombrie 2012-18 august 2014;

http://www.nomer.org/allukraina/, 25-31 august 2009, 29 decembrie 2009, 21 februarie 2010, 12 iulie 2010-15 august 2014;

http://www.nomer.org/chernivtsi/, 25 august 2009;

http://www.nomer.org/lida/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/minsk/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/pinsk/, 26 iulie-8 august 2010;

http://www.nomer.org/tiraspol/, 1 septembrie 2009, 18 iulie 2010;

http://www.nomer.org/zaporozhye/, 25 august 2009;

http://www.paginialbe.ro, 19 iulie 2002-30 iunie 2003; 1 octombrie-20 noiembrie 2004, 3-18 septembrie 2005, 15 februarie 2007-28 noiembrie 2009, 21 februarie 2010, 17 octombrie 2012-15 august 2014;

http://www.portal.edu.ro, 25 iulie-31 octombrie 2002; 26-30 iunie 2003; 1-15 octombrie 2004;

http://www.shqiperia.com/numeratori.php, 20 martie 2008, 21-22 februarie 2009;

http://www.telefonkonyv.hu, 3 octombrie-5 noiembrie 2003, 15 februarie-9 octombrie 2006, 18 noiembrie 2009-18 ianuarie 2010, 21-25 iulie 2010;

http://www.telekom.me/Phonebook.aspx, 21-22 februarie 2009, 18-19 iulie 2010;

http://www.telekomsrpske.com, 25 martie 2008;

http://www.tportal.hr/imenik, 25 martie 2008, 28-29 decembrie 2009, 12-31 iulie 2010;

http://www.whitepages.com, 3-20 septembrie 2005, 22 martie 2008-15 februarie 2010;

http://www.whitepages.gr/en/, 20-22 martie 2008, 21 februarie 2009, 29 decembrie 2009, 18 iulie 2010;

http://www.yellowpages.com.mk/default_en.aspx, 21 martie 2008;

http://www.zoznam.sk/hladaj.fcgi?co=telzoznam, 27 martie 2008, 22 februarie 2009, 28 decembrie 2009, 30 iulie 2010;

Sunt aromânii „ne-români”? Joi, Oct 22 2015 

Atât din afara României (mai ales din Grecia, dar și din alte țări – de exemplu, Republica Macedonia), cât și din țară (o minusculă minoritate) se afirmă, în ultimul sfert de veac, ideea că „a-român” înseamnă „ne-român”. Guvernul de la Skopje a și „condiționat” acordarea de ajutoare financiare și ore de emisie la posturile radio-tv naționale de renunțarea, din partea aromânilor (denumiți „vlahi”) la orice legături cu România.  După ce, încă de dinainte de 1989, unii aromâni au utilizat, zice-se, „tactic” ideea de a se „delimita” de români/românitate (pe acea vreme asociată cu regimul comunist de la București), acest „obicei” a devenit „regulă” și îl putem cita aici ca „exemplu” pe Vasile Barba, afiliat institutului de la Freiburg (Germania). Mai mult, „mirosind” că, la un moment dat, statul român se va „trezi” și va cere retrocedarea școlilor și bisericilor românești din Balcani, Grecia – aplicând principiul potrivit căruia „cea mai bună apărare este atacul” – a susținut, discret, este adevărat, „ideea” dezvoltării unui „popor” aromân în… România, care să „ceară” de la București, „drepturi” (a se citi „finanțare guvernamentală”, în primul rând), idee la care au „aderat”, oportuniști precum Costică Canacheu sau Puiu Hașotti…

Dar, lăsând pesonulitățile să dispară în obscuritatea pseudo-ideilor pe care le „afirmă”, să vedem dacă, și în ce fel, pot fi definiți/numiți aromânii drept „ne-români”. Noi, adepții argumentării ideilor susținute, le propunem „adepților ne-românității” aromânilor, dintre românii renegați sau de aiurea să ne explice, argumentat, fără a apela la istoria și limba strămoșilor noștri comuni (cei ai TUTUROR ROMÂNILOR, INCLUZÂNDU-I ȘI PE AROMÂNI!), două modeste exemple:

1.Dintre elementele ce evidențiază „pecetea Romei”, românii au, ca toți ceilalți romanici, o expresie de bun-venit, care, în dialectul dacoromân apare în forma, literară, „Bine ați venit!”, similară unor construcții romanice precum: „Benvenuto!” (italiană), „Bienvenido” (spaniolă), „Bienvenue” (franceză) ori „Bem-vindo” (portugheză)… În cel mai important dialect ROMÂNESC sud-dunărean (Gh. Ivănescu, 2000), cel macedoromân/aromân, această urare apare în forma „Ghini viniși”. Expresia în cauză include un termen (primul) prezent, în forme identice/asemănătoare, și în graiurile ardelenesc („ghine”) și „moldovenesc („ghini”) ale dialectului dacoromân, iar celălalt are un foarte bun corespondent („veniși”) în graiul oltenesc al aceluiași dialect!…

 2. Dintre particularitățile rămase, într-o formă sau alta, de la ceilalți strămoși – traco-geto-daci – menționăm vechiul drapel de luptă al (traco-)geto-dacilor: balaurul cu cap de lup. După Edictul de la Mediolanum/Milano al împăratului (traco-roman) Constantin, care a oficializat creștinismul, traco-daco-romanii au fost îndrumați, de marii preoți ai vechiului cult dedicat lui Zamolxe, să se „ralieze”, prin limba latină, noii „tendințe” din Imperiul roman. Strămoșii noștri aveau de ales între a rămâne „barbari” (și păgâni), precum migratorii ce veneau (preponderent) dinspre est sau a fi „romani” (și creștini), precum restul traco-dacilor care se aflau, atunci, sub dominația Romei.  Romanizarea prin creștinare sau creștinarea prin romanizare a inclus și „renunțarea” (cerută de marii preoți ai lui Zamolxe) la vechile tradiții (considerate pre-creștine) și acceptarea noilor ritualuri… Traco-daco-romanii nu au renunțat de tot la aceste tradiții, printre simbolurile la care strămoșii noștri NU AU ACCEPTAT să renunțe, numărându-se și „balaurul cu cap de lup” (steagul de război al traco-dacilor), prezent, până spre zilele noastre, atât în toponimia dacoromânilor și meglenoromânilor (Șopârca nord-maramureșeană, antroponime ca Șopârlă, Balaur, Țara Șopilor etc.), cât și în tradițiile aromânilor (vezi fotografia de mai jos, cu un păstor aromân, fotografiat de aromânii Manakia, în urmă cu un secol).http://www.dragos-serban.ro/luai-carliglu-si-tamboarea-ce-inseamna.html

În concluzie, îi rog pe adversarii ROMÂNITĂȚII AROMÂNILOR să DEMONSTREZE că AROMÂNII NU SUNT ROMÂNI, FĂRĂ A APELA LA ARGUMENTE LINGVISTICE ȘI ISTORICE TRACO-DACICE, TRACO-DACO-ROMANE ȘI ROMÂNEȘTI. Dacă reușesc o aiestă ispravă, mă angajez să renunț la afirmarea prezenței, în Balcani, a unei continuități traco-dacice, traco-daco-romane și românești.

Pagina următoare »